Ediţiile electronice ale celor mai recente Zodii. Există mici variaţii faţă de ediţiile tipărite.
Ediţia iarna 2009 se află în lucru. Mai acceptăm contribuţii până la data de 1 decembrie a.c. la adresa de email: octblaga@hotmail.com.
noiembrie 12, 2009
iunie 29, 2009
Memoriile unui condamnat la moarte
Lumea în care trăim pare, nu de puţine ori, ajunsă la capătul răbdării, terminată. Dispreţul omului faţă de om s-a întins ca o pecingine, din păcate multicoloră, stră-lucitoare chiar, egoismul poate părea super-bie, iar neruşinarea şi cinismul sunt “cali-tăţile” unei decadenţe devoratoare. Oferi o carte, dar nu mai eşti sigur că omul care îţi mulţumeşte “îndatorat“ o va deschide când va fi singur. Pentru că omul modern se amă-geşte chiar cu starea lui de nesingurătate, de implicare până la infraroşu, de prag-matism şi “eficienţă“, iar toate acestea pe bani. O lume în care totul se vinde şi biblicul zeu Mamona al anticilor sirieni ne zâmbeşte amical, familiar, poate prea familiar. La doc-tor, ca şi la preot. În aceste condiţii, om al scrisului fiind, să primeşti o scrisoare admi-rativă de la un cititor necunoscut este aproa-pe anormal, dacă nu incredibil. Scrisoarea lui Dietmar Steffens era adresată redacţiei hebdomadarului Meridianul Românesc, Anaheim, California, USA, şi avea în vedere modestele noastre contribuţii la redactarea donquijotescă (de unul singur şi de capul lui, deci) a unui supliment cultural pentru românii diasporeni, care îşi prelungesc exilul şi după victoria revoluţiei neocomuniste din ţară şi a parlamentului majoritar. În care fi-gurează 322 de foşti comunişti şi foşti se-curişti, “aleşii noştri”, care, vorba lui Emi-nescu, “ne fac legi şi ne pun biruri, ne vor-besc filozofie”…
Dietmar Steffens, Germania, Bonn, aprecia în articolele din supliment implicarea noastră, mai ales prin referiri la istorie, pentru a găsi un tâlc prezentului, din păcate, tot după cunoscuta reţetă a “istoriei care se repetă”; neamestecul în “marea trăn-căneală” de acasă, credinţa intimă, de la Dostoievski cetire şi de la toate spiritele luminate din cer şi de pre pământ, că “fru-museţea va salva lumea”… cred că i vor fi surâs cititorului îndrăgostit, prin celula sa intimă, de adevăr. Numai un pic de frumuseţe dac-ar fi, ar exista un motiv de a ne aprecia reciproc, de a ne admira ne-prefăcuţi, şi pacea între noi, liniştea cea roditoare de Dumnezeu, calmul din zori, înainte ca trandafirul din strat să şi desfacă bobocii înrouraţi, frenezia urcând spre amiază, selectorul de bine al inimii care tre-buie să bată tot timpul şi pentru altcineva, pentru necunoscutul în care te regăseşti, fie şi pe o literă sau pe o virgulă…
Aşa l-am cunoscut pe “neamţul” Diet-mar, care “soma” în continuare redacţia, pe “omul acesta trebuie să-l cunosc!”. Sur-priză: Dietmar era un Dumitru neaoş român: Steffens este Stoian. În elegantul restaurant de pe malul lacului Herestrău, la Bucureşti, omul de la telefon mă primeşte recoman-dându-se simplu, româneşte. Mai mult, îmi pune sub ochi un document incredibil, un thriller, nerecomandabil copiilor sub 15 ani, dar şi maturilor cu inima slabă: propria con-damnare la moarte, într o sentinţă definitivă, a Tribunalului Bucureşti, din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste. Înţelegeam, în sfârşit, taina omului din faţa mea. A fost nevoit să-şi părăsească patria, iar în noua patrie adop-tivă, mai mult, să-şi schimbe numele, altfel, cine ştie cum, bum-bum. Intram lin, elegant chiar, după prima zdruncinătură, în biogra-fia acestui om plin de istorie şi de întâmplări “crude şi insolite”. Un basarabean, iniţial, fără copilărie, de fapt, căci locul copilăriei fu părăsit forţat, din momentul în care hoarda roşie înainta spre apus, peste noi şi împotriva voinţei noastre, jucaţi la masa verde a hazardului unei istorii cel mai adesea neprietenoase, spre a ne şterge şi pospaiul de civilizaţie europeană, ce se mai găsea la românii din România, la pierderea războiului lui Antonescu alături de Hitler şi… “câş-tigarea” dezastrelor următoare, la Est, cu tătucul popoarelor, “Stalin şi poporul rus, libertate ne au adus”.
