Drumul spre Emaus

comentariu de Pr. Dr. Theodor Damian

 

 

Cititorul are în faţă o carte (Ion Murgeanu: ISUS) scrisă nu în urma conspectării Bibliei, a Noului Testament în special (aceasta ar fi avut cu totul alt ton şi altă structură), ci, se vede de departe, cum şi mărturiseşte autorul fără însă a face mare caz din asta, în urma unei asumări personale, rod al unei trăiri interioare a Evangheliei, în urma unei fericite convertiri, rod al plămădirii liturgice a Veştii celei Bune primite în atmosfera catarctică a chinoniei sacramentale; am aflat lucrul acesta de la însuşi autorul care mi-a spus cu smerită bucurie: el merge duminica la Biserică; altfel nu l-ar numi în textul său pe Iisus Hristos, Mântuitorul, dovedind astfel nu o luare de cunoştinţă a naraţiunii evanghelice la nivel intelectual, ci o circumscriere deliberată, în norma credinţei, regula fideice a caracterizat  tradiţia creştină din epoca apostolică până azi. Lucrul acesta se vede şi din scrierea pronumelor referitoare la Iisus Hristos cu majuscule, fapt care în general, este la libera alegere a celui ce scrie despre Iisus, dar care la cei ce scriu din/cu credinţă devine un fel de regulă neimpusă din exterior.

Se vede că drumul lui Ion Murgeanu spre Emaus începuse înainte ca el să-l fi realizat. Cum zice frumos Fericitul Augustin: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”.

Scriitorul nu se sfieşte în naraţiunea lui să integreze în mod semnificativ şi armonios texte biblice, nu neapărat în ordinea cronologică oferită de evanghelişti, uneori reproduse mot-a-mot după Evanghelii, dar ca şi cum ar fi ale sale. Dacă n-am şti textul în stilul neotestamentar n-am realiza că autorul se serveşte copios din acele texte. Dar nu se vede nici o ruptură între textul şi stilul luat şi naraţiunea lui Ion Murgeanu. Integrarea este perfectă. S-ar părea că în mod reciproc, undeva, pe o cale de mijloc evanghelistul şi cu autorul nostru se întâlnesc. Dar nu. O lectură atentă a cărţii arată altceva. Integrarea armonioasă este unilaterală. Ion Murgeanu a intrat în stilul evanghelistului şi nu invers; într-un fel, cum spunea Sf. Pavel galatenilor „Nu trăiersc eu ci Hristos trăieşte în mine”; sau cum însuşi autorul o afirmă: folosirea textuală a Evangheliilor „ a fost ca o cuminecare, o împărtăşire pe drumul lung al însoţirii cu Iisus…am dorit să rămânem în El iar el să rămână în noi”.

Se vede aici o cucerire a noului evanghelist către vechiul, şi desigur a ambilor către Hristos. Acesta este evenimentul şi realitatea, noutatea ce stă la baza cărţii şi dincolo de ea.

Continuitatea cu stilul scripturistic, surprinzător nu este întreruptă nici măcar acolo unde autorul intervine cu propriile sale interpretări ale textului originar sau cu interpretări ale tradiţiei ortodoxe vii pe care o exprimă.

Iată una ce merită atenţie: Aflându-se pe cruce în momentele culminante, finale ale patimii, Hristos rosteşte: „Săvârşitu-s-a!” şi autorul observă pe drept cuvânt şi inspirat: Nu zice „S-a sfârşit”, pentru că nu s-a sfârşit nimic; totul abia începe; ci zice „Săvârşitu-s-a!”, în sensul împlinirii celor scrise despre El.

Adevărate lecţii de studiu şi exegeză a Noului Testament sunt şi paginile unde Ion Murgeanu explică plecarea sfintei familii în Egipt, legătura între învierea lui Lazăr şi învierea lui Hristos, odată cu pertinente reflecţii despre moarte prilejuite de interpretarea episodului cu învierea fiului văduvei din Nain ( cap. „Învierea  morţilor”), apoi paginile unde explică diferenţa dintre Iisus şi Hristos în adresarea noastră către Mântuitorul potrivit ipostazelor în care Fiul lui Dumnezeu s-a aflat trecând prin diferitele evenimente ale lucrării sale mântuitoare, fără însă ca această diferenţă să introducă o separaţie în persoana sa teandrică, sau cele unde  comentează drumul ucenicilor spre Emaus şi felul cum se aplică acest drum la noi înşine şi multe altele.

Dacă teolog este cel care se roagă, după definiţia patristică, vedem că Ion Murgeanu este teolog şi în sensul acesta şi  în cel academic de interpret şi explicator. Al doilea însă nu poate fără primul.

Numai gândirea la Iisus în rugăciune poate produce texte de asemenea sensibilă şi înălţătoare frumuseţe aşa cum găsim în volumul de faţă.

Citind felul cum Ion Murgeanu descrie întâlnirile dintre Iisus cel înviat şi Maria Magdalena, numită „Mireasa Învierii”, am impresia că-l recitesc pe Rilke în poemul său celebru dedicat aceleeaşi Maria din Magdala.

Predicare de la amvonul sufletului său către cititori deci mărturie a propriei credinţe în Dumnezeu, curs de teologie a Noului Testament, desfăşurat în maniera proprie a autorului dar întemeiat pe Tradiţia Ortodoxă, cu interferenţe în mistica şi spiritualitatea creştină, Viaţa lui Iisus reprezintă un eveniment literar şi spiritual în acelaşi timp. De aceea el trebuie celebrat cu bucurie duhovnicească.

Cartea trebuie citită odată în întregime fără întrerupere, şi a doua oară, fragmentar în fiecare zi câte un capitol.

Anunțuri

Resfinţirea bisericii din satul Spermezeu

aducere  aminte de Drd. TEODORA SIMONA ROŞCA

“Mare bucurie mi-a dăruit Dumnezeu astăzi când, înconjurat de un sobor de 34 de preoţi şi diaconi, am săvârşit resfinţirea bisericii parohiale din Spermezeu şi am oficiat Sfânta Liturghie. Binecuvântată fie această obşte de români adevăraţi, harnici şi cinstiţi, de la care noile generaţii au ce învăţa. Cinste preotului paroh Simion Buta, căruia i-am conferit astăzi rangul de iconom. Întru luminoasă amintire,  Bartolomeu al Clujului.”
(Din “Cartea de onoare” a parohiei Spermezeu)

La 25 august 2002, în Duminica a 9-a după Rusalii, localitatea Spermezeu de la poalele Ţible-şului a fost în zi de mare sărbă-toare cu prilejul resfinţirii bisericii parohiale.
Duminica dimineaţa, la intrarea în sat, Înalt Prea Sfinţia Sa Barto-lomeu, arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, a fost în-tâmpinat, după tradiţie, cu pâine şi sare, de către foarte mulţi săteni îmbrăcaţi în strai popular. Alaiul îi avea în frunte pe primarul localităţii, Macedon Şerban, şi pe Marius Dan Drăgoi, secretar de cabinet al Înalt Prea Sfinţitului Părinte Bartolomeu, fiu al satului. După ce înaltul oaspete a bine-cuvântat sarea şi colacul de grâu – bogat ornamentat, purtat pe un ştergar înflorat de către unul dintre gospodarii de frunte ai satului – a fost poftit să urce în caleaşca frumos împodobită cu cuverturi tradiţionale, şi astfel, purtat în alai pe uliţa satului, încadrat de o ceată de călăreţi îmbrăcaţi în costumul tradiţional năsăudean (cu pana de păun la pălărie) şi în clinchetul zurgălăilor de pe caii împodobiţi ca pentru ceremonialul nupţial, a fost condus, cu acest fast, până în faţa bisericii. Aici în dangăt de clopot a fost întâmpinat de către soborul de preoţi şi mulţimea credincioşilor veniţi de pe toată Valea Ţibleşului.
După ce înaltul ierarh a coborât din trăsurică, o ceată de copii îmbrăcaţi în port tradiţional i-au oferit buchete de flori, cu urarea: “Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!”. Tot satul fremăta a sărbătoare. Porţile caselor erau împodobite cu flori, cu lepedeauă (carpete) şi prosoa-pe tradiţionale, iar troiţele de la raspântii şi din faţa caselor erau încununate cu ştergare, flori de grădină, busuioc şi spice de grâu.
Mai întîi s-a oficiat slujba resfinţirii, apoi Sfânta Liturghie arhierească la care au slujit 32 de preoţi şi 2 diaconi, în frunte cu protopopul Năsăudului, Ioan Dâmbu, unii dintre aceşti preoţi fiind chiar fii ai satului Sper-mezeu. În sobor, alături de părintele paroh Simeon Buta s-a aflat şi Teodor Mureşan, preotul care a fost aproape 30 de ani păstor al acestei comunităţi năsăudene.
La Liturghie,  răspunsurile au fost date de către un grup de studenţi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, precum şi de către corul de copii şi grupul coral de femei din Parohia Ortodoxă a satului Spermerzeu. Majoritatea partici-panţilor la slujbă au fost îmbrăcaţi în port tradiţional românesc.La finalul Liturghiei, tânărul preot paroh Simeon Buta – care a fost distins cu rangul de iconom – a mulţumit înaltului ierarh pentru purtarea de grijă părintească şi pentru bucuria prilejuită: aceea de a fi prezent pentru prima dată la Spermezeu; şi l-a felicitat, totodată, de ziua onomastică, Adu-cerea moaştelor Sfântului Apostol Bartolomeu, sărbătoare care a coincis cu praznicul resfinţirii bisericii din această localitate. Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu a adresat credincioşilor veniţi în număr atât de mare un bogat cuvânt de învăţătură, pe marginea Evangheliei după Sfântul Matei, cap. XIV, v. 22-34, despre “Um-blarea pe mare. Potolirea furtu-nii”, apoi a mulţumit: “Dragii mei, eu vreau să mulţumesc celor din Spermezeu pentru credinţa voastră, temeinicia voastră (…) Este pentru prima dată când pătrund mai adânc pe această vale, dar faima voastră o ştiu, şi mai cu seamă pe mulţi i-am întâlnit la alte slujbe, undeva mai devale (…)”.
La agapa organizată la Căminul cultural din localitate o ceată de tineri îmbrăcaţi în portul bătrânesc au prezentat în faţa oaspeţilor stră-vechiul ceremonial al cununii se-cerişului, cu practicile şi cânte-cele rituale specifice. Câţiva săteni mai în vârstă au interpretat câteva duioase “hori” arhaice. Doinitul lor aminteşte peste vremi despre un popor care a primit lumina lină a credinţei în aşteptarea veşniciei.
După agapă, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Bartolomeu a vizitat o casă ţărănească din Spermerzeu (gospodăria vrednicilor credincioşi Vasile şi Ana Drăgoi), unde a luat contact nemijlocit cu tradiţia zonei şi buna rânduială a locuitorilor.

  *

         Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu împreună lucrarea Sfântului Duh,
Ziditu-s-a acest sfânt locaş de închinare cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” în localitatea Spermezeu, judeţul Bistriţa-Năsăud, între anii 1958-1969, prin contribuţia bunilor credincioşi şi sub îndrumarea preotului Mureşan Nistor. În anul 1969 s-a sfinţit prin rugăciunile vrednicului de pomenire Arhiepiscopul Teofil Herineanu. Lucrările de întreţinere a sfântului locaş au continuat după aceasta prin grija harnicului şi bunului gospodar preotul Mureşan Teodor. Astfel, s-a acoperit cu tablă,  s-a construit gardul împrejmuitor şi trotuare, de asemenea casa parohială. Între anii 2000-2002, la iniţiativa tânărului preot Buta Simeon şi prin contribuţia spermezenilor s-a pictat, s-a construit un nou iconostas, mobilier, candelabre şi alte dotări.
Astăzi, 25 august 2002, s-a resfinţit de către Înalt Prea Sfinţitul nostru Arhiepiscop Bartolomeu al Vadului, Feleacului şi Clujului, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi şi în prezenţa unui mare număr de cerdincioşi de pe toată Valea Ţibleşului, în zilele Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a Domnului Ion Iliescu, Preşedintele României, a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu, al Vadului, Feleacului şi Clujului, Protopopul Năsăudului fiind Prea Cucernicul Părinte Ioan Dâmbu, iar preotul local, Simeon Buta.
Înscrie Doamne în cartea Vieţii pe toţi ctitorii, binefăcătorii, donatorii şi închinătorii sfântului locaşului acestuia.

*

“(…) Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru toată credinţa voastră putenică, dârză, a celor de pe Valea Tibleşului. Vreau să vă mulţumesc şi pentru un lucru foarte special: pentru sprijinul moral, în special, pe care l-aţi acordat Mănăstirii Dobric, din apropiere, în multele încercări prin care au trecut călugariţele de acolo, în aceşti ultimi ani. (…) Viaţa merge înainte, dar să ştiţi că în mare măsură s-a simţit solidaritatea creştinilor ortodocşi de pe întreaga vale a Tibleşului, în frunte cu preoţii lor cu care, iată, astăzi am slujit într-un sobor de 32 de preoţi şi 2 diaconi, ceea ce se întâmplă mai rar. Vreau să mulţumesc celor care m-au întâmpinat la sosirea mea aici. Să-i mulţumesc primarului, pentru bunele cuvinte cu care mi-a spus bun venit, să-i mulţumesc gospodarului care m-a întâmpinat cu pâine şi sare, să le mulţumesc călăreţilor şi celui cu trăsurica care m-au adus cu alai, potrivit vechilor tradiţii ale acestor locuri, şi vă rog să mă credeţi că la vârsta mea de 81 de ani şi jumătate am urcat cu sprinteneală în trăsurica de la Spermezeu. Vreau sa le mulţumesc acestor copii, acestor şcolăriţe, precum şi celor care au cântat cântecele atât de frumoase, pricesnele şi trebuie să spun că şcolăriţe1e au cântat foarte, foarte corect Axionul sau Cântarea Maicii Domnului. Vreau să mulţumesc grupului de studenţi teologi, această admirabilă formaţie corală, care a venit să ne înfrumuseţeze slujba. Vreau sa-i mulţumesc părintelui pentru zelul său şi domnilor, fraţilor membri ai Consiliului Parohial, în frunte cu primul corator, pentru tot devotamentul lor. Am fost ţinut la curent cu toată jertfelnicia şi cu toţi aceşti oameni care cu timp sau fără timp şi-au făcut vreme şi au venit aici şi au lucrat ei şi cu rudele lor. Şi de ce să nu vă mulţumesc, deşi pentru slujbă nu se mulţumeşte, tuturor celor care, de la mari depărtări, am înţeles, aţi venit aici împreună cu preoţii voştri să fiţi de faţă la această săbătoare, nu numai a Spermezeului, ci şi a întregii văi a Ţibleşului (…) Nu uitaţi: păstraţi-vă credinţa pe care aţi moştenit-o de la moşii şi strămoşii voştri. Dumnezeu să vă ajute. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Dumnezeu să vă sporească credinţa şi evlavia. Dumnezeu să sporească bunurile materiale în casele voastre. Dumnezeu să vă întremeze familiile, pe copiii, nepoţii şi strănepoţii voştri. Dumnezeu să vă învrednicească de bucuriile duhovniceşti, acum şi-n veac. Amin.”    (Din cuvântarea IPS Bartolomeu la resfinţirea Bisericii din Spermezeu)

Thraco-Geto-Dacii în Noul Testament şi în Timpul Vieţii Lui Isus

semnează: Caşin Popescu

Alexandru Pele, acest Principe Cercetător al tezaurului lingvistic strămoşesc, –Pele, nume străvechi, apare în Iosua 12, 7, astfel: “Muntele Pele ce se află dincolo de Iordan, de la Baal-Gad în Valea Libanului cum te urci spre Seir”- un adevărat Argus asupra acestui tezaur, aduce la zi un fapt uitat: „Flavius Josephus (37-100 d. Hr.). În Războiul iudaic şi în Arheologia iudaică, găsim informaţii privitoare la regiunile noastre: astfel, aflăm că ordinul schimnicilor religioşi ai dacilor, numiţi de el «întemeietori» şi pe care Strabon îi numea tot «întemeietori», era analog sectei egalitare a «esenilor iudaici» (op. cit., p. 54), de unde o înrudire de credinţe şi de neam între Daci şi Eseni. „Grupul monahal al Esenilor/ Eseninilor, cu centrul la Cumran, deşi separat de restul vieţii religioase oficiale, are o înrâurire de netăgăduit asupra celor ce sunt în căutarea unui ideal spiritual curat, pe linia tradiţiilor din trecut” (Pr. Dr. Emil Pascal), care la ei, ca neam de Geţi – „cei mai drepţi dintre Thraci” (Strabon) – erau cele zalmoxiene.

Din Evangheliile sinoptice – nume dat celor prime trei Evanghelii: Evanghelia după Sfântul Matei, Evanghelia după Sfântul Marcu şi Evanghelia după Sfântul Luca, întrucât prezintă mari asemănări între ele – rezultă că „Isus îşi începe propovăduirea în Galilea, pătrunde în treacăt în ţinutul Tirului şi Sidonului şi al confederaţiei Decapoli, revine în Galilea, iar de aici, trecând prin Perea şi Ieriho, se duce la Ierusalim, unde avea să pătimească” (Noul Testament Tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, Editions du Dialogue Société d’Editions Internationales, Paris 1975, p. 39).

„În ţinutul Tirului şi Sidonului”: acest ţinut, aflat la Nord de Carmel era al fenicienilor, despre care se ştie că erau un neam de thraci balcanici din zona râului Arda (un afluent al râului Mariţa), învecinaţi cu Trausii, plecaţi de acolo şi aşezaţi pe coasta sud-răsăriteană a Asiei Mici în epoca bronzului mijlociu (unul dintre importantele lor oraşe se numea Arados). Regele Tirului, Hiram, a fost partenerul lui Solomon la construcţia Templului din Ierusalem (1 Regi, 5, 6-12) deşi „Solomon fusese uns împărat în locul tatălui său, şi el iubise întotdeauna pe David (1 Regi, 5, 1). Hiram a poruncit să se taie pentru Solomon „cedrii din Liban” şi chiparoşi „cât a voit” Solomon. „Lucrătorii lui Solomon, ai lui Hiram şi Ghibliţii le-au cioplit şi au pregătit lemnele şi pietrele pentru zidirea casei” (1 Regi, 5, 18). Acei Ghibliţi vor fi provenit din Gibeon, o aşezare de munte aparţinând de confederaţia oraşelor canaaneice, identificată (nesigur) cu el-gib, o localitate la cca 9 km la Nord-Vest de Ierusalem. Ghibliţii şi el-gib ne sugerează asemănarea cu Gebeleizis, un zeu ceresc al luminii (Herodot vorbeşte despre obiceiul daco-geţilor de a trage cu săgeţile în nori, în timp de furtună, ca să-i alunge, probabil pentru a putea fi mereu în lumina binefăcătoare şi în ajutorul lui Gebeleizis), Ghibliţii putând fi, deci, sub cer îndepărtat, oameni din neamul adoratorilor lui Gebeleizis – Ghib(e)leizis – Ghibliţi (pentru Gebeleizis, v. Herodot, IV, 94, 1). Ce ştim însă cu certitudine este că în Decapoli, confederaţia celor 10 oraşe „unde a «pătruns Isus»”, singurul oraş care se găsea la Vest de Iordan – adică, în partea Galileei unde predica Isus – era Scythopolis, «oraşul scythilor», celelalte aflându-se la răsărit de ţara Iordanului. Iosephos, istoric iudeu din Ierusalem, provenit dintr-o familie nobilă de preoţi – la început apropiat saducheilor, se alătură definitiv fariseilor -, în Bellum Iudaicum, III, 446 numeşte Scythopolis «cel mai mare oraş din Decapolia»; megÛsth t°w dekapñlevw(Iosephos se naşte în anul 37 sau 38 d. Chr. şi moare în anul 100, probabil la Roma). Acest fapt, întradevăr, nu a fost observat de istoricii români, punerea lui în legătură cu Scythia, unde a predicat Sfântul Apostol Andrei, este indubitabilă. Oraşul a fost ocupat în timpul lui Ramses III de către Philisteni, din secolul X a. Chr., intră în stăpânire israelită, în 218 a. Chr., prin Antiochos III, sub seleucizi, din 107 a. Chr., prin Johannes Hyrcanos I, devenit independent faţă de Seleucizi, se consideră oraş iudeu (Hyrcanos pare a fi un nume adăugat, o poreclă, datorită faptului că în campania întreprinsă împotriva parţilor a cucerit pe Hyrcani; el a cucerit şi Ierusalemul, pe care nu l-a putut păstra, a avut însă o alianţă cu romanii; Hyrcania = Varcana – Ţara Lupilor, era predominant locuită de „Dacii Lupi” aşezaţi în Persia în unghiul de Sud-Est al Mării Caspice; Stephanos din Byzantion, grămătic creştin la Şcoala Academică din Constantinopol, cunoaşte un oraş Hyrcania în Macedonia, în Palestina un sat, în Lidia, o câmpie. Un alt oraş din „Decapolia” se numeşte Pella, la răsărit de valea Iordanului, la cca 26 km de lacul Genezaret. Despre această Pella, Plinius ne spune că se întindea pe ambele maluri ale Iordanului, căci la locul unde îl menţionează, precizează: „aqis dividem” (Nat. hist., V, 18 şi 74; Plinius s-a născut în timpul Lui Isus – 23/24 – la Novum Comum/Como/, informaţia lui trebue luată drept bună). Pella se cere pus în legătură cu Pella, capitala Macedoniei, al cărei nume, azi, este Agii Apostoli. Eusebios spune că în Pella – fără a preciza în care Pella, cea din Decapolia (Iordania) sau cea din Macedonia -, au emigrat creştinii din Ierusalim în primul război iudaic – această imprecizie stăruie şi astăzi (cf. Christoph Burchard în Der Kleine Pauly, Bd. 4, col. 601). În Pella Macedoniei – Macedonia s’a numit odinioară Emathria, ţară a thracilor Paioni – au propovăduit Sfântul Apostol Paul şi, se ştie, că Sfântul Apostol Andrei, în drum spre Grecia, unde a fost arestat şi martirizat (la Patras), a trecut prin Macedonia.

Este firesc să fi existat legături între locuitorii din Scythopolis şi cei din Scythia – prin rude, prin prieteni ş.a. – şi tot aşa între locuitorii din Pella Iordaniei şi cei din Pella Macedoniei. Aceste legături vor fi fost, desigur, continue, în mod obişnuit – dacă nu chiar de la lună la lună, cel mult de câteva ori pe an -, iar în cazuri deosebite, evenimente speciale cum au fost predicile Lui Isus, aceste legături se vor fi stabilit imediat şi după cum era nevoie, ele vor fi fost făcute şi cu deplasări de oameni importanţi şi iscusiţi, dar mai ales cunoscători a multe. Sunt cunoscute, de exemplu, legăturile lui Decebal cu rudele lui din regatul lui Vologaeses din Parthia, din timpul războirii cu Traian. Prima dinastie parthiată a fost întemeiată de un thrac dinast din Armenia, Arsaces/Arsacas (pe vechiul sigiliu persan scria Arsaca), care trece a fi şi fondatorul regatului Parthiei. Parthenii, neam de Illyri din Dalmaţia ale căror aşezări se întindeau până la lacul Ochrida (Thracii unui trib din Macedonia s-au numit Parteni), sunt rude dintr-o vechime preistorică, atât cu Parthii, cât şi cu Armenii (Och-rida, hidronim illyr, trebue pus în legătură cu Och-os, Oxos, râu ce udă ţinutul parthilor şi se varsă în Marea Caspică). Dacă privim alăturat acestor realităţi istorice faptul că Isus a predicat în locuri populate cu Thraci – din Decapolia făcea parte şi oraşul Dion, toponim a cărui origine thracă nu este pusă la îndoială, dat fiind că în Macedonia, Dion era un vechi oraş, pentru Macedoneni, sfânt, situat „in einem ethnischen ursprünglichen Gebiet” (Hans von Geisau, în Der Kleine Pauly, Bd. 2, col. 61: „într-un ţinut etnic originar thrac”) – ne putem îndrepta către ideea-posibilitate – ca să nu îndrăznim a o numi de pe acum realitate – că în Nordul Istrului pontic, Cuvântul Lui Isus a pătruns încă din Timpul Lui. „O legendă locală ucrainiană” ne îndreptăţeşte să socotim această idee realitate. Redăm, în traducerea lui Val Cordun, această „legendă”.

„Când Isus Christos era în vârstă de 12 ani, s-a dus Isus Christos cu Fecioara Maria şi Iosif la praznic la biserica din Ierusalim pe care însuşi Domnul Dumnezeu o întocmise şi o înălţase, o zidise. La praznicul cela au venit popoare din toate părţile, preoţi şi dregători lumeşti şi fel de fel de boieri. Când praznicul s-a sfârşit, Fecioara Maria a pornit cu Iosif, au ieşit din biserică, iar Isus Christos a rămas să stea de vorbă cu feţele duhovniceşti mai mari, şi toţi se minunau de mintea lui, căci la toate întrebările ce i se puneau el răspundea şi răs-răspundea, iar întrebările pe care el le punea lor, ei nu le puteau înţelege. Din ţara grecească era tare multă lume acolo, căci Grecia e aproape şi toţi priveau la Isus Christos şi luau aminte la convorbirea lui cu cei mari, căci ţara grecească era luminată mai presus de toate celelalte ţări, aceştia erau oameni învăţaţi. Şi aşa grăiesc Grecii între ei că acesta nu este om, copilul acela, la fel ca ceilalţi oameni, căci fiind nevârstnic nu avusese când să înveţe la şcoli, dar ştia mai multe decât toate căpeteniile: o! ziceau ei, acesta va fi Mântuitorul nostru, căci el este Dumnezeu, nu este om. Aşa grăiau Grecii între ei şi îndată crezură în el ca unul care este Mântuitorul şi i se închinară lui. Şi oameni de alte credinţe prinseră a se alipi de Greci întru credinţa lor pravoslavnică – şi Turci se alipiră de Greci, la credinţa mântuitoare. Atunci, Turcul purcese a ucide tare mulţi dintre ei, dintre Creştini, Greci, adică, ca să nu creadă în Isus Christos, şi să se ţină de credinţa cea veche. Dar niciunul din creştini nu se lepădă de Isus Christos, ci de o sută de ori mai vârtos evlavia îşi săvârşeau. Turcul trimitea oşti asupra lor, asupra creştinilor adică, ca să-i prindă pe creştini şi să-i ducă la grele chinuri turceşti. Şi atunci, Grecii aşa se sfătuiră: – Este o ţară de sine stătătoare, acolo între râurile Babilonului, să purcedem într-acolo, acolo vom avea pace, nu vom atârna de nici un monarh, acolo vom fi de sine stătători şi acolo îl vom preamări pe Dumnezeu, îl vom cinsti şi ne vom ruga de el să ne trimită harul său. – În ceas de noapte, Grecii purceseră din ţara lor în ţara Babilonului. Ajunseră acolo, între râurile Babilonului şi îşi aninară organele lor de crengile unei sălcii – căci se aflau acolo trei sălcii împreunate, ca trei degete de la o mână. Şi purceseră să înalţe o biserică, Turcul, când cunoscu unde se află Grecii cei fugari, îşi trimise oastea asupra lor. Oastea turcească ajunse la râurile Babilonului pe vreme de noapte şi pe acei creştini pe care îi putură prinde îi mânară în ţara turcească, spre a fi daţi chinurilor. Iar Grecii care au putut scăpa s-au împrăştiat în două părţi: o parte a pornit în ţara Canaania, în ţara Canaanească adică, iar cealaltă a ajuns în Galiţia. În Galiţia au venit doi episcopi, în pădurea aceea de deasupra stâncii, în locul ce se numeşte acum satul Skainik (de la Poleanî la Mîsiv, iar de la Mîsiv la Kutî sau la Skainîk cam o milă de loc ar fi până la Skainik). Unul din episcopi zice: «Eu rămân aci» -, iar celălalt episcop zice: «Eu merg mai departe». Şi aşa unul a rămas în pădurea de deasupra stâncii, adică la Shainîk, iar celălalt a pornit spre Moldova. Acolo, episcopul cel Moldovean s-a ţinut de ortodoxie mai cu străşnicie decât cel Galiţian, căci episcopul moldovean a statornicit aşa credinţa, ca toţi creştinii să-i ţină pe Jidovi de spurcaţi, aşa fel ca un Jidov să nu se aşeze la un creştin pe laviţa goală, ca să-i spurce creştinului laviţa; creştinii din Moldova să aibă nişte scândurele pe care să le pună pe laviţă atunci când un Jidov voia să se aşeze pe laviţă; iar în Galiţia a rămas un episcop blajin şi milos şi nu-i supăra pe boieri întru nimica”.

„În pădurea de deasupra stâncii episcopul puse să se taie un stejar, iar din crengile lui să împletească un sălaş vremelnic. Episcopul porunci creştinilor să se suie pe un brad de pe culme ca să afle dacă nu se vede vreun oraş. Unul din creştini se sui pe brad şi zări târguşorul care se numeşte Bereziv, dar nici un alt oraş nu se mai afla acolo în anul al optsprezecelea de la naşterea Lui Isus Christos. Şi aşa se duseră cu toţii în acel târguşor ca să cumpere toate cele ce aveau de trebuinţă, şi se întorseseră înapoi în pădurea de deasupra stâncii. Trecând lângă stejarul cela tăiat, văzură, stând pe buturuga stejarului acela, o cucoană cu un prunc în braţe, şi era lumină mare în pădurea din jur. Episcopul se opri cu oamenii lui, iar cucoana grăieşte către oamenii aceia, către acei creştini: «Nu vă temeţi, creştini; veniţi mai aproape, eu sunt Maica Domnului care am venit aici, după voi». – Atunci, episcopul se apropie cu norodul său şi se închină Maicii Domnului la Buturuga aceea. Şi îndată înălţară Grecii o biserică – şi aşa fel o înălţară ca altarul să fie pe acea buturugă; iar Maica Domnului a stat tot timpul pe buturugă până ce au gătat altarul. Şi episcopul cu creştinii lui au aşezat-o pe altar, adică de pe buturugă pe altar, şi icoana este chiar aceeaşi Maica Domnului, care, în anul al optsprezecelea după Naştere venise la episcopul cel ortodox” (Val Codrun, O legendă locală ucrainiană privind creştinarea Moldovei în sec. I), în Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg i. Br. Vol. X (XIV) Serie nouă, 1983, pp. 267-270; Textul comunicării prezentate la Sesiunea Institutului Român de Cercetări, Freiburg i. Br., Octombrie 1982).

„După cum arată titlul acestei scurte legende, este vorba de un text folcloric ucrainian reflectând evenimente din trecutul îndepărtat al poporului român vecin. Textul a apărut în vol. 12 pe 1902 al cunoscutei colecţii „Etnografionyj Zbirnyk” de sub redacţia etnografului ucrainian de reputaţie internaţională Volodymyr Hnatjuk; recenzia la acest volum, semnată de Alexander Brückner, sub titlul „Neuere Arbeiten zur slavischen Volkskunde”, a apărut în “Zeitschrift des Vereins für Volkskunde”, Bd. 13 (1903), p. 237. Textul care ne interesează aici, nr. 178, a fost cules de O. Rozdolskyj în anul 1900 de la bătrânul Ilia Fedak, în vârstă de 74 de ani, în satul Poleany, situat nu departe de Kutî. Fiind vorba de o zonă de contacte directe, vii şi permanente, între Ucrainieni şi Români, acest text prezintă pentru noi un interes deosebit” (ibid., p. 267).

Val Cordun, traducătorul şi comentatorul acestei legende, aduce în sprijinul veridicităţii conţinutului ei câteva amănunte de toată însemnătatea: „în primul rând, icoana actuală din biserică, dar şi întregul peisaj înconjurător – pădurea de deasupra stâncii şi satul Skalinîk, numit după această stâncă, târguşorul Bereziv care ar fi existat încă de pe atunci”, după care, cu mult adevăr, notează: „Am putea spune că, în felul acesta, sunt citaţi tot atâţia martori oculari.” Precizarea care îi urmează: „Un alt act favorizant care trebuie, fireşte, luat în consideraţie, este situaţia periferică a zonei şi caracterul ei izolat, fapt care contribuie în mare măsură la o bună conservare a tradiţiei orale” este şi ea – împreună cu „Textul «Despre sfinţii Cazaci», spune Val Cordun, „o excelentă ilustraţie în acest sens” (ibid., p. 272; textul citat de Val Cordun, ca argument pentru justificarea îndelungatei păstrări a legendei, nu îl reproducem, acesta situându-se în afara tezei noastre).

În al doilea rând, spunem noi, este onestitatea şi competenţa „informatorului, care poate fi examinată sub două aspecte, de altfel strâns legate între ele: cel al repertoriului şi cel psihologic, al personalităţii sale. După cum putem constata din materialele publicate în aceeaşi colecţie, repertoriul bătrânului Ilia Fedak este specializat în domeniul religios: astfel, o versiune despre cei trei crai de la răsărit şi o versiune a fugii Maicii Domnului în Egipt, asemănătoare legendelor culese în Bucovina şi prezentate de părintele S. Fl. Marian (Legendele Maicii Domnului, Bucureşti 1904 – lucrare de care, din păcate, Dänhardt nu avea cunoştinţă la redactarea celui de-al doilea volum al monumentalei sale lucrări „Natursagen” II, volum apărut în 1909), Această specializare a repertoriului se explică prin profunda religiozitate a naratorului, manifestă în înflăcărarea cu care apără ortodoxia, aşa cum se poate vedea din întregul text. Acesta, prezentând în continuare o viziune panoramică a istoriei creştinismului, o viziune care ar putea fi numită enciclopedică, căci se referă nu numai la creştinarea Kievului, a Lituaniei şi a Poloniei, ci şi la conflictul dintre Roma şi Răsărit, se încheie cu o pasionată pledoarie în favoarea adevărului credinţei ortodoxe. Avem de-a face aici, în persoana lui Ilia Fedak, cu un informator personal angajat şi competent” (ibid., p. 272).

Încă o afirmaţie preţioasă adusă de Val Cordun este şi „afirmaţia lui Ilia Fedak, după care credinţa ortodoxă provine direct de la sursă şi a rămas nealterată”. Un adevăr – precizăm noi – trecut cu vederea de Biserica din Roma.

Derutat de „anacronismele” prezente în legendă: „cetatea Ierusalimului unde locuia împăratul turcesc”, şi „Turcii”, Val Cordun ajunge la o concluzie fatal greşită: „Ca un anacronism deosebit de aberant ne apare datarea venirii episcopilor cu anul al 18-lea de la naşterea Lui Isus Christos. Nu este vorba de vreo inadvertenţă – afirmaţia se repetă într-unul din pasajele următoare”. Este păcat că Val Cordun a trecut peste această informaţie pe cât de exactă, pe atât de importantă pentru istoria creştinismului în general, pentru istoria creştinismului răsăritean, în particular. Este păcat, pentru că Val Cordun a ştiut să desprindă din legendă fapte istoric reale: „Felul în care acest text folcloric descrie episodul din templu ni-l prezintă ca un moment hotărîtor şi dramatic în istoria spirituală a omenirii, o revoluţie spirituală de dimensiuni planetare. Şi aceasta, cu o uimitoare economie de mijloace artistice: Isus nu numai că răspundea la toate întrebările ce i se puneau, ci şi «răs-răspundea». Isus nu era doar un copil-minune, trezind admiraţia prin performanţele sale. El «răs-răspundea» – era deci o dispută în care Vechiul Testament, reprezentat aici prin somităţile sale, a ieşit înfrânt, a fost anulat. De aici certitudinea învăţătorilor Greci: acesta este Mântuitorul. La Luca, acest ascuţiş nu apare: episodul e rotunjit, redus la o performanţă, neobişnuită, dar fără altă semnificaţie: «46. Şi după trei zile l-au găsit în biserică, şezând în mijlocul învăţaţilor, ascultându-i şi întrebându-i. 47. Şi toţi cei ce-l auzeau se mirau de înţelepciunea şi răspunsurile lui» (Luca 2, 46-47). În textul nostru folcloric nu apare nici o aluzie la răspunsul dat de Isus părinţilor săi în Luca 2, 48: «La ce era să mă căutaţi? Nu ştiaţi oare că Eu trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu?». În schimb, nu găsim la Luca nici cea mai vagă aluzie la faptul că somităţile Vechiului Testament nu puteau înţelege întrebările puse de copilul-Isus” (Ibid., p. 76). Aceste fapte din legendă Val Cordun şi le însuşeşte, adăugându-le părerea sa personală: „Convertirea subită a învăţătorilor Greci este pe deplin justificată”. Dacă acesta este un adevăr incontestabil – cum a şi fost – putea el rămâne numai în spiritul „învăţătorilor Greci”, fără ecou în lumea imediat înconjurătoare lor şi de acolo mai departe? Mai mult decât fireşte că nu. De altfel, nici Domnul nu a voit aceasta. Mergând pe urmele Domnului, noi arătăm că „datarea venirii episcopilor cu anul al 18-lea de la naşterea” Lui Isus – o datare precisă – are faţa adevărului adevărat, faţa adevărului creştin. Că în Ierusalim se vor fi aflat, în acea zi, în Templu, oameni din multe neamuri, printre care şi „învăţaţi Greci”, acesta este un fapt istoric, real, menţionat, ca realitate demografică în Ierusalim, şi în Faptele Apostolilor: „La Ierusalim locuiau Iudei evlavioşi de pe la toate naţiunile de sub cer. La ridicarea acestui vuiet, mulţimea se adună şi rămase uluită, căci fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Erau uimiţi şi se mirau zicând: Iată, toţi aceşti oameni ce vorbesc, nu sunt oare Galileeni? Cum dar de-i auzim fiecare în limba noastră, în care ne-am născut? Parţi, Mezi, Elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, din Iudea şi Capadocia, din Pont şi Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi ţinuturile Libiei, din apropierea Cirenei, precum şi Romani în treacăt, Iudei şi prozeliţi, Cretani şi Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre despre înfăptuirile mari ale lui Dumnezeu. Toţi erau uimiţi, iar în nedumerirea lor ziceau unul către altul: ce să însemne, oare, acestea? Alţii însă ziceau în bătaie de joc: Sunt plini de tulburel.” (Faptele Apostolilor 2, 5-13). Stă scris deci că la Ierusalem erau şi oameni din Pont, adică de prin părţile noastre, dacice. Acestea sunt adevăruri ce nu se vor putea nega niciodată.