Basarabenii au înţeles mai bine ca mulţi, de la început, ce poate însemna să pierzi totul într-o clipă; să fii învins fără luptă, deşi nu nimicit încă; intrând, cu voia auto-rului, mai adânc în biografia copilului săl-batec şi nesupus, a tânărului cu o căutătură ciudată şi “duşmănoasă”, în fine, a elevului sau studentului, pus cu burta pe carte, iluminat, elevul sau studentul, că numai aşa se va salva, învăţând temeinic, învăţând pentru sine, fără lozinci leniniste, învăţând pentru fraţii lui, învăţând să răzbune moartea tatălui său, preot ortodox, împuşcat la “ru-leta rusească”, de o patrulă de “eliberatori” morţi de beţi şi foarte “distractivi”, în acea zi sau seară, când Dumnezeu îl ceru jertfă pe unul din slujitorii săi, după judecata Lui cea nepătrunsă de om; învăţând pentru eroica lui mamă, care i-a dus, cum se spu-ne, în spate, pe sărăcia lucie a anilor de după război, împingându-i tot timpul în faţă, cu dragoste, pe ura ei, pentru trecutul furat de ruşi, dar nu şi fără speranţa că viitorul poate deveni mai bun pentru cine învaţă, pentru cine îşi face o meserie temeinică, şi din tehnică o profesiune practică, dincoace de trăncăneala politicii sperjure şi agramate, când n-a fost, în punctele ei esenţiale, de-a dreptul criminală. Martor al istoriei şi parti-cipant la ea, inginerul hidroenergetic Du-mitru Stoian fu în curând solicitat pe treptele manageriale ale profesiunii, inginer-şef, director, director general, având în coor-donarea lui oameni, şantiere şi fabrici, găsind inspiraţia şi puterea nu numai să i organizeze, dar mai ales să-i ajute. Din acest punct al angajării lui pentru oameni, partidul unic şi dur a trebuit să-l asculte pe el; dacă tot avea ce să-i ceară; proiectelor nu de puţine ori megalomane, ale unor nechemaţi, le contrapunea sensul practic al grijii sale faţă de om; dacă tot se foloseau de mintea lui, să-l lase să lucreze după ştiinţa sa, să nu se bage unde lor nu le fierbea oala; aceas-tă exorcizare a răului, evocată postum, pare o ficţiune; de n-ar fi fost darul şi harul unui om plin de iubire, ne/în stare de a-şi urî şi duşmanii, cu datoria în sânge, de a trăi pentru dăinuire şi pentru libertatea de mai târziu.
Am avut prilejul să discutăm cu dl. Dumitru Stoian toate aceste lucruri, des-luşite şi de pe câteva seturi de casete, din amintirile iniţial înregistrate de cineva, examen oral pe care povestitorul îl trece cu brio, cu acel talent nativ al “românului născut poet”.