Înainte de toate, referitor la „anacronismele” care l-au îndepărtat pe Val Cordun de adevărul istoric cuprins în legendă, trebue să observăm că dacă înlocuim „Turcii” din textul legendei, cu Iudeii, „Turcul” cu Irod Antipa, „împăratul turcesc” cu regele Iudeei, Irod (mort în anul 37), „turceşti” cu romane (sau cu iudaice), „turcească” cu romană (sau cu iudaică), atunci textul legendei devine un text istoric biblic autentic; şi dacă adăugăm faptul că prezenţa „Maicii Domnului cu pruncul în braţe”, în această legendă, ne apare ca o minune dumnezeiască, cum atâtea s-au făcut în timpurile acelea, după cum şi în decursul veacurilor – exemplu arătarea Maicii Domnului, de patru ori, în zilele de 9 şi 10 octombrie şi 12 decembrie 1531, acelui indian pe nume Juan căruia i-a vorbit şi i-a lăsat, după cea de-a patra arătare şi vorbire cu el, Imaginea/Icoana Ei pe mantaua în care, în drum spre casă, el culese flori de pe plaiurile de sus ale văii unde Maica Domnului i se arătase pentru ultima oară („Die Muttergottes erschien am 9., 10 und 12. Dezember 1541 insgesamt vier Mal einem Indio namens Juan Diego im Hochtal von Mexico und lieβ auf seinem Mantel zurük”/ după Die Welt, Donnerstag, 1. August 2002; azi – miercuri, 31 iulie 2002 -, acest Indio a fost făcut sfânt de către Papa) sau cum atâtea minuni s-au făcut în chiar timpurile noastre, atunci argumentul lui Val Cordun cade. Prezenţa Maicii Domnului în această legendă este socotită de traducătorul ei „un anacronism care constituie în acelaşi timp şi o contradicţie logică flagrantă”. Eroare. Val Cordun se situează prin aceasta în afara minunilor dumnezeişti. El încearcă, totuşi, să dea episodului o explicaţie, nefericită, pentru el plauzibilă: „ar fi însă un exces de pedanterie să ne formalizăm de această incongruenţă. Este evident că această figură este percepută aici ca un simbol pe planul realităţii spirituale – în acelaşi fel ca şi în biserică, unde icoana Maicii Domnului se învecinează cu patimile lui Isus Christos”. Nelipsite de miez sunt însă comentariile sale în legătură cu această prezenţă, le cităm – deşi cam lungi – întrucât ele se pot însuşi, bineînţeles cu încadrarea lor în realităţile istorice şi cu precizările de rigoare: „În cadrul textului nostru, imaginea Născătoarei de Dumnezeu stând pe buturuga stejarului tăiat este purtătoarea unei semnificaţii istorice mai ample: ea se confundă cu imaginea Marii Zeiţe, Magna Mater, al cărei cult s-a contopit, după cum se ştie, cu cel creştin. Imaginea pe care ne-o prezintă textul nostru este deosebit de sugestivă: Născătoarea de Dumnezeu, cea creştină, grefată, aproape în sensul literal al cuvântului, pe stejarul ale cărui rădăcini, înfipte imuabil în solul strămoşesc, continuă să se hrănească cu aceeaşi sevă. Contopirea organică a două culte într-un singur altar. Contextul nu conţine nici o aluzie la vreun conflict, înfăţişându-ne, în schimb, în câteva trăsături succinte, dar elocvente, tabloul introducerii paşnice a creştinismului pe aceste meleaguri. După cum arată textul în continuare, nu tot astfel s-au petrecut lucrurile în ceea ce priveşte propagarea creştinismului mai la nord: în Polonia şi în Lituania el a întâmpinat o rezistenţă dârză, care nu a putut fi frântă decât sub ameninţarea unei epidemii mortale – o molimă necunoscută până atunci: strănutul. Iar în Kievul lui Vladimir, textul face menţiune la presiunea forţei armate într-o parafrazare a cronicii lui Nestor. Putem socoti, deci, că această tradiţie locală – redactorul nu menţionează paralele – ne oferă o informaţie cu caracter istoric privind introducerea paşnică a creştinismului pe aceste meleaguri. În ceea ce priveşte teritoriul României de astăzi, se ştie că, aici, creştinismul a pătruns într-un mod organic, fără zguduiri dramatice” (Ibid., p. 274).

Prezenţa Maicii Domnului în legendă trebue socotită un fapt real, aşa cum am spus, o minune, nicicum „o contradicţie logică flagrantă” (Val Cordun). Iată, să amintim o minune făcută la „Naşterea Lui Isus Christos”: „Prin acel ţinut se aflau nişte păstori, care petreceau noaptea pe câmp şi străjuiau turma lor în timpul nopţii. Un înger al Domnului le apăru şi măreţia Domnului străluci în jurul lor, şi fură cuprinşi de o mare teamă. Îngerul le zise: Nu vă fie teamă, căci, iată, vă aduc o veste bună, de mare bucurie pentru întregul popor: În oraşul lui David vi s-a născut astăzi un Mântuitor; el este Hristos Domnul. Acesta să vă fie semnul: veţi afla un copilaş înfăşat şi culcat într-o iesle. Şi, deodată, i se alătură îngerului o mulţime de oaste cerească, ce-l lăuda pe Dumnezeu şi zicea: Mărire să-i fie lui Dumnezeu în înaltul cerului, iar pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă! Cum plecară îngerii de la ei spre cer, păstorii îşi ziseră între ei: Hai să mergem până la Betleem şi să vedem faptul întâmplat, pe care ni l-a adus la cunoştinţă Domnul. Şi se duseră în grabă şi găsiră pe Maria, Iosif şi copilaşul culcat în iesle. După ce-l văzură, aduseră la cunoştinţă cuvântul ce le-a fost spus despre acest copil. Şi toţi cei ce ascultau se mirau de ceea ce le spuneau păstorii. Maria însă păstra toate aceste lucruri, cumpănindu-le în inima ei. Apoi, păstorii se întoarseră, preamărind şi lăudându-L pe Dumnezeu pentru toate câte le-au auzit şi văzut, după cum le-a fost spus” (Luca 2, 8-20). Păstorii nu sunt niciodată ai locului. Ei vin şi pleacă, se întâlnesc cu alţi păstori, vorbesc de cele văzute şi ştiute, cutreierând astfel lumea. Din acele timpuri se păstrează în folclorul nostru o colindă ce nu se va uita niciodată câte vor fi să fie veacurile: Trei păstori se întâlniră, care exprimă întocmai cele de mai sus, ca şi cuvântul în sine: colindă, a colinda sunt cuvinte autohtone româneşti, colindare înseamnă cutreierare, a duce, a purta de colo până colo ca „vântul care-şi duce colinda… în toate părţile” (Delavrancea, Trubadurul, Bucureşti 1887). Pentru frumuseţea şi simplitatea ei, pentru atmosfera pe care reuşeşte să o creeze, asemănătoare acelor timpuri dintâi, redăm colinda care prinde răspunsul şi fapta păstorilor după primirea acelei „veste bună” adusă lor de îngeri: „Trei păstori se întâlniră/ Trei păstori se întâlniră/ Raza soarelui, floarea soarelui/ Şi aşa se sfătuiră:// Haideţi fraţilor să mergem/ Haideţi fraţilor să mergem/ Raza soarelui, floarea soarelui/ Floricele să culegem.// Şi să facem o cunună/ Şi să facem o cunună/ Raza soarelui, floarea soarelui/ S-o-mpletim cu voie bună.// Şi s-o ducem lui CHRISTOS/ Şi s-o ducem lui CHRISTOS/ Raza soarelui, floarea soarelui/ Să ne fie de folos”. După cum se vede, colinda marchează exact vremea aceea a Naşterii Lui Isus. Îţi vine să crezi – atât de proaspete, de dulci şi de convingătoare sunt cuvintele colindei – că tocmai ce i-a scăpat Sfântului Apostol Luca descoperim în precizarea ce aduc într-o rostire cu blând fir evanghelic şi pios gând de închinare: acei „nişte păstori” erau la număr trei, şi după ce, aflând acea „veste bună” pe care le-a adus-o „la cunoştinţă Domnul”, se sfătuiră şi se hotărîră: „hai să mergem până la Betleem”, s-au dus mai întâi să culeagă floricele ca să-I facă o cunună I-o ducă lui Christos Domnul şi să I-o dea, ca slavă şi închinăciune, atunci când Îl vor „afla” pe „Mântuitor”. Nici un Dar nu era mai potrivit din partea unor păstori decât o cunună de floricele, gingăşie apropiată de Dumnezeu! Rămâi uimit de atâta asemănare cu faptele descrise de Sfântul Evanghelist Luca, încât te întrebi: scrie Evanghelistul sau vorbesc întocmai acei trei „păstori” ce „se aflau” în acea noapte „Prin acel ţinut”. Scrie Sfântul Luca sau sunt chiar acei Trei păstori care au venit în Dacia – Ţara Sfântă – şi au dat alor mărturie vie asupra celor ce au făcut înainte de a merge să vadă „faptul întâmplat pe care” li „l-a adus la cunoştinţă Domnul” în acel loc îndepărtat de Dacia din Galileea din oraşul Nazaret. Vechimea colindei în ţara strămoşilor noştri, a românilor, are, cu voia Domnului, vârsta primului an din viaţa pe pământ a lui Hristos. Şi tot cu voia Domnului zicem că acesta este, a fost şi va fi un fapt real, chiar dacă nu înşişi acei „păstori” au fost venit, în peregrinările lor, în Dacia, ci alţii de sub acelaşi cer.

Întru dovedirea răspândirii în lume prin păstori a acestei veşti, amintim „o incantaţie” notată în Franţa de un Gal, Marcellus, zis Empiricus, autor al unui Codex farmaceutic intitulat De medicamentis; această activitate farmaceutică îl face pe profesorul doctor din Kiel, Fridholf Kudlien, să se alăture celor care nu pot afirma dacă acest Marcellus a fost, într-adevăr, medic sau numai un funcţionar care a deţinut un post înalt într-o organizaţie medicală din Bordeaux (v. Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 993/994), o incantaţie pe care fostul profesor de dialectologie şi folclor de la Universitatea din Bucureşti, I.-A. Candrea (1872-1950), a apropiat-o de un cântec cules de el (împreună cu Ovid Densuşianu şi Theodor Speranţia), care sună astfel: „Ciobănaşii te aflară/ Fără mâini te prinseră/ Fără foc te fripseră/ Fără gură te mâncară”; reproducem, în alăturare, după Petre Ş. Năsturel, cântecul notat de Empiricus, care, trebue să recunoaştem, are toată asemănarea cu cel românesc: „Pastores te invenerunt/ Sine manibus colligerunt/ Sine foco coxerunt/ Sine dentibus comederunt”, unul părând traducerea reuşită, aproape fidelă, a celuilalt (Petre Ş. Năsturel, op. cit., loc. cit., p. 237). Observăm, pentru a putea localiza originea şi întâietatea acestei incantaţii, în sine o formulă magică în versuri sigilate, pentru a se obţine un efect magic supranatural cât mai mare (ea se va fi incantat la masa „ciobănaşilor” în timpul ce frigeau iepuraşul „aflat” şi „prins” de ei, pentru ca astfel – prin acest magism – să li se înmulţească prilejurile „aflării” şi „prinderii” de iepuri, spre a li se asigura masa în timpul de ducere şi stare cu oile la păscut / pentru că despre iepure pare a fi vorba în incantaţie/, fapt care vorbeşte şi despre marea ei vechime, aproape primitivă) că magia a fost, iniţial, o particularitate a strămoşilor noştri Thraco-Geto-Dacii, introducerea ei în lumea veche datorându-se lor (asupra acestei chestiuni vom reveni, ea avându-şi în contextul temei o importanţă aparte), prin aceasta, incantaţia notată în Franţa se arată, ca vechime, a fi ulterioară celei aflate în România.

Comentând această „incantaţie”, în ideea probării originii latine a creştinismului în Dacia, d-l Petre Ş. Năsturel pretinde că „termenii textului român sunt toţi de origine latină (afară de vocabularul peceneg sau cuman, ciobănaşi48) «pastoreaux»; cf. pastores în textul conservat de medicul din Bordeaux)…” (ibid., p. 238). P. Ş. Năsturel se înşeală, ca şi C.C. Giurescu (în Împrumuturi cumane în limba română: «odaie» şi «cioban», Studii şi cercetări de lingvistică, XII, 1961, p. 205-214) la care face trimitere prin nota 48). Cioban este cuvânt autohton, daco-românesc, ca şi păstor; noi am arătat, în altă parte, că păstor, pastor, pasteur, pastare, pasto, pasturare, pastura şi derivatele lor, deci şi „pastoreaux” considerat de noi a fi un galicism, dar nu derivat de la „pastores”, ci avut din limba lor, la origine o limbă thraco-dacă (v. Semnificaţia primordială a cuvântului „dava”, studiu publicat în al cincilea anotimp, anul III, numerele 7 (30) şi 8 (31) 1999, p. 13 din 8 (31); pentru originea Galilor, Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, cap. De la cărare mai departe în căutarea originii galilor; pentru cioban cuvânt autohton, v. Nicolae Densuşianu, op. cit., n. 1, p. 571, şi Mioara Căluşiţă-Alecu, LIMBA ROMÂNILOR, Bucureşti, 1994, p. 60, unde cioban este înregistrat cuvânt autohton, sau Caşin Popescu, Codex Thracius; nu e cazul a ne ocupa aici şi de originea celorlalte cuvinte din incantaţie, important fiind pentru noi termenul ciobănaşi, sinonimul lui pastores; pentru afirmaţia „medic din Bodeaux”, v. supra nota noastră în legătură cu Marcellus Empiricus).

Naşterea Lui Isus, ca şi Învăţătura Lui Isus, au fost cunoscute în Dacia, ca şi în Palestina şi în Iudeea, ca şi la Babilon şi în Chaldeea, ca şi în Syria şi în Asia Mică, în Egipt şi în Grecia toată şi insulară egeeană încă din vremea în care S-a născut şi a trăit Isus.

Ştim, de exemplu, că legăturile parţilor cu Ierusalimul erau frecvente şi curente, destul să cităm cazul regelui parţilor Pacorus/Pacoros, fiul regelui Orodes – el primeşte ca soţie o soră a regelui Armeniei, Artavasdes, e prieten cu regele Mesopotamiei Orondopates, trimite lui Antigonos, fiul regelui Makkabeilor, Aristobul II, duşmanul pe faţă al fariseilor, care de luptă şi călăreţi la Ierusalim, ca să-şi recapete tronul tatălui său (fapt ce s-a îndeplinit, Antigonos deţinând coroana regală între anii 40 şi 37 a. Chr., când s-a sfârşit domnia makkabeilor) -, iată deci câte legături şi cât de imediate între Parthia, Armenia, Mesopotamia şi Ierusalim: drumurile erau ştiute, distanţele nu constituiau o piedică, ele se parcurgeau în goana cailor, la nevoie alergând câte 10-12 ore zilnic. Un exemplu găsim chiar la această familie a lui Pacorus. După cum reflectă documentele istorice, familia lui Pacoros era de origine thraco-dacă de la Istru şi, pare-se, înrudită cu Decebal. Când Traian a pornit război împotriva dacilor, Decebal cere ajutor lui Pacoros (cca. 77-115 p. Chr.), fiul şi urmaşul lui Vologases I (51-80 p. Chr.) cu care împarte domnia spre sfârşitul vieţii tatălui său (între cca 77 şi 80); amintind acest episod, Alexandru Pele notează: „…în condiţiile în care neamul Dacilor era răspândit până în Persia, nu trebuie să mai mire faptul că regele erou al Daciei carpatice, Decebal, a cerut prin Callidromus, regelui Pacorus al Parthiei, un ajutor militar împotriva imperiului roman. Fiind vorba de acelaşi popor, distanţa de peste 3000 km care îi separa pe cei doi regi nu trăgea prea greu în cumpăna dreptăţii” (op. cit., loc. cit., p. 11; un Vologaeses sau Vologaises/ la Manfred Oppermann, în op. cit., p. 172, passim, Volaigeses/ preot al lui Dionysos, conduce o răscoală a bessilor împotriva romanilor/ în anul 15 a. Chr./ atât de puternică încât trupele romane au trebuit să evacueze în grabă Chersonesul Thracic pe care tocmai îl ocupaseră; în acel timp, rege al bessilor era Rhoimetalces I, un nepot al lui Rascuporos/ compară cu Pacoros/). Mai spunem că un alt Pacoros, fiul regelui Parthiei, Vanones II, frate cu Turidates şi Vologases I, a fost făcut de acesta rege al Mezilor din provincia de Nord-Vest a Meziei numită Atropetene (azi Azerbaidjan) de la Atropates, care, după bătălia de la Gaugamela, s-a alăturat lui Alexandru cel Mare, primind de la acesta (în anul 328 a. Chr.) conducerea acestei provincii, ca satrap, această provincie devenind astfel o satrapie a fostului imperiu pers; Vanones II era unchiul lui Pacoros II, căruia Decebal i-a cerut ajutor; predecesorul său, Vanones I, a fost „Marele Rege al Parţilor” între anii 7/8 şi 12 d. Chr. şi a trăit în Roma de prin anii 11/10 a. Chr. (Tacitus, Annales, II, 1, 2), a fost îndepărtat de la domnie de Artabanes III, regele Parthiei, şi ţinut prizonier întâi în Antiochia, din anul 18, transferat de Germanicus în Pompeiopolis în Cilicia, de unde, încercând să fugă, a fost prins şi omorît (Tacitus, II, 68, 1 şi urm.). Vanones II, fratele regelui Artabanes III, a stăpânit în Media Atropatene din anul 19 p. Chr. până în anul 51 când a fost făcut rege şi când, după câteva luni, a murit. În timpul lui Caesar – care plănuia un război împotriva Dacilor – şi al lui Augustus, relaţiile de comerţ şi de călătorie (pe care le-am putea numi familiare) dintre Dobrogea, Scythia Minor sau simplu Scythia cu Parthia, cu Cappadocia, cu Pergamul, cu Syria şi cu Egiptul căpătaseră o formă frecventă – cităm, confirmator în această privinţă, studiul istoricului şi arheologului român I. Barnea, Relaţiile provinciei Scythia Minor cu Asia Mică, Syria şi Egiptul, publicat în Pontica, 5, Constanţa, pp. 251-265. Am mai putea cita în acest sens şi textul epigrafic găsit la Tomis, în care se atestă prezenţa aici a unor sacerdoţi egipteni (Inscr. graec. ad res Roman. pertin., I, 604, citat după Jacques Zeiller, op. cit., p. 20), prezenţă care nu se explică „prin instalarea pe acest teritoriu a unui grup de armatori alexandrini”, cum cred Mommsen şi Jacques Zeiller care îl acreditează, ci apropierilor dintre sacerdoţii geto-daci şi cei egipteni (notăm, în treacăt, că această inscripţie nu s-a bucurat la istoricii şi arheologii români de nici o atenţie specială în sensul indicat de noi; în Noricum, ţinut la Sud de Dunăre între Raetia şi Pannonia (Tacitus, An. II, 63) aparţinând thracilor-illyri, printre alţi zei locali erau adoraţi Apollon Grannus – Granicos, fluviu în Phrygia Mică, izvorăşte din ţinutul muntos al Troas-ului şi se varsă în Marea Neagră (Plinius, op. cit., V. 124) şi Granis, fluviu în Susiana (Plinius, op. cit., VI, 99) -, Noreia, zeiţa oraşului cu acelaşi nume, capitală a Noricum-ului, asimilată cu zeiţa Isis, egipteană (M. Toutain, Cultes paiens dans l’empire romain, Ier Partie: Les provinces latines, Tome II), Zalmoxis invictus, pe care Jacques Zeiller îl apropie de Mithra, care avea şi el epitetul invictus şi Hercules, eroul de origine thracă, adorat ca o divinitate a soarelui (Cf. L. Poinssot, Inscriptions de Bulgarie Mémoires de la Société des Antiquaires de France, sixičme série, t. X, 1899, p. 339 seq., citat de noi după Jacques Zeiller, op. cit., n. 3, p. 22). Toate aceste nume şi evenimente au fost amintite pentru a se vedea că şi în anii „coborîrii din cer a lui Isus pe pământ” au existat, ca şi în vremea de dinainte, între Iudeea şi ţara Dacilor, continue şi frecvente legături istorice, fie politice, fie comerciale, fie pur şi simplu de rudenie, altfel zis, de spiritualitate. Nicolae Densuşianu face apropierea între „faimosul miel al religiunii creştine” şi “mielul Pascilor în religiunea Jidovilor” (op. cit., n. 2, p. 550) şi aminteşte de o aşezare străveche din Ţara Românească, numită „Jidovi”. Şi iarăşi, toate acestea, pentru a se înţelege mai bine teza noastră asupra originii Creştinismului la Români.

Dar nu numai prin păstori a putut veni în Dacia vestea Naşterii Lui Isus, ci şi prin Regii Magi, cei „Trei Crai de la Răsărit”: Gaspar, Melchior şi Baltazar „cari veniră din Orient să se închine Mântuitorului după Naşterea Lui”; la Români, aceştia „figurează printre personagiile vicleimului”, „dramă religioasă ce se joacă de flăcăi, de la Crăciun până în ajunul Sfântului Vasile şi reprezentând naşterea Mântuitorului; datina e pe cale să dispară; actorii (înfăţişând pe Irod, cei trei Magi, unul sau doi îngeri, un cioban, ostaşi etc.) îmbrăcaţi în costume caracteristice, colindau satul purtând adesea cu ei şi o ladă cu diferite păpuşi” (I.-Aurel Candrea, Dicţionarul…, s.v.).

Aceste personagii – „cei trei Crai de la Răsărit” (Les Rois Meges, Die Drei Könige/ Heilige Drei Könige etc.) venite ghidate de o stea să se închine Lui Isus din Bethleem, cărora „o tradiţie posterioară”, consemnată în secolul IX „le-a dat numele de Gaspar, Melchior şi Balthazar” – după unii acestea ar fi fost chiar numele lor reale – au fost caracterizaţi până în Evul Mediu că au fost Magi persani, apoi s’a zis, dată fiind asemănarea numelui unuia dintre „cei trei Magi” cu numele babilonian al Profetului Daniel, Baltassar, că ar fi venit din Babilon, oraşul capitală a Chaldeei, ţinut aflat în partea de sud a Mesopotamiei.

Sfântul Apostol Evanghelist Matei spune: „După ce s-a născut Isus în Bethleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte Magi din Răsărit la Ierusalim, şi au întrebat: «Unde este împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui»” (Matei 2, 1-2).

Încercând a vedea de unde, din Răsărit, au venit acei Magi, am cercetat diferite căi.

Primii magicieni cunoscuţi ca atare au fost preoţii Thraci, Abaris (preot al lui Apollon) – „un hyperboreu scyth” (deci Thraco-Dac) – şi Aristeas, Thrac din insula Proconnessos, aflată în partea de Vest a Mării Propontis (Marea de Marmara), între Thracia şi Asia Mică thracică. În Grecia antică, magia a fost introdusă de o castă de preoţi medici, thraci asclepiazi – Asclepios, zeul Medicinei era fiul lui Apolon Hyperboreanul, acesta, adorat şi ca zeu al Manticei -, iar în Vestul Iranului, la Babilon, în Chaldea (Chaldeenii sunt la origine Thraci) şi în Egipt de grupurile de Thraci stabilite încă din neolitic în Asia Mică – Milesienii au avut chiar o zeiţă a magiei: dænamiw, considerată o ipostază a Hecatei.

Că Dacii şi respectiv Thracii s-au aflat lângă Perşi, se ştie (Vasile Pârvan, Alexandru Pele).

Că Babilonul era, în mare parte, un oraş clerical unde locuiau o seamă de preoţi cu cunoştinţe deosebite în magie, în astrologie şi astronomie, şi că aceştia proveneau din ţara de la Carpaţi şi de la Istru, se ştie (Alexandru Pele, Caşin Popescu). Nimic nu ne împiedică, deci, să-l socotim şi noi pe Magul Baltazar, plecat din Babilon/ Chaldea, după „stea” la Bethleem.

Că Phonix, eponimul Fenicienilor şi Cartaginezilor, Poeni, Hyginius, Fabulae, 178, era de neam Thrac, se ştie (Caşin Popescu): el era fiul lui Agenor cu Telephassa, o Thracă, ea moare în Thracia (Apollodoros, Fabulae, III, 2 şi urm. şi III, 21), unde îşi căuta fiica răpită de Zeus, Europa (v. Homer, Iliada, XIV, 321). Pe acest drum zăbovim puţin.

Pe zeul oraşului fenician Tyros îl chema Melquart: *mlk-qrt = „regele oraşului”. Cultul lui era răspândit în Arados şi Kition (în insula Cypru), în Thasos (insulă a thracilor Thasieni; după Herodot, II, 44 şi VI, 47 şi Pausanias V, 25, 12, Fenicienii ar fi exploatat, împreună cu Thasienii, aurul şi argintul aflat în insulă etc. – unii istorici moderni au considerat aceste ştiri nesigure, însă fără motiv), în Sicilia, în Heracleia Minoa (cf. Will Richter, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 1184), în Sardinia la Calaris (Cagliari), în Hispania (numele vechi al Peninsulei Iberice) la San Sebastián şi la Gades/ Gadeira (în feniciană Gâdęr, azi Cadix sau Cadiz; la Gades se crede că s-ar fi aflat mormântul lui Melkart) şi în Etruria (fapt atestat de o inscripţie descoperită în Cartagina, unde figurează numele lui Melkart) şi, de asemenea, în Africa de Nord, la Cartagina, unde Melkart era o zeitate principală asimilată cu Hercules (în tratatul încheiat între Hanibal şi Philipp al Macedoniei, în anul 216 a. Chr., Melqart este numit Hercules, o divinitate a cărei origine thracă este azi majoritar recunoscută, de pildă, Jacques Zeiller care observă: „…en Dacie et en Mésie on voit un Héraclčs thrace se muer en divinité solaire”, adică: „…în Dacia şi în Moesia se vede un Hercules thrac transformându-se în divinitate solară”, op. cit., p. 22). Alex. Severus a dus cultul lui Melquart de la Leptis Magna la Roma. Pe altarele lui ardea flacăra veşnică (flacăra thracă, întreţinută de Vestale). El era şi zeul călătoriilor pe mare, cu altare pe promontorii, pe care ardea flacăra veşnică – adevărate faruri.

Inscripţii cu acest nume s-au găsit în scrierea cuneiformă din Syria, unde Melkart/Melquart (M¡lkatrow) era adorat ca zeu al vegetaţiei şi mai târziu – puţin probabil sub influenţa Phenicienilor, cum se crede – ca zeu local (asociat cu Baal). Herodot, care a călătorit la Tyros, ne asigură că a văzut acolo templul lui Melquart şi că existau acolo preoţi care slujeau cultului lui Heracles (se deţine de la Herodot şi o descriere a templului în starea în care l-a văzut el). Melkart/Hercules fiind zeul oraşului Tyros, pune problema vechimii acestui oraş. După noi, Hercules fiind menţionat în Legenda Argonauţilor, înseamnă că oraşul are cel puţin vechimea cunoaşterii, pe locurile feniciene, a acestei legende. F.C. Movers aşază fundarea oraşului Tyros în anul 1209 a. Chr., iar ridicarea templului, în anul 990 a. Chr. (FC Movers, Die Phönizier, Emil Vollmer Verlag – anul tipăririi nu este indicat – p. 110), an ce corespunde întrutotul presupunerii noastre. Arrianos crede că „templul lui Hercules din Tyros” este cel mai vechi atest al adorării acestui zeu (Anabasis, II, 16).

Melkart ar veni din Syria, unde există dovezi despre existenţa unui altar dedicat acestei divinităţi, care era adorată şi în Egipt, însă nu din timpuri mai vechi (Richard Pietschmann, op. cit., p. 108). În imediata vecinătate a templului din Hierapolis, în Syria, era un lac sfânt, din al cărui mijloc ieşea un altar de piatră ce se vedea ca şi plutind pe apă. La Palmyra, celebra oază populată din deşertul Syriei, era un altar dedicat zeiţei Melkart/ Mel(o)kbel (cf. J.-G. Février, La Religion des Palmyréniennes, 1931). Palmyra se afla la 165 km spre Răsărit de Emesa (azi Homs), oraş în Syria la malul râului Orontes, în care trăiesc 20.000 de creştini şi 80.000 de musulmani (prof. dr. Carsten Colpe, în Der Kleine Pauly, Bd. 2, col. 258). Melk, Milk, Mlk înseamnă în feniciană „regi”, care au dat Michalton; alte nume de personalităţi derivate din Melkart: Melkjaton, Milchathon/ Melchaton = „Malk a dat”.

Cercetătorul român George-Liviu Teleoacă apropie „Melk de rădăcina Herc” din Hercules şi consideră că „rădăcina teonimică Melk este foarte veche, provenind cel puţin din neolitic” după cum „o dovedeşte un megalit piramidal din Nordul Peloponezului, care a fost adorat cu numele de Zeus Meilichios (George-Liviu Teleoacă, Lupul Dacic sau Heraldica Strămoşului Vârcolac-Întemeitorul, publicat în Lumină Lină, an VII/nr. 1 Ianuarie – Martie 2002, New York, pp. 99-107). Dar în Peloponnes, încă din neolitic, pătrunseseră Thracii din marea arie carpato-istro-pontică (Nicolae Densuşianu, Caşin Popescu). Observăm că pe una din iubitele lui Heracles a chemat-o Melite (adj. meliteios: a se observa rădăcina *mel), o naiadă, fiica fluviului Aigaios şi mama lui Hyllos; promontoriul cel mai din Nord, al Peloponnesului, era socotit muntele ei, aceasta ar fi explicaţia supranumelui lui Zeus dat lui în acele locuri. Iar pe o altă iubită a lui Heracles, din Attica, a chemat-o tot Melite: aceste preferinţe mitologice amintesc acolo, şi altunde, străvechi prezenţe ale thracilor: Melas sinus, golf în Thracia (Plinius, Nat. hist., IV, 43), Melas sau Meles, fluviu în Ionia, pe malul căruia se spune că s-ar fi născut Homer, şi tot Melas, un râu în Sicilia, în Thessalia, în Beoţia, în Thracia (Ovidius, Metamorphoses, II, 274), Melos – lat. Melius (Cicero, De natura deorum, I, 2) – insulă în Marea Egee, Melicus, un om din Media, cunoscut de Plinius (op. cit., X, 48), Melinophagoi (= mâncătorii de mei) un trib de Thraci de pe coasta vestică a Pontului Euxin, la Salmydessos, aparţinător marelui grup de Thraci Thini/Yunoi (Xenophon, Anabasis, VII, 2, 12) de unde au emigrat pe coasta vestică a Asisie Mici, numind ţara în care s-au aşezat – a doua lor ţară – Bithynia, Melisseus rege în Creta etc., etc.

Cele de până aici ne îndreaptă către posibilitatea ca Magul Melchior să fi plecat, după stea, la Bethleem, din Syria.

Pentru Magul cu numele Kaspar/Gaspar dispunem de trei orientări:

1: Oraşul Kaspapyros din Gaudhāra (India);

2: Oraşul Kaspatyros (azi, Cabul), în India, menţionat de Herodot (III, 102 şi IV, 44)

şi

3: Kaspeiria, ţinut ce se întinde pe văile cursului superior ale râurilor: Bidaspes (azi, Jhelam), Sandabal (azi, Chenab) şi Adris (azi, Ravi), adică actualul Kaschmir (în India).

Ca antroponim, ne este cunoscut un anume Gaspar – pe numele lui întreg, Gaspar Graţiani -, de origine croată, guvernator al turcilor în insulele Naxos şi Paros, propus de Turci pentru a ocupa scaunul domnesc în Moldova, unde aveau nevoie de un om de încredere, pentru certurile lor cu Polonii; bine primit de boierii moldoveni, Gaspar trădează pe Turci în favoarea creştinilor, însă, fără noroc (Gaspar moare ucis de cei doi boieri moldoveni care îl însoţeau – Şeptilici şi Goia – în anul 1629; aceste evenimente au inspirat lui Ion Slavici tragedia Gaspar Graţiani, publicată în 1888).

Cele trei orientări venind, toate, din India, am putea reţine, ca simplă probabilitate, ca Magul Kaspar să fi urmărit neobişnuita stea care avea să-l ducă la Bethleem, din India.

Aşadar, cei Trei Magi de la Răsărit au venit la Bethleem, unul din Babilon, altul din Syria, al treilea din India. O simplă posibilitate, nu însă fără miezuri istorice care o impun.

Dar de oriunde vor fi fost acei Trei Magi şi oricare vor fi fost locurile Răsăritului din care ei au plecat călăuziţi de Steaua Naşterii Lui Isus, şi chiar dacă printre ei nu se va fi aflat şi unul de origine din ţara iniţiatoare a Magiei, Thraco-Dacia – întru o asemenea posibilitate formaţiunea lor spirituală ar fi chezăşie -, puţin probabil ca aceia să nu fi ţinut legături spirituale cu cei din ţara de iniţiere a artei lor.

Şi oricare ar fi fost drumul lor de ocol, de la Ieslea Sfântă din Bethleem, spre Răsăritul locurilor unde îşi vor fi avut înstărirea, ei se vor fi oprit, pentru popasuri şi înnoptări, la locuri ştiute, deci tot între ai lor, şi nu se poate ca, fie în acele locuri de poposire, fie ajunşi în ţara lor, ei să nu fi vestit Naşterea Mântuitorului, Cel din veac anunţat de profeţi.

Şi iarăşi zicem, nu se poate, nu este logic şi nici în spiritul acelei vremi, ca această Veste care a ridicat Duhul Lumii şi pe Magi din chibzuirile lor, să nu fi fost împărtăşită de ei mulţimilor acelor locuri, şi Vestea Naşterii Lui Isus să nu fi fost aflată şi în Ţara Dacilor, această “parte septentrională a diocezei Thraciei care nu a fost niciodată separată de Orient”, cum, cu toată dreptatea, spune Jacques Zeiller, vorbele lui fiind: „portion septentrionale du diocčse de Thrace, qui ne fut jamais séparé de l’Orient” (op. cit., p. 7). Este vorba de „provinciile danubiene” – precizarea este a aceluiaşi Jacques Zeiller – „care, în acea epocă, ţineau un loc atât de glorios în istoria lumii romane, pentru că ele îi furnizau împăraţii care o consolidau momentan, participând tot atât de puternic la mişcarea religioasă concomitentă: domeniu de elecţiune a prozelitismului asiatic, principii care proveneau de acolo părând a instala, o dată cu suirea lor pe tron, o religie reînnoită” (op. cit., p. 23-24: „Les provinces danubiennes, qui ŕ cette époque tiennent une place si glorieuse dans l’histoire du monde romain, parsqu’elles lui fournissent les empereurs que le raffermissent momentanément, participent aussi puissament au mouvement religieux concomitent: domain d’élection du prosélytisme asiatique, les princes qui en proviennent semblent instaler avec eux sur le trône une religion renouvelée”).

Am ales acest text căruia îi putem subscrie – întrucât „lumea romană” nu cuprindea întreaga lume şi nici întregul timp de până atunci – cu următoarele precizări: Provinciile danubiene, ca aparţinând marii lumi a thraco-dacilor, au ţinut dintotdeauna un loc glorios în istoria lumii, pentru că ele i-au furnizat, dintru începuturi, o civilizaţie şi o spiritualitate de înalte valori materiale şi morale, nu numai în epoca şi lumea avută în vedere de Jacques Zeiller. Reţinem, totuşi, ca un merit al acestuia, respectiva remarcă.

Vestea provenită în Dacia, prin Daci, de la Magi şi prin păstori, avea să fie păstrată, acolo, în taină, prin sacerdoţi, în aşteptare şi în veghere. Venise pentru ei, în aşteptare, timpul instalării unei lumi mai bune, mai întregitoare întru credinţă şi fel de viaţă, primenită/ renăscută prin Zalmoxis Mântuitorul!

Dacia nu era o piaţă pentru te-miri-ce vântură lume printre care şi nescare creştini, cum crede şi vrea să ne convingă d-l Petre Ş. Năsturel şi toţi cei de o seamă în gândire cu d-sa. Dacii, din ţara lor de la Carpaţi şi de la Dunăre, L-au aşteptat pe Mântuitor de cum au aflat Vestea primită de ei, prin ai lor şi de la ai lor, şi au îmbrăţişat Învăţătura Lui Isus, prin ei, de la ei, după Cuvântul adus în faţa lor de Sfântul Apostol Andrei. Există şi azi, în comuna Ioan Corvin din judeţul Constanţa, din Dobrogea, o peşteră care, după cum spun tradiţiile, a fost folosită de adăpost de Sfântul Apostol Andrei după propovăduirea Cuvântului Domnului localnicilor, şi unde aduna discipolii noi formaţi „să răspândească Vestea cea nouă”. Această peşteră este „situată la aproximativ 30 km de Dervent”, pe atunci o „mare cetate de la Dunăre”, azi dispărută (Dumitru Manolache, DERVENT – O poartă a creştinismului românesc, Editura Macarie, Târgovişte, 1995, p. 8; cu numele Dervent este şi un lac, zis şi Enichioi, în judeţul Ismail, ce comunică cu Dunărea printr-o gârlă).

Dacii care au cunoscut Vestea Naşterii Lui Isus şi au crezut în ea cu tăria încredinţării Magilor, aşteptau pe Mântuitor şi Cuvântul Lui din chiar acel moment al vestirii.

Aşa se înfăţişa deschiderea spirituală printre sacerdoţii şi unii dintre locuitorii autohtoni din Dacia în momentul acelor „trei zile” petrecute de Isus în Templul din Ierusalem. Am putea afirma chiar, fără teama de a greşi, că unele suflete s-au preautoconvertit, din necesităţi spirituale şi constrângeri de viaţă, la noua credinţă ce avea să vină de la Mântuitorul lumii: căci venise „Împlinirea vremurilor” (Efeseni 1, 10; Galateni 4, 4).

Şi dacă în acel moment, unii dintre cei prezenţi în templu, „oameni de alte credinţe, prinseseră a se alipi de Greci întru credinţa lor pravoslavnicească – şi Romani se alipiră de Greci, la credinţa cea mântuitoare”, cum stă scris în legendă (supra), aceasta înseamnă că nu greşim cu nimic în privinţa preautoconvertirii unor suflete păgâne la credinţa întru Mântuitorul, a cărui Naştere fusese anunţată în chip miraculos.

O explicaţie: cuvântul Romani, care înlocuieşte cuvântul „Turci” din legendă, a fost pus de noi nu numai pentru că întreg textul legendei o cere, ci pentru a indica – justificativ – o sursă probabilă a acestei confuzii, urmele ei se citesc din textul următor, pe care, deşi cam lung, am considerat oportun a-l reda în totalitatea lui, această confuzie repetându-se în cuprinsul legendei, unde, în loc de „Turci”, trebue înţeleşi Romani şi în loc de împăratul „Turc”, trebue înţeles împăratul roman, adică Irod:

„Über eine merkwürdige Spur, welche Trajan und sein feldzug in Babylonien hinterlassen hatte, berichtet Johannes von Ephessus (deutsch von Schönfelder, München 1862, S. 251-252) unter den Ereignissen des Jahres 572. Kaiser Justin II. schickte in diesem Jahr den Zemarchos als gesandten an einem Türkenkönig. Zemarchos fand dort persische Gesandte vor, die dem Türkenkönig gesagt hatten: Der römische Kaiser ist unser Knecht und zahlt uns tribut wie ein Knecht. zemarchos erklärt das für eine Lüge und berichtet dem Türken, daß die römische Kaiser oft die Perser besiegt hätten, so daß Trajan, vor dem sie sich bis auf den heutigen Tag dermaßen fürchteten, daß keiner vor der in ihrem Lande (in seleucia-Ktesiphon?) errichteten Statue vorbeizureiten wagte. Vom Türkenkönig zur Rede gestellt, müssen die persischen Gesandten dies zugeben. Der König wird zornig und entläßt sie in Ungnade. Nachdem die persischen Gesandten dann zu ihrem Herrn Chusran Anôsarwân zurückgekehrt und ihm Bericht erstattet hatten, ließ dieser in seinem Zorn die Statue Trajans niederreißen.

In den Fragmenten von Menanders de Legationibus ist zwar von einer erregten Auseinandersetzung zwischen dem Türkenkönig Dizabulus, Zemarchos und dem persischen Gesandten die Rede, nicht aber von dem Inhalt derselben. Letzteren mag Johannes von Ephesus in Konstantinopol durch mündliche Information erfahren haben” (E. Sachau, op. cit., n. 1, pp. 13-14: „Asupra unei remarcabile urme pe care Traian şi campania sa în Babylonia au lăsat-o în urma lor, referă Johannes din Ephesus/ în nemţeşte de Schönfelder, München 1862, S. 251-254/ sub evenimentele anului 572. Împăratul Justin al II-lea a trimis în acest an, ca ambasador, pe Zemarchos la un rege Turc. Zemarchos găsi acolo ambasadori perşi care, înaintea lui, spuseseră Regelui Turc: Împăratul roman este supusul nostru şi ne plăteşte tribut ca un supus. Zemarchos declară că aceasta e o minciună şi raportează turcului că împăraţii romani au biruit adesea pe Perşi, aşa Traian, faţă de care, până în zilele noastre, atât se tem, încât nici unul dintre ei, în ţara lor /în Seleucia-Ktesiphon?/ nu îndrăzneşte să meargă călare prin faţa statuii lui. Obligaţi de Regele Turc să dea un răspuns, ambasadorii perşi au trebuit să recunoască. Regele a devenit mânios şi i-a concediat în dizgraţie. După ce ambasadorii Perşi s-au întors la Regele lor Chusran Anôsarwân şi i-au prezentat darea de seamă, acesta, în mânia lui, a poruncit să se dărâme statuia lui Traian. În fragmentele lui Menandru despre ambasade este, întradevăr, vorba despre o discuţie aprinsă între Regele Turc Dizabulus, Zemarchos şi ambasadorul perşilor, însă nu cu acelaşi conţinut. Se prea poate ca Johannes să fi aflat această informaţie, în Constantinopol, prin viu grai”).

Deşi anacronice, astfel de istorioare se vor fi putut strecura şi sub pana conservatorului legendei, mai ales dacă ţinem seama că venirea celor doi episcopi, unul „Moldovean”, celălalt „Galiţian”, s-a putut face – sau chiar s-a făcut – prin locurile ce ţineau de Adiabene, din Parthia, unde se ştie că Traian a purtat grele războaie, şi că despre o prezenţă agresivă a turcilor în acele părţi răsăritene, asiatice, nu numai în timpul lui Traian, ci şi pe la sfârşitul secolului I a. Chr. începutul secolului I p. Chr., ar fi putut fi vorba, căci, după cum ne informează istoria, legăturile turcilor cu Perşii datează din momentul în care Turcii îşi fac apariţia în istorie, adică din secolul VI a. Chr. Iar despre faptul că în Parthia existau legiuni de Romani în acele vremi, ne informează tot istoria; se ştie că Roma, ajungând până în acele părţi (în anul 1 a. Chr., C. Caesar, urmaşul prezumtiv al lui Augustus, a fost trimis împotriva parţilor şi în anul 1 p. Chr. a obţinut un succes trecător în Armenia), Nero, după ce ajunsese la o înţelegere cu Parţii, plănuia cucerirea Caucazului; pe de altă parte, este cunoscut că demnitarii „Sublimei Porţi” se „proclamau prieteni fideli ai împăraţilor romani şi erau înfăţişaţi pe monedele lor cu însemnele militare conferite de Imperiu” (Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră, I, p. 191). Iată, deci, justificate – într-un fel – confuziile la care ne-am referit, strecurate naiv în legenda ucrainiană. Cât despre Romani, că urmăreau şi acolo pe creştini, acesta este un adevăr istoric indubitabil: Irod, zis „cel Mare”, era roman, şi urmărea în tot imperiul roman – a cărui întindere în Asia se cunoaşte -, nu numai pe acei Magi ce i-au tulburat liniştea şi siguranţa domniei, ci şi pe cei bănuiţi a crede în „Noul Împărat”. Este fără îndoială că Irod fusese informat că în Parţia, potrivit unui obicei mai vechi, avea loc o anume sărbătoare a Magilor, unde, probabil, în speranţa de a-i găsi şi pe cei trei fugari neascultători vorbei lui, nu se va fi abţinut să trimită în urmărirea lor ostaşi romani; urmărire ce se va fi continuat şi după moartea lui „Irod cel Mare, regele Judeilor” – cel „care a ordonat tăierea celor 40.000 de prunci cu prilejul naşterii lui Christos” – de către fiul său, Irod Antipa (mort în anul 37) şi el rege al Iudeii şi înverşunat potrivnic al creştinilor: el a pus să se taie capul lui Ioan Botezătorul, el a ordonat procesul şi răstignirea Lui Isus. Despre o urmărire şi prigonire a creştinilor, în Partia, ce a avut loc în sec. I, ne informează Cronica din Arbela. Ni se vorbeşte chiar de un jurământ al demnitarilor parţi care voiau să suprime un foarte bine intenţionat creştin” ajuns Vicar în Adiabene şi Guvernator, care a căzut într-o bătălie a parţilor contra unui „popor din Nord”, puţin după anii 100 p. Chr. (op. cit., p. 9). Plecarea celor doi episcopi din acele părţi ale Răsăritului, în care peste tot erau prigoniţi creştinii, îşi are, deci, justificare prin circumstanţele istorice. Faptul că nu dispunem de nici o însemnare istorică din acele vremi nu este un indiciu de neexistenţă. Iată: „…Nisibis însă şi oraşele (de ex. Ktesiphon-Seleucia) nu au avut odinioară, de frica păgânilor, încă nici un episcop. Însă, după încetarea domniei parţilor Arsacizi, creştinii de acolo au voit să aibă şi episcopi, după cum noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, la locul potrivit, vom da seama” (op. cit., p. 62: „…Nisibis aber und die Städte (d.i. Ktesiphon-Seleucia) hatten damals aus Furcht vor den Heiden noch keine Bischöfe. Nachdem aber die Herrschaft der parthischen Arsaciden aufgehört hatte, wollten die dortigen Christen auch Bischöfe haben, wie wir mit Gottes Hilfe am rechten Ort berichten werden”). În asemenea cazuri, a nu fi nu înseamnă a nu exista. Şi în acele vremi, în Dacia de după Burebista, situaţia era similară Parţiei de sub domnia Arsacizilor. Din acele vremi către care trebue să privim acum, datează o dare de seamă făcută de Strabon: „Geţii şi Dacii, care ajunseseră în cea mai mare putere, astfel încât puteau pune pe picior război o armată de 200.000 de oameni (sub Burebista), au scăzut acum la 40.000 de oameni, şi din cauza aceasta, foarte aproape de a asculta de Romani” (Strabon, VII, 3, 13). Era firesc ca Regii de după Burebista, pentru a se putea opune romanilor, să introducă o disciplină riguroasă şi constrângătoare, care ducea la supravegherea oamenilor între ei, deci la frică faţă de orice conducător local, oricât de mic. Am amintit acest pasaj şi ca justificare a pierderii independenţei Dobrogei (supra) şi a unor opinii ce urmează.

După episcopul Abel din Adiabene, singurul scriitor şi istoric Syrian care are o cunoştinţă exactă despre Parţia de până la el şi din timpul lui – deseori numit în Cronica din Arbela, „învăţătorul” (a fost contemporan cu Vologaeses IV, 191 – 207/208) – şi este demn de toată încrederea (de la el se deţine singura ştire despre existenţa unui război purtat de Parţi contra Alanilor în anul 135 p. Chr., descris de el, fapt ce-l aflăm de la A. von Gutschmid, Geschichte Irans, p. 146), Creştinismul în Parţia, la Adiabene, are vechimea apostolică din secolul I p. Chr. (Cronica din Arbela, p. 16).

Şi tot din Cronica din Arbela aflăm că circulaţia între Parţia şi Ierusalim era, în veacurile I/II p. Chr. ceva obişnuit, după cum se deduce din descrierea făcută despre episcopul Nôh (Noah) din Adiabene: „Părinţii acestui evlavios om proveneau de-acum din stepa de la Anbâr şi pleacară la Ierusalim. Ca mic copil, el a avut acolo relaţii sociale cu creştinii şi a fost botezat prin Voinţa Binelui Dumnezeiesc. După ce părinţii săi s-au întors către Răsărit, au mers la Adiabene, pentru că acolo erau mulţi Iudei, şi se temeau să se înapoieze în patria lor de origine din cauza neîntreruptelor nelinişti. Când copilul auzi de-acum că şi aici erau creştini a mers la Abraham şi trăi în relaţii cu el” (p. 50: „Die Eltern dieses frommen Mannes nun stammten aus der Steppe von Anbâr und zogen nach Jerusalem. Als kleiner Knabe hatte er dort Umgang mit Christen und wurde getauft durch die Kraft der göttlichen Güte. Nachdem seine Eltern sich ostwärts zurückgewendet hatten, zogen sie nach Adiabene, weil es dort viele Juden gab und sie sich fürchteten, in ihre urspnüngliche Heimat wegen der dort Vorhandenen endlosen Unruhen zurückzukehren. Als der Knabe nun hörte, daβ es auch hier Christen gäbe, ging er zu Abraham und lebte im Verkher mit ihm”; Anbâr se găseşte la Nord-Vestul Babylonului, la Răsărit de Eufrat, aproximativ pe latitudinea Bgdadului de azi – cf. Jâkűt al-Hamawi ar-Rumi, I, p. 367 – şi a fost multă vreme reşedinţă a primilor Califi abbasizi din Bagdad).

Tot din Cronica din Arbela aflăm că „dincolo de Tigris” Creştinismul „este mult mai vechi decât se putea şti sau bănui până acum, şi că primele sale începuturi se situează aproximativ înainte de anul 100 p. Chr. (p. 16: „…das Christentum jenseits des Tigris viel älter ist, als man bisher wissen konte und vermutete, und daβ seine ersten Anfänge ungefähr bis zu dem Jahre 100 n. Chr. hinaufreichen”). Este vorba însă de Creştinismul în formă organizată, cu eparhii şi episcopi, nu de existenţa unor comunităţi creştine autoorânduite. Cazul, în Dacia, dat fiind şi strânsele ei legături cu Răsăritul, nu putea fi altfel.

În această bătaie de clare lumini aduse de istorie nu avem nici un motiv să îndepărtăm tradiţia după care „episcopul Moldovean”, purtând în suflet dumnezeieştile cuvinte rostite de Copilul Isus, încredinţat că Acel Copil „va fi Mântuitorul nostru, căci El este Dumnezeu, nu este om” – cum grăiau învăţaţii Greci care l-au auzit vorbind – a plecat din Ierusalim, unde el se va fi aflat în acel timp, spre patria sa, fericit să ducă acolo Cuvintele Copilului Isus, rostite în Templu – căci iată ce zice Ieremia: „În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în numele Domnului, şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele” (Ieremia, 3, 17).

Creştinismul la Români s’a urzit în taină, cum în taină s’au întors în ţara lor, la sălaşele lor, cei trei Magi. Şi cum în taină au venit „în anul al 18-lea de la Naşterea Lui Christos” episcopul „Moldovean” în ţara lui, şi episcopul Galiţian în Galiţia lui. Tot aşa, în taină, vor fi venit să treacă, şi unii apostoli ai Învăţăturii Lui Christos, ca misionari sau altcum, dar tot întru propovăduirea Cuvântului Domnului, în Nordul Pontului, dincolo de Gurile Dunării şi de Nistru, la fraţii lor din Scythia herodotiană, adică acolo unde părintele istoriei ne spune că în vremea lui locuiau „Scythii plugari” (Herodot, IV, 17 şi IV, 51) şi la Geţii de pe Tyras, numiţi de el Tyrageţi (Herodot, IV, 51); şi acolo unde, mai apoi, s-au fost ales să locuiască Ucrainienii, a căror limbă a început a se forma prin secolele XIII-XIV, pe când ţara lor, principatul Galiţio-Volhinic, intrase sub jug străin. După Alexandru Boldur, în Galiţia şi Volhinia, cum şi în Ukraina de azi, locuiau Thracii Vlahi (în La grande Thrace, Madrid, 1980; Strabon, XI, 6, 2, ne previne, în această privinţă, că „scriitorii din vechime numeau toate neamurile de la miazănoapte cu un singur nume: Scythi”). Am ţinut să facem această menţiune pentru a se înţelege de ce multe din cuvintele ucranienilor sunt apropiate de cele ale românilor, ele având aceeaşi origine.

Vorbele acelor doi episcopi aducători ai acelei extraordinare Veşti, se vor fi înregistrat întocmai, după spusele vestitorilor, şi transmise, imediat, prin viu grai, îndeosebi de către admiratorii şi credincioşii ei: devenită tradiţie de neuitat – importanţa şi neaşteptatul ei ne asigură întru aceasta – trecută de la om la om, de la creştin fidel la creştin fidel, până când, cu trecerea timpului, a devenit legendă fidelă a unui fapt extraordinar din trecut: aceasta explică puterea cu care această legendă locală a învins veacurile, ajungând până la noi, nealterată, ca multe alte fapte extraordinare, păstrate de tradiţii venite din timpuri şi mai vechi. Din istoria Ucrainei ştim că Principatul Galiţio-Volhinian a adunat/ cules în secolele XII şi XIII tradiţiile ştiute/ existente la Kiev – în acel Kiev al cărui „mare Prinţ” (980-1015) primind botezul creştin în 988, impune poporului său, cu forţa, creştinismul de rit byzantin. Şi este aproape uimitor faptul, care nu poate fi decât exact, că în legendă se spune: „…Iar Grecii care au putut scăpa s-au împrăştiat în două părţi: o parte a pornit în ţara Cannania, adică în ţara Canaanească, iar cealaltă a ajuns în Galiţia”, adică în locul de unde, în istoria Ucrainei, stă scris că “în secolele XII şi XIII, în principatul Galiţio-Volhinian au fost culese tradiţiile şi legendele Kievului”.

Întrebarea ce trebue să ne-o punem este: din ce parte a ţării sale va fi fost acel „episcop Moldovean”?

După cele ce ne sunt cunoscute, primele confirmări istorice ale existenţei Creştinismului în Dacia provin din Dobrogea, anume din jumătatea de Nord a ei. Să fi fost „episcopul Moldovean” din acea parte? Am avea vreo îndreptăţire pentru o astfel de presupunere? Una da – şi poate că este destul.

Este fapt istoric cunoscut că până în epoca medievală şi încă două veacuri mai târziu, ţara Moldova se întindea spre Sud, peste Dunărea Pontică, dincolo de Tomis (unii istorici străini aşează vechiul Tomis la Anadol-chioi, sat în judeţul Constanţa, la 2 km spre Nord-Vest de oraşul Constanţa – v. Jacques Zeiller, op. cit., p. 16) până la Varna şi mai departe. Tomisul era numit „Tomiswara Moldavis”, cum se arată pe harta lui I.M. Hassius, profesor de matematică, alcătuită în 1744 (vezi reproducerea acestei hărţi şi comentariul care-o însoţeşte, la Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Freiburg 1984, pp. 403-407 şi Harta II, inclusiv Harta II. Detaliu). După cum a arătat Alexandru Pele, Moldova, în vremea când a fost culeasă legenda, cuprindea şi întreaga Ucraină (op. cit. supra). Moldava/Moldova este un cuvânt vechi thraco-dacic, „patria sacră” – „dava” – a zeului „Mol”, „Mol” fiind o prescurtare a lui Zalmoxis, care cunoaşte în limba greacă, pe lângă forma Salmoxis, şi forma Zamolxis (Herodot, IV, 94 şi V, 97; Platon, Charmides, 156 d şi 158 b; Caşin Popescu, Semnificaţia primordială a cuvântului „dava”, în „al cincilea anotimp”, vara 1999, p. 21). Avem, deci, o îndreptăţire să presupunem că acel „episcop Moldovean”, cum se spune în legendă, să fi fost Moldovean din partea Tomisului. Că înainte vreme Moldova se întindea şi la Sud de Dunăre, şi că ea era una cu această parte din Sud, găsim mărturii în credinţele şi superstiţiile poporului român din acest ţinut, după cum se poate constata din volumul editat de Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1915. Cităm una din ele care se aşează şi ca dovadă că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit în Scythia/Dobrogea, din formularea ei pare să rezulte că Învăţătura Lui Isus era cunoscută unor locuri de la Nord de Istru, înainte de venirea Sfântului Apostol: „Spre Sfântul Andrei se fac cruci, pe la fereşti, cu usturoiu; se ung coarnele vitelor şi mănâncă cu toţii usturoiu, de care miros fug strigoii” – „Jud. Suceava” (op. cit., pp. 5-6); acest spre, cum şi întreg conţinutul acestei credinţe, arată însă şi mai mult, anume că venirea Sfântului Apostol Andrei a fost cunoscută de neamurile care au păstrat această credinţă, dinainte şi aşteptată. Sunt şi alte credinţe în legătură cu ziua în care creştinii, la noi, prăznuiesc pe Sfântul Apostol Andrei – cităm una cu rezonanţe biblice: „La Sfântul Andrei, oamenii din popor nu se împrumută cu nimic, unii pe alţii” – „Corod, Tecuci” (ibid.) care adeveresc despre prezenţa Sfântului Apostol Andrei în Scythia, comentariile ar fi de prisos.

Am putea da de urma celuilalt „episcop Galiţian”, poate aceeaşi cu a episcopului „Moldovean”, dacă ne gândim că acel Scythopolis, unde a predicat Isus (supra), să fi fost – aşa cum s-a spus – un oraş al thracilor de la miazănoapte de Istru. Oricum, aşa sau nu, am arătat mai sus legăturile – istorice – de rudenie şi prietenie ale Dacilor cu neamurile – oricare dintre ele – de pe coasta Asiei Mici şi mai din răsăritul ei, până dincolo de Babylon, cum şi mai spre Sud, prin Tyr şi prin Sidon până la Ierusalim. Şi s-a mai arătat că Esenii, care au cunoscut direct Învăţătura Lui Isus, făceau parte dintr-un neam înrudit cu Geţii, dacă nu vor fi descins chiar din Geţi (Alexandru Pele). Unii dintre aceştia vor fi plecat spre patria fraţilor lor de la miazănoapte, şi spre a se pune la adăpost de prigoniri, cum spune legenda, dar şi spre a duce acolo dumnezeiasca Veste; unii dintre acei unii vor fi ajuns în Galiţia, alţii în „ţara Canaanească”; faptul că doi dintre acei creştini ajunşi în Galiţia erau episcopi, înseamnă că grupul lor de fugari va fi fost destul de numeros; iar că unul din episcopi a rămas în Galiţia şi celălalt, ce se va fi numit el însuşi „Moldovean”, a plecat mai departe, înseamnă că primul va fi fost de prin acele părţi ale Galiţiei sau nu prea îndepărtate de locul lui de obârşie, celălalt fiind din Moldova, aşa cum se zice în legendă. Toate acestea vorbesc despre autenticitatea întregului cuprins al legendei ce ne preocupă.

Înaintăm pe acelaşi drum citind în Evanghelii (Numele de Evanghelie a fost folosit pentru prima oară de Sfântul Iustinus – filosof şi martir din Flavia Neapolis în Palestina, executat la Roma în anul 165, unul din cei mai importanţi apologeţi ai creştinismului primitiv – pe la anul 150).

Citim în Evanghelia după Sfântul Luca: „În fiecare an, de sărbătoarea Paştilor, părinţii lui se duceau la Ierusalim. Când împlini doisprezece ani, urcară la Ierusalim, potrivit cu datina sărbătorii. După terminarea acelor zile, pe când se înapoiau, copilul Isus rămase la Ierusalim, fără ştirea părinţilor săi. Crezând că se afla în convoi, merseră cale de o zi, apoi îl căutară printre rude şi cunoscuţi. Neaflându-l, se întoarseră în Ierusalim, în căutarea lui. După trei zile îl găsiră în Templu; şedea printre învăţători, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei ce-l ascultau erau uimiţi de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Când îl văzură, rămaseră miraţi, iar mama lui îi zise: Copilul meu, pentru ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat cu îngrijorare. Atunci, el le zise: De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să mă aflu la Tatăl meu? Ei însă nu înţeleseră cuvântul ce li-l spuse” (Luca 2, 41-50).

Printre „Toţi cei ce-L ascultau” şi „erau uimiţi de înţelepciunea şi răspunsurile Lui”, vor fi fost, desigur, şi alţi oameni decât Iudei, mai ales în ziua a doua şi a treia, pentru a asculta spusele Copilului ce minunase în ziua întâi pe învăţaţii aflaţi în Templu. În legenda reprodusă mai sus se spune: „Din ţara grecească era tare multă lume acolo, căci Grecia e aproape şi toţi priveau la Isus Christos şi luau aminte la convorbirea lui cu cei mari, căci ţara grecească era luminată mai presus de toate celelalte ţări, aceştia erau oameni învăţaţi. Şi aşa grăiesc Grecii între ei că acesta nu este om, copilul acela, la fel ca ceilalţi oameni, căci fiind nevârstnic nu avusese când să înveţe de la şcoli, dar ştia mai multe decât toate căpeteniile: o! ziceau ei, acesta va fi Mântuitorul nostru, căci el este Dumnezeu, nu este om. Aşa grăiau Grecii între ei şi îndată crezură în el ca unul care este Mântuitorul şi se închinară lui. Şi oameni de alte credinţe prinseră a se alipi de Greci întru credinţa lor pravoslavnică” (op. cit., p. 268).

Ce se spune în legendă este logic şi îmbracă realitatea. Ierusalimul şi Templul erau locuri de vizitare şi de întâlnire, chiar şi de şedere a multor diferite familii străine care nu erau din Iudea, printre ele, fireşte, şi de Greci. Şi tot logic, prin Voia Domnului, este că „şi alţi oameni de alte credinţe prinseră a se alipi de Greci întru credinţa pravoslavnică”. Nimic nu se împotriveşte acestui adevăr întregitor. Logic este evenimentul, ce constituie o minune a minunilor, ca acei oameni „de alte credinţe” să ducă Vestea mai departe că „acesta va fi Mântuitorul nostru”, aşa cum s-a spus prin prooroci: „vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune” (Ieremia 3, 15; vezi şi Ieremia 3, 17 supra). Timp de pregătire şi de aşteptare pentru cei ce-L vor fi auzit sau cei ce vor fi crezut în El fără să-L vadă.

Dar cine să fi fost printre aceştia, chiar dacă nu s-au aflat în acele trei zile în Templu?

Îi putem numi citind din Evanghelia după Sfântul Matei: „Isus cutreiera întreaga Galilee, învăţând în sinagogile lor, ducând Vestea cea Bună a Împărăţiei şi vindecând orice boală şi neputinţă în popor. Şi se duse faima lui în întreaga Syrie, iar lumea aducea la el toţi suferinzii de fel de fel de boli şi pe cei chinuiţi de dureri, îndrăciţii, lunaticii şi paraliticii, iar el îi vindeca. Mulţimi numeroase s-au luat atunci pe urma lui din Galileea, Decapoli, Ierusalim, Iudea şi de dincolo de Iordan” (Matei 4, 23-25). Şi citind în Evanghelia după Sfântul Marcu: „Împreună cu discipolii săi, Isus se retrase la malul mării, iar multă lume din Galilea îl urmă. De asemenea, din Iudea, din Ierusalim, din Idumea şi de dincolo de Iordan şi din împrejurimile Tirului şi Sidonului veni gloată mare la el, la auzul ce le făcea. Şi le zise discipolilor să-i ţină la îndemână o barcă, din cauza mulţimii, ca să nu-l strivească” (Marcu 3, 7-9). Aceştia sunt, aşadar, ca numiţi, cei „din Galilea, Decapoli, Ierusalim, Iudea şi de dincolo de Iordan, din Idumea, din împrejurimile Tirului şi Sidonului”.

Am arătat deja că în Decapoli – la Scythopolis, la Pela, la Dion -, în ţinutul Tyrului şi al Sidonului se găseau neamuri de thraco-geto-daci stabiliţi dintr-o mare vechime, rămase însă în cvasipermanentă legătură. În privinţa Tyrros-ului, arătăm un fapt mai puţin cunoscut de istorici, anume că al doilea nume al (pen)insulei şi oraşului Arados din Nordul Pheniciei – locuitorii Ar(v)adului şi Sidonului sunt deja menţionaţi în Vechiul Testament (Ezechiel 27, 81: „Locuitorii Sidonului şi Arvadului îţi erau vâslaşi, şi cei mai înţelepţi din mijlocul tău, Tirule, îţi erau cârmaci”) – era Tűdűrű sau Tedűrű (Cronica din Arbela, p. 26). Acest nume este de veche origine thraco-geto-dacă, pe care l-au moştenit Românii ca antroponim şi toponim: Tuduri şi Tudoriu nume de familie, Todireni staţie de cale ferată în judeţul Botoşani pe linia Iaşi-Dorohoi şi Tudora comună rurală în judeţul Botoşani; în doriană Teudoros, doron = Teodoros, Teodor, nu are corespondent toponimic, de asemenea şi toate cuvintele greceşti derivate de la el. Tot Arados, azi Arad, este numele unei mici insule de pe coasta de Est a Arabiei (Strabon, XVI, 3, 4), el completează denumirile „toponimice aflate pe harta ridicată de Romani, a ţării Getulilor din Africa: Aripa, Baba, Badea, Banasa, Capsa, Cerbica, Floria, Magura, Colonia Oaia, Vaca, Timisa, Ruscucuru, Turza, Valea Zarata, Albus, Cirna, Mandrus, Ardalio, Alba Locos, Cercina, Gaia etc. etc.” (citatul după un articol al lui Virgil Alexandru DRAGALINA, intitulat Comentarii la articolul INSULA LUI ACHILE, apărut în Noi, Tracii Anul II, nr. 1 – septembrie 1975; autorul consideră aceste toponime ca fiind de veche origine getică, aşa cum, de altfel, şi sunt).

Dintr-o astfel de lume şi într-o astfel de lume nu se putea ca în Dacia, Creştinismul să ajungă abia după părăsirea ei de către Romani, prezenţa romanilor în Dacia fiind un “incident” care nu a întrerupt şi nu a schimbat cu nimic firul vieţii Dacilor. Vrem să amintim aici afirmaţia clară făcută, după documentele istorice ale vremii, de istoricul englez E.C. Daviest: “Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul Carpato-Dunărean, cunoscut azi ca România, exista o civilizaţie ce îşi avea rădăcinile departe în trecut, din epoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizaţii primitive reiese din exacta asemănare a armelor de luptă şi uneltelor de muncă, a tumulilor şi resturilor de vechi locuinţe, din Transilvania până la Marea Neagră. Şi astfel victoria lui Traian asupra ultimului rege al Dacilor – descendenţi în linie dreaptă din străvechiul popor thrac – nu a fost decât un incident în viaţa acestei naţiuni şi NU crearea unei noi rase, aşa cum mulţi ar dori să ne facă să credem” (E.C. Daviest, în Enciclopedia “Peoples of all nations” J.A. Hammerton, 1922-1923, p. 4265: “Long before the Roman eagles marched into the Carphato-Danubian territory known to-day as Rumania, a civilization having its roots as far back as the neolithic period was already in existence. The essential unity of that primitive civilization is shown by the similarity of weapons and tools, tumuli and remains of early dwellings from Transylvania to the Black Sea; and thus the conquest by Trajan of the last king of the Dacians – lineal descendants of the primitive Thracian people – was an incident in the life of a nation, rather than a creation of a new race, as many would have us believe”). Din păcate, sunt şi istorici sau arheologi şi lingvişti români, care, cu neputinţa minţii sau ascuţişul interesului, vor să ne convingă de acest lucru – e. g. Mircea Babeş, Points de vue sur une histoire de la Dacie préromaine, în Etudes et recherches d’histoire ancienne et d’archéologie, Tome 25, N°2, pp. 217-244, articol cu interpretări subiective, de colecţionar infatuat, în care, începând cu titlul, se împarte istoria Daciei în două: una care a fost, alta care începe să fie, adică să nu fie. O inadmisibilă gândire la unii istorici sau arheologi, români sau străini, care, în această privinţă, nu se arată decât nevăzători, ca să nu zicem orbi sau interesaţi. Alăturăm textului istoricului englez E.C. Daviest, un altul care face şi el cinste acestor istorici englezi din primele decenii ale secolului trecut, cum şi editurii care i-au publicat: “În timp ce strămoşii noştri Britoni alergau sălbatici prin păduri şi pe jumătate goi, cu corpurile pătate de vânătăi, cu mintea pradă celor mai degradatoare superstiţii, ţara României era civilizată, avea instituţii, confort şi chiar luxul unei comunităţi culte şi bine organizate” (Florence Farborough F.R.G.S., în aceeaşi Enciclopedia “Peoples of all Nations”, p. 4225: “At a time when the ancient Britons were running wild and halfnaked in the forests, their bodies stained with woad, their minds a prey to most degrading supertitions, the country of Romania was civilized, possesing institutions, conveniences and even the luxuries of a cultivated and well-ordered comunity”; textele şi traducerile după Virgil Alexandru DRAGALINA, Comentarii la articolul INSULA LUI ACHILE, publicat în Noi, Thracii, Anul II, nr. 1 – septembrie 1975, pp. 19-20).

Toate câte mai sus au fost arătate conduc la Ideea-Adevăr-Istoric că Vestea despre naşterea Lui Isus şi Învăţătura Lui Isus au ajuns pe pământul Dacilor în chiar timpul în care Isus s-a fost aflat pe pământ. La această Idee-Adevăr-Istoric am fi putut ajunge logic, pe căile Istoriei şi Fapticei, fără să fi fost îndrumaţi de legenda locală ucrainiană, şi nu ne socotim deloc astuţioşi sau alăturea cu drumul făcând această afirmaţie. Dar avem, prin Voia Domnului, legenda care ne-a luminat calea către Adevărul Istoric.

În acel al „18-lea an de la naşterea lui Isus”, când au venit în Galiţia cei doi episcopi, cel Moldovean plecând mai departe spre Moldova, în Thracia rege era Caius Iulius Rhoimetalces (18-37/38), iar Dacia Pontică, Dobrogea, pe atunci provincie independentă, era condusă de Cotys, Marele Preot, Rhoimetalces asigurându-i protecţia militară şi îndrumarea administrativă. Deşi independentă, Dacia Pontică, Dobrogea, făcea parte din „Koinonul thracic”, aşa cum s’a spus la începutul acestui articol.