Cartea pe care l-am îndemnat să o scrie, insistând adesea, a apărut în fine, la Editura Carminis din Piteşti, redactor şef Dna Cris-tina Diana Neculai. Se află deja în librăriile din ţară, fiind lansată cu un succesc ce poate surprinde; însă, de ce?! Scrisă “alb”, fără inutile literaturizări, sau “flori de stil”, cu o sinceritate şi acribie exemplare, structurată în două părţi: 1. Supravieţuind comunis-mului şi 2. În libertate fără rădăcini, pe parcursul a 350 de pagini, cu un bonus de documente foto color, din ţară, dar şi din peregrinările specialistului “în libertate”, în o serie de ţări total dezamăgitoare, ale lumii a treia (Burundi, Haiti, Togo, Burkina Faso, Afganistan), cartea de faţă, inteligent sau poate chiar savant alcătuită, cu o prefaţă a Dnei Marianne, soţia autorului, lucidă ca o nemţoaică, dar prea radicală în judecăţile sale nespeculative, cu mulţumiri celor ce l-au încurajat şi ajutat să o ducă până la capăt, la final cu o rafinată Rugăciune adre-sată lui Dumnezeu atotputernic şi ocrotitor, înaintea postfaţei semnată de noi, cu două cuvinte, din Creangă şi Papini, un motto, şi un ultima verba, de fapt, este primul capăt al unei lupte cu sine a autorului ei, dar şi cu admiratorii săi, până l-au decis să o publice.
Există în structura intimă a lui Dietmar şi Dumitru o înclinaţie specială, dar atât de sensibilă, pentru naraţiune, pentru ethos, pentru poveste. O genă autentic moldo-venească şi răsăriteană. Există un filon nesfârşit de bogăţii simţitoare, o tentă lirică, semne ale unui suflet solidar cu toţi oamenii pe care i-a cunoscut, de-a lungul unei vieţi luptătoare şi atât de bogate. Am devenit în scurt timp prietenul omului încărcat de ani, dar atât de tânăr în spirit, fascinat la rândul lui de izvoarele noastre, descâlcite mai mult din abstracţiuni, iar din viaţă pe cât s-a putut; lungi convorbiri telefonice, câteva întâlniri, surpriza unui dar de împărtăşanie lungă cu vinul lui Horică, binecuvântatul lui prieten focşănean, cu care ocazie noi ne-am dat drumul şi l-am evocat în suplimentul cultural californian pe poetul Horia Furtună, acelaşi nume ce-l poartă şi prietenul pod-gorean al dlui Stoian, generosul cu o mie de inimi şi toate de aur. Noi ce i-am putea dărui, în compensaţie, decât poate acest exerciţiu de admiraţie, şi alte câteva texte, cum se spune, “din clasici”, pe care inginerul de hidrocentrale, neostenitul călător şi lu-crător pe trei continente, le-a îndrăgit, şi de care, auzindu-le, fie şi telefonic, se ui-meşte ca un copil. Aşa am “negociat” să pună cele două cuvinte, la începutul cărţii pe Ion Creangă, humuleşteanul pocnit de geniu, iar la final cuvântul, la fel, de geniu al lui G. Papini.
Sunt lucruri care, oricât de diferiţi am fi, ni se potrivesc. Însă depinde, ne aten-ţionează Domnul Iisus, din Evanghelii, cum le citim.
Pe fratele nostru, dl. Dumitru Stoian, creştin în faptă, iar nu în vorbe, încă de când l-am dedus, de sub iscălitura enig-maticului Dietmar Steffens, l-am presimţit, deopotrivă, ca pe un învingător, un om ne/sfârşit, un prieten dintre cei pe care nu-i cumperi, pe care timpul şi destinul ţi-l fac, la momentul potrivit, cadou. Iar aici el ne creează şi precedentul de a-l reciti (şi re-trăi!) din amintirile sale, într-o carte supra-vieţuitoare, ca de altfel, mai întâi, autorul ei. Un om vrednic de admiraţia noastră şi a celor ce-l vor ceti, şi se vor regăsi, fie şi într-o clipă trecătoare, pe litera şi-n spiritul său nemuritor… Condamnat la moarte fiind o carte de mărturii ale unui supravie-ţuitor, dar şi ale unui învingător, total diferită, şi cu totul aparte, faţă de lunga serie de memorialistică “anticomunistă”, devenită de la un timp modă, uneori fără orice motivaţie şi metodă.