Putem spune, deci, încă o dată, după Sfântul Apostol Paul în Scrisoarea către Galateni: „Când a venit însă împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cel de sub lege, ca să primim înfierea” (Scrisoarea către Galateni 4, 4-6). Şi putem spune, încă o dată, că în ţinutul dintre Dunăre şi Mare, unde Geto-Dacii aşteptau o reînviere a împărăţiei lor, Isus a venit „când timpul a fost împlinit”. Puteau cei din Pela Decapoliei să tacă şi să nu ducă Învăţătura Lui Isus, cei care au crezut în ea şi cu Voia Domnului au crezut în Ea mulţi, departe, peste mare, în Pela Macedoniei şi în toată a lor ţară? Puteau cei din Scythopolis, cei care au crezut în Învăţătura Lui Isus, şi cu Voia Domnului vor fi fost mulţi, să nu ducă Vestea cea Bună şi peste Istru, în Scythia, patria lor originară? Puteau cei din Tir şi Sidon, cei ce au crezut în Isus, şi cu Voia Domnului vor fi fost mulţi, să nu ducă Vestea cea Bună mai departe, peste tot unde se vor fi aflat neamuri ori prieteni de-ai lor? Răspundem, cu Voia Domnului, NU! De trei ori NU! „ Şi se duse faima Lui în întreaga Syrie,…”. Şi se duse faima Lui în întreaga Macedonie şi Grecie! Şi se duse faima Lui în întreaga Scythie/ Dobrogea/ şi Dacie. Şi se duse faima Lui pe toată coasta Asiei Mici şi mai departe, spre Răsărit, dincolo de malurile Tigrului şi Eufratului… unde se vor fi aflat şi neamuri de Geţi şi de Daci (v. Alexandru Pele) sau simplu, familii de Geţi şi de Daci, locuind acolo din veac din veac. (Din Cronica din Arbela – pp. 69, 71, 75, 87 – cunoaştem un episcop, Papa, al eparhiei din Adiabene şi un patriarh, în Parthia, Acacius, ale căror nume arată că provin din familii de Geto-Daci). „De cineva are urechi de auzit să audă” (Marcu 4, 23). Geţii şi Dacii, îndeosebi, aveau urechi de auzit pentru că ei credeau într-un singur zeu pe care nu voiau să-l piardă: şi când vor fi auzit că undeva, în altă parte decât pe pământul lor, s-a născut (renăscut?) un Mântuitor, urechile lor se vor fi ascuţit şi mai mult, acesta fiind un motiv ca ei să se fi numărat printre cele dintâi neamuri care auzind vestea „Naşterii lui Isus Christos” (Luca 2, 1-20) au crezut în ea şi L-au aşteptat pe Mântuitor, „regele nou-născut al Iudeilor” (Matei 2, 2).

Când Sfântul Apostol Andrei a venit în Scythia sau când Sfântul Apostol Paul s-a dus în Macedonia, au găsit acolo, deja, printre barbari, şi fideli ai Învăţăturii Lui Isus, adusă fie direct prin cei veniţi din Ierusalim, Galilea, Decapolia, fie de la fidel la fidel, aparţinând neamurilor respective. Ei, Sfinţii Apostoli, au confirmat prin fiinţa lor chemată de Isus lângă El, şi au întărit dumnezeiesc convingător ceea ce acolo se auzise şi se crezuse fără „să vadă”. Să nu uităm: aceştia vor fi fost mulţi, căci „Isus cutreiera toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, ducând Vestea cea Bună a Împărăţiei lui Dumnezeu şi vindecând orice boală şi orice neputinţă” (Matei 9, 35-36), şi, de asemenea, să nu uităm că, după ce alese pe „cei doisprezece discipoli ai săi, le dădu putere să scoată spiritele necurate şi să vindece orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1) „îi trimese” (Matei 10, 5) să ducă vestea „că Împărăţia Cerurilor s-a apropiat” (Matei 10, 7-8) spunându-le: „În orice cetate sau sat intraţi, întrebaţi de se află acolo un om vrednic şi rămâneţi acolo până ce plecaţi” (Matei 10, 11-12), Dar nu numai Isus şi cei „doisprezece apostoli” au răspândit, în acele zile „Vestea cea Bună” la „mulţumile” din împrejurimile Galileii şi dincolo de Iudea. În Evanghelia după Sfântul Luca citim: „După acestea, Domnul desemnă alţi şaptezeci şi doi şi-i trimise doi câte doi înaintea sa în fiecare oraş sau loc pe unde avea să meargă” (Luca 10, 1-2). „Cei şaptezeci şi doi se întoarseră plini de bucurie zicând: Doamne, până şi demonii ni se supun în Numele Tău” (Luca 10, 17). Aceasta încă din vremea Lui Isus. După Învierea Lui Isus: „Cei unsprezece Apostoli se duseră în Galilea la Muntele hotărît lor de Isus”, după cuvântul Mariei Magdalena şi a celeilalte Marii, mama lui Iacob şi a lui Iosef. „Când îl văzură, se aruncară la pământ. Unii însă se îndoiau. Venind spre ei, Isus le zise aceste cuvinte: Mi s-a dat toată puterea, în cer şi pe pământ. Mergeţi, aşadar, faceţi discipoli din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Spiritului Sfânt. Învăţaţi-i să păzescă toate cele ce v-am poruncit eu. Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Matei 28, 16 -20). Puteau lipsi “din toate naţiunile”, Dacii? Într-o vreme când numele lor era cunoscut în toată acea lume veche, iar la Roma, numele lor era rostit cu cea mai mare îngrijorare şi teamă de puterea lor? Ei – acei discipoli – au mers deci şi la Pela, şi în Scythopolis, şi la Tir, şi la Sidon, şi în aşezările Eseenilor, şi cele mai de departe – se pare că unul din cei şaptezeci şi doi de discipoli s-a numit Addai, şi a predicat în Adiabene, în Mesopotamia, numele lui ne este cunoscut din Cronica din Arbela, p. 13 – din Pont şi din Nordul Pontului etc. Dacă Isus predică întâi Israeliţilor, este pentru că El S-a născut printre Israeliţi. El predică însă tuturor, după cum se citeşte din Evanghelii. Însă, totodată, predică şi respingerea Iudaismului.

Amintim că unul din cei şapte diaconi era grec, Stephanos, doi erau macedoneni, Philippos şi Parmenos, altul era „un prozelit din Antiocheia”, Nicolae etc. Philippos este cel care a primit pe primul păgân în Biserică, pe eunucul etiopian al reginei Etiopiei (Faptele Apostolilor 8, 37-38/39). Stephanos îndură moarte de martir, fiind lapidat. Iată împrejurarea, ea are asemănare, prin urmările ei, cu o alta mai veche, din timpul Copilului Isus, arătată în legenda ce o avem sub ochi.

Stephanos, predicând mulţimii din Ierusalim Cuvântul Domnului, Fariseii l-au dus cu sila dinaintea Sinedriului, la Marele Preot, în Templu, acuzat că rosteşte “cuvinte blestemătoare” împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 6, 11-12). La întrebarea marelui Preot: : „Sunt acestea astfel?”, el răspunse printr-o cuvântare prin care le-a spus iudeilor cum a plecat din ţara Chaldeenilor, Mesopotamia, unde trăia Avraam, părintele lor, sub porunca „Dumnezeului Măririi” care i s-a arătat „şi i-a zis: Părăseşte ţara şi rudenia ta şi vino în ţara ce-ţi voi arăta-o” (ibid., 7, 1-4), adică ţara în care locuiau ei acum, şi le-a amintit cum s-a format poporul iudeu, fapte ce nu au fost pe placul fariseilor şi al iudeilor; iar când Stephanos, „cu ochii îndreptaţi la cer”, văzând „măreţia lui Dumnezeu şi pe Isus Hristos stând la dreapta lui Dumnezeu”, le zise: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu”; „Atunci strigară în gura mare, îşi astupară urechile, se repeziră cu toţii asupra lui şi, scoţându-l afară din oraş, îl bătură cu pietre” până ce l-au ucis (ibid. 7, 55-58). „În ziua aceea, se dezlănţui o prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim. Toţi, în afară de apostoli, se împrăştiară prin ţinuturile Iudeii şi Samariei” (ibid., 8, 1-2): „Cei împrăştiaţi de prigoana dezlănţuită din cauza lui Ştefan, au trecut până în Fenicia, Cipru şi Antiochia fără să predice Cuvântul nimănui altuia decât Iudeilor. Dar cei de printre ei care erau Ciprioţi şi Cireneni, când au ajuns la Antiohia le-au vorbit şi Grecilor, dându-le vestea cea bună a Domnului Isus” (ibid., 11, 19-21). Aşa se va fi dezlănţuit o prigoană împotriva celor care – Greci şi străini din alte neamuri – aflaţi în templu în acele trei zile când copilul Isus a vorbit de învăţătura lui Dumnezeu, au crezut în El şi L-au privit ca pe un Mântuitor, manifestându-se astfel între ei. Aşa se va fi făcut ca „episcopul Moldovean” să fi ajuns să predice în ţara lui dumnezeiasca învăţătură. Nimic neverosimil în această desluşire a legendei. Mai vrem să observăm că din această veste, din acel timp, s-a format şi datează la Românii din Moldova, credinţele: “Cine va vedea cerurile deschise în noaptea de Bobotează va fi drept înaintea lui Dumnezeu” şi “Când se deschide cerul, oamenii fac cruce şi cer să li se dea binele de pe cealaltă lume” (credinţe din Moldova, cf. Artur Gorovei, op. cit., s.v. cer; se ştie că Boboteaza se prăznuieşte la 6 ianuarie, la 10 zile după sărbătorirea Sfântului Ştefan, ce se face la 27 decembrie, şi sintagma “cerurile deschise” apare în cuvântarea Sfântului Ştefan). Aici, facem o paranteză.

Sfântul Ştefan îşi începe cuvântarea amintind că Avraam “se afla în Mesopotamia înainte de a fi locuit în Haran” (Faptele Apostolilor, 7, 2). Patria lui Avraam/ Abraham se găsea pe cursul superior al Eufratului, la Ur, în Vechiul Testament «ur kasadîm»” (Geneza, 11, 28: “Şi Haran a murit în faţa tatălui său, Terah, în ţara în care se născuse, în Ur în Haldea”; Avraam era fiul lui Terah), un vechi oraş sumerian/chaldean datând de prin mileniul III a. Chr., el sfârşeşte în ruină, începând de prin mijlocul secolului IV a. Chr., datorită şi Eufratului, care, schimbându-şi cursul, îl taie pe din două. În această zonă, la vărsarea râului Araxos (azi Aras) în Eufrat se găsea oraşul Balicha (azi, Belich) al cărui nume nu putem să nu-l punem în legătură – ca origine denominativă, thracă – cu numele de familie, la Români, Balica. Nu departe de oraşul Balicha, la vest de micul afluent al Eufratului, Chalos, se găsea oraşul Daradax, menţionat de Xenophos în Anabasis, I, 4, 10, oraş pe care Hans Treidler îl identifică cu Dardes (în Der Kleine Pauly, Bd. 2, col. 435): Daradax/Dardax pare să fie o fundaţie a dardanilor (un Dares a fost Preotul Troian al lui Hephaistos şi presupusul sfătuitor al lui Hector, de la el pare să provină acea Iliadă frigiană care, în Evul Mediu, a furnizat “istoriile cavalereşti” ale unor Benoît de Sainte-Maure, Konrad von Würzburg, Herbort von Fritzlar), un altul, tot Dares, a fost companionul lui Aeneias în jocurile de înmormântare ale lui Anchises. Dardes, oraş în Syria, se găsea la Sud de Thapsacos, de pe malul vestic al Eufratului, aici s-a refugiat Darius III, “Codomanul”, fiul lui Arsames, după înfrângerea lui, de către Alexandru cel Mare, în bătălia de la Gaugamela (Octombrie 331 a. Chr.), şi tot aici se pare că ar fi fost omorît de către oamenii lui, în chiar anul înfrângerii sale de către Marele Macedonean. Thapascos aminteşte de Saci/Sacci/Sacai, popor nomad, considerat de origine iraniană, Grecii însă îi socoteau Scythi, pe când Perşii numeau pe toţi Scythii, Saci (pentru Sacci în Dacia şi originea lor, v. Vasile Pârvan, Getica).

A doua patrie, de scurtă durată a lui Avraam/ Abraham a fost oraşul Haran; tot Haran l-a chemat şi pe fratele lui Avraam. În limba română, în unele sate din Transilvania şi Banat, haran, harană, hărană este un regionalism al cuvântului hrană; Românii au şi substantivul haram = blestemat, afurisit (să fie oare vreo legătură între sensul acestui cuvânt şi oraşul – blestemat? – părăsit de Avraam?), cuvânt pe care îl au şi Turcii, dar se ştie că Turcii s-au aşezat în ţinuturi care au fost ale thracilor, şi se mai ştie că în Mesopotamia/Sumer au locuit Hitiţii un neam de Thraci originar din Transilvania (Jean Amsler); există la Români şi numele de familie Haram.

Mai observăm că acele două izvoare ale Eufratului, unul numit Eufratul de Nord, celălalt Eufratul de Vest, se întâlnesc într-un singur curs, care formează Eufratul, mai sus de oraşul Melitene (azi Malatya), toponim asemenea cu numele iubitei lui Heracles, Melite (supra). Eufratul izvorăşte de pe platoul înalt al ţării numită Armenia, şi udă o bună parte a acestei ţări. Herodot spune că Armenii erau înrudiţi cu Phrygienii (VII, 73), ei se numeau Haikh, Herodot le spune Armenioi (III, 93) numele mai vechi fiind Alarodioi, adică locuitori ai vechiului Urartu, ţinut în jurul lacului Vansee/ Wansee de pe înălţimile Araratului (Herodot, III, 94; Urarteii locuitorii ţinutului Urartu, se crede că ar fi o denumire falsă – sau o altă, zicem noi – a Chaldeenilor), dar tot Alarodioi, Alarozi/Alarodii se numea şi un popor ce locuia pe ţărmul sudic al pontului Euxin (Herodot, VII, 79), deci un popor thrac.

În armata lui Alexandru cel Mare au luptat alături de el, împotriva lui Darius “Codomanul”, şi soldaţi proveniţi din poporul denumit Tralleis, după Hesychios, un popor de origine thracă (Diodoros, XVII, 65, 1), acest popor locuia la graniţa dintre Carieni şi Lydieni, unde exista şi un oraş Tralleis (Strabon, XIV, 648).

Această paranteză s-a făcut pentru a se arăta şi alte eventuale/posibile legături străvechi ale Geto-Dacilor cu locurile de obârşie şi de strămutare a lui Avraam.

Nu greşim când afirmăm că în acea lume a Lui Isus, din timpul Lui Isus, cele păstrate în legenda locală ucrainiană înfăţişează purul adevăr: Vestea cea Bună, Învăţătura Lui Isus în Dacia au venit nealterate în anul al optsprezecelea de la Naşterea Lui Isus. Colindele noastre în legătură cu cei trei Magi şi Irod-împărat şi cu Naşterea Lui Isus, îşi au rădăcinile în tradiţiile formate în acea vreme. Ne referim la textul colindelor: “Trei Crai de la Răsărit”, “Irod-Împărat” sau “Vicleim”/ “”Viclei”/ “Viflaim”, “Steaua sus răsare”, “Trei păstori se întâlniră”, nu şi la melodiile lor, acestea apărând mult mai târziu, ele constituie o temă muzicală ce nu are nici o legătură cu originea textului respectivelor tradiţii, denumite colinde. Faptul că textul fiecăreia din aceste colinde redă cu exactitate textul evanghelic spuitor al acestor evenimente dumnezeieşti, a făcut pe unul din comentatorii acestor colinde să vadă în aceste texte laice o “dovadă că autorii erau familiarizaţi cu textele biblice” şi să afirme că ele au fost “plăsmuite” (!?!) “de preoţi şi călugări rămaşi necunoscuţi” (Ov. Bârlea, Folclorul românesc, Bucureşti 1981, vol. I, p. 390; inutil să observăm că o astfel de afirmaţie s-a făcut în timpul regimului comunist, desigur de un adept orb spiritual al ateismului). Textele laice care înfăţişează evenimentele pe care le descriu colindele s-au format în chiar acele timpuri, ele au fost rostite poate chiar de “episcopul Moldovean” – ca să ne încredem legendei – cert însă de toţi cei ce au venit pe meleagurile Daciei în timpul şi din locurile evenimentelor, ei nu le-ar fi putut descrie altfel, înregistrarea lor neputându-se face decât cu cea mai mare fidelitate, dat fiind extraordinarul acelor evenimente. Şi tot acest extraordinar le-a făcut să dăinuiască nealterate, după cum nealterate vor dăinui în veşnicie. Căci Învăţătura Lui Isus este veşnică, ea a pătruns în Dacia Pontică în timpul lui Isus prin discipolii Thraco-Geto-Daci din Confederaţia Decapoli şi cei din Galilea şi mai apoi prin Sfântul Apostol Andrei.

Revenind la cele spuse la începutul acestei lucrări, vrem să precizăm că, deşi enumerarea, în timp, a “Teatrului activităţii misionare”, făcută de Joseph Lortz, respectă, în mare, informaţiile din Evanghelii şi din Scrisoarea către Romani a Sfântului Apostol Paul, el lasă de o parte – voit sau nevoit – Scythia – adică ţinutul dintre Dunăre şi Pont – cum şi altele, lăsate de-o parte, ce şi-ar găsi, întrucâtva, justificarea în acel “mai ales” pus preventiv, de Joseph Lortz în faţa enumerării desfăşurării în timp a activităţii misionare. Am ţinut să facem încă o dată această precizare, pe care o aflăm din Evanghelii, întrucât ea dă putere de Adevăr şi autenticitate legendei ucrainiene în totalitatea cuprinsului ei, după cum se va vedea şi mai departe.

Un alt loc însă unde, într-adevăr, Joseph Lortz greşeşte, este acolo unde afirmă că în perioada anilor 30-70 “viaţa creştină nu depinde deloc decât de propria sa Revelaţie, fără relaţie sensibilă cu cultura” (supra).

Creştinismul, ca “doctrină moştenită de la Dumnezeu” este, prin fondatorul ei, în esenţa ei, absolută şi nelimitată atât în sens cultural-spiritual, cât şi ştiinţific-material: la doisprezece ani, copilul Isus era deasupra tuturor învăţaţilor adunaţi în Templul din Ierusalim. Sfântul Luca a fost medic. Medicina a fost prima ştiinţă-artă de a vindeca pe om de bolile şi de suferinţele lui. Sfântul Paul, un evreu roman, era un învăţat din secta fariseilor, cunoscător al limbii greceşti – scrisorile lui către Romani sunt redactate în limba greacă -, cu întinse cunoştinţe în filosofia greacă. În Grecia, Creştinismul a pătruns concomitent în lumea culturală elină şi în clasele de mijloc şi cele de jos, lumea cultă luptând activ şi eficient împotriva idolatriei şi a politeismului, o parte din lumea cultă greacă fiind de mult antrenată în lupta contra politeismului şi a idolatriei, în această privinţă cazul lui Alcibiades este atotgrăitor. Un scurt istoric pentru aceasta nu poate fi decât binevenit.

După J. P. Mallory, ceea ce el numeşte proto-indo-european “nu este decât o secţiune particulară în interiorul unui continuum lingvistic temporal, secţiune care corespunde aproximativ perioadei 4500-2500 înainte de Isus Christos” (J.P. Mallory, A la recherche des Indo-Européens, traducere din limba engleză, Editions du SEUIL, Ianuarie 1997, p. 184). Această noţiune ne permite să asimilăm Proto-Indo-Europenii, între anumite graniţe precise ale lumii vechi, din punct de vedere lingvistic, cu Proto-Thracii, singura limbă închegată în orizontul anilor 4500 a. Chr. fiind limba proto-thracilor, din care, în perioada 4500-2500 a. Chr. s’au desprins şi individualizat majoritatea limbilor numite proto-indo-europene. Corolarul unic din punct de vedere geografic şi demografic al acestei definiţii faptice este că vatra Proto-Indo-Europeană se situează în vasta arie carpato-ponto-danubiano-balcanică, al cărui centru s’a aflat pe teritoriul carpato-istro-pontic, atât din punct de vedere lingvistic, cât şi material, cultural şi spiritual (pentru documentare, v. M. Gimbutas şi Caşin Popescu). Aici, în acest spaţiu carpato-istro-pontic a apărut întâi şi’ntâi credinţa că întreaga lume văzută şi nevăzută este creată şi împărăţită de un singur zeu; şi tot aici se găseşte, ca întâietate, şi dovada materială cerută de specialişti (v. J.P. Mallory) pentru identificarea “leagănului proto-indo-europenilor”, argintul: aici, a fost scos pentru întâia oară, la zi, metalul alb bun de lucrat podoabe, dintre rocile de gneis şi de porfir ale munţilor stăpâniţi, locuiţi şi îndrăgiţi de oamenii locurilor, Proto-Thracii din care s-au fost ales Dacii şi Geţii. Şi dacă adăugăm, ca rezultat al minuţioaselor cercetări arheologice şi lingvistice etc., ale aceluiaşi J.P. Mallory, îndreptăţita sa afirmaţie: “Nous avons donc examiné la majorité des thčses qui donnent un rôle aux civilisations de la steppe dans les transformations culturelles qui se sont produits au centre et au nord de l’Europe, et nous avons constaté qu’aucune ne parvient, faute de preuves archéologiques, ŕ rendre compte de migrations avec le degré de certitude que nous pouvons avoir pour les Balkans” (op. cit., p. 285), adică: “…Noi am examinat majoritatea tezelor care dau un rol civilizaţiilor stepei în transformările culturale care s-au produs în centrul şi în Nordul Europei, şi am constatat că nici una nu parvine, în lipsă de probe arheologice, să dea seamă de migraţii cu gradul de certitudine pe care noi îl putem avea pentru Balcani”, arie unde se ştie că populaţiile thrace autohtone se găseau în exces (Herodot); putem afirma şi noi, încă o dată, că marele “leagăn protoindoeuropean” s-a mişcat încoace şi încolo pe pământul carpato-istro-pontic. Tot ceea ce s-a dedus din datele istorico-lingvistice discutate de noi în privinţa esenţialului şi originii unor cuvinte şi tot ceea ce am pus în legătură cu originea şi răspândirea unor credinţe începător thracice – pentru fiecare în parte şi în mod general – îşi au ca reazem însăşi “vatra proto-indo-europeană”.

Neamurile cele mai apropiate de credinţa creştină, în ultima lor stare de păgânătate, au fost Dacii şi Geţii, crezători într-un singur zeu făcător a toate. O graţie divină acordată acestor neamuri din care devenim noi, Românii: gratia supponit naturam, graţia nu acţionează în mod magic, ci după ordinea evenimentelor naturale. O favoare divină dată strămoşilor noştri, de ale cărei obligaţii ce ne revin ca moştenitori ai acestei graţii încă nu ne-am dat bine seama.

Din spiritul acestei credinţe a Geţilor şi Dacilor s-au adăpat, într-un târziu – tot cu voia Domnului – şi Grecii, şi Romanii. Adeveritorii ei în Grecia, pe linie filosofică, se numesc: Pythagoras, thrac din Samos (trăieşte către sfârşitul secolului VI a. Chr., moare pe la 497/496), Socrates din Athena (născut la 470 a. Chr.; pentru credinţa lui într’un singur zeu a fost condamnat la moarte pe care o primeşte senin, încrezător în nemurirea sufletului – întocmai ca Geţii -, în Martie 394 a. Chr., bând cucută, în locuinţa sa, de faţă cu cel mai vechi şi mai bun prieten al său, Critias, lângă ei, prieten şi discipol credincios stând Platon şi unii dintre discipolii săi aflaţi în Athena), Platon din Athena (428/427 – 349/348 a. Chr.), Xenocrates, thrac din Calcedon, elevul lui Platon, Aristoteles, Panaitios, thrac din Rhodos (cca. 185 – 109 a. Chr.), sacerdot la Lindos, între 170 şi 150, în templul dedicat lui Poseidon Hippios şi Poseidonios, alt thrac din Apameia în Bithynia (135 – 51/50 a. Chr.), un celebru filosof, geograf şi istoric stabilit în Rhodos, unde, pentru faima lui, este vizitat de Cicero, timp de când marele Român a întreţinut legături neîntrerupte cu filosoful rodian. Pe linie politică, în Grecia, monoteişti au fost athenianul de origine thracă, Alcibiades (cca. 450-404 a. Chr.), fiu al thracului Cleinias şi al unei nobile din neamul Alcmaionizilor (Alkmaionidai, thracic-attic Alkmeonidai), toţi prietenii lui politici şi toate rudele sale aflate în Athena. Alcmaionizii erau înrudiţi cu familia regală din Lydia – ultimul ei rege a fost Croisos, om bogat, întreprinzător de cuceriri şi interesat de oracolele de la Delfi (Delphoi) şi Didyma, cărora le-a făcut bogate daruri -, de unde au plecat, prin secolul VIII a. Chr., pentru a se stabili definitiv în Attica, la Athena; aici vor fi semnalaţi de Herodot ca un neam attic de veche rasă nobilă (Herodot, V, 62). Alcibiades era discipolul lui Socrates. Este ştiut dispreţul acestui “prinţ” pentru zeii pe care îi considera neputincioşi, fapt pe care a voit să-l demonstreze prin profanarea acelor pietre de cult (borne, stâlpi) denumite Herme – ele erau dedicate zeului Hermes – şi marcau marginile drumurilor importante; Hermele aveau în partea lor terminală (superioară) capul cu barbă ce închipuia pe zeul Hermes, iar când şi când purtau câte un Phallos sau câte o inscripţie epigramatică. În seara ajunului expediţiei în Sicilia, condusă de el (415 a. Chr.), împreună cu un alt Alcibiades, thrac din Phegus, cu prietenul său, oratorul Andocides – acesta era fiul lui Leogoras din Cydathenaion, coborîtor din neam nobil de Dorieni – şi cu consengenii lui (printre care şi tatăl său, Cleinias) au mutilat toate Hermele de pe calea sacră ce lega Athena de Eleusis, cum şi Hermele ce străjuiau pieţele şi edificiile sau locuinţele mai importante de pe această cale (resturi din acele Herme se găsesc încă, la Athena, pe Acropole, unde au fost aşezate într-o hală denumită “a Hermelor” (oiErmaÝ). Mărturie materială pentru thracitatea lui Alcibiades stă şi moşia sa din Thracia, unde s-a retras atunci când, din motive politice, a trebuit să părăsească Athena; după capitularea Athenei – în Aprilie 404 a. Chr., în faţa spartanului Lysandru, distrugătorul flotei atheniene – Alcibiades fuge la curtea satrapului Pharnabazos din Daskyleion, prietenul său, care, în urma unei conspiraţii urzite de Lysandru cu cei “Treizeci” judecători din Athena, Pharnabazos consimte să fie omorît, fapt întâmplat la Melissa, în Phrygia, în chiar anul 404: el se născuse în anul 450 a. Chr.

Cele de mai sus arată că în Grecia, Creştinismul primelor timpuri a fost – cum am spus – de factură mai mult culturală, filosofică (contrar opiniei lui Joseph Lortz, supra), spre deosebire de Thracia, unde Creştinismul primitiv a avut o adopţiune exclusiv spirituală, dar nu intelectuală, aceasta nu vrea să zică însă că Thracii nu ar fi fost intelectuali, dimpotrivă, exemplul cel mai strălucit fiind “scythul Anacharsis” – de fapt un prinţ thrac, dinast, din Chilia, unde îşi avea domeniul şi castelul/ reşedinţa (Caşin Popescu) – trecut printre cei şapte înţelepţi ai lumii vechi, prieten cu Solon, căruia i-a transmis gândirea ce avea să fie transpusă de poetul athenian ce era, în “Legile” ce aveau să-l facă celebru printre Athenienii timpului şi peste veacuri. {Solon, n. 640 m. 560 a. Chr., şi el unul din cei “şapte înţelepţi” menţionaţi de Platon (Protagoras, 343 a), avea, prin mama sa înrudită cu Peisistratos, fiul lui Hypocrate, o ascendenţă thracă.}

În Italia, pătrunşi de spiritul credinţei într’un singur mare zeu au fost Cicero, Seneca, Lucanus, Titus Lucretius Carus, poetul, Epictetus şi chiar Marcus Aurelius, împăratul filosof – acesta din urmă, pe când se afla în Panonia (174 p. Chr.), la Cotinum (ţinut în Ţara Dacilor Cotini), unde avea să lupte împotriva Quazilor, în urma unei minuni care i-a salvat de la pieire legiunile, poate şi viaţa lui, minune la care a asistat – o vom descrie mai departe – se pare că, în adâncul sufletului său, ar fi devenit creştin, după cum pare să vorbească scrisoarea adresată de el Senatului, cu acest prilej, prin care cerea încetarea prigonirii creştinilor (Jacques Zeiller, op. cit., pp. 42-45).

În Dacia, credinţa într-un singur mare zeu – Pârvan numeşte această credinţă “henoteism”, o formă expresă a aşa-zisului “monoteism al geţilor” – era religie de Stat şi de neam ce avea în urma ei tradiţii de cel puţin 15 secole înainte de Christos (Vasile Pârvan, Getica). Despre credinţa Geţilor s-a rostit Herodot, într-o formulare ce nu admite contradicţii (v. infra). Totuşi, C. Daicoviciu, reluând formularea lui Herodot, pe care o consideră confuză, ajunge, printr-o nouă interpretare, la concluzia generală că Geto-Dacii erau politeişti. Această concluzie a fost însuşită la modul absolut de către colegii săi, după cum se citeşte din textul următor: C. Daicoviciu a “stabilit caracterul politeist al religiei daco-getice” (Ist. Rom. Compendiu, p. 43); – această concluzie ar fi confirmată – spun adepţii lui C. Daicoviciu – de descoperirile arheologice, “sanctuare, imagini ale zeităţilor” (ibid.): este ca şi cum s-ar spune că religia creştină este politeistă, pentru că ea înfăţişează imagini diferite pentru Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dar, în această privinţă, am putea cita pe Joseph Lortz, care luminează destul de limpede “sanctuarele” şi acele “imagini ale zeităţilor” invocate de susţinătorii politeismului credinţei geto-dacilor: “monoteismul păgân lipsea de claritate, el nu era exclusiv. Ideea de Dumnezeu avea multiple interpretări… Gândirea păgână nu izbutise să facă o uniune completă între viaţă şi doctrină”/credinţă (J. Lortz, op. cit., p. 19-20). Se ştie că denumirea de “henoteism” dată credinţei geţilor aparţine lui Vasile Pârvan; în limba greacă §nosiw= “acţiunea de a reduce la unul/uniune” (cf. Archytas din Tarente, filosof şi matematician thrac, către 400-365 a. Chr.) şi ¥nÅthw, lat. henōtēs, tētos = “unitate” (Tertulianus, Adversus Valentinianos, 37); aşadar, “henoteism”, termenul folosit de Vasile Pârvan pentru a deosebi credinţa geţilor de aceea a celorlalte neamuri de Thraci care erau politeişti, este un termen care prinde/sintetizează cum nu se poate mai bine sensul asupra gândirii universului total şi a naturii înconjurătoare, vizibile, şi al operaţiunii cumulative, mistice săvârşite în spiritul geţilor. Cu religia geto-dacilor, printre alţii, s-au mai ocupat: 1. I.I. Russu – acesta consideră că Geţii aveau acelaşi sistem “(în linii mari) politeist şi antropomorfic” ca la “traci şi indo-europeni” – adăugând, mai mult pentru sine, “acesta este rezultatul dobândit prin criterii comparative şi general istorice, pe care nu-l infirmă, ci îl întăreşte materialul documentar”; 2. Lucian Blaga (Zamolxe, mister păgân, Ed. Ardealul, Cluj, 1921) şi 3. Mircea Eliade. Istoricul religiilor, dacă aduce unele puncte de vedere adiacente, legate mai mult de înţelegerea cultului lui Zalmoxis decât de credinţa în sine a geţilor, el nu face lumină în această direcţie, pentru care nu a arătat nicio inclinaţie şi nicio competenţă. O dovedesc -printre multe altele (scrieri şi manifestări publice târzii)- cu prisosinţă scrierile sale Zalmoxis (la care a lucrat între anii 1949 şi 1969!) şi Satana şi bunul Dumnezeu (la acesta numai 10 ani: “1951-1961”) – scrieri cari îl arată a fi rămas, într’un fel, toată viaţa, acelaşi “băieţaş, cu falsul misticism care înlocuieşte religiile definite şi idealurile umane folositoare”, cum bine l-a caracterizat Nicolae Iorga (în N. Iorga, Orizonturile mele O VIAŢĂ DE OM AŞA CUM A FOST, Bucureşti 1972, p. 660).

În privinţa religiei geţilor, Herodot şi Pârvan au spus cuvinte definitive. Primul, observând sursa: “Geţii… credeau că nu există alt zeu decât al lor”, al doilea, cercetând documentele istorice şi arheologice: “…Nu cunoaştem la Geţi nici zei locali şi nici zeiţe ca la Thraci. Nu există decât un singur zeu”.

Geţii, şi cu ei Dacii, credeau în nemurire, indiferent de forma în care şi-o imaginau. Ea este bine prinsă în răspunsul lui Socrates, dat lui Criton. La întrebarea acestuia: “Socrates, cum să te înmormântăm?”, încrezătorul în nemurire, răspunde: “Cum vă va plăcea dacă, totuşi, veţi putea să mă prindeţi”. Este vorba deci de nemurirea duhului ce animă corpul, nu de cadavrul pe care îl lasă pământului. Este vorba de o mergere către altă lume, nevăzută, lumea “zeului”, nu de o rămânere în lumea văzutelor. Herodot defineşte această credinţă în nemurire prin termenul athanatos. În limba greacă, athanasia înseamnă “imortalitate” (Platon, Phaidros, 246 a) şi athatizo = “a face nemuritor”, “a deveni sau a fi nemuritor”, iar pentru Herodot are semnificaţia de “a crede în (propria sa) imortalitate” (Herodot, IV, 94: “athanatos”). De aici, atributul conferit geţilor de athanatizanţi, adică de a deveni/ a se face/ a se crede nemuritori. Noi vedem aici – şi nu suntem singurii – o credinţă spiritualistă, adâncă, deosebitoare a corpului de suflet, nu departe de religia/ credinţa creştină. În privinţa religiei geţilor şi respectiv a dacilor, noi rămânem la afirmaţia lui Herodot şi la definiţia lui Pârvan şi îi denumim pe Geto-Daci, atunci când vorbim despre religia lor, “henoteişti”. A considera deci pe Geţi şi pe Daci, în exprimare mai simplă, directă, “monoteişti”, nu este nici o greşeală şi nici un “diletantism” cum prea infatuat se pronunţă Petre Alexandrescu în articolul său Zalmoxis şi cercetările lui Mircea Eliade (v. supra).

Înainte de a trece mai departe, cităm o părere a lui Lucian Blaga, care ni se pare a veni în sub-subconştientul său din henoteismul geto-dacilor, din acea străbună spiritualitate: “Istoricii afirmă că poporul românesc ar fi, printre toate popoarele din preajmă, cel dintâi care a trecut la creştinism. Creştinismul era, însă, aşa cum el s-a organizat ca biserică, un fenomen de istorie, de cultură majoră. Satul pre- şi stră-românesc, adoptând creştinismul, nu şi-a însuşit oare cu aceasta o structură care-l scoate din preistorie? Părerea noastră este că acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, «creştinismul» a fost adaptat la stilul vieţii «preistorice». Săteanul nu-L va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, aşa cum Îl defineşte gândirea bizantină, ci într’un fel mitologic, adică preistoric” (Lucian Blaga, Fiinţa istorică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 61). Val Cordun, primul interpret al “legen­dei ucrainiene locale” apreciază că “ea” – legenda – “ne oferă o informaţie cu caracter istoric privind introducerea paşnică a creş­tinis-mului pe aceste meleaguri. În ceea ce priveşte teritoriul Ro­­mâ­niei de astăzi, se ştie că aici, creştinismul a pătruns într-un mod organic, fără zguduiri” (Val Cordun, op. cit., p. 74). Acest fapt este o urmare firească uşor de înţeles, Creştinismul fiind continuarea, pe plan spiritual evoluat, a henoteismului geto-dacic. Un fenomen ce dă dreptate viziunii avute despre Creştinism de Lucian Blaga, Creştinismul fiind o contopire firească, prin suprapunere istorică, cu duhul local geto-dacic: o integrare în fiinţa istorică geto-dacă în tocmai vremea de evoluare a ei către realităţi mai precise, realităţi care să marcheze/ să pună viaţa cotidianului în legătură cu celestul şi cu universalul.

După Ion Pachia Tatomirescu, “Creştinismul Pelasgo-Daco-Thracic/ Valahic, sau Dacoromânesc, Biserica ortodoxismului în Pelasgo-Daco-Thracia/ Dacoromânia au obârşii apostolice, fundamentându-se prin Sfântul Apostol Andrei între anii 34-47 d. H. (aprox.) şi prin Sfântul Apostol Pavel între anii 53-54 d.H. şi 57-58 d.H.” (op. cit., p. 69).

Întradevăr, Apostolii au devenit Confesori şi Martiri. Predica lor începe în a cincizecea zi după Pasiune (Rusaliile) prin cuvântul Sfântului Petru, când s-au creştinat 3000 de Evrei (Faptele Apostolilor 2, 41) şi la puţin timp după, încă alţi 2000, aşa că “numărul bărbaţilor ajunsese cam la cinci mii” (ibid., 4, 4), ceea ce pentru Ierusalim era consacrarea unei victorii spirituale. Întrebarea care, după Joseph Lortz, ar fi “dominat existenţa primelor generaţii creştine: Creştinismul este iudaic sau păgân?”, îşi găseşte răspunsul imediat în Faptele Apostolilor, unde se arată că Sfântul Petru, în a cincizecea zi, a predicat, la Ierusalim, în faţa unei mulţimi în care erau “Parţi, Mezi, Elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, din Iudea şi Capadocia, din Pont şi Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi ţinuturile Libiei, din apropierea Cirenei, precum şi Romani în treacăt, Iudei şi prozeliţi, Cretani şi Arabi” (ibid., 2, 9-11), Creştinismul nu este deci nici Iudeu, nici păgân, el este, din capul locului, universal, pentru toate neamurile, cum, de altfel, acelaşi răspuns îl găsim în numele Oraşului Sfânt, Ierusalim, nume profeţit, ales din veac: Ierusalem, în l. gr. Iεροuσαλημ înseamnă Agitaţie sacră, religioasă, Atitudine hotărîtă sacră, într-un asemenea oraş nu putea fi vorba decât de o credinţă (hotărîtă) a întregii lumi: Iεροu= sacru şi σάλεuμα = “agitaţie” (Artemidoros din Ephesos, thrac lydian din Daldis, cel mai celebru scriitor, din a doua jumătate a secolului II p. Chr. asupra interpretării visurilor şi spuitor al adevărului, autor a cinci volume “despre visuri” – cf. Onirocriticon libri V, editate de R. Hercher, 1864, I, 79) şi “atitudine hotărîtă” (Dion Chrysostomos, II, 326), adică Hierosolyma, începând din secolul al doilea a. Chr. Ierosólyma – şi ne miră că până acum nu i s-a dat explicaţia profeţiei inclusă în numele “Oraşului Sfânt”. Primul semn este convertirea celor trei mii de suflete, din toate neamurile menţionate aflate la Ierusalim, al doilea – al următoarelor două mii, al treilea – convertirea Samaritenilor (oraşul Samaria a fost colonizat, către sfârşitul secolului IV a. Chr., cu Macedoneni – fapt important a fi ştiut şi reţinut pentru teza noastră – cf. Euseb. Chron., în Die grichische christliche Schriftsteller der ersten Jahrhunderte, 20, 197, 199) – semne date prin Sfinţii Apostoli – apoi convertirea eunucului etiopian, convertire făcută de unul din cei şapte diaconi care au primit Spiritul Sfânt de la Apostoli – stă scris: după alegerea celor şapte diaconi de către adunarea unor creştini noi botezaţi, ei au fost duşi la Apostoli, care, “după o rugăciune, şi-au pus mâinile asupra lor” (ibid., 6, 6; este de reţinut că în acel moment a apărut prima formă importantă în organizarea Bisericii) – şi apoi creştinarea unui iudeu din tagma fariseilor, Saul, persecutorul aprig al creştinilor, ce va deveni Sfântul Paul: “C’était un Juif authentique, et pourtant ce fut lui qui fit sortir le Christianism de son pays natal, du sol juif, dont l’étroitesse risquait de l’étouffer, pour le camper sur la scčne de l’histoire du monde, en pleine culture gréco-romaine, en plein Empire romain et pour le semer dans tout cet univers” (Joseph Lortz, op. cit., p. 28: “Era un evreu autentic, şi totuşi el a fost acela care a scos Creştinismul din ţara lui natală, de pe pământul evreu, a cărui îngustime risca să-l sufoce, pentru a-l instala pe scena istoriei lumii, în plină cultură greco-romană, în plin Imperiu roman şi pentru a-l însămânţa în tot acest univers”).

Vorbind de organizarea Bisericii, precizăm că titlul de episcop, din legenda ucraniană, dat celor doi creştini, Galiţian şi Moldovean, în acel an al “optsprezecelea de la Naşterea lui Isus”, nu trebue să mire; ştim deja din scrisoarea către Filipeni 1, 1: “Paul şi Timotei, servitori ai Lui Isus, către toţi sfinţii în Isus Hristos de la Filipi, cu episcopii şi diaconii lor”, că în comunităţile creştine primitive exista un minister local reprezentat de către un supraveghetor, adică de către un episcop (episcopos, în greceşte înseamnă “care observă, care supraveghează asupra”; cu acelaşi sens de supraveghetor şi în Faptele Apostolilor 20, 28); la început episcop era similar cu presbiter, adică cu cel vechi. Funcţiunea de diriguitor al unei comunităţi creştine apare mai târziu, pe la sfârşitul secolului I început II, când episcopul rămâne şeful comunităţii, iar presbiterii – preoţii – îi sunt ajutoarele: acest fapt îl aflăm din scrisorile Sfântului Ignaţiu şi Sfântului Polycarpus – acesta din urmă un martir din neamul Geţilor-Carpi al Dacilor-Carpi, fost episcop de Abrittos/Sexanta-Prista, transferat apoi la Nicopolis (sfârşitul secolului IV sau începutul secolului V). Spunând aceasta, ne vin în minte cuvintele de mare ironie istorică scrise de Nicolae Iorga în Transilvania, pământ românesc, articol în limba franceză – La Transylvanie, terre roumaine publicat în La Grande Roumaine, Album édité par L’Ilustration, Septembre 1929: “Carpii Thraci strămoşii barbari ai rasei române” (acest Album nu este paginat; de o rară frumuseţe editorială, cu impresionante fotografii din România Mare, acest Album ar trebui reeditat pentru cultura tineretului nostru de azi şi mâine). De la Titus Flavius Clemens din Alexandreia (născut, pare-se, la Athena în 150, mort înainte de 215 p. Chr. în Cappadocia), scriitor eclesiastic, aflăm că funcţiunea de episcop – prelat însărcinat cu administrarea spirituală a unei eparhii – apare mai bine conturată, ca atare, după începutul secolului II p. Chr. (2, 328, 648, passim, Ed. Migne). Cu spusele acestea încheiem precizările noastre întru dovedirea întregului adevăr pe care îl conţine “legenda ucrainiană locală” în esenţa ei grăitoare despre timpul dintâi când Geto-Dacii au cunoscut Învăţătura Lui Isus. Legenda, când ea există sub forma dovedit veridică, împlineşte un gol din preistorie sau din istorie. Ca şi colinda, ea “are un ce ritual – e, prin urmare, lege. Poporul nu îndrăzneşte să schimbe nimic din ce se ţine de ritual – fie acest moment ritual chiar de natură mai profană, nu se atinge”. Legenda, ca şi colinda, din momentul constituirii lor, rămân în tradiţie şi se moştenesc invariabile din generaţie în generaţie: Aşa legenda ucrainiană locală, Aşa colindele Trei Crai de la Răsărit, Trei păstori, O ce Veste Minunată” etc. (citatele lui Lucian Blaga, Încercări filosofice, Ed. Flacăra, Timişoara, 1977, p. 238).

Jacques Zeiller, cercetând unele documente în care se face menţiune despre moartea Sfântului Polycarpus şi despre relicvele Sfântului Sava – condamnat la moarte de Athanaric, regele goţilor, prin înnecare, fapt executat în râul Musaeos (Buzău) – pomeneşte de un episcop de Tomis, Bretanio – care nu poate fi decât un român Brătianu -, şi de doi creştini, Bathusios şi Verca, martirizaţi la 26 martie 370, prin ardere într-un cort care servea de biserică – iată aici o explicaţie de ce nu au rămas urme de biserici din primii ani ai Creştinismului în Dacia/Dobrogea/Scythia, ele fiind construcţii modeste din materiale supuse fie arderii, fie repede pieirii, ele erau construite în grabă şi deloc impozante, de către oameni modeşti -, numele acestor doi martiri arată că ei sunt Români: unul din familia Botezatu, altul din familia Verca, nume de familie ce există şi azi. Jacques Zeiller îi consideră Goţi, ei figurând în Calendarul gotic, unde sunt comemoraţi la 29 octombrie, dată – după Zeiller (dar orosius, pe la începutul secolului V, scria: modo autem Getae illi qui et nunc Gothi, adică: “însă geţilor de odinioară li se spune acum Goţi”) – mai probabilă a martiriului lor. Ei au fost supuşi supliciului de un şef got local, Wingurich – desigur, vasalul lui Athanaric – împreună cu alţii, în total “douăzeci şi şase” (Jacques Zeiller, op. cit., p. 427), numărul lor va fi fost însă mult mai mare (ibid.).

Predecesorul primului episcop din Odyssos/Odessus/ azi Varna, Amplias (-as sufix thracic) a fost consacrat, după o legendă (pe care noi o considerăm că înfăţişează un adevăr istoric) de către Sfântul Apostol Andrei (Jacques Zeiller, op. cit., pp. 165-166). Acest Amplias este acela pe care Sfântul Paul îl salută în Scrisoarea către Romani, XVI, 8. “Mais Amplias s’encadre en outre, dans le texte du Synaxaire qui nous a transmis son nom, entre Stachys, évęque de Byzance, et Urbanus, de Macédonie, l’un et l’autre, également investis de leur autorité par André, et tous trois font partie de la fameuse liste des soixante-douze disciples du Pseudo-Dorothée de Tyr”, spune acelaşi Jacques Zeiller, care pune însă acest text sub “cauţiune”, lista celor 72 de discipoli fiind fals atribuită lui Dorotheus, aşa-zis episcop de Tyr, care, după Mgr. L. Duchense nici nu ar fi existat (Jacques Zeiller, op. cit., p. 31, n. 10, şi pp. 165-166; această listă este dată în vol. II al ediţiei Chronicum paschale din Dindorf, p. 125; cf. Mgr. L. Duchesne, Les anciens recueils de légendes apostoliques, extrait du compte-rendu du troisičme congrčs scientifique international des catholiques, Bruxelles, 1895). Dar a existat un Dorotheus, menţionat ca martir, în 431, la Marcianopolis în Moesia Inferior.

Cei mai mulţi martiri s-au semnalat la Tomis: Evanghelicus (către 295), Ephrem/Efrim/Ephraem (la 7 martie 300), Lucian/Lucianus, Seli şi Zotic/Zoticus (la 15 septembrie 320), Marcelin/Marcelinus (la 2 ianuarie 321), Argeu/Argeus, Narcis/Narcisus, fraţii lui Marcelin (la 3 ianuarie 321), episcopul de Tomis, Tit/Titus (la 3 ianuarie 321), pentru că a luat apărarea fraţilor lui Marcelin, Sfântul Bretanio sau Vetranio (către 369; Ion Pachia Tatomirescu îl transcrie Betranion şi dă ca dată a martiriului anul 381), Helia, Marcialis, Victurus, Murina, Stratonis, Valerius, Macrobius, Gordianus, ultimii patru fiind episcopi (numele martirilor şi datele martiriului lor au fost extrase după Ion Pachia Tatomirescu – primele 6 – şi Jacques Zeiller, celelalte). Notăm că în Synaxarele greceşti se spune că Ephraem a fost trimis episcop la Tomis la 7 martie de către „Hermin din Jerusalem”, unde a fost martirizat (Jacques Zeiller, op. cit., p. 171; în limba greacă, Synaxis – lat. Synaxis – înseamnă „reuniune pentru oficiu religios”, Synaxariile sunt culegeri de consemnări religioase privind epoca apostolică şi martirologică, ele sunt de către cei mai mulţi cercetători moderni suspectate de inexactitudini, majoritatea acestor consemnări având la bază legende sau tradiţii; Jacques Zeiller, op. cit., p. 31, vorbind despre Synaxarii, spune că ele sunt „sujette ŕ caution”). Am făcut această menţiune nu pentru a discuta asupra datei din Synaxar, dacă aceasta este şi data supliciului, aşa cum a înţeles Ion Pachia Tatomirescu sau data la care acel „Herman din Jerusalem” l-a trimis pe Ephrem episcop la Tomis (sau, şi una, şi alta, fapt imposibil, dată fiind depărtarea dintre Ierusalim şi Tomis), ci pentru ca, alăturând această ştire – adevărul ei interesează mai puţin – de o alta în care se zice că Audini(us) şi Uranius, doi episcopi din timpul lui Ulfila, erau Mesopotamieni, adică din Mesopotamia (ceea ce nu vrea să spună şi că erau de origine asianică, locală) să putem sublinia, încă o dată, continuitatea/permanenţa străvechilor legături dintre Dacia şi întreaga, imensa arie, Mesopotamia-Ierusalem, unde existau populaţii din neamul Dacilor, în timpurile creştine acele legături căpătând aspecte particulare de interes reciproc.

Observam că, pe lângă „Pseudo-Dorotheus din Tyr”, a existat un Dorotheus martirizat la Marcianopolis (azi, Reká Dévnja în Nord-Estul Bulgariei), capitala proviniciei Moesia Inferior/Dobrogea. Am lăsat să spunem aici, în această ambianţă, ceea ce s-ar fi cuvenit – poate – să scriem/ adăugăm acolo unde am pomenit de Dares, preotul troian al lui Hephaistos şi sfătuitorul lui Hector, ai cărui fii, Phegeus şi Idaios, au deschis lupta împotriva lui Diomedes (Homer, Iliada, V, 9 şi urm.), autorul Iliadei frigiene.

Această Iliadă, adevărată sau nu în cuprinsul ei, este prima lucrare literară cu conţinut istoric pe care o cunoaşte istoria literaturii din lumea străveche europeană şi cea asianică apropiată ei: în această străveche lume, literatura a luat fiinţă din gândirea şi de sub pana unui thrac de la Istru, plecat la curtea lui Priam – poate un Dac Carpatic (v. Vasile Pârvan, Dacii la Troia) – după căderea Troiei ducându-se în Phrygia, unde scrie cu toată tristeţea pierzania celei mai mândre cetăţi din lume – ieşind pentru această tristeţe din tăcerea pe care neamul thracilor, descoperitor al semnelor scrierii, o punea asupra scrisului şi asupra istoriei lor: căci scrierea la Thraci era considerată sacră, ea nu era întrebuinţată decât pentru comunicarea cu zeii, deloc pentru tot ceea ce ţinea de profan. După această Iliadă, atribuită lui Dares, Patroclos a căzut mult înainte de „mânia lui Achile” – răscumpărarea lui urmând a fi făcută prin cererea/luarea în căsătorie a Polyxenei, una din fiicele lui Priam, cea mai frumoasă -, Troia cade prin trădarea lui Aeneas – fapt ce n-ar fi de prea mare mirare, trădarea şi omorul, la neamurile thrace, părând să fie străvechi formule de ieşire din impas pentru interese personale, altfel greu sau mult prea greu de realizat [ne este de mult în gând să scriem, cu aceste subiecte, cartea Blestemul lui Anacharsis, ucis de fratele său, Saulias – a se observa thracitatea numelui prin sufixul –as, specific thracic, lucru dovedit de Vladimir Georgiev – în templul Cybelei, pe când o celebra după ritualul grecesc mai fastuos decât cel thrac, şi originile omorului] -, iar pierderile de partea acheilor/grecilor sunt estimate la 886000, ale troienilor la 676.000! (Hans von Geisau, în Der Kleine Pauly, Bd. 1, col. 1392-1393); tradusă, în parte, de Cornelius Nepos, sub titlul Historia de excidio Troiae, dedicată lui Sallustius Crispus Passienus, terminată, ca transpunere în limba latină în secolul V p. Chr. şi scrisă în mai multe exemplare, ea a furnizat în Evul Mediu, lui Benoît de Sainte-Maure, autorul prototipului romanului „courtois”/”rafinat”, materialul pentru al său „Roman de Troye”, lui Herbort von Fritzlar materialul unui „Roman al Troiei”, scris la cererea Landgrafului Hermann von Thüringen (1190 sau 1210-17; modelul pentru acest roman a fost acel „Roman de Troye” al lui Benoît de Sainte-Maure) şi lui Konrad von Würzburg documentul pentru un roman, rămas neterminat, Trojanerkrieg. Această Iliadă frigiană a fost considerată duşmănoasă grecilor, ea va fi îndreptată de Iliada lui Homer, scrisă două-trei secole mai târziu, când totul se putea prezenta într-o altă lumină, această nouă Iliadă având să şteargă faptele neplăcute şi să le recontureze, „Marele Orb” câştigând pentru această mare faptă laurii recompensei hellenilor: de atunci – spunem noi – „uriaşul lor amor propriu” – aceasta o spune Lucian Blaga – „nu le îngăduia să se prostearnă în faţa zeiţei umilitoare aletheia… Fapt e că istoriografii greci, chiar cei mai iubitori de adevăr, ca Herodot, Thucydide, Polybios, nu respectă faptele ca atare, ci le retuşează, cu voie sau fără voie; iar alţi istoriografi propun istoriografiei de-a dreptul invenţia, anecdota, ca şi cum n-ar fi vorba de redarea unor fapte petrecute, ci de o istorie romanţată” (Lucian Blaga, Fiinţa istorică, 1977, pp. 16-17). Această observaţie justă a lui Lucian Blaga îndeamnă la cercetarea atentă şi interpretarea critică, în lumina adevărului, a izvoarelor greceşti, cum şi a celor influenţate de ele.

În susţinerea afirmaţiei noastre că Dares este nume de origine thracă, aducem, în afara celor deja spuse (supra) următoarele întăriri.

Dara, comună în judeţul Buzău; Dara, lat. Dareion, oraş în Parthia in monte Apaortenon fundat de regele Parţilor, Arsaces I: Dareium partilitates inclutae locus in regione Apavortene, notează Plinius, în Nat. hist., VI, 46; Dara/Darai oraş străvechi în Mesopotamia (Steph. Byz., p. 219); Darae, aşezare în Lybia (Plinius, ibid., VI, 150) înfiinţat de Getuli (se ştie că în Lybia s-au găsit urmele unei limbi rustice „care însă nu avea caracter italic”. Astfel: Berbex şi berbec, Camara, Case, Cerbus, Santus, Serbus, Socra, Mama, Tata, Iedu, Tauro etc. – cf. Virgil Dragalina, op. cit., loc. cit., p. 19; v. şi N. Densuşianu, op. cit., supra); Dor/Dora, oraş menţionat de Scylax, în Periplul lui, ca ţinând, în afară de Arados, de domeniul Sidonului (originea carpato-ponto-balcanică, thraco-dacă, a toponimelor Arados şi Dor/Dora este neîndoielnică: în aceste localităţi, Creştinismul şi-a aflat intrare din vremea când Isus a pătruns în ţinutul Tyrului şi al Sidonului, căci se vor fi găsit destule mulţimi care să fi mers şi de acolo să-L vadă şi să-I audă Cuvântul); Daria, martiră sărbătorită de Biserica Ortodoxă la fiecare 19 Martie din an, ea a fost îngropată cu soţul ei, Hrisante, după nume, un Dac stabilit în Macedonia (Hrisant Notara, prelat macedonean, nepot al Patriarhului Dositei, Aromân după mamă, ca şi Dositeiul Filitii, “călugăr grec, venit în ţară ca egumen al Mănăstirii Sf. Ioan din Bucureşti”, devenit mitropolit al Ungrovlahiei). Cele de mai sus dau justificare aflării celor doi episcopi din Mesopotamia în Moesia Inferior/Dobrogea.

Acum, putem reveni la locul de unde am plecat.

Martiri pe pământul Dobrogei au mai fost:

la Durostorum: veteranul Iulius, soldaţii Hesychius, Nicandru şi Marcian, Pasicrate, Apollon, Valention/ Valentin şi Sfântul Dasius, căruia i s-a tăiat capul în vinerea de 20 noembrie, „sub domnia lui Diocleţian şi Maximian” (cf. P.H. Delehaye, Saints de Thrace et de Mésie, citat de J. Zeiller, op. cit., p. 55 şi n.3, p. 55; Nicandros pare să fie acelaşi cu cel martirizat la Tomis, confuzia provenind din faptul că ambele cetăţi l-au onorat ca martir; atitudinea Sfântului Dasius şi brutalitatea condamnării lui la moarte au dat naştere unei „literaturi abundente”, v. J. Zeiller, op. cit., p. 111 şi n. 1, p. 111);

la Ozobia, localitate vecină cu Durostorum: Maxim, Dada şi Quintilian/Vintilă;

la Marcianopolis: Sfântul Melitene, Sfântul Maxim, Theodot şi Asclepiodotes, ei au fost însă executaţi la Philippopolis;

la Novae: Lupus – după Ion Pachia Tatomirescu „Lupilă”;

la Axiopolis: Cyril/ Quirilius, Quindeius/ Chindeus/ Vindei şi Zenonis, cum şi Dion, Acacius şi Crisipo şi Sfântul Hermes din Heraclea (la Axiopolis este menţionat şi un Dasius, probabil acelaşi cu Sfântul Dasius, cert este că la Axiopolis au fost martirizaţi o seamă de creştini, numărul, necunoscut, va fi fost la fel de mare cu acela de la Tomis, cf. afirmaţiei lui J. Zeiller);

la Noviodunum: Sfântul Florian (la 25 mai), Sfântul Philippos (la 4 iunie), Heraclius şi Paulus;

la Halmyris: Epictetos şi călugărul Astion, discipolul său, ambii veniţi din Asia ca să scape de persecuţia lui Diocleţian de acolo, pe care însă nu au putut-o evita; Halmyris, ca şi Dinogeţia, unde, ca martir, este numit (de două ori) un anume Alexandru (datele după J. Zeiller, op. cit., pp. 55-120).

Toţi aceşti Sfinţi şi martiri al căror sânge a curs pe pământul Dobrogei, sfinţindu-l, mărturisesc de o puternică pătrundere a Învăţăturii Lui Isus, foarte de timpuriu şi în taină, în tot acest ţinut cum şi în întreaga Dacie. Minunea întâmplată la Cotinum, în anul 174 p. Chr. arată că în acele locuri Creştinismul pătrunsese de mult. O tradiţie spune: „În timpul campaniei lui Marc-Aurel împotriva Quazilor, în 174, armata imperială a fost într’o zi pe punctul de a pieri de sete într-o regiune pustie, în chiar momentul în care duşmanii se pregăteau s-o atace; soldaţii creştini, care serveau într-un detaşament al Legiunii XII Fulminata trimisă în Panonia, au căzut în genunchi şi s-au rugat şi imediat a izbucnit o furtună, care, aducând romanilor o apă nesperată, şi răspândind panică printre barbari, salvă pe primii de la moarte şi îi ajută să învingă pe ai doilea”. Aceasta se spune într-o tradiţie creştină, reprezentată la origine de Apollinarius din Hierapolis, a cărui povestire o cunoaştem de la Eusebios şi de la Tertullian. Iată ce spune despre această tradiţie Jacques Zeiller, după care am reprodus-o, şi care îi analizează critic, documentar, toate elementele conţinutului ei: „Ainsi nous n’avons pas de motif d’écarter la tradition, formée presque immédiatement, d’aprčs laquelle des chrétiens auraient été męlés ŕ un événement heureux pour l’armée romaine pendant une des guerres de Marc-Aurčle” (J. Zeiller, op. cit., p. 42 şi p. 44: „Astfel, noi n’avem motiv să îndepărtăm tradiţia, formată aproape imediat, după care creştinii ar fi fost amestecaţi la un eveniment fericit pentru armata romană în timpul unuia din războaiele lui Marc-Aurel”). Pentru noi această tradiţie/legendă este de mare importanţă, ea arată că la capătul de Vest al Daciei, acolo unde locuiau Dacii-Cotini, Învăţătura Lui Isus era cunoscută cu mult înainte de anul 174, lăsând la o parte, un fapt binecunoscut, că în urma unei astfel de minuni, numărul credincioşilor creşte enorm şi spontan. După cercetările întreprinse de J. Zeiller, de acest eveniment „s-ar lega prima menţiune a creştinismului în câmpia Dunării, care a ajuns până la noi4” (op. cit., p. 46; pentru interesul ei, în tema noastră, redăm integral, în traducere exactă, nota 4: „Nu este cazul să ne oprim aici la faptul, în el însuşi interesant, că un vechi legat din Moesia, care a guvernat provincia sub chiar domnia lui Marc-Aurel, a murit probabil creştin. El se numea Jallius Bassus şi se ştie, dintr-o inscripţie de la Troesmis (C.I.L., III, 6169), că el a fost legat propretor al Moesiei Inferioare sub al treilea consulat al lui Marc-Aurel şi al doilea al lui L. Verus, adică în 161. Or, o altă inscripţie gravată pe un sarcofag creştin din cimitirul de la Calliste şi publicată de Rossi, în a sa Roma Soterrana, vol. I, p. 309 şi pl. XXX, fig. I, menţionează o Jallia, fiica lui Jallius Bassus şi Catiei Clementina; acest monument, ridicat de Aelius Clemens, fiul Jalliei, nedând numele soţului acesteia, fără îndoială pentru că el era păgân, şi dând dimpotrivă pe cel al lui Bassus, s-a tras concluzia îndeptăţită că acesta din urmă trebuia să fie creştin. Dar este, oricum, locul să se creadă, dacă, întradevăr, ex-legatul Moesiei a fost aşa înmormântat la cimitirul din Caliste, atunci el s-a convertit la creştinism numai după ce şi-a exercitat această legaţie. Dar nu numai el este singurul creştin din provinciile danubiene pe care îl putem numi anterior lui Diocleţian”; să nu fi cunoscut d-l P.Ş. Năsturel această inscripţie de la Troesmis/Igliţa, din judeţul Tulcea, când a afirmat cu toată tăria că în Dacia nu se poate vorbi de creştini decât după Diocleţian?, sau altele i-au fost motivele?).

Dacă am evitat în cele de până aici cuvântul Creştinism şi în locul lui am spus mereu “Învăţătura Lui Isus”, a fost pentru că noţiunea de „Creştinism” /gr. Christianismos/ a apărut, pentru prima oară, istoric, mai târziu – către finele secolului I, începutul celui de-al II-lea – în una din cele şapte scrisori ale Sfântului Ignatius din Antiochia (Magn., 10, 1-3), episcop la Roma, unde (între 110 şi 117) a murit în circ, ucis de leii cu care a fost silit să lupte din ordinul lui Traian, împăratul roman care, după Nero, a ordonat şi urmărit orbeşte executarea celei mai odioase persecutări a creştinilor. – Biserica Creştină ar trebui să condamne postum la oprobriu universal pe toţi împăraţii romani, regi şi conducători de neamuri şi obşti, din Occident şi din Orient, care au ordonat persecutarea creştinilor sau au comis crime împotriva lor în timpul primelor secole ale răspândirii Creştinismului în lume şi să condamne eventualele comemorări sau glorificări, a lor interzicând-o în interiorul Bisericii creştine. – În acele scrisori ale Sfântului Ignatius din Antiochia se arată şi normele generale ale credinţei şi a ţinutei de viaţă a creştinilor. Din această cauză, istoria Creştinismului nu este simplu istoria Bisericii, ci istoria primirii şi înţelegerii credinţei ca interpretare critică. De această înţelegere şi interpretare, cei mai aproape au fost, ca popor, Geto-Dacii. {Antiochia/ Antiocheia, oraşul clădit la malul râului Orontes (azi Nahr el Assi) între Libanon şi Antilibanon (azi Antakia în Turcia), locul de unde provine termenul „creştinism”, se putea măsura, în acele vremi, cu Alexandreia, Byzanţul şi Roma. De importanţă istorică imediată, Antiochia a fost oraşul Creştinismului. Aici a apărut prima oară – cum deja s-a spus (supra)şi numele de creştin. De aici s-a fost scris cuvântul Creştinism. Pentru Ammianus Marcellinus, Antiocheia era o orientis apex pulcher (o „coroană frumoasă a orientului), iar Geograful din Ravena o numeşte Antiochia famosissima („Antiochia cea mai renumită”). Ea a fost reşedinţă episcopală cu aceleaşi drepturi ca Roma şi Alexandria şi primul oraş în care „s-a instalat creştinătatea, ieşind din Judaism pentru a intra în univers” (J. Lortz, op. cit., p. 30).} Aşa fiind, întrebării: Care este acel terminus a quo al Creştinismului? noi nu putem răspunde altfel decât H. Braun: „Buna Vestire şi Paştile, reintegrare a fenomenului fundamental după catastrofa crucificării” (H. Braun, Die Religion in Geschichte und Gegenwart, Ed. 3, 1957), dar adăugăm că în acest terminus a quo ar trebui inclus, ca fenomen unic revoluţionar religios în Istoria Universală Văzută şi Auzită, timpul acelor trei zile petrecute de copilul Isus în Templul de la Ierusalem stând de vorbă cu mai-marii învăţaţi şi păzitori ai Judaismului ce se revendică de la Abraham, tatăl credincioşilor şi de la Moise legislatorul lui Israel (remarcabilă perseverare, Talmudul, una din operele cele mai importante ale Judaismului, compilaţia comentariilor asupra legii mosaice fixând învăţătura marilor şcoli rabinice, a fost rediscutat între anii 150-220 p. Chr. şi completat/ codificat după legi orale între secolele IV şi VI). Între acest termen/fenomen văzut şi auzit şi catastrofa Crucificării urmată de Învierea Celui Crucificat, Învăţătura Lui Isus a fost cunoscută în Dacia Pontică, fiecare dintre părtaşii ei interpretând-o după credinţele sale personale. Lumina şi ordinea, viaţa şi tăria credinţei în Isus au durat-o, în sufletul fiecărui credincios, Sfinţii Apostoli Paul şi Andrei prin propovăduirile lor, discipolii acestora şi discipolii discipolilor lor. Durabilitate şi nepieire a credinţei în Isus au adus, prin Voia Domnului, toţi Martirii şi Sfinţii. Acestea sunt adevăruri istorice indeniabile şi ineluctabile. Căci, cum spunea Tertullian, „adevărul luptă pentru el însuşi şi sângele creştinilor era o adevărată sămânţă” (citatul după J. Lortz, op. cit., p. 33). Acelaşi Joseph Lortz, observând rapiditatea cu care s-a răspândit în lumea barbară Creştinismul, negăsind o explicaţie veridică, se resemnează cu o propoziţiune la îndemâna oricui: „Cauzele reale ale acestei difuziuni rămân, totuşi, misterioase”. Singura explicaţie valabilă ce se poate da acestor „cauze misterioase” este de toată simplitatea: Creştinismul s-a răspândit în lumea barbară cu rapiditatea cunoscută, exclusiv prin Voia Domnului. Dar constatarea lui Joseph Lortz: „Les crétiens sont en réalité un nouveau peuple, une nouvelle aliance” (op. cit., p. 19) sau în traducere: „Creştinii sunt, în realitate, un nou popor, o nouă alianţă”, cuprinde în ea un adevăr istoric irefragabil, aplicabil, în primă ordine istorică, poporului român. Pentru noi – ca adaos, enumerativ, la tot ce s-a spus mai sus în privinţa pătrunderii Învăţăturii Lui Isus pe pământul Daciei, unde, în acele vremi, s-a semnalat, comparativ cu alte popoare, cel mai mare număr de Martiri şi de Sfinţi din acea vreme – faptul că la Tomis a existat cel mai puternic centru episcopal din Dobrogea – după Jacques Zeiller, singurul centru atestat fără con-troverse -, „salba de episcopii” ce a luat fiinţă pe traseul pe care a propovăduit Sfântul Apostol Andrei sunt dovezi că în Dobrogea, în acel timp al primelor decenii ale primului secol creştin s-a plămădit, din alianţa henoteismului geto-dacic cu Învăţătura Lui Isus, poporul român. Un terminus a quo pentru începutul poporului român este anul al optsprezecelea de la naşterea Lui Isus, când s-a întâmplat venirea/ întoarcerea de la Ierusalem în patria sa a „episcopului Moldovean”. Toate dovezile enumerate mai sus – existenţa Episcopiei de la Tomis etc. – vorbesc însă şi despre o altă existenţă, aceea a unei organizaţii pe care, în lipsă de alt termen, o numim de pe acum statală, în care Episcopia de la Tomis se înscria ca organizare religioasă principală. Acest adevăr dă dreptate lui Nicolae Iorga, aceea a „Româniilor populare”: adevărate formaţiuni (pre)statale româneşti ce se dovedesc a fi fost de incipienţă religioasă.

Această teorie a lui Nicolae Iorga, după care acele organizări statale, denumite de el „Românii populare”, ar fi existat între secolele III şi XIV în Carpaţi şi în spaţiul dunărean – amintim, cu acest prilej, că, începând cam cu secolul III p. Chr., teritoriul imperial thracic se numea curent Romania – se dovedeşte a îmbrăca o realitate istorică, mult mai devreme, începând chiar din secolul I p. Chr., spaţiul de formare al acestor „Românii” fiind, în Estul Daciei, ţinutul Dobrogeţiei, în Vestul ei, cel al Banatului, adică acolo unde s-a fost întâmplat minunea de la Cotinum (supra): pe calea creştină, legăturile: om-familie, neam (de rudenie familială) – grup popular, comunitate populară (deci, organizare populară, celula de bază fiind comuna sătească) – stat popular (sătesc) sunt un crescendo social firesc, la care se ajunge prin creşterea numărului de membri. “Româniile populare” la care gândea Iorga au existat, într’adevăr, şi dacă ele au învins vitregia timpurilor până la – prin voia vădită de ele şi prin ele – devenirea „României Mari” – primul Stat Românesc politic unitar – este că la baza lor a stat, puternică şi neclintită, ascunsă în inimi şi în suflete, în cătune, pe plaiuri, în văi şi în munţi, credinţa creştină într’un singur Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, Văzutelor tuturor şi Nevăzutelor – Patria identificându-se în inima şi sufletul românului creştin cu însăşi credinţa: ea reprezenta altarul primitiv care trebue apărat, ca şi credinţa, până la jertfa supremă, asemănătoare martiriului – „patriae suum sanguinen”/ „a da generos patriei sângele său”, zicea Cicero, în Tusculanae Disputationes, I, 117, o lucrare în cinci volume dedicată lui Brutus: o etică practică, înfăţişând concepţia sa despre viaţă şi despre obligaţiile omului cât trăieşte – un fel de mică prelucrare ciceroniană a filosofiei lui Socrates şi Platon; născut la 106 a. Chr. în Arpianum, un oraş cu ziduri ciclopice ca şi cultura sa, Cicero este omorît la 7 decembrie 43 a. Chr. de către zbirii sergenţi ai lui Antonius (fapt regretabil pentru Istoria romanilor şi a lumii, ca şi omorîrea lui Iorga de către sbirii sergenţi ai lui Carol al II-lea, aceia au acţionat însă în slujba unora dinafara neamului, fapt la fel de regretabil pentru Istoria românilor şi a lumii) – aşa şi Dacii, părinţii românilor, încrezători prin credinţa lor (premergătoare creştinismului) în nemurirea sufletului se jertfeau pentru patrie cu vitejie şi dăruire, ştiind că prin aceasta ajung în împărăţia luminii a lui Zalmoxis, unicul lor zeu, şi că îşi feresc de robie pe cei lăsaţi în urmă.