Ion Murgeanu
De-ar fi badea unde-i luna
[Frunza verde-amu să face]
Frunza verde-amu să face,
Ce iubesc maichii nu-i place,
Să-i placă maichii ca mie,
Mâne-am me la cununie.
Mie-mi place, maicii nu,
Nu putem face târgu.
Mie-mi place, maichii ba,
Nu ne putem cununa.
Ce-am iubit maichii nu-i place
Şi s-o pus pă puţ şi zace.
- Scoală, maică dă pă pat
Că ce-am iubit am lăsat.
Că decât fără măicuţă,
Mai bine fără bădiţă.
Că bădiţă mi-oi afla,
Da maică n-oi căpăta.
Informator: Tomele Silvia, 24 ani
[Sărac doru badiului]
Sărac doru badiului,
Cum o fost şi astăzi nu-i!
Sângură l-am sămănat,
Sângură l-am săcerat,
Şi l-am făcut stoguşor
Şi l-am îmblătit uşor.
[Vezi bade drumu-aista]
Vezi bade drumu-aista?
Bătucitu-i ca ptiatra,
Da nu-i dă cară cu boi,
Ci-i numa dă ochii mnei,
Dă când cot nainte ta
Sara şi dimineaţa
Ca să-mi stâmpăr irima.
[Dânt-un pui dă nimuiştean]
Dânt-un pui dă nimuiştean,
Ţînere-aş zâle-nt-un an!
Să ştiu că l-aş dobândi,
Aş ţâne postu crucii,
Să ştiu că l-aş căpăta
Aş ţine duminica!
[Ochii badii ajung o ţară]
Ochii badii ajung o ţară,
Sprâncenile trei hotară,
Ochişorii amândoi,
Plătesc opt părechi dă boi.
Şi plătesc sprâncenele,
Cât ceru cu stelele.
[Dă cându-s, am tăt iubit]
Dă cându-s, am tăt iubit,
Nime nu m-o-nceluit,
Până-amu ochii badii,
Că nu cum să coată
Ci-nconjură lume toată.
Colo-n vale la ogrezi
Este-un măr cu mere verzi.
Merele-l dublică-n iarbă,
Micu-i bade şi dă trabă.
Merele-l dublică-n jos,
Micu-i bade şi frumos.
Taie curpeni, bagă spini,
Micu-i bade şi-i stă bini.
[Naltu-i bade şi să ţâne]
Naltu-i bade şi să ţâne,
Lasă fie că-i stă bine.
N-altu-i bade şi fălos,
Lasă fie, că-i frumos.
[Mulţămăscu-i la maica]
Mulţămăscu-i la maica,
Că m-o ştiut legăna.
Şi mi-o pus în ciupă flori
Să fiu dragă la feciori.
Şi mi-o pus şi iarbă verde,
Să fiu dragă cui mă vede.
[Am un glas ca-un ţângalău]
Am un glas ca-un ţângalău,
Şi-un bade cu nărav rău.
Vină bade când şi când,
Nu zice că tu n-ai rând.
Vină, bade joi sara
Şi mă cere la maica.
O vre mă-ta, o n-a vre,
Tu-ai crescut pă sama me!
[Mi-am făcută cărăruşă]
Mi-am făcută cărăruşă
Până la bade la uşă.
Nu ştiu cine ce-o gândit,
Cărăruşe o-ngrădit,
Tăt cu lin şi cu pelin
Noi doi să nu ne-ntâlnim.
Dac-ar pune cale-n flori,
S-ajungă cu vârfu-n nori,
Io cu bade le răcim
Şi tăt ne ma întâlnim,
Că dragoste dacă-i mare,
Nicio pedică nu are.