Opinia că la baza „Româniilor populare” a stat credinţa în Isus are multe justificări. Întâi, privind în timp dinspre noi, ea este adeverită de faptul că în limba română episcopul ortodox este numit Vlădică, cuvânt care, la origine, însemna „Stăpânitor, Domn”. În „Tetravanghelul lui Coresi” – „Evangheliar în limba română”, Braşov 1551, Bucureşti 1889 – este scris: „… şi ’naintea vlădicilor şi împăraţilor duşi veţi fi pentru mine”, adică, cu vorbele din Evanghelia după Sfântul Matei: „…iar din cauza mea veţi fi duşi dinaintea guvernatorilor şi regilor…” (Matei 10, 18, în traducerea făcută de Pr. Dr. Emil Pascal pentru Noul Testament publicat de „Editions du Dialogue Société d’Editions Internationales”, Paris, 1975; regretăm că pentru citatele din Biblie, date în acest articol, nu am avut traducerea Bibliei făcută de preoţii Vasile Radu şi Gala Galaction, căci cât ar fi sunat de frumos toate acele vorbe). Vlădică este un termen vechi al thracilor şi al dacilor pe care strămoşii slavilor, Neurii, l-au luat de la ei în vremea când au trăit în Ardeal, unde Stăpâni şi Domni erau Thracii şi Dacii – se crede deci greşit că Vlădică este slav şi că în limba română a pătruns de la Slavi. Patria este străvechi cuvânt thraco-dacic. Latinii l-au păstrat neschimbat: patria, cu sensul unic de „patrie, ţara natală, sol natal”. Grecii l-au păstrat şi ei neschimbat: patrÛa, dar cuvântul este femininul de la p‹triow care înseamnă: 1. „de la părinte” (Sophocles, Oidipus Tyrannos, v. 1394), 2. „de la părinţi, de la strămoşi” (Herodot, I, 174), patrÞa însemnând: 1. „descendenţă, neam”, în particular „din partea bărbătească” (Herodot, III, 75), 2. „neam, familie” şi „trib, castă” (Herodot, I, 200) – adică toate înţelesurile strămoşeşti moştenite de Români.

Înainte de a privi din începuturi şi de a aduce de acolo dovada incipienţei creştine a „Româniilor populare”, vrem să spunem aici (într-o paranteză) ce am omis a spune în altă parte.

{În cartea lui J.R.R. Tolkien, The Book of the Last Tales (Part 1, London, 1983; cartea a fost tradusă 16 ani mai târziu în limba germană sub titlul: Das Buch der verschollenen Geschichten, Stuttgart, 1999), sau în traducere Cartea istoriilor uitate, apar denumiri/cuvinte/locuri din vechea mitologie vest-nordică. Astfel, cuvântul/ ţinutul/ ţara Arda: „…bevor Arda noch ganz erschaffen war…”, adică „mai înainte ca Arda să fi fost în întregime creată/ desăvârşită…”. Descrierea primăverii din Arda aduce bine cu o descriere a primăverii din Ardeal: „Tiere kamen und lebten auf den grasbewachsenen Ebenen, oder in den seen und Flüssen, oder sie liefen durch den Schatten der Wälder. Dies war der Frühling von Arda” (op. cit., p. 161), adică: „Animale veneau şi trăiau pe câmpiile/ platourile acoperite cu iarbă, sau în lacuri şi râuri, sau alergau prin umbra pădurilor. Aceasta era primăvara la Arda”. Pe lângă cuvântul Arda, apare şi cuvântul Eldar, pe care nu se poate să nu le apropiem de Ardeal, asemănarea fiind prea mare. Tot acolo se spune că „Soarele şi luna şedeau faţă de Arda, mai aproape decât vechile stele” (ibid., p. 284), ecouri în care regăsim Dacia hyperboreană, ţara cea mai aproape de stele (Vasile Lovinescu). Sunt amintite acolo şi „cântecele din fluier şi nai de la ţărmul ţării” („Flötenspiele des Küstenlandes”). Pentru Roma găsim formele: Rom şi Rűn; Romanii sunt numiţi Rúmboth, Babilonul Bablon, Ninive Ninwi, Nineveh, Ninwe, Troia Trui şi uneori Troja. Un cuvânt, Aros, pare să definească un râu: să fie vorba de Maros?

Din acea străveche şi frumoasă primăvară din Ardeal au devenit prin veacuri „Româniile populare” din Carpaţi şi visul înfăptuit ca vis de scurtă durată al lui Mihai Viteazul.}

Dovada că la baza „Româniilor populare” a stat credinţa, noi o vedem în termenul ce defineşte prima celulă a organizării prestatale: comuna care nu poate fi desprinsă de sensul de comunitate creştină de care s’a alipit organic, adică de ansamblul creştinilor, care, aparţinând nu numai unei legături de credinţă, erau, ipso facto, geografic, supuşi unei delimitări teritoriale, căutate: comuna creştină, mai apoi, prin generalizare: comuna ca teritoriu organizat de sine stătător (despre originea thraco-dacică a vocabulului, un cuvânt s-a spus la începutul acestui articol, având în vedere importanţa particulară ce îi acordăm).

Azi ştim că, încă dinainte de retragerea armatei şi administraţiei romane de pe teritoriul Daciei, intrat sub stăpânirea Romei, au luat fiinţă în Dobrogrea comunităţi creştine având propriile lor lăcaşuri de închinăciune -bisericile paleocreştine- puse sub jurisdicţia Episcopiei din Tomis. Din documentele vremii rezultă că această Episcopie era bine cunoscută, temeinic închegată, o adevărată cetate de apărare şi răspândire a Învăţăturii Lui Isus, de acolo, Cuvântul Domnului pornind către toate obştiile dintre Dunăre şi Mare, până dincolo de gurile Dunării: ea a funcţionat între anii 290, poate şi mai devreme, şi 530, „întinzându-şi jurisdicţia asupra Dobrogei şi asupra părţii de Sud a Moldovei” dintre Carpaţi şi Nistru, deci şi asupra sudului Basarabiei actuale (Gh. Adamescu). Adeveriri întru această răspândire a creştinismului pătruns în Dobrogea sunt acele trei opaiţe din ceramică încrustate cu simboluri creştine, vasele din lut purtând inscripţii cu caracter creştin şi cruciuliţele descoperite la Barboşi, în judeţul Covurlui, toate aparţinând secolelor II şi III p. Chr. şi fiind de provenienţă locală.

Din ansamblul comunităţilor creştine, respectiv a comunelor creştine ale acestei Episcopii se vor forma, în Dobrogea, primele „Românii populare”. Unul din conducătorii uneia din aceste/acele „Românii populare”, va fi fost, probabil, şi acel Vitalianus, un get creştin din Dobrogea – istoricul Adolf Lippold din Regensburg îl consideră „goth?”, însă cu semnul întrebării (în Der. Kl. Pauly, Bd. 5, col. 1303) – duşmanul Monophyziştilor (doctrină declarată eretică de conciliul din Calcedonia din 451, întrucât nu recunoştea decât o singură natură, natura divină în Isus Christos), conducătorul acelei răscoale ţărăneşti (513-520) începute în ţinutul dintre Dunăre şi Mare, îndreptată oarecum împotriva Byzanţului din motive politico-creştine, răscoală potolită temporar de împăratul Athanasios printr-o stratagemă: el ridică pe Vitalian, în anul 514, la rangul de comandant militar al Thraciei/magister militaris per Thracias/, nemulţumit însă de măsurile luate de împărat împotriva monophyziştilor, se răscoală, în anul următor, din nou; ca să înăbuşească răscoala, Iustinus I îi acordă titlul de mag. mil. praesentalis şi în vara lui 520 îl face consul, dar Vitalianus, continuând să-şi arate nemulţumirea, este omorît în acelaşi an de susţinătorii lui Iustinus I. Faptul că Vitalianus era creştin confirmă ideea noastră că la baza „Româniilor populare” au stat comunităţile creştine. Un alt guvernant al unei „Românii populare” din Dobrogea va fi fost şi acel „Jupan Dimitrie”, al cărui nume îl cunoaştem dintr-o inscripţie datând din 943, scrisă în limba slavonă. Tot aşa şi acei principi din răsăritul Munteniei, al căror teritoriu se întindea şi peste Dunăre, spre Mare, în Dobrogea (sau viceversa, din Dobrogea peste Dunăre, în Vestul Munteniei), menţionaţi de Ana Comnena: Tatos, numit şi Chalis, Sesthlav şi Satza.

La capătul de Vest al Daciei, în Banatul dacic, la Singidunum (azi, Belgrad), ştim că aprox. între 335 şi 370 – deci după nici 30 de ani scurşi de la moartea lui Diocleţian – a existat o Episcopie în care a slujit episcopul Ursacius/ Ursan/ Ursul, căruia i-a urmat episcopul Secundianus, având sub mână Episcopia între 370 şi 381. La Viminacium, nu departe de Dunăre, lângă gura de vărsare a râului Malva, la Costolac, locul de unde a pornit Traian, trecând prin Banat, în prima sa expediţie contra dacilor, a existat de asemenea o Episcopie, în scaunul său, cunoaştem pe un anume Cyriacus/Ţiriac către anul 343 şi un altul, înainte sau după el, numit Amantius. Puţin mai departe, la Sirmium, situat la vărsarea în Sava a rîului Bacuntius, a existat reşedinţa unei puternice şi importante Episcopii, unde cel mai însemnat episcop a fost Sfântul Ireneu, martir în 304, şi unde, până în anul 417, cunoaştem că au funcţionat 7 episcopi: Domnus/Domnul către 325-355, Eutherius/Elefterie către 347, Photinus/Fotin către 345/351, Germinius/Ghermani? către 351-357, Anemius (A lui Nemia?) către 376-392, Cornelius/Corneliu către 392-404, Laurenţius/Laurenţiu între 401 şi 417 (cf. Jacques Zeiller, op. cit., p. 598). Din comunele creştine ale acestor Episcopii se va fi format acel Stat al lui Ahtum, a cărui origine nu se cunoaşte (numele sună illyric), ajuns, nu se ştie cum, Domnitor -Dux, Duce, Ban- în Banatul Timişoarei în secolul al X-lea; grăitor este faptul că, pentru a se putea menţine în domnie, el a trebuit să se boteze, ba, mai mult, să ridice în Statul său, în Banat, biserica numită „a lui Ahtum”; a luptat împotriva regelui ungur, Ştefan cel Sfânt, însă fără succes; fiind înfrânt, şi-a pierdut tronul; stăpânirea lui se întindea la Nord până la râul Criş, la Sud şi spre Răsărit până la Vidin şi Calafat (Gh. Adamescu, după N. Iorga, op. cit., p. 1482; Petre Ş. Năsturel, op. cit., loc. cit., p. 243). Dacă ne-ar fi îngăduit să vedem în Ahtum o altă formă a numelui Ohtum, cu care este aproape identic, atunci enigmele semnalate de istorici asupra sa s-ar lămuri, pentru că un Ohtum, care apare în Cronica Anonymului Notar, intitulată Gesta Hungarorum, este din neamul „ducelui Glad”, care, dinainte vreme, avea în stăpânirea sa exact partea din Vestul Daciei peste care ni se spune că domnea Ahtum; Glad se înţelege că era unul din „Blachii”/ „Valahii”/ din partea locului, urmaşi ai Dacilor apuseni; aşadar, Ahtum nu este un necunoscut, el este din neam „valah” voievodal, venit la domnie prin drepturi vechi voievodale (puţin, despre Glad şi Gesta Hungarorum, se va vorbi mai departe).

Să continuăm. Este de toată evidenţa că, pentru ca o Episcopie să se poată forma, implică existenţa prealabilă a unui număr substanţial de creştini. Documente istorice arată că aceste Episcopii şi episcopii respectivi au funcţionat încă din timpul lui L. Domitius Aurelianus Augustus (născut la 9 septembrie 214, în Dacia Ripensis sau în Sirmium, moare ucis în 275, în urma unui complot urzit de secretarul său, Eros, pe când se afla în drum spre Byzanţ, de unde voia să pornească împotriva perşilor) şi chiar mai dinainte, după cum logic reiese din existenţa Episcopiei din Tomis în al cărei scaun a stat din anul 275 şi până în aprox. 295, când a fost martirizat, Episcopul Evanghelicus, sau a Episcopiei din Sirmium, localitate importantă din Panonia a II-a, unde, la 304, a fost martirizat Sfântul Ireneu, ca să nu mai amintim de Episcopia ce va fi existat la Durostorum (scriptic, necert atestată) sau de aceea de la Aque, unde, către 343, cunoaştem un episcop, Vitalis, sau de acelea de la Oescus (azi, Gigen în Nord-Vestul Bulgariei, la răsărit de gura râului cu acelaşi nume, azi Iskăr, vizavi de oraşul portuar, de la Dunăre, Corabia, din Oltenia), unde, tot către 343, este menţionat un anume episcop Valens şi de la Castra-Martis, unde, de asemenea, către 343, cunoaştem numele unui episcop, Calvus/ Calu (nume de familie întâlnit şi azi la Români). Se ştie că ambii episcopi, Valens şi Calvus, au semnat actele conciliului de la Serdica, ţinut în anul 344, unde, probabil, exista o mitropolie: Valens a Dacia Ripensi, de Isco şi Calvo a Dacia Ripensi de Castramarte; împreună cu aceştia doi, la acest conciliu, a luat parte şi episcopul de la Aquae, Vitalis. Serdica, azi Sofia, capitala Bulgariei, se găsea în plin ţinut thracic, locuit de tribul thrac, numit Serdoi; în Evul Mediu, această localitate se numea Sredetz, după fonica slavo-bulgară a numelui iniţial. Cu acest prilej – elemente de susţinere în ideea „Româniilor populare” (ţărăneşti) – vrem să aducem unele clarificări în trei probleme importante de „istorie a Daciei traiane”, rămase încă neclare: 1. Dacă zona dintre Oltul superior şi Carpaţi n-a fost cucerită în 106, ci mai târziu – aceasta în legătură cu grăniţuirea şi administrarea Daciei Apulensis; 2. Dacă partea vestică a Banatului a fost inclusă în „provincia traiană”; 3. Dacă Dacia Malvensis, cu centrul de apărare, „colonia Malva” identificată de unii istorici cu comuna bănăţeană Denta, de alţii cu comuna Reşca din judeţul Romanaţi, şi, în acest caz, întrebarea se pune dacă Dacia Malvensis cuprindea tot teritoriul Olteniei sau numai o parte a lui, cea de la Sud şi răsărit de Malva/Reşca, rămânând neocupată multă vreme.

Jacques Zeiller, de la care am împrumutat aceste informaţii, trece Aquae în Dacia Ripensis şi o identifică, cu semnul întrebării: „Prčs de Negotin?” („aproape de Negotin?”). Se ştie însă că Aquae a fost identificat cu comuna rurală Calan/Călan, o staţiune balneară în judeţul Hunedoara, pe valea Streiului, unde se găsesc ape termale cu săruri. Este adevărat că o localitate Aquae figurează în Itinerarium Antoninii pe drumul care ducea de la Viminacium la Nicomedia, dar nu despre aceasta poate fi vorba, importanţa acesteia fiind minoră – în Tabula Peutingeriana, VII, 5, este trecută numai aceea din Dacia transdanubiană, pentru care apare notaţiunea: „ad Aquas”, ceea ce ar putea sugera că „Aquae” din Itinerarium Antonini este mai puţin o localitate, de sine stătătoare, ca oricare alta, ci numai un loc de unde se indica direcţia către „ad Aquas”. Afirmarea lui Jacques Zeiller, că Vitalis a păstorit ca episcop în cea de-a doua Aquae – cea „cisdanubiană”, din Dacia Ripensis -, se bazează pe un fapt foarte important în tema clarificărilor de mai sus; cităm: „Une question se pose ŕ ce sujet. Deux villes d’Aquae ont existé en Dacie: l’une dans la Dacie transdanubienne, l’autre dans la Dacie ripuaire; ŕ supposer que cette Dacie ripuaire se fűt étendue sur la rive gauche du Danube, oů une bande de terrain de l’ancienne Dacie Trajane serait restée ŕ l’Empire, Vitalis ne pouvait ętre évęque de la premičre de ces villes. Or, de ce maintien de la souveraineté romain sur une bande de territoire transdanubienne, on n’a aucun indice” (sublinierea ne aparţine şi se înţelege de ce). „Procop parle d’Aque, que Justinian releva en partie1; la Notice d’Hiérocles2 met Aquae dans la dépendance administrative de Ratiaria; si elle eűt été située au delŕ du Danube, il semble que ces deux auteurs n’eussent pas manqué d’en donner avis. C’est donc bien de l’Aquae cisdanubienne, sise entre Viminacium et Ratiaria, que Vitalis fűt évęque” (Jacques Zeiller, op. cit., pp. 154-155; n. „1. De aedificiis, IV, 6″; n. „2. Synecdemus, n. 655”). Dăm traducerea textului francez: „O întrebare se pune la acest subiect. Două oraşe de Aquae au existat în Dacia: unul în Dacia transdanubiană, altul în Dacia riverană; în cazul în care s-ar presupune că această Dacie riverană s-ar fi întins pe malul stâng al Dunării, unde o bandă de teren al vechii Dacii Traiane va fi rămas Imperiului, Vitalis nu putea să fie episcopul primului dintre aceste oraşe. Or, despre această existenţă a suveranităţii romane asupra unei fâşii din teritoriul transdanubian, nu se are nici un indiciu. Procopiu vorbeşte de Aquae, pe care Justinian a reclădit-o în parte1; Însemnarea lui Hierocles2 aşează Aquae în dependenţa Administrativă a Ratiariei; dacă ea ar fi fost situată dincolo de Dunăre, se pare că aceşti doi autori n’ar fi neglijat să o înştiinţeze. Aşadar, la Aquae cisdanubiană, situată între Viminacium şi Ratiaria a fost Vitalis episcop”. Câteva observaţii la acest text trebue făcute. 1. Hierocles trăieşte în secolul VI p. Chr. Acea Synecdemos/ lat. Synecdemus/ menţionată de J. Zeiller (în limba greacă sunέkdhmow = „cine călătoreşte în străinătate cu” – cf. Plutarchos, Othon, 5- şi „însoţitor de călătorie”, cf. N.T., Faptele Apostolilor 19, 29) este un însemnar, un catalog, exclusiv al „oraşelor şi provinciilor Imperiului roman”, în speţă o „statistică strict politică a Imperiului la începutul domniei lui Justinianus (64 Provincii, 935 de oraşe)” (Hans Gärtner, op. cit., col. 1133-1134). Aşa fiind Hierocles nu trebuia să facă nici o menţiune a celei de-a doua Aquae, pentru simplul fapt că aceasta nu era cuprinsă în imperiul roman. Regretăm – de fapt ne mirăm – că acest fapt important a scăpat atenţiei unui istoric ca Jacques Zeiller; o altă eroare a acestuia este afirmaţia că, o dată cu refacerea localităţii Aquae, s-a restabilit şi episcopia care funcţiona acolo, fapt inexact, deoarece, după anul 535 (data când ni se spune că s’a reconstruit Aquae) nu se cunoaşte nici un episcop care să fi păstorit acolo. Faptul că „Procopius vorbeşte de Aquae, pe care Justinian a reconstituit-o în parte”, nu schimbă cu nimic aspectul problemei, ca istoric el se referă la reconstituirea parţială a cetăţii Aquae, nu la restabilirea episcopiei, care nu putea fi deloc „în Parte”. De altfel, şi faptul că Vitalis, Calvus şi Valens au participat la conciliul de la Serdica, oraş al thracilor, în mediu thrac, arată că şi aceşti episcopi erau tot de neam thrac. Fapt important însă este că din cele ce s’au spus cu acest prilej, atât de Jacques Zeiller, cât şi de noi, rezultă că partea Daciei dintre Malva/Reşca şi Dunăre, inclusiv cea dinspre Olt, nu fusese ocupată de Traian. Funcţionarea respectivelor episcopii, din secolul al II-lea de când vor fi luat fiinţă şi până în 343 (în secolul II nu se semnalează în aceste părţi danubiene nici un martir creştin, deşi Traian, cum ştim, a fost un aprig persecutor al creştinilor – pentru a fi cât mai bine informat asupra acestora şi locurilor unde se află, acest sângeros şi tactic împărat a cerut să i se facă referate amănunţite asupra lor, printre care şi marelui istoric roman Plinius), arată că regiunea dintre Oltul superior şi Carpaţi, cum şi partea de Vest a Banatului, nu erau supuse organizării romane. O dovadă târzie o avem în „Ţara Oltului, numire veche a regiunii din Transilvania (Ardeal) dintre Olt şi Munţii Carpaţi, corespunzând în mare parte cu jud. Făgăraş. Puţini streini infiltraţi aici. Locuitorii, prin tradiţie, se socotesc oarecum necuprinşi în Ardeal, care, zic ei, se întinde în dreapta Oltului” (Gh. Adamescu, op. cit., p. 1917), dar „Ţara Făgăraşului” sau „Ţara Românilor” (secolele IX-X) se întindea pe ambele maluri ale Oltului. Despre necuprinderea părţii Banatului de Vest în „Dacia Traiană”, o dovadă tot târzie aduce Anonymus Notarius în Gesta Hungarorum, acolo unde vorbeşte de lupta cu armatele lui Arpad a „ducelui Glad, care îşi avea domnia de la fluviul Mureş până la fortăreaţa Horom”, şi care, în acea luptă, a primit şi ajutorul „Valahilor”, pe care, cu acest prilej – notează G. Popa Lisseanu – „Anonymul îi constată pentru a doua oară în Banat” (Anonymus Notarius, Gesta Ungarorum, Traducere, prefaţă, introducere şi note de G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 2001, p. 120; G. Popa-Lisseanu notează că „Horom, ung. Haram, era o fortăreaţă lângă Dunăre, în Banat” şi adaugă imediat: „Cuvântul este de origine slavă cf. Moór, op. cit., p. 442”, dar şi el, şi istoricul maghiar, Moór, se înşeală, Horom/Haram este – v. supra – cuvânt de origine thracă; Glad este „un principe, ai cărui soldaţi erau Cumani, Bulgari şi Români”, notează G. Popa-Lisseanu, în op. cit., n. 2, p. 91, deci, un dinast din neamul şi din Ţara Blachilor „de dincolo de păduri, unde domnia o avea un oarecare Blac Gelou” – Gesta Hungarorum, p. 102; menţionăm, ca fapt remarcabil, că Anonymus a cunoscut Iliada Frigiană a lui „Darethis Frigii”, Dares Frigianul, pe care a utilizat-o în lucrările sale).

În Banatul de Vest (supra) în săpăturile arheologice efectuate la Jupa (Tibiscum) în Caransebeş, s’a dat peste ruinele “unui edificiu în plan simplu dreptunghiular” cu dimensiunile “10,9×7,40 m”, căruia, după părerea arheologilor, “i s’a adăugat, ulterior, pe latura de Nord-Est a lui, o absidă “cu o înălţime de 2,80 m”. “Aceste lucruri” – spun arheologii – “datează din secolele III-IV”. Ele au servit ca lăcaşuri de cult creştin”. Tot acolo -la Jupa, în Caransebeş- au fost descoperite: un opaiţ, din ceramică fină, cărămizie, pe care se distinge “o suită de triunghiuri în care sunt incizate cruci” şi o decoraţie cu “motive florale” (executată înainte de ardere) şi “o fibulă cu cap de delfin, a cărui coadă se termină printr-o cruce”. Aceste obiecte “sigur creştine” au fost datate ca existând “din secolele II-III” (D. Benea, Dacia sud-vestică, în sec. III-IV, vol. 2, Timişoara, 1999, p. 72; pentru Basilica creştină – v. tot acolo, p. 115). Este fapt bine cunoscut -exemple sunt multiple- că datările arheologice -în special cele referitoare la obiecte singulare- au un caracter aproximativ, fie că ele fac apel la metode, aşa-numite “ştiinţifice”, fie că se sprijină pe asemănări, adică pe presupuneri. Or, în cazul obiectelor “sigur creştine”, arheologic descoperite, lipsite de o prealabilă menţiune scrisă, ce obiecte -sau clădiri- ar putea fi considerate un etalon de primă vechime? Nici unul – nici una. În cazurile de mai sus, fiind vorba de simple presupuneri, înlăturând pru denţele (sau interesele obscure), nimic nu împiedică situarea obiectelor “sigur creştine” în secolele I-II (se observă că triunghiul cu care este figurat ochiul lui Dumnezeu are vechimea primului secol creştin!), iar a basilicei de la Jupa -şi acea descoperită la Gornea, despre care se afirmă că a funcţionat până în secolul al IV-lea- în secolele II-III. Şi cum se ştie, cât timp trece, chiar şi în zilele noastre, până când o comunitate creştină -mai ales sătească- să reuşească a ridica o Biserică – cine s-ar mai putea îndoi, văzând asemenea mărturii, că, în Dacia, creştinismul a pătruns din chiar secolul I al naşterei poporului cel nou?

În ordinea de idei ce urmărim, menţionăm că, de curând, publicistul Dumitru Manolache, citind „numeroasele legende dobrogene (culese cu migală şi talent de Titus Cergău şi Emanoil Papazissu într-un volum publicat în 1946 la Editura Sindicatului Învăţământului din Municipiul şi judeţul Constanţa)” şi sintetizând realităţile istorice care le-au dat naştere, afirmă – şi nu se înşeală – că ele „demonstrează cu prisosinţă faptul că încă din primul secol al erei creştine… Dobrogea începe să primească învăţătura creştină”, şi scoate din acestea o concluzie veridică: „La finele secolului al III-lea d. Hr., în vremea lui Diocleţian (285-305), cetăţile de pe malul drept al Dunării erau complementate creştine. Dovadă stau martirii din Scyţia Minoră (Dobrogea de astăzi) menţionaţi de «Acta Sanctorum»; Evagrius, Benignus Christus, Sive Gresto, Arestus, Sinidia… La finele acestui secol, viaţa creştină de la Dunăre era în plină dezvoltare” (Dumitru Manolache, DERVENT, o poartă a creştinismului românesc, Editura Macarie, Târgovişte, 1995, p. 19). Iată, deci, condiţii destule, realităţi desprinse din istorie şi din legende, pentru înfiriparea, în fapt înfăptuirea/ existenţa acelor „Românii populare”, cărora, cu un termen pe care ni-l sugerează titlul unui articol al lui Nae Ionescu, Biserica ţăranilor, le-am putea numi „Românii ţărăneşti”. Acestea toate explică un fenomen istoric – altfel inexplicabil prin tot ceea ce istoric se cunoaşte despre evoluţia unui popor -, anume că: „Odată cu înfrângerea lui Decebal de către împăratul roman Traian (98-117), statul dac dispare pentru totdeauna din istorie” (Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Basarabia, 1993, p. 22), acel „stat dac” nemairefăcându-se, cu vechile lui credinţe, niciodată. Dispariţia Statului Dac este semnul cel mai bun, dovada certă că, în taină, „Româniile ţărăneşti” prindeau viaţă trainică pe tot cuprinsul administrativ al Daciei încă din acel timp. O remarcă a istoricului român Gh. Adamescu, cu care încheie, în Dicţionarul Enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” referirea la Aurelian, nu poate fi ignorată: „Aurelian… neputând apăra Dacia lui Traian, o părăsi, retrăgând legiunile şi lăsând ca poporul cel nou – Românii – să se dezvolte fără legătură cu imperiul” (op. cit., p. 1507). Aceste pagini de istorie a „poporului cel nou – Românii –”, nou cât numai Dacii şi-au şters din credinţa lor păgânismului henoteist şi şi-au luminat sufletul prin Cuvântul Lui Isus, sunt încă nescrise. Sprijinirea noastră, în cele de mai sus, şi pe legende, se datorează faptului că, ori de câte ori le-am invocat, ele şi-au aflat corespondenţe evidente în istorie şi în arheologie, nici un istoric deci nu le-ar fi putut – şi nu le poate – ignora: „l’accord souvent évident des légendes et de l’archéologie prouve que les hypercritiques n’ont pas le droit d’écarter de leur histoire la période légendaire”, adică: „acordul (în mod) frecvent evident al legendelor şi al arheologiei dovedeşte că hipercriticile n-au dreptul să îndepărteze din istoria lor perioada legendară” (André Piganiol, Essai sur les origines de Rome, Paris 1917, p. 5).

„În substanţiala sa lucrare, INTRODUCERE ÎN STUDIUL LITERATURII VECHI, o carte rară, plină de sugestii şi deschizătoare de vaste perspective, prof. Alexe Procopovici de la Cernăuţi stabileşte că întinderea creştinismului în Dacia a coincis oarecum cu însăşi formarea noastră ca popor. Faptul este de cea mai mare însemnătate. Căci, natural că în asemenea împrejurări – în care viaţa publică, în plină prefacere, nu putea să aibă nici un fel de cadre exterioare fixe – creştinismul să nu se fi împământenit la noi prin activitatea precisă a unei ierarhii bisericeşti constituite, ci prin lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală a unor misionari desprinşi materialmente de baza lor canonică, sau în orice caz nereprezentând-o în chip expres şi eficace” (Nae Ionescu, Biserica ţăranilor, în Roza Vânturilor, Chişinău, 1993, p. 39; Alexie Procopovici s-a născut la 26 martie 1884, în 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, din 1922 devine profesor de Limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi şi în 1927 întemeiază Revista filologică). Gândirea lui Nae Ionescu exprimă o realitate istorică, însă de scurtă durată: o realitate ce s-a desfăşurat între anul al optsprezecelea – anul când „episcopul Moldovean” s’a „desprins materialmente de baza lui canonică” şi a venit în Moldova – şi anii propovăduirilor Sfântului Apostol Andrei şi a discipolilor lui, când Învăţătura Lui Isus a prins temeinic şi definitiv în Dobrogea, unde s’a făcut auzită Vestea cea Bună; după acel timp, „prin lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală” a prozeliţilor Daci, prin contactele permanente întreţinute de aceştia cu „bazele canonice”, puternic creştine, aflate în locurile unde existau fraţi de-ai lor, Thraco-Geto-Daci convertiţi la creştinism – cele dintâi contacte vor fi fost cu cei din Decapolia (Scythopolis, Pella ş.a.), cele de mai apoi cu cei din Macedonia etc., locuri pe unde a trecut Sfântul Apostol Paul şi discipolii lui – Creştinismul s’a statornicit definitiv în Dacia: deci, prin Daci şi de la Daci, fapt pe care l-am subliniat deja. Dacă nu ar fi fost aşa, multe întrebări, de loc subiective, din trecutul răspândirii Creştinismului, ar fi rămas fără răspuns logic. Iată una din aceste întrebări. Barnabas, misionar thrac din Antiochia, cel care a stat aproape de Sfântul Paul; Hermas, unul din „Părinţii Apostolici”, şi fratele episcopului din Roma, Pius (cca. 142-155) erau de origine thracă (Hermas ajunge la Roma vândut ca sclav şi după puţină vreme este eliberat; ca libertus /sclav eliberat/ reuşeşte să facă o avere frumuşică pe care însă o pierde în diverse întreprinderi nereuşite, se resemnează şi, sub imboldul credinţei sale creştine, se consacră scrisului şi dă la iveală un „Ghid spiritual”, în sens religios creştin, numit „Păstorul” – gr. Poim®n-, cunoscut din anul cca. 130 ca Hermae pastor, „o apocaliptică predică de pocăinţă”); Polycarpos, consacrat de Ignatius din Antiocheia (mort în anul 110) episcop de Smyrna, era thrac din Smyrna, oraş înfiinţat de Thracii Ionieni, colonizat de prin secolul III a. Chr. cu Greci aiolieni. Întrebarea: toate aceste personalităţi creştine, purtând în inimă dorinţa vie de a răspândi Cuvântul Lui Isus – Polycarpos îndură moarte de martir (probabil în 167/168 p. Chr.) la o vârstă trecută de 80 de ani (Mart., Polyc., 9, 3) -, puteau ei ocoli neamul thraco-dacilor din care proveneau, dacă nu ar fi ştiut, prin legăturile ce le vor fi avut, că acolo pătrunsese deja Vestea cea Bună? Puteau ei sta nepăsători faţă de neamurile lor, şi respectiv faţă de Daci, când misiunea lor era să răspândească Învăţătura Lui Isus în acele prime timpuri de luptă cu păgânismul? Nu ştia Barnabas că la Lystra, oraş unde locuiau thraci păgâni, el a fost luat drept Hermes, iar Paulus, drept Zeus? Nu ar fi vrut ei să îndrepte toate acele păgâne credinţe şi la neamurile thrace, măcar la cele locuitoare puţin mai la Nord de Lystra, peste Hellespont, în Dacia Pontului stâng? Ştim din Faptele Apostolilor că, într’o anume împrejurare, „Barnaba” a plecat „spre Tars, în căutarea lui Saul, şi când îl află, îl aduse la Antiochia” unde „Un an întreg l-au petrecut împreună în această Biserică, şi au învăţat o mare mulţime, astfel că la Antiochia li se dădu discipolilor pentru întâia oară numele de creştini” (op. cit., 11, 25-26). Nu putea Barnaba să-l ducă şi în „Pontul scytic”, dacă nu ar fi ştiut de la „Saul” că acolo va merge „Andrei”? Logica răspândirii creştinismului ne spune că nu.

Această credinţă aşa de vie şi de susţinută, în acelaşi timp şi puternică, ne-a unit şi ne-a menţinut ca neam. În vremurile de furtună şi de groază aduse de năvălirile barbare, firea noastră şi credinţa în Dumnezeu ne-a ţinut pe loc şi nu ne-am risipit părăsind patria şi nu ne-am amestecat cu nici un neam păgân. Dimpotrivă. Noi am transmis credinţa noastră acelor barbari năvălitori cu care am fost siliţi să avem contacte de mai lungă sau de mai scurtă durată: Goţii veniţi în ţinutul Buzăului, Slavii, în Dobrogea, Cumanii în Sudul Moldovei, Gepizii ajunşi o vreme la Dunăre în drumul lor spre Apus, Maghiarii, în câmpia Tisei, şi-au însuşit de la noi un creştinism de factură populară, înainte de a fi convertiţi oficial. Aceasta este o temă nouă, neatinsă până acum, ea nu cade nici sub incidenţa tezei noastre şi nici în adiacenţa preocupărilor noastre prezente. Am menţionat-o numai pentru a atrage atenţia asupra influenţei civilizatoare avută de poporul român asupra barbarilor acelor vremuri, influenţă neremarcată, rămasă înecată în neştirea şi în tăcerea timpului trecut. Când şi când, un eveniment – „Dacul Ulfila” traduce Biblia în limba goţilor (prof. Paul Gălăşeanu) -, o întâmplare şi o notiţă – Cronica abatelui Jean de Biclar semnalează un anume Trasaricus, episcop al Gepizilor stabiliţi în Panonia, în a doua jumătate a secolului VI (Gepidarum gens inhumana, Gepidarum inhumani ritus), iar Jacques Zeiller, comentând acest fapt alături de o ştire despre Vandali, spune în treacăt: „la contribution de l’élément danubien ŕ leur conversion au christianisme arien se laisse deviner aprčs coup…” (op. cit, p. 539) – un cuvânt legat de biserică şi de credinţă – „altar” şi „Maria”, Numele Fecioarei, Mama Lui Isus sunt cuvinte în limba cumană pe care Cumanii le-au luat de la Români – duce cu gândul la această tăcută, neştiută, niciunde pomenită, dar însemnată contribuţie a poporului român la întărirea şi răspândirea Creştinismului.

De apărarea acestei credinţe a noastre şi a Altarului ei, Patria, avea să profite întregul Apus al Europei. Căci, cu drept, doi istorici francezi, privind către acele vremuri şi altele la fel de groaznice venite după, au spus: „Si la civilisation occidentale échappa ŕ la mort ou au moins ŕ l’éclipse dont le menaçait la Croissant, elle en fut redevable… notament aux Roumains” (Lavisse et Rambaud, Histoire générale, Vol. 3, page 852); „Dacă civilizaţia occidentală a scăpat de la moarte sau cel puţin de la eclipsa la care o ameninţa Semiluna, aceasta se datorează… îndeosebi Românilor”. Ştefan cel Mare şi Sfânt, întruparea de peste veacuri a dârzeniei cu care s-a înrădăcinat la Români Creştinismul – o dovedesc mănăstirile şi bisericile zidite de el şi luptele duse cu păgânii – a fost salutat de Papa Sixtus VI (1471-1484) cu numele de Atlet al lui Christ, iar Senatul din Veneţia i-a trimis ambasade speciale spre a-l felicita pentru victoriile sale împotriva turcilor.