[Cântă-mă, bade,-nt-o sară]
Cântă-mă, bade,-nt-o sară
Că ţ-am fost dragă-nt-o vară.
Dă ţ-am fost cu vun folos,
Cântă-mă, bade, frumos!
[Păsărică dă la munte]
Păsărică dă la munte,
Auzât-am că ştii multe.
Dacă ştii, vină şi-mi spune,
Că mă duce doru-n lume.
Dacă ştii, vină mă-nvaţă,
Că mă duce doru-n braţă.
Informator: Mihale Eva, 24 ani
[Măi bădiţa, ochii tăi]
Măi bădiţa, ochii tăi,
Parcă-i ptiatră scumpă-n ei!
Ptiatră scumpă dă arjint
Cum nu este pă pământ.
O i-o pus mă-ta cu miere,
Capu mnio după ei piere,
O i-o pus mă-ta cu ceară,
Capu mnio după ei piară!
[Drag mi-i pă bade tare]
Drag mi-i pă bade tare,
Nu poci strâga-n gura mare
Că m-aude pretina
Şi-odată-i baiu gata.
[Ce stai, bade supărat]
Ce stai, bade supărat
Cu clopu pă ochi lăsat?
O spune-ţ-o oarecine
Să nu voroveşti cu mine?
Dă-i vorbi, dă nu-i vorbi,
Prima dă pă rochie me
N-o ptica, bade, d-ace,
Da pana dân clopu tău
Ptica-ua dă doru mneu!
[Ce-ai crezut tu, bădişor]
Ce-ai crezut tu, bădişor,
Că io-i be apă dân tău,
Şi-oi muri dă doru tău?
Da io beu apă dân vale
Şi-ţi calc doru în pticioare.
Informator: Rif Florica, 19 ani
[Dă la noi păstă livezi]
Dă la noi păstă livezi
Este-un măr cu mere verzi.
Crenjile-i ajung pă jos,
Badea-i tânăr şi frumos.
Nu ştiu, doamne, ce l-oi face,
Da l-oi face măr butâi
Ca să-l pun la căpătâi.
Da mă tem c-a putrezî
Şi ca el n-oi mai găsî,
Nici în faţă, nici în dos
Nici la port aşe frumos,
Nici la port aşe gătat,
Nici dulce la sărutat.
[Mă uitai dân deal în şes]
Mă uitai dân deal în şes,
Cunosc pă bade pă mărs,
Că păşeşte legănat
Şi cu dor amestecat,
Că păşeşte luluit
Şi cu dor învăluit.
[Gânditu-s-o oarecine]
Gânditu-s-o oarecine
C-a pune pământ pă mine!
Pune-a el pă maică-sa
C-aceea-i poartă frica.
A pune pă mama lui,
Nu port drica nimărui,
Că nu-i lume dânt-o sută
Să le fiu la tăţi urâtă.
Că lume-i lungă şi largă
Şi-oi ptica oarecui dragă!
[Auzât-am bade-ori ba]
Auzât-am bade-ori ba,
Mă-ta nu poate mânca,
Să teme că mi-i lua.
Spune, bade, mâne-ta
Să mănânce cât dă bine,
Că n-oi mere după tine,
Că atunce i-oi fi noră
Când o face plopu nuci
Şi răchita mere dulci.
Informator: Bolha Maria, 20 ani
[Bădiţă, gură dă miere]
Bădiţă, gură dă miere,
Hai la maica dă mă cere,
Dă m-a da, dă nu m-a da,
M-a da frunza şi iarba,
Şi codru ne-a cununa.
Informator: Jutea Maria, 37 ani
[Du-te dor cu dorurile...]
Du-te dor cu dorurile,
Nu sta cu muierile,
Că dacă s-a-nsărina
Ma departe te-oi mâna,
Cătră lună, cătră stele,
Şi duci dorurile mele.
Informator: Brie Mariţa, 31 ani
Material din arhiva Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor
Texte culese de Maria Cuceu (1962-1970)