Concluzia la întreaga bucată de mai sus sună: ÎNVĂŢĂTURA LUI ISUS – CREŞTINISMUL – A PĂTRUNS ÎN DACIA PRIN DISCIPOLII THRACO-DACI DIN „DECAPOLI” ÎN TIMPUL LUI ISUS. URMARE ACESTUI FAPT, POPORUL DAC A ÎNCEPUT SĂ DEVINĂ POPOR ROMÂN DIN CHIAR TIMPUL LUI ISUS.

Credinţa ţăranului român în Dumnezeu a fost mare. Din comunele creştine ţărăneşti ea a trecut în cetăţi şi oraşe. Cu o aceeaşi putere. Bisericile paleocreştine descoperite în Dobrogea sau aiurea pe pământul ţării, vechile resturi de ziduri durate din argilă arsă şi piatră, identificate ca a proveni de la lăcaşuri de închinăciune –biserici sau mănăstiri ce au fost– ne fac să bănuim că nu va fi fost „vlădică” sau şef de „Românii ţărăneşti” care să nu fi pus să se înalţe o biserică sau să se zidească o mănăstire lângă care să nu fi existat o încăpere, un loc de primire a creştinilor, un aşezământ oricât de modest, în scopuri milostive, adică cu cuvântul cel vechi, o „xenodocheia”; după cum, tot aşa, mai târziu, de când ne cunoaştem mai bine voievodatele, nu a fost domnitor să fi stat în scaunul domnesc mai mult de un an şi să nu fi clădit o biserică, o mănăstire, un aşezământ în scopuri creştineşti (o „xenodochia”) şi, de asemenea, nici un boier avut care să nu fi ridicat o biserică unde să-şi lase numele. Căci, am putea socoti acesta un obicei ce vine din începuturile primitive ale creştinismului. Denumiri ca „crucea satului” şi „crucea mesei”, crucea ce se pune pe lângă fântâni, troiţa ce străjuieşte marginea de drum sunt tot atâtea mărturii de nevoia de un loc de rugăciune, de un altar, de o biserică resimţită de românul creştin, de comunitatea română creştină.

La Români, crucea, troiţa, biserica, mănăstirea, xinodocheia (aşezământul de milostenie) sunt materializări specifice cerute de duhul creştinismului lor. Ele pot atinge sublimul ca frumuseţe şi simplitate, dar se feresc de luxul pompos şi ţipător, de grandoare şi de măreţie, acestea fiind îmbrăcăminţi ale Occidentului: acolo, biserica a fost influenţată de Roma, centrul imperiului roman unde se revărsa toată tărcătura imperiului care a dus la palatele de un lux rafinat ce ofensa umilul, la amfiteatre, la teatre, la terme de răsfăţ, la arce de triumf, la templele de care Roma era plină, dar care slujeau exclusiv de locuinţă zeilor, căci acolo nu se putea ruga; în întreaga măreaţă Roma nu exista nici o clădire pentru spital, nici o casă de primire, de întâmpinare cu căldură a vreunui străin care s-ar fi întâmplat să se găsească la Roma şi să fie obligat să zăbovească pentru îngrijire. Din acest sentiment de grandomanie, de înfumurare, Roma numea Rōmānia „ţările supuse romanilor”, aceasta o spune Chirius Fortunatianus (trăieşte, probabil, în secolul IV p. Chr.) autorul unei ars retorica, în trei volume, scrise în formă de întrebări şi răspunsuri (6, 4, 7) – dar nu de acolo are ţara noastră numele de România. Aici ne oprim puţin pentru o parte de istorie.

Este neîndoielnic că în Dobrogea primelor timpuri creştine vor fi existat xenodochei, nu cunoaştem, ca atâtea multe altele, data de când au apărut şi de cine au fost înfiinţate. Ştim însă că la episcopia din „Sebaste in Pontos Polemoniacos” (azi, Sivas, în Turcia) a deţinut scaunul episcopal timp de douăzeci şi doi de ani (între 355 şi 377) acel Eustathius (supra), care, ca admirator şi încurajator al vieţii călugăreşti –el însuşi poate fost călugăr–, a pus să se zidească mănăstiri şi xenodochei; de bună seamă, Dobrogea aflându-se nu departe de Sebaste şi acolo locuind Thraci (v. Infra) mănăstirile construite în Dobrogea vor fi avut şi ele xenodochei, cel mai târziu de prin a doua jumătate a secolului IV. Trebue spus că numele acelei părţi a Pontului, în care era oraşul Sebaste, îi vine de la Polemon I, fost rege al Pontului (între 37 şi 8 a. Chr.) şi de la un alt Polemon, al II-lea, acesta fost rege al Pontului şi al Bosforului (între anii 38 şi 63 p. Chr.), despre care ştim că era fiul regelui thrac, Cotys, de aici deducem că şi Polemon I era tot Thrac, întreg acel ţinut fiind, pe atunci, al thracilor (observăm în treacăt că oraşul Tars, în care s-a născut Sfântul Apostol Paul şi şi-a petrecut o parte din copilăria şi tinereţea sa –el a fost decapitat în anul 67 pe Via/ Calea Ostia ce ducea de la Roma la portul cu acelaşi nume, de la gura Tibrului– s’a găsit sub stăpânirea lui Polemon II, acesta devenind şi rege al Ciliciei din anii 41-48). Că acel Eustathios va fi fost thrac sau nu, nu putem şti, după cum nu putem şti dacă Sfântul Eusthatius, prăznuit de Biserica Ortodoxă la 20 septembrie, a fost sau nu de origine thracă (a trăit la Roma pe timpul împăratului Adrian şi a suferit moarte de martir în anul 130, împreună cu soţia şi copiii săi „din pricină că a îmbrăţişat creştinismul”), ceea ce putem spune fără dezminţire este că la Români există din vechime numele de familie Eurtathius/Eustaţiu (personal, am cunoscut un amiral Eustaţiu, i se zicea „Lupul de mare”); că acele „xenodocheia” nu erau primele lăcaşuri înfiinţate cu scopuri milostive creştineşti, că la Sebaste locuind Thraci pontici, Episcopia de Tomis va fi întreţinut legături administrative cu Episcopia de la Sebaste, deci şi că în Dobrogea tomitană au existat/ funcţionat pe lângă bisericile sau mănăstirile paleocreştine asemenea xenodochei, dacă nu şi mai dinainte de anii 355, acestea ne sunt permise a le presupune şi a le socoti ca realităţi neatestate. O dovadă s’ar putea vedea din faptul că, începând de prin secolele XII/XIII de când ne parvin (supra) unele informaţii scrise şi în legătură cu Istoria Bisericii la Români – sunt tradiţii care spun că unele mănăstiri au fost zidite de călugări – care dau seama şi despre anume aşezăminte de milostenie creştină înfiinţate de Domni, de Doamne şi Domniţe – căci toate au în urma lor începuturi şi tradiţii.

Istoria Românilor naşte din legendă. Ea începe cu „anul al optsprezecelea din timpul lui Isus”, când s-a întors în ţara lui acel „episcop Moldovean”. Acesta a fost primul Geto-Dac devenit prin convertire un om sufleteşte nou, un Român: Primul Geto-Dac Român, creştin. Din această continuitate istorică: devenirea poporului geto-dac, prin lepădarea de vechile credinţe pentru a primi în sinea-i sufletească pe Isus, popor român, au rezultat unitatea de limbă şi omenia poporului român, caracteristici unice în lume, referitoare la popoare. În acel an 18 moare Herodes Arhelaos, ethnarh în Iudea, Samaria şi Idumea (Matei 2, 22) până prin anul 6 p. Chr., când e rechemat la Roma şi exilat în Galia, la Vienna, unde şi moare; el era fiul cel mai crud al lui Herodes cel Mare (rege al iudeilor între 40 a. Chr. şi 4. p. Chr.), care a ordonat „tăierea celor 40.000 de prunci cu prilejul naşterii lui Christos”. Între anii 4 a. Chr. şi 39 p. Chr., vine ca tetrarh în Galilea şi Perea, Herodes Antipas. „Isus a murit probabil la 14 Nisan 783 de la fundarea Romei, deci, la 7 aprilie 30 era noastră. Din cauza unei erori cronologice comisă de călugărul Dionysius Exiguus (mort în 566), anul naşterii Lui Isus cade cu trei până la cinci ani mai devreme decât începutul erei noastre” (J. Lortz, op. cit., p. 24). Aşa se explică de ce datele istorice de mai sus, raportate la anul ZERO „al erei noastre” nu coincid.

Creştinismul la Români este înţeles ca religia manifestării lui Dumnezeu. Astfel, biserica este şi trebue să rămână sfântă cum iniţial şi esenţial a fost stabilită de Isus. Cei doisprezece Apostoli erau oameni simpli, pescari. „Paul din Tars, în Cilicia (Asia Minoră)”, om învăţat şi cultivat, „om al Legii” îşi câştiga pâinea cea de toate zilele lucrând cu mâinile: „făcea corturi”. Lui Dumnezeu nu-I place înfumurarea. Bisericile româneşti, mănăstirile, xenodocheile de pe lângă ele arată, în primul rând, dragoste, iubirea de aproapele de care vorbea Isus, smerenie: „căci Dumnezeu, pe cel ce vrea să-l înalţe, îl smereşte” (Ioan Pop-Reteganul, Pilde şi sfaturi pentru popor, Gherla, 1900) şi „cela ce se va înălţa smeri-să-va, iară cela ce se va smeri înălţa-să-va” (Varlaam Mitropolit al Moldovei din anul 1632 până în 1655, Cazanie/Carte românească de învăţătură, tip. la Iaşi în 1643). „Cine dar se află în Christos este o făptură nouă. Ce era vechi a trecut, ceva nou a luat acum fiinţă” spune Sfântul Apostol Paul în a doua scrisoare către Corintieni (II. Cor. 5, 17-18). Aşa au renunţat Geţii şi Dacii la henoteismul lor şi au devenit, de atunci, ceea ce sunt şi azi, Români: „o făptură nouă”.

Puternica credinţă creştină a ţăranului Român a îmbrăcat cu fire dumnezeiască orice element al naturii lui înconjurătoare ce i s’a părut că ar putea exprima o legătură aparte între el şi Dumnezeire. Iată unul din cele mai copleşitoare exemple: există la Români o „mică plantă foarte curioasă care creşte prin pustiurile nisipoase ale Syriei şi ale Arabiei, de unde a fost adusă în părţile noastre de către călugări; după căderea frunzelor şi a fructelor, ramurile plantei, uscându-se, se ghemuiesc unele peste altele, formând o masă rotundă; pusă în apă, planta îşi reia forma primitivă” (I.-A. Candrea); această mică plantă este denumită Mâna-Maicii-Domnului; florile ei, cu cinci petale subţiri şi alungite, purtând pe dinafară culoare albă ca lumina şi în mijloc galbenul soarelui, sunt de o gingăşie heruvică; în limba latină, ea se numeşte Anastatica hierochuntica, adică „(re)învietoarea din Jericho”. Nicăiri în lume acestei plante nu i se spune atât de frumos şi atât de evlavios ca în limba română.Nicăiri în lume n’a încolţit în sufletul cuiva minunea ce arată această plantă, cum în sufletul acelui ţăran român, cel dintâi care i-a spus numele – căci floarea ei albă pe dinafară, galbenă înlăuntrul ei, poartă un dumnezeiesc simbol: Lumina Maicii Domnului ţine în Mâna Ei Soarele vieţii! Şi dacă numele a rămas, e că sufletul poporului român este profund creştin. Îţi vine să crezi că acel călugăr care a adus această plantă la noi a fost „episcopul Moldovean” sau unul dintre aceia veniţi după el. De ce din Jericho? – „Isus îşi începe propovăduirea în Galilea, pătrunde în treacăt în ţinutul Tirului şi Sidonului şi al confederaţiei Decapoli, revine în Galilea, iar de aici, trecând prin Perea şi Ieriho, se duce la Ierusalim, unde avea să pătimească” (N.T., Introducere, p. 39). Pentru că pe la Jericho a trecut Isus şi pentru că Maica Domnului, aşa cum ne închipuim toţi, îşi însoţea Fiul pretutindeni cu Sufletul Iubitor de Mamă Sfântă, cu Gândul Sfânt şi cu Mâna Sfântă…

Repetăm concluzia noastră, căreia vrem să-i dăm, în final, glasul de clopot al Istoriei Românilor: Din acel moment al primirii Cuvântului Lui Isus în spiritul şi în inima poporului Dac, din acel moment al anulării vechilor lui credinţe barbare, din chiar timpul Lui Isus începe Neamul Românesc.

“Ista veritas, etiam si jucunda non est, mihi tamen gratia est” (Cicero, Epistulae ad Atticum, III, 24, 2).

Acest adevăr, chiar dacă nu este atrăgător (unora), mie nu încetează să-mi fie preţios.

Caşin Popescu

Românii, un popor născut creştin

de CAŞIN POPESCU

Thracii, Geţii şi Dacii biblici în etnonime, antroponime şi toponime – unele dintre acestea au fost menţionate mai sus, asupra lor nu mai revenim -, o introducere (de fapt, o reluare a unor studii ale noastre mai vechi) pentru a se înţelege mai bine locul ocupat de fiecare etnonim, antroponim şi toponim în tema ce ne interesează, este, pentru cititorul mai puţin iniţiat sau mai puţin dispus la cercetări, bine venită.

S-a spus deja că patria primitivă a filistenilor s-a aflat în Peninsula Balcanică, pe valea Strymonului (Caşin Popescu, op. cit., p. 356) de unde au emigrat şi au ajuns să se stabilească „pe acele locuri ce de la ei s-au numit Palestina” (ibid., p. 356; v. şi Manfred Opperman, op. cit., p. 46). „După Vechiul Testament, rămânerea definitivă a Philistenilor în afara Egiptului s-ar datora lui Isaac, care s-a dus la Abimalec, împăratul Philistenilor… şi i-a zis: „Nu te pogorî în Egipt!” (Geneza, 26, 1, 2). Numele lui Abimalec trebue pus în legătură cu Abii (Abioi), un neam de Thraci confundaţi cu Scythii. „Abii Scythae”, a căror patrie originară va fi fost la răsărit de Iaxartes (cf. Miller, Itin. Rom., p. 625, citat de V. Pârvan, în Getica, p. 268), erau tot un trib de Thraci, dovadă amestecarea lor cu Thracii balcanici; Herodot aminteşte un oraş numit Dardanos, vecin cu Abydos (VII, 42); Homer îi menţionează alături de Galactofagi şi de Hipemolgi (Iliada, XIII, 6); după precizarea adusă de Strabon, Abii locuiau în Nordul Peninsulei Balcanice (VIII, 3, 2), adică în ţinutul de unde au plecat Philistenii şi de unde au plecat şi Phenicienii care, mai apoi, s-au despărţit de Philisteni. În legătură cu omiterea sistematică a originii Philistenilor relevăm că profesorul Dr. Karl Goller începe preistoria Israelului din anul 63 a. Chr., când Iudea era provincie tributară imperiului roman (cf. Israel, Berlin 1981, I, Teil I. Die Vorgeschichte, pp. 7-13). Dar s-a spus deja că: „Die Philister in Palestina sollen Illyrer gewesen sein” (Otto-Wilhelm von Vacano, Die Etrusker, Stuttgar 1955, p,. 85; despre Illyri şi înrudirea lor etnică cu Thracii, v. Caşin Popescu, L.A., n. 142, pp. 274-314). După numele lor – atâtea câte le cunoaştem – şi după portul lor recunoaştem în acele numeroase triburi de Philisteni, care au înspăimântat pe clăditorii Piramidelor, pe rudele thracilor istro-strymonieni (cf. R. Herbig, Philister und Doriei, în Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts, nr. 55, anul 1949, p. 58 şi urm.). Unele asemănări – observate deja (cf. O.-W. von Vacano, op. cit., p. 84) – între numele Tyrsenilor şi cele ale Philistenilor confirmă teza noastră asupra originii Etruscilor şi, respectiv, a Philistenilor. De altfel, legăturile thracilor balcanici cu Palestina se situează la începutul neoliticului, după cum dovedesc descoperirile de la Jerico şi Ras Shamra (Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoca, 1979, p. 66). Analogii de credinţe (simboluri, numărul 12) au fost semnalate între Siculi, Etrusci şi Philisteni” (Caşin Popescu, op. cit., pp. 357-358). Primul Thrac biblic, de după potop, pe care îl cunoaştem după numele său este Tiras, nepotul lui Noe, al şaptelea fiu al lui Iafet (Geneza, 10, 2) frate cu Sem şi cu Ham: „aceştia au fost cei trei fii ai lui Noe, şi din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul (Geneza, 9, 19). Din linia coborîtoare din Tiras cunoaştem pe „Mardoheu” şi o aşezare „Mardoha”, „în secolul al V-lea î. Hr. (Estera II, 5, 7, 19, 22, 23)”, apoi: „Merodac apare la Isaia (Is. XXXIX, 1), care a scris despre faptele petrecute în anii 839-743 î. Hr., respectiv în secolul al IX-lea î. Hr. Acesta este Merodac Badalan, fiul lui Badalan, regele Babilonului. Un alt Merodac (Evil Merodac) apare la Ieremia (Ier. LII, 31)”; „Macheda, toponim, considerat etimonul numelui lui Alexandru Machedon, apare menţionat în Vechiul Testament (Iosua, XV, 41) în secolul al XIII-lea î. Hr., respectiv între anii 1250-1225 î. Hr. Importantă este forma sa identică cu a toponimelor româneşti de azi (Ianoşda, Guranda, Tămaşda, Turda, Salonda etc.)”; „Medaba, cu varianta Medeba (Dictionary of the Bible by James Hastings, D.D. Edimburg). În traducerea românească apare doar forma Medeba (Iosua, XIII, 9) în care „v” a fost betacizat. Existenţa cetăţii se încadrează tot în secolul al XIII-lea î. Hr., respectiv între anii 1250-1225 î. Hr.”; „În secolul al VI-lea î. Hr., lidienii sunt menţionaţi în Vechiul Testament: „Încălecaţi pe cai şi vă aruncaţi în căruţe şi porniţi, puternici Etiopieni şi Libieni înarmaţi cu scut, şi voi Lidieni, ţinând arcurile şi încordându-le (IER. XLVI, 9)” (citatele după Alexandru Pele, op. cit., pp. 43-44). Toţi aceşti urmaşi ai lui Tiras – se ştie că numele, după unii istorici thracic, după alţii scythic, era Tyras – vor fi întreţinut prin vremi relaţii comerciale sau de natură etnică cu înrudiţii lor, Thracii de la Nord de Istru: de exemplu, s-au semnalat arheologic (pe bază de vestigii identificate în Transilvania) vechi legături între Egiptenii-Copţi (un vechi neam înrudit cu Thracii, aşezat în Egipt), şi Thracii din Transilvania (N. Vlassa), care par a fi dăinuit şi urmat până în primele secole după Christos, cum par să arate unele podoabe şi însemne paleocreştine şi un opaiţ coptic descoperit la Gherla, datat a fi provenit din sec. V-VI p. Chr. (cf. Victor Teodorescu, Elemente paleocreştine în tezaurele de la Şimleul Silvaniei şi Pietroasa (sec. IV), în Spiritualitate şi istorie la Întorsătura Carpaţilor, pp. 78-92, notele 65 şi 66, p. 88). Această provenienţă – rădăcină – thraco-geto-dacă, de vreme biblică, a Philistenilor, se vădeşte, puternic, în credinţa lor, ea a dat ceea ce numim azi religia iudaică: Henoteismul geţilor – o formă proprie de monoteism – a fost preluat, în esenţa lui, în „multe, dacă nu în majoritatea cărţilor Vechiului Testament”, adaptarea făcându-se sub influenţa mediului local vest-asianic, arameic, arabic. Ca în henoteism, manifestarea, existenţa şi puterea „altor zei” apar viu recunoscute în cele dintâi cărţi ale Vechiului Testament, unde Yahve (Jehova) – asemenea lui Zalmoxis – este zeul cel mai mare şi mai puternic (Exodul 15, 11), adoraţiunea lui fiind extremă şi excluzivă (Exodul 20, 3-6), la fel de totală şi generală precum adorarea lui Zalmoxis la Geto-Daci. Această rădăcină a credinţei geto-dace s-a păstrat vie şi roditoare multă vreme biblică, dovadă faptul că „negarea existenţei oricărui alt dumnezeu în afară de Yahve” s-a fost afirmat “foarte târziu în Biblie”, anume „de unii dintre ultimii profeţi (Al doilea Isaia, 44; aceeaşi temă este reluată de Ieremia, 10)” (citatele sunt după Israël Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică, Traducere din franceză de Domnica Cincă, Fronde Alba Iulia – Paris 1997, pp.73-74). Departe de a fi simple asemănări sau iluzie, aceasta este realitatea unei vremi biblice ce se impune, negarea ei n-ar putea fi privită altfel decât ca un act antiistoric sau ca subiectivism pitonic.

În cartea lui Iosua, “succesorul şi executorul testamentar al lui Moise”, în care se povesteşte ocuparea Palestinei şi împărţirea între căpeteniile israelite a teritoriului ei, întâlnim:

Salca (hidronim), graniţă a ţinutului Vasanului (Vâlsanului?) situat “la răsărit de Iordan”, la miazănoapte de Marea Galileii şi de Jerihon (Iosua 12, 5 şi 13, 11);

Dor, oraş (port la Marea Mediterană) şi ţinut la Sud de Muntele Carmel;

– Iezer şi Ghezer, localităţi în ţinutul Filistenilor (în dreapta Iordanului; Iosua 16,3; 16, 5 şi 21, 21);

Cana, pârâu (Iosua 16, 8, şi de la el, numele cunoscutei localităţi unde a avut loc prima minune săvârşită de Isus);

Cadeş-Barnea (Iosua 14, 6);

– Toponimele: Sansana, Macheda, Cheila, Secaca (Iosua 15, 26/31/44/61); Dimona şi Adada (Iosua 15, 22), Maresa (Iosua 15, 44), Molada (Iosua 19, 2) şi “la munte”: Dana (Iosua 15, 49);

– Etnonimele: Ana, Susana, Dan (ibid. 19, 40), Moţa (ibid. 18, 26).

Toate toponimele, hidronimele şi etnonimele de mai sus sunt de origine thraco-geto-dacă, exemplu, hidronimul şi, de la el, toponimul Salca.

Apropierea acestei denumiri de cuvântul din limba română salcă, articulat salca (în Banat şi Transilvania), şi salcie, mai vechi salce, este imediată. Vechimea cuvântului Salca elimină derivarea lui de la “lat. salicem” propusă de Sextil Puşcariu; Alexandru Philippide aseamănă rom. salcă cu alb. selk, dar azi se ştie că albaneza este o limbă înrudită din vechimea formării ei cu thraco-geto-daca. Se ştie că Geto-Dacii sărbătoreau, încă din vremi mitologice, venirea primăverii cu cântece din flaut (tradiţie instituită de Pan, – zeul păstorilor şi al turmelor, inventatorul flautului ciobanului, fiul lui Hermes cu o nimfă thracă, după Homer, Dryope, fiica unei alte nimfe thrace Dryops– care, într’o anume zi, considerată ca învierea primăverii, cânta, în cinstea lui Dionysos, din minunatul lui flaut) şi petreceri, în timpul careia se împodobeau cu ramuri verzi de salcă – după ce depuneau pe altarele lui Zalmoxe, coroane împletite din ramuri de diferite feluri de salcă tânără. Acea sărbătoare a primăverii, din vremea geto-dacilor păgâni, a devenit, după creştinarea lor, pe aceleaşi străvechi pământuri, sărbătoare numită Dumineca Sălcii sau Dumineca Floriilor, zi în care creştinii duc la Biserică ramuri verzi de salcie. Sâmbăta de dinainte de Dumineca Sălcii se mai numeşte şi “Sâmbăta lui Lazăr”, ziua în care Isus a înviat pe Lazăr, fratele Martei şi Mariei. (O legendă face din acel Lazăr primul episcop al Marsiliei: Sfântul Lazăr.) Din acele vremuri de păgânătate a geto-dacilor, spuse, după încreştinarea şor, în duhul cel nou şi cuvinte creştine, vin la Români proverbele:

“Dacă în ziua de Florii umbli încins cu salcie dusă la biserică, nu te mai doare mijlocul”;

“Salcie dela Florii făcută cercuri şi pusă la icoane, e bine să se aprindă când fulgeră şi trăsneşte, şi este cineva singur în casă”;

“Din salcia de la Florii se fac cercuri şi se pune pe pomi, ca să dea roade mai multe” (Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Leipzig, Viena, 1915, p. 291; se cunoaşte că Geto-Dacii împodobeau, cu ramuri verzi de salcă tânără, când sărbătoreau ziua revenirii primăverii, altarele zeiţei Demeter, zeiţa fertilităţii şi a rodniciei).

Cele spuse mai sus dovedesc apriat că Salca este cuvânt de origine thraco-geto-dacă. În privinţa celorlalte denumiri pe care le-am enumerat după Salca, originea lor se vădeşte a fi, deasemenea thraco-geto-dacă, numai cât corespondenţa fiecăreia din ele cu cuvinte româneşti este, aproape, integrală, orice comentariu etiologic, al lor, ar fi superfluu. Structura indicativă a unor toponime, din Palestina, precum: Valea Sorecului de şes, de unde era Dalila, femeia plăcută şi iubită de Samson, de la care, până în cele din urmă, i s’a tras orbirea şi moartea (Judecătorii 16 4-31) este încă una din transmisiile specific thrace; Românii au, din cele mai vechi timpuri, obiceiul localizării unor toponime sau hidronime după relieful (sau însemnătatea) locului unde sunt aşezate, exemple: Ciolăneştii din deal, Segarcea din vale, Almaşul de mijloc, Baia de jos, Baia de sus, Sânmartin-de-câmpie, Măceşu-de-şes, Păcuiu-de-Soare ş.a.; să fi fost Valea Sorecului de şes, Valea Sorocului, denumire posterioară pieirii lui Samson? Nu conjecturăm.

Ierihonul a fost primul oraş cucerit de “Fii lui Israel”, după porunca lui Iosua primită dela Domnul, în Ţara Făgăduinţei după trecerea Iordanului. În Iosua 6, 1 se spune:

“Ierihonul era straşnic închis şi întărit, şi nimeni nu ieşea din el şi nimeni nu intra”, iar de sub 6, 20, înainte de a se începe asaltul asupra Ierihonului aflăm:

“Şi a strigat poporul, iar preoţii au buciumat din trâmbiţe; şi când poporul a auzit sunetul trâmbiţelor, întregul popor a strigat deodată cu strigăt mare şi puternic; şi întregul zid s’a prăbuşit de jur împrejur”. În “BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD”, Bucureşti – 2001, după care am luat citatele de mai sus, într’o notă explicativă se spune: “Cercetările arheologice au constatat că vechiul Ierihon avea două rânduri de ziduri, exterior şi interior, şi că ele, într’adevăr, s’au prăbuşit pe propriile lor temelii. Cei puţin credincioşi, fără să excludă intervenţia lui Dumnezeu, banuesc că a fost vorba de un cutremur; pe de altă parte, se poate prezuma că, făcând legătura între un strigăt puternic, multiplu şi simultan şi prăbuşirea zidurilor, Dumnezeu i-a descoperit omului, pentru prima oară, fenomenul de rezonanţă” (op. cit., p. 251 şi nota b); fără’ndoială, prăbuşirea zidurilor Ierihonului s’a datorat fenomenului de rezonanţă, dacă ar fi fost vorba de un cutremur, acesta ar fi fost înregistrat, -fireşte, tot ca o minune,- în cartea lui Iosua: nimic deci potrivnic de a considera că la Ierihon s’a înregistrat, istoric, pentru prima oară, fenomenul de rezonanţă, explicaţia acestui fenomen avea să fie dată abia după 22 de secole. (Ierihonul a fost cucerit în secolul XIII a. Chr). Zidurile Ierihonului au fost ridicate de Isus Navi, unul din strămoşii lui Iosua (Iosua era din neamul Navi) după anii 1580 a. Chr. când Ierihonul atinsese starea de înflorire maximă (pentru istoria Ierihonului, înfiinţat şi locuit încă din Mesolitic -către anii 8000 a. Chr.- vezi J. Garstang, The story of Iericho, Londra, 1938, lucrare bazată pe documentele arheologice descoperite la Ierihon; săpăturile efectuate acolo în anii 1929-1936 au fost conduse, în calitate de arheolog şi istoric, de J. Garstang; ele au fost continuate între anii 1952-1958 de către K. Kenyon: pentru interpretarea generală a documentelor arheologice privind Ierihonul, a se vedea şi K. Kenyon, Digging up Iericho, 1957).

Învăţătura Lui Isus -Creştinismul- a pătruns în Dacia prin discipolii thraco-daci din “Decapoli” în timpul Lui Isus


“Isus cutreera întreaga Galilee, învăţând în sinagogile lor, ducând Vestea cea Bună a Împărăţiei şi vindecând orice boală şi neputinţă în popor. Şi se duse faima lui în întreaga Sirie, iar lumea aducea la el toţi suferinzii de fel de fel de boli şi pe cei chinuiţi de dureri, îndrăciţii, lunaticii şi paraliticii, iar El îi vindeca. Mulţimi numeroase s-au luat atunci pe urma Lui, din Galilea, Decapoli, Ierusalim, Iudea şi de dincolo de Iordan”

(Matei 4, 23-25).

„Exister dans le temps, c’est s’intéroger sur l’origine.”

(Jean d’Ormesson, Presque rien sur

presque tout, Ed. Gallimard, 1996).

Aceasta s-a întâmplat pe când în Thracia era rege Caius Julius Rhoimetalces (18-37/38), iar Dacia pontică (Dobrogea), pe atunci Provincie independentă, era condusă de Cotys, Marele Preot al acestei Provincii, în calitate de reprezentant al lui Rhoimetalces, sub a cărui protecţie militară şi îndrumare administrativă se găsea. Deşi independentă, Dacia pontică făcea parte din „Coinonul thracic”, YpŽx‹rxhw, Thracarches, Žrxñw, ou (cuvânt de origine thracă, archē ca noţiune filosofică generală denota: început, origine în timp) înseamnă (în limba greacă) „cel care conduce, ghid, şef” (Homer, Iliada, I, 144, passim), de unde “cel care este primul, cel mai puternic” (Homer, Odysee, VIII, 162, passim); de aici şi de atunci, denumirea de pontarh dată şefului acelor comunităţi religioase, cultural-administrative, cuprinzând la început cinci oraşe: Calatis, Dionysopolis, Histria, Odessos şi Tomis (Pentápolis), mai apoi adăugându-li-se Mesembria (Hexápolis); această denumire de Pontarh a fost considerată, nejustificat, de către unii istorici români (e. g. Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Gheorghe Ştefan, Ştefan Pascu) ca o intitulare „pompoasă” (cf. Istoria României, Compendiu, Bucureşti, 1974, p. 62). Aşa se explică -Pontarhul fiind Marele Preot al Provinciei- aptitudinea populaţiei păgâne, dar crezătoare „într-un singur zeu”, locuitoare între Dunăre şi Mare, de a primi Învăţătura Lui Isus -Creştinismul- şi tot aşa se explică atracţia pentru Tomis -când a fost cazul- de a stabili acolo reşedinţa episcopală a comunităţii creştine din acea parte pontică a Daciei, oraşul Tomis fiind capitala acelei Pontarches. Comunitate este vechi cuvânt thraco-dacic pe care l-au avut şi Latinii; echivalentul latin al lui „Coinon este „commune (cf. J. Deininger, Die Provinziallandtage der römischen Keiserzeit, 1965, 97, 5; Cassius Dio, LIX, 12, 2; v. şi Inscriptiones graecae ad res romanas pertinentes, I, 1451). În limba latină, commune, is înseamnă: 1. „ce este în comun, bun comun”, dar şi 2. „comunitate, ansamblul unei ţări” (cf. Félix Gaffiot, Dictionnaire illustré Latin Français, Paris 1934, s.v., pp.355-356). În limba română avem pentru aceste două noţiuni cuvintele „comun şi „comună”, cel de-al doilea însemnând „diviziune teritorială… alcătuită din unul sau mai multe sate”; el păstrează noţiunea primară, incipientă formării statului, „ansamblul unei ţări”.

După moartea lui Cotys, Marele Preot al Provinciei Daciei, pe care am numit-o Dacia pontică, intră sub autoritatea nemijlocită a regilor Thraci Odrizi.

Aşadar, în acel atunci, Geto-Dacii erau pregătiţi pentru o nouă vreme, cea de după Burebista, nepierzând încrederea că viitorul îi va uni din nou într-o glorie şi într-un Stat al lor, precum cel al Marelui lor Rege îndepărtat prin cruzime. Din acel atunci către care trebue să privim acum, datează o dare de seamă făcută de Strabon din Amaseia Pontului: „Geţii şi Dacii care ajunseseră la cea mai mare putere, astfel încât puteau pune pe picior de război o armată de 200.000 de oameni (sub Burebista), au scăzut acum la 40.000 de oameni şi, din cauza aceasta, sunt foarte aproape de a asculta de Romani…” (Strabon, VII, 3, 13). Am amintit acest pasaj nu atât ca justificare a pierderilor suferite mai apoi de Geto-Daci, cât ca întărire a spuselor ce urmează. Putem spune, după Sfântul Apostol Paul, din „Scrisoarea către Galateni”: „Când a venit însă împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea” (Scrisoarea către Galateni 4, 4-6). Putem spune că în ţinutul dintre Dunăre şi Mare, unde Geto-Dacii aşteptau o reînviere a împărăţiei lor, Isus a venit „când timpul a fost împlinit”. Aceasta voim să arătăm în cele de faţă. Dar înainte de toate, o remarcă.

În a sa „Istoria Bisericii”, Joseph Lortz, urmărind „necesitatea de a fixa într-un fel imuabil doctrina moştenită de la Dumnezeu”, consideră că „Prima perioadă, de la 30 la 70, constituie creştinismul primitiv”, timp în care Biserica s-a fundat „pe baze pur religioase”. Aceasta „Este epoca apostolilor şi a discipolilor, epoca în care viaţa creştină nu depinde de nimic altceva decât de propria sa Revelaţie, fără relaţie sensibilă cu cultura. Epoca misiunilor, a entuziasmului religios şi a dragostei cuceritoare. Teatrul acestei activităţi este mai ales Palestina, Syria, Asia Minoră, Macedonia, Grecia şi, în sfârşit, Roma” (Joseph Lortz, Histoire de l’Eglise, Paris 1955, p.14). Noi adăugăm acestui „Teatru” al „acestei activităţi”, Dacia pontică, ţinutul dintre „Dunăre şi Marea cea Mare, Dobrogea”. Justificarea acestei adăugiri cere, înainte de orice, anularea opiniilor contrare formulate în legătură cu „Creştinismul în Dacia”. Ca mai recentă şi mai nou reformulată, alegem lucrarea d-lui dr. Petre Ş. Năsturel, LE CHRISTIANISME ROUMAIN A L’EPOQUE DES INVASIONS BARBARES, publicată în Buletinul Bibliotecii Române, Freiburg i. Br., Germania, 1984 (pp.217-266); ea reia păreri deja spuse de către unii istorici români, însă într-o formă mai violentă şi mai categorică.

Cităm, în traducere, afirmaţiile principale din această lucrare.

„Originile creştine ale strămoşilor îndepărtaţi ai poporului român ies încetul cu încetul la iveală prin bruma şi negurile unui trecut despre care prea puţine izvoare aduc mărturie. Totuşi, din când în când, aportul arheologiei şi al epigrafiei, apariţia unui mic text prizărit într’o publicaţie uneori veche vine să ne descopere puţin mai mult decât se ştia. Şi însuşi lexicul limbii române îşi deschide şi el comorile sale aceluia care ştie să le sesizeze, fie şi cât clipa unui fulger prin grelele tenebre acumulate din timpuri imemoriale peste secole încă obscure.

Au trecut ani şi ani de când mă tot întreb în fel şi chip despre originile creştine ale românilor. În 1958, am manifestat intenţia de a scrie într-o zi «o istorie a originilor creştine ale poporului român». Aceasta a fost cu ocazia unei descoperiri purtând asupra unui vechi termen al limbii din timpul de odinioară, meserére sau méseréré «milă». Recunoşteam în acesta o mărturie tangibilă, rămasă neobservată de filologi şi de istorici, asupra unui aspect liturgic al religiei profesate de către strămoşii noştri cei mai vechi. Acest cuvânt, cred că am arătat-o, des atestat în cele mai vechi texte româneşti din secolul al XVII-lea, nu s-ar putea explica fonetic şi semantic decât prin imperativul latin miserere, bine cunoscut din răspunsul liturgic miserere Domine sau Domine miserere (ambele sintagme sunt atestate). Acest miserere Domine este echivalentul absolut al lui Kyrie eleison grec, al lui Gospodi pomilui slav, al lui Doamne miluieşte român, al liturghiilor orientale. Concluzia mea a fost, şi ea rămâne, că Protoromânii au cunoscut şi utilizat în timpurile vechi o liturghie latină. Că Daco-romanii au făcut uz de latină ca limbă liturgică, este ceea ce au presupus logic erudiţii care au studiat vocabularul antic religios al Românei. Cuvinte ca Dumnezeu (Dominus Deus) «Dieu», biserică (basilica) «église», botez (baptisma) «baptęme», cruce (crux) «croix», preot (presbyter) «prętre», a cumineca (communicare) «communier», arhaicul sânt (sanctus) „saint” (devenu, par croisement avec le slavon, sfânt), şi încă multe altele (pe care ar fi de prisos de a le enumera aici) furnizează proba irefutabilă a apartenenţei lor la limba vorbită pe teritoriul nostru în epoca cea mai îndepărtată a primilor paşi în credinţa creştină. Dar de când datează această epocă?

După unii, Apostolul Andrei ar fi anunţat deja Vestea cea Bună, evanghelizând Dobrogea (Scythia minoră). Crăciunuri vechi îl menţionează, se spune, precum şi toponime. Să fiu iertat! dar eu resimt foarte multe îndoieli atât despre veracitatea unei asemenea tradiţii care frizează legenda, cu atât mai mult cu cât însăşi prezenţa la Byzanţ, viitorul Contantinopol, a Protocletului, a primului chemat dintre cei Doisprezece, s-a dovedit a fi o ţesătură târzie a unor pioase minciuni destinate să dea mai mult lustru tonului ecumenic în certurile sale cu Roma, al cărei patriarhat datează de la Apostolii Petru şi Paul. În realitate, după cum probează arheologia şi Actele martirilor danubieni şi ai litoralului pontic, creştinismul nostru este dator de primele sale succese unor creştini din afară, soldaţi, comercianţi, oameni de biserică, veniţi care din Alexandria şi din Egipt, care din Syria sau din Cappadocia, ca şi, de asemenea, aceasta se înţelege, din Peninsula Balcanică şi din cetăţile de pe ţărmurile Mării Negre” (op. cit., loc. cit., pp. 217-218).

Să analizăm rând pe rând afirmaţiile-cheie din acest lung citat.

1. Într-adevăr, meserere, cuvânt de mare vechime în limba română, înseamnă milă: féce meserére Domnulu şi giudeţu tuturoru obiduiţilor (Psaltirea Scheiană, în ediţia lui I.-A. Candrea, 1916; după cum se ştie – în treacăt fie zis – Diaconul Coresi a tipărit prima psaltire în limbile slavonă şi română în 1577, însă după manuscrise mai vechi, pierdute, care ar fi putut fi mai vechi decât secolul XVI). Dar meserere mai înseamnă şi slujbă, dregătorie: rogu-te să scoţi pre cutarele den cutare mesérere (cf. Pravila lui Matei-Basarab (Îndreptarea legii), Târgovişte, 1652). Acest cuvânt cunoaşte în limba română derivate care nu se întâlnesc în limba latină de la niciunul din verbele: misereo, ui, eritum sau ertum, ēre (a avea milă) sau miserereor, eritus sau ertus sum, ēri sau misererier (cu exact acelaşi înţeles ca misereo) sau miseresco, ere tot cu aceeaşi semnificaţie, acestea ridică hotărît întrebarea: de ce tocmai de la imperativul verbului misereo şi nu de la imperativul similarelor lui, au luat Românii meserére sau méseréré? Dăm mai jos derivatele anunţate; tot în Psaltirea Scheiană găsim: meser, adjectiv = sărac: scoateţi méserul şi mişelul… din mărule păcătosului şi meserătate = sărăcie: agiută mişelului de meserătate (acest cuvânt mai înseamnă şi milă); şi tot în Psaltirea Schiană găsim verbul tr. şi intr.: meseri, eresc = a sărăci: nu pomeni ale noastre fără-de-legi… că meserimu foarte: de aci: meserie, meseriaş, poate unde înainte vreme acestea vor fi fost sinonimele sărăciei; amintim că în limba latină miser, era, ērum înseamnă: 1. „mizerabil, nenorocit, nenorocos”, 2. în stare (fizică) proastă şi 3. care suferă de dragoste; mai amintim că, pentru milă, latinii aveau cuvintele: miseramen, inis şi miserātio, ōnis. Cele de până aici demonstrează că méserere este cuvânt autohton, vechi, thraco-dacic, latinii moştenindu-l -cum de atâtea ori s-a spus şi s-a arătat doveditor- de la grupurile de Thraci aşezate în penisula italică din vremi preistorice (v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, Freiburg im Breisgau, 1989).

2. Dumnezeu (Dominus Deus) «Dieu». Domn şi zeu sunt cuvinte autohtone, româneşti: pentru dovezi, Caşin Popescu, op. cit. supra şi mai nou şi mai accesibil, Mioara Căluşiţă-Alecu, Limba românilor, Bucureşti, 1994, pp.60-61. Aici orice comentariu este de prisos.

3. Biserică (basilica) «église». Aici, eroarea pare mai mare. Întâi, pentru că, din câte până acum se cunoaşte, cuvântul basilica a ajuns la Roma, din răsărit, pentru prima oară, în primii ani ai secolului doi înainte de Hristos. Basilica, ae desemna o construcţie specială, mare, acoperită, un fel de hală acoperită, la început, fără pereţi exteriori, foarte rar cu un peristil, destinată a sluji ca antrepozit; de cele mai multe ori construcţia avea mai multe nave, nava centrală fiind mai largă decât navele laterale şi uneori mai înălţată decât cele laterale pentru a se putea depozita o cantitate mai mare de mărfuri la care nu se putea ajunge decât printr-un control lateral; această construcţie slujea şi ca un fel de bursă pentru capitalul roman, nu numai pentru depozitarea de produse pentru comerţul cu ridicata (cf. Günter Fuchs, în Bonner Jahrbücher des Rheinischen Landesmuseums in Bonn und des Vereins von Altertum-sfreunden im Rheinlande. Kevelaer, 161, 1961, p. 39 şi urm.; de asemenea şi Giovanni Saggi, Sull’architettura, 1940, p. 85 şi urm.). De preferinţă, aceste basilicae se construiau în Forum (în locul rezervat pentru piaţă). Basilica era deci, la Romani, un loc în care se ţineau mărfuri în cantitate mare, în acelaşi timp fiind şi un mare magazin (central) în care se vindeau mărfurile de trebuinţă vieţii zilnice; mai târziu, anumite nave ale basilicii au slujit şi ca loc de tribunal, alăturat bursei. Cea mai cunoscută dintre aceste basilici – nu şi prima – era Basilica Porcia (184 a. Chr.) construită de M. Fulvius Nobilior, căreia i-au urmat mai târziu Basilica Aemilia (179 a.Chr.) şi Basilica Sempronia (169 a. Chr.). Mai vrem să spunem că, în afară de aceste „basilici de piaţă”, au existat în casele mari din timpul imperiului „basilici de casă”, iar în timpul Flaviilor, în chiar palatele împăraţilor (Giovanii Saggi, op. cit., p. 85 şi urm.). În timpul lui Traian, basilica avea aceeaşi semnificaţie de mare centru comercial plasat în Forum; Basilica Ulpia, clădită cu aurul dacilor, era în vreme cea „mai splendidă, măreaţă şi luxoasă”, ea adăpostea cele mai garnisite magazine comerciale din întreaga Romă (E. Nash, Bidlexikon zur Topographie des antiken Rom, Bd. 1, 1961, p. 450 şi urm.). Semnificaţia acestui cuvânt, mai sus arătată, s-a menţinut în limba latină până târziu, după părăsirea Daciei, şi nici un vorbitor de limbă latină nu cunoştea o altă semnificaţie a acestui cuvânt, înainte ca el să capete semnificaţia originară, preluată „din Orient” (G. Fuchs, op. cit., p. 40), adică aceea de Biserică: „Lăcaş clădit anume pentru adunarea credincioşilor creştini”, aceasta s-a întâmplat în imperiul roman după Edictul de la Milan, în anul 313, prin care Împăratul Constantin cel Mare stabilea „libertatea religioasă”, pentru ca după Conciliul/ Sinodul Ecumenic de la Nicea convocat de Împărat -şi deschis de el însuşi- în anul 325, creştinismul să devină religie de stat, susţinătoare a Imperiului. Echivalentul Basilica = Biserică apare pe faţă, la Roma, de sub pana lui Sulpicius Severus, istoric şi hagiograf (născut în 363) în anul 403, când Sulpicius Severus face cunoscută public Chronica sa (cap. II, 33, 5). Totuşi, autoritatea română făcea o deosebire între Basilica Biserică creştină şi Basilica profană, prima noţiune fiind rezervată provinciilor care aparţineau de Imperiul Roman de Răsărit, liturghiile în aceste Provincii fiind uşor diferite (cf. Deichmann, Revista di Archeologia Cristiana, Roma, I, 1950, p. 1249 şi urm.). La început, aceste Biserici aveau şi caracterul de construcţii memoriale pentru cultul Martirilor. Este bine să spunem şi ce găsim în dicţionare ca definiţii pentru cuvântul Basilica înainte de echivalentul Basilica = Biserică.

„Basilica, ae, fl. (Basilikή), 1. basilică (mare edificiu cu portice interioare şi exterioare; servind de tribunal, de bursă de comerţ, de loc de promenadă: prevăzute cu prăvălii exterioare” (Félix Gaffiot, op. cit., s.v., p. 209; trad. n.). „basilica, ae, f. Basilică, edificiu servind de tribunal şi de piaţă în Forum” (A. Gariel, Dictionnaire Latin-Français, Paris 1960; curios că, în acest dicţionar, sub basilica nu apare şi definiţia, echivalentă, de biserică; trad. n.).

„BASILIQUE n.f. (lat. basilica). Edificiu roman în formă de mare sală rectangulară, terminându-se în general printr-o absidă. (Basilica adăpostea diversele activităţi publice ale cetăţenilor.)” (Petit Larousse illustré, 1983, s.v., p. 104).

„BASILICĂ, BAZILICĂ (pl. -ici, -ice) sf. La romani mare edificiu public care servea de tribunal şi în care se încheiau afaceri comerciale; multe din aceste edificii au fost transformate, mai târziu, de aci, în evul mediu, numele de BASILICĂ dat oricărei biserici creştine” (Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, de I.-Aurel Candrea şi Gh. Adamescu, s.v., Partea I, p. 128). Foarte interesantă, în temă, este această afirmaţie a lui I.-Aurel Candrea, că abia în Evul Mediu numele de basilică s-a dat oricărei biserici creştine, întrucât ea contrazice flagrant afirmaţia d-lui Petre Ş. Năsturel, care pretinde că Românii au luat cuvântul biserică de la lat. basilica.

Să deschidem acum Dicţionarul etimologico-semantic al Limbei Române, de Alexandru Resmeriţă. Întrucât în acest dicţionar nu figurează cuvântul Basilica (?!), îl deschidem la cuvântul „biserică, s.f. (gr. de la basilikos, lăcaş împărătesc (la romani servea ca palat de justiţie). Templul creştin; mare construcţie arhitectonică, unde se fac serviciile religioase creştine; fig. totalitatea credincioşilor creştini. (După proclamarea Creştinismului ca religie în Bizanţ, celebrările s-au făcut în palatele împărăteşti de justiţie).” (s.v., p. 63). Deci, Alex. Resmeriţă deduce cuvântul din gr. basilikos, opinie diferită de cea a d-lui P. Ş. Năsturel, care, împreună cu precizarea adusă de I.-A. Candrea -de altfel în sprijinul acestei precizări se alătură şi menţiunea istoricului german din Wartburg/ Westfalia, Hans von Geisau: „Name und -trotz zweckbedintgen Unterschieden- Raumform verbinden die christiche Basilica fest mit der profanen Basilica. Die christliche Basilica ist als Gemeindekirche und für der profanen Basilica. Die cristliche Basilica ist als Gemeindekirche und für die von Provinz zu Provinz leicht weschselnden liturgischen Bedürfnisse eingerichtet” (în Der Kleine Pauly, Bd. 1, s.v. Basilica, col. 836; sau, în traducere: „Nume şi – cu toate deosebirile condiţionate de scop – formă spaţială leagă Basilica creştină durabil cu Basilica profană. Basilica creştină a fost creată ca parohie bisericească şi pentru trebuinţele liturgice diferite întrucâtva de la Provincie la Provincie”)- sunt suficiente pentru înlăturarea respectivei afirmaţii a d-lui P. Ş. Năsturel. Menţiunea făcută de Hans von Geisau – după Schneider, în Nachrichten von der Akademie der Wissenschaften in Göttingen, Göttingen 1949, p. 45 şi urm. – arată şi că termenul Basilica înţeles ca Biserică a creştinilor a pătruns sub stăpânirea Romei în Italia şi în Imperiul Roman din Provincie în Provincie, dar ceea ce este mai important pentru noi este că, în acele vremi, Latinii nu au avut o „liturghie latină” precisă, cum pretinde d-l P. Ş. Năsturel, iar atunci când au avut-o, creştinismul în Dacia îşi dăduse deja martirii lui. Biserică, pe teritoriul Daciei, nu putea veni -şi nici nu vine- de la cuvântul basilica din limba latină, el nu putea veni în limba dacilor de la latinii din Italia şi nici de la oricare alţi vorbitori -„anonimi”- de latineşte veniţi în Dacia după părăsirea ei -oficială- de către Romani, cum zice d-l P. Ş. Năsturel. Bisericani, nume frumos – el nu putea proveni din spiritul Romei pervertite de imperialism – al unei aşezări montane din judeţul Neamţ – aici nicicând n-a călcat picior de roman – sau Bisericani, comună sătească din judeţul Odorhei nu vin de la Basilicani, trebue să admitem deci că biserică este cuvânt autohton, dacic – este ştiut că nu pentru toate cuvintele se pot alcătui etimologii care să le susţină/ probeze originea, de cele mai multe ori logica faptelor rămânând singurul îndreptar. În adiacenţă notăm că bis, adv. = a doua oară, nu vine de la lat. bis acesta se crede că ar veni de la arhaicul duis care, la rândul lui, ar veni de la duo, în l. gr. dis/dÛw, el este tot un cuvânt vechi thracic uzitat şi ca prefix acolo unde, în cuvinte, a fost cazul, exemplu clar fiind adjectivul bistriţă dat numai unei anumite varietăţi de prune ce se desfac în două, partea cărnoasă dezlipindu-se uşor de pe sâmbure: sensul „de două ori” se vădeşte din scrierea thracă, cea mai veche scriere din lume, unde, în şirul literelor scrierii, litera B ocupa locul al doilea şi era formată din două unghiuri egale dispuse unul sub altul, legate printr-o linie verticală (aşa: ; v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii sau în Revista Zodii în cumpănă, ANUL III, NOIEMBRIE 1995, NUMĂRUL 2, articolul Scrierea danubiană neolitică, pp. 63-78); am mai putea numi aici pe Bisalti/ Bisaltai, un neam de Thraci, care se ştie că locuiau în două părţi, pe Strymon şi pe Nestos, şi în peninsula Akte, şi că vorbeau două limbi, sau pe Bistoni, care şi ei locuiau în două părţi: la marea Egee şi pe ţărmul lacului Bistonis; mai trebue amintit că Bistriţă este un regionalism, din Banat şi din Transilvania, dar nu s’ar putea deloc spune că provine din latină unde nu are nici un corespondent. Prin urmare, biserică şi bis sunt cuvinte autohtone româneşti.

4. „botez (baptisma) «baptęme». Înainte de orice amintim că Baptae, ārum, gr. B‹ptai = Bapţi = preoţii lui Cotytto (sau Cotyto), zeiţa impudicităţii (Juvenalis, II, 92; v. şi scolia la Juvenalis, II, 91) de origine thracă; Cotyto era zeiţa adorată de Thracii Edoni, alături de Artemis-Bendis, onorată în Grecia la Athena, la Corinth şi în Italia în Sicilia (Eupolis din Athena, 446-412 a.Chr., fragmentul 2, 450, din ediţia A. Meineke, Fragmenta Comicorum Graecorum, 1839-57, autorul unei satire, intitulată Báptai, ţesută pe trama cultului lui Cotytto, ea conţinea un atac împotriva lui Alcibiades, care, ca şi Cotyto, era de origine thracă şi “amator de orgii” – fapt care a făcut pe unii să creadă că Eupolis a fost înnecat de Alcibiades, în campania pe care marele Strateg a întreprins-o în Sicilia, unde l-a luat cu el şi pe poet, crezanie dezminţită de Eratosthenes pe fapte cronologice). Acei Bapţi (Vrăjitorii ploii, ai apei care cade) oficiau în misterele lor orgiacice botezul cu apă şi schimbarea îmbrăcămintei membrilor „asociaţiei” lor, aşa-numiţii Thiasoi (= Vereinwesen) şi aveau ca simbol ramura de măslin şi laurul. Báptisma în l. gr. de dinainte de Christos însemna „supliciul imersiunii”, în primele timpuri după Christos, acest supliciu fiind aplicat şi martirilor, după cum ne informează Gregorios din Nazianz (329/30 – 390/91), Patriarh în Constantinopol (cf. fragm. II, 236 b, în ediţia Migne, Patrologia graeca). Báptai şi Cotyto sunt cuvinte de origine thraco-geto-dacă. Cotys, yis sau yos era nume gentilic thraco-geto-dacic pe care l-au purtat o serie de regi şi de Mari Preoţi ai thracilor, ai geţilor şi ai dacilor. Cotyorum, i, a fost un oraş în Pont pe coasta de Sud a mării (Plinius, Nat. hist., VI, 11). Cotyaeum sau Cotyaion, i, oraş în Phrygia (Plinius, ebda, V, 145). Cotyso, rege get, potrivnicul lui Octavian. Caesar notează numele unui rege Thrac, Cotus (De bello civili, III, 4, 3). La Români numele de familie Cotea, Cotescu vine de la aceşti vechi strămoşi ai lor; aşezările săteşti: Coteana (în judeţul Olt) şi Coteşti (în judeţul Râmnicu-Sărat) înveşnicesc denumiri geto-dace. În limba greacă oi B‹ptai înseamnă „afundătorii” adică purificatorii, preoţii zeiţei Cotyto, cuvântul a pătruns în Grecia cu Thracii Edoni stabiliţi la Athena şi în Corynt (Eupolis, cf. Jacques-Paul Migne, Patrologiae cursus completus. series graeca, Com. att. fragm. 1, 119); bapto scris în gr. B‹ptv – însemna „a afunda (într-un lichid), a băga” şi prin analogie „a înfige (sabia sau lancea/ pumnalul într-un corp uman)”, dar şi „a căli (cufundarea fierului în apă)” sau „a scufunda (vorbind de o navă)” şi tot prin analogie „a vopsi” (cu o culoare) sau „a unge” (cu o otravă etc.): sensul christic de „a boteza cu apă sfinţită” l-a căpătat în Grecia abia târziu după Christos, odată cu scriitorii eclesiastici, adică pe la începutul secolului al treilea, fără a socoti şi cu timpul ce va fi trecut până la generalizarea lui printre profani. Baptisterium, gr. Baptist®rion, în lat. echivalent termenului piscina, care, printre multe alte desemnări, o avea şi pe aceea de „bazin de baie în camera rece (Frigdarium/ Frigidarium) din băile romane” (Plinius, Epistulae, 2, 17) capătă la Romani sensul de baptisteriu, adică de loc unde se săvârşeşte taina botezului creştin, cam în acelaşi timp cu vecinii lor de peste Adriatica, Grecii, dacă socotim cu anul în care s-a fost făcut cunoscută opera lui Quintus Septimius Florens Tertulianus din Cartagina (cca 155 – cca 222), De baptismo (adică după 210-212, sau poate mai înainte, deoarece părţi din Noul Testament au început a fi traduse în Africa de Nord romană începând cam de prin a doua jumătate a secolului II) sau şi mai târziu – dar nu mult după anul 313, când, prin Edictul de la Milano, creştinismul – până atunci o religio illicita este declarat religio licita – dacă socotim cu timpul în care Gregorios din Nissa (cca 330-390), participant la Conciliul din Constantinopol (în anul 381) a putut să facă o descriere a baptisteriilor clădire, loc – uzitate în acea vreme (cf. J.-P. Migne, Patrologia graeca, 3, 420; v. şi Caius Sollius Sidonius Apollinaris, născut pe la 430 în Lyon, dintr-o familie nobilă, mort la 486, episcop la Clermont-Ferrand în Auvergne, s.v. baptisterium: „loc unde se botează”; o listă a primelor baptisterii a întocmit F.W. Deichmann, publicată în Revista di Archeologia Cristiana, Roma, 1950, I, p. 1161 şi urm.).

D-l Petre Ş. Năsturel, afirmând că botez vine de la latinescul baptista, face cel puţin trei condamnabile inadvertenţe, imputabile cercetătorului istoric ca infidelităţi: 1. Uită că Isus „S-a pogorît din ceruri şi S-a întrupat de la duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om” la Galileea în Iudea, atât de frumos, de impresionant şi simplu descrisă de François Mauriac (1885-1970): „Dacă exista, în al XV-lea an al domniei lui Tiberiu, un colţ din lume, unde oamenii cunoşteau ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ei, ceea ce, îndeosebi, cere de la fiecare dintre noi, adică nici jertfe şi nici holocauste, ci curăţenia lăuntrică, pocăinţa, smerenia, iubirea săracilor, acest colţ de pământ era, desigur, Galileea, supusă tetrarhului Irod Antipa, ai cărei locuitori erau dispreţuiţi de Romani şi Greci” (citatul, în lipsa originalului, după François Mauriac, Viaţa lui Isus – Roman, Editura „Bună ziua”, Bucureşti, 1990, p. 25; în treacăt fie spus, este de mare mirare că această operă capitală a lui François Mauriac nu a căpătat nici o menţiune a existenţei ei sub numele acestui laureat al premiului Nobel, nici în petit Larousse, nici în Der grosse Brockhaus Jubileums Ausgabe, şi că Gaëtan Picon în Panorama des idées contemporaines nu găseşte nici o „idee” care să-l aducă a menţiona pe acest mare devot şi inspirat creştin): Adică în ţinutul în care se practica din toată a lui vechime, botezul cu apă, însuşi Isus mergând să se boteze în apa Iordanului la Ioan Botezătorul: „În zilele acelea, veni Isus din Nazaretul Galileii să fie botezat în apa Iordanului” (Marcu 1, 6). 2. Uită că Isus le-a spus Apostolilor: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea şi Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Matei 5, 17-18). 3. Uită, de asemenea, spusele Sfântului Paul către Romani: „Nu vreau să vă fie necunoscut, fraţilor, că în repetate rânduri mi-am pus în gând să vin la voi să culeg şi printre voi vreun rod, ca şi la celelalte naţiuni păgâne; dar am fost împiedicat până acum. Grecilor şi barbarilor le sunt dator; celor învăţaţi şi celor neştiutori. Astfel, dorinţa mea este să vă predic Evanghelia şi vouă, celor de la Roma” (Sfântul Paul, Scrisoarea către Romani 1, 13-15)… „Aşadar, roată împrejur, de la Ierusalim şi până în Iliria, am dus la împlinire Evanghelia lui Hristos. Dar astfel că am ţinut la cinstea să predic Evanghelia nu acolo unde Hristos fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia altuia, ci precum stă scris: cei cărora nu le-a fost vestit, Îl vor vedea, iar cei ce n-au auzit de El vor înţelege.

Tocmai de aceea am fost împiedicat de atâtea ori să vin la voi. Dar acum când nu mai am câmp de lucru prin aceste ţinuturi, şi pentru că de mai mulţi ani doresc să mă duc la voi, când voi pleca spre Spania trag nădejdea să vă văd în treacăt şi să fiu petrecut de voi într-acolo, după ce mi se va fi umplut întrucâtva inima de voi. Deocamdată, plec însă la Ierusalim în interesul sfinţilor, căci Macedonia şi Ahaia au hotărît o colectă pentru săracii sfinţilor din Ierusalim” (Ibid., 15, 19-26).

Din punctul 1 (supra) reiese clar că botezul s-a practicat şi înainte de Christos, evident în alt scop şi în altă formă, el devine după Botezul lui Iisus „una din cele şapte taine ale bisericii creştine, menită a şterge păcatul strămoşesc prin cufundarea trupului în apă (la creştinii ortodocşi) sau prin stropirea cu apă sfinţită (în biserica catolică)”. Cuvântul care însemna botez era deci foarte vechi, pentru el Thracii aveau cuvântul baptis sau baptes care, prin diferenţiere fonetico-lingvistică – a cărei rezolvare este imediată – a dat la Români botez. Iată cum rezultă vechimea şi autohtonia cuvântului botez la Daco-români.

Din punctul 2. (supra) se vede că Isus cunoştea bine „legea cea veche” în întregul ei cuprins – vederile ei strâmte privitoare la mântuire erau rezervate numai unora -, Învăţătura Lui se ridică deasupra „legii vechi”, Vestea cea Bună, Învăţătura Lui Iisus, fiind destinată întregii omeniri, fiecare neam având a împlini, pe limba lui, „legea cea veche”, în sensul învăţăturii lui Isus. Această Dumnezeiască învăţătură propovăduită de Isus nu putea fi însuşită de fiecare neam, decât observând „legea cea veche” proprie, în care, ca un corolar sacru, am zice, intra şi limba proprie neamului însuşitor. Altfel, în această privinţă, nu se putea concepe. Am putea constata/ dovedi, de pildă, că vocabularul esenţial cu privire la sacralizarea prin botez sau la mesele comune între bărbaţi -acte care sunt praguri de legătură între „legea cea veche”, Judaismul/Talmudul (sau Hellenismul) şi Învăţătura Lui Isus, acte ce s’au perpetuat- aparţine lexicului etnic al fiecărui neam. Învăţătura Lui Isus şterge astfel, istoric, noţiunea de „barbar”/ păgân/ plăcută hellenilor -şi de la ei şi Romanilor- dată neamurilor ce nu erau eline – respectiv latine. O eliberare de această desconsiderare pentru fiecare neam „barbar”. Aceasta conduce la ideea-forţă, idee-directrice, că termenii principali bisericeşti -nu numai cei numiţi de d-l P. Ş. Năsturel, ci şi toţi acei „mulţi alţii” nenumiţi, pe care îi consideră inutil a-i enumera- sunt la neamul românesc termeni autohtoni.

Din spusele Sfântului Paul (v. pct. 3. supra) se înţelege limpede că, geografic şi demografic, dincolo de acea „roată împrejur” -unde, după cum spune, nu s-a dus, pentru că a ţinut la cinstea să predice Evanghelia Lui Hristos acolo unde nu fusese vestită, ca să nu zidească pe temelia altuia- se afla, neîndoielnic, şi Scytia, unde ştim, după tradiţii, că între anii 35/37/39 a predicat Sfântul Apostol Andrei, deci înainte ca Sfântul Paul să întregească acea „roată împrejur”: aici ştim că „Scrisoarea către Romani” a fost trimisă în iarna anului 57/58, de la Corint, prin mijlocirea unei creştine, numită Febe, care era în „serviciul Bisericii din Cencra”, unde exista o comunitate creştină deja organizată, mai apoi poate o episcopie (Sfântul Paul, Scrisoarea către Romani 16, 1-2; Cencra, Cencrei, gr. KegxreŽi, azi Kechriaes, era o aşezare portuară situată la Sud-Est de Corint, la cca 7 km: R. Janin, în Dictionnaire d’Histoire et de Géographie Ecclésiastique, 12, 135, susţine că „presupusa Episcopie este o legendă” lipsită temei). Sfântul Paul nu numeşte pe Sfântul Apostol Andrei, dar tradiţiile, îndeosebi cele creştine, nu mint. Ce l-ar fi împiedicat pe Sfântul Paul să treacă din Illyria în Nordul Istrului, dacă „acolo” nu ar fi predicat înaintea lui Sfântul Apostol Andrei -„Protocletul”, cum aproape ireverenţios îi spune d-l P. Ş. Năsturel-, fratele lui Simon Petru? Cuvintele Sfântului Paul: „am dus la împlinire Evanghelia lui Hristos” ne dau certitudinea că nici unul din Apostolii Lui Isus nu a plecat din ţinuturile în care a propovăduit „Evanghelia lui Hristos” până nu au dus-o la împlinire. Unul din acele locuri au fost şi cele umblate de Sfântul Apostol Andrei:

„…

Când Sfinţii Apostoli şi Ucenici

ai

Mântuitorului

nostru

s-au răspândit în toată lumea,

lui Toma i-au căzut la sorţi

– cum spune tradiţia –

Parthia,

iar lui Andrei,

Scythia

…”

(Eusebius Caesariensis

Eklesiastike Istoria, III, 1).

Iată de ce Sfântul Paul nu a trecut din Illyria, mai departe, în Nord, peste Istru, lui „căzându-i la sorţi – cum spune tradiţia – locurile” arătate de el. A susţine, ca d-l Petre Ş. Năsturel, care, cu tot dinadinsul vrea să ne convingă că „Daco-romanii” au primit creştinismul „încetul cu încetul” -de la te miri ce- „vorbitori de limbă latină”, creştini de origini geografice, etnice şi lingvistice cele mai diverse, veniţi la noi sub dominaţia barbară după abandonarea Daciei de către împăratul Aurelian în anul 271. „Aceşti străini” – ca să urmăm cuvânt cu cuvânt gândirea d-lui P. Ş. Năsturel -, “de cele mai adeseori de limbă latină, sunt cei care la noi, cum, de altfel, peste tot în lume, au semănat anonim buna sămânţă în inima şi în sufletul autohtonilor care deveneau astfel discipolii lor, chiar emulii lor, şi câteodată chiar prin convingerea sângelui lor vărsat sub ameninţarea şi tortura dominatorilor păgâni şi necredincioşi. Nu Roma, şi cu atât mai mult nici Constantinopolul nu ne-a creştinat, ci zelul acestor primi creştini de orice apartenenţă sosiţi, în mijlocul populaţiilor indigene, val după val sau chiar izolat, de dincolo de mări şi de ţări îndepărtate şi care au luat contact cu Daco-romanii” (ibid., pp. 219-220). Ca în basme! Şi cum d-lui P. Ş. Năsturel i s-o fi părut că lipseşte ceva din afirmaţiile sale, câteva rânduri mai la vale, revine ca un refren de flaşnetă la care mai adaugă câte ceva: „Nu Roma, şi cu atât mai mult Constantinopolul ne-au adus la creştinism sistematic, ci negreşit aceşti bărbaţi şi femei care vorbeau latina şi uneori greaca, chiar dacă la vetrele lor se foloseau de un alt idiom” (ebda.). Tot ca în basme! De dragul daco-romanilor, toţi bieţii aceia creştini şi-au lăsat firul limbii lor ca să vorbească barbarilor din Dacia în limba latină, uneori în limba greacă (!), şi aceasta numai după anul 271 şi până în secolul IV „cel târziu” când „creştini din Dobrogea şi cei de la Dunărea de Jos au fost dotaţi cu o organizaţie canonică, constituind astfel Biserica Scyţiei minore (numită câteodată Biserica Goţiei)” (ebda.).

Dacă argu(menta)ţia d-lui P. Ş. Năsturel relatată mai sus este stilisticărie goală, fără pic de valoare istorică şi nu i se poate acorda nici un credit şi ca atare ignorabilă, nu putem trece cu vederea un fapt ce ţine de păgânătate, am putea zice chiar de satanism, un fapt anticreştinesc. Afirmaţiile sale: „A en croire certains, l’Apôtre André autrait déjŕ annoncé la Bonne Nouvelle en évangélisant la Dobroudja (Scythie mineure). De vieux noels le mentionnent, dit-on, ainsi que des toponymes. Qu’on me pardonne! mais j’éprouve bien des doutes quant ŕ la véracité d’une telle tradition qui frise la légende, d’autant plus que la présence ŕ Byzance męme, la future Constantinople, du Protoclčte, du premier appelé d’entre les Douze, s’est avérée ętre un tissu tardif de pieux mensonges destinés ŕ donner plus de lustre au trône oecuménique dans ses démęlés avec Rome, dont le patriarcat remonte aux Apôtres Pierre et Paul. En réalité, ainsi que le provent l’archéologie et les Actes des martyrs danubiens et du litoral pontique, notre christianisme est redevable de ses premiers succés ŕ des chrétiens du dehors, soldats, commerçants, gens d’église, venus qui d’alexandrie et d’Egypte, qui de Syrie ou de Cappadoce, comme aussi, cela s’entend, de la Péninsule des Balkans et des cités des bords de la mer Noire” (ibid., pp. 218-219). Lăsând la o parte afirmaţiile anticreştine ale d-lui P. Ş. Năsturel, din textul citat, ne îndreptăm către Eusebios (lat. Eusebius, născut între anii 260-265, mort în 339 sau 340), episcop la Caesareia, în Palestina – elevul şi preferatul eruditului Pamphilos, fondatorul celebrei Biblioteci din Caesarea şi traducătorul Bibliei, care îndură moarte de martir în 310, în timpul acelei aprige prigoane dusă în Palestina împotriva creştinilor între 303 şi 313 – osârditorul adunător al operei lui Origenes pe care avea să o prezinte ştiinţific într’o Apologie pentru Origenes (în şase volume – primele cinci împreună cu Pamphilos, scrise de acesta în închisoare înainte de a primi moartea de martir). Acest Eusebios, susţinător al lui Constantin cel Mare întru unitatea Bisericii creştine, este pentru d-l P. Ş. Năsturel un mincinos, ca şi tradiţiile pe care Episcopul din Caesarea le cunoaşte şi le relatează, cum mincinoase, probabil, consideră d-l P. Ş. Năsturel toate cele 25 de volume scrise pe rând împotriva neoplatonicilor şi a duşmanului creştinilor, Porphyrios, şi probabil tot mincinoase, consideră acest istoric român din Paris, şi celelalte opere capitale de promovare a creştinismului ieşite de sub pana Înaltului Prelat. Adevărată blasfemie!

O primă realitate confirmată istoric, de natură să infirme de plano ideile d-lui P. Ş. Năsturel asupra „originilor creştine ale Românilor”, pe care acesta le aşază după abandonarea Daciei petrecută (oficial) în anul 271, anul când aceasta a fost anunţată Romei de împăratul ei, Aurelianus, este martirizarea, la Noviodunum (Isaccea), aşezare din judeţul Tulcea, în ziua de 25 mai anul 249 a creştinului Dacoromân, Flavian, ale cărui moaşte au fost descoperite în 1971 în biserica de la Niculiţel, într-un mormânt aflat sub cripta celor patru martiri daco-români, pe numele lor grecesc: Zoticos, Atalos, Camasis, Philippos (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 88). Oare ce explicaţie – basm! – ar putea furniza d-l P. Ş. Năsturel pentru justificarea acestei dureroase realităţi petrecute în timpul acelei mari prigoniri a creştinilor dusă şi pe pământul Daciei din ordinul împăratului roman, Decius, dat la numai câteva zile de la îmbrăcarea purpurei imperiale, în toamna anului 249? Amintim că acelei crude prigoniri a creştinilor i s-a pus capăt doi ani mai târziu, când Decius, împreună cu fiul său, Herrenius – proaspăt ridicat şi el în rangul de Augustus – au fost ucişi de către Geto-Carpi în bătălia decisivă dată în mai 251 pe pământul Dobrogei, la Abrittus (azi Razgrad, în Nord-Vestul Bulgariei; pentru amănunte şi precizări istorice în legătură cu această bătălie, vezi Caşin Popescu, Dobrogea, cuvânt thraco-geto-dacic şi pământ românesc, în Zodii în cumpănă, ANUL X NUMĂRUL 1 SEPTEMBRIE 2001, pp.4-23). În afară de înlăturarea – verbală – ca mincinoasă, a tradiţiei care îl arată pe Sfântul Apostol Andrei ca propovăduitor al creştinismului în părţile Pontului şi la Dunărea de Jos, d-l P. Ş. Năsturel nu aduce nici o dovadă pertinentă care să-i întemeieze opinia. De curând, Ion Pachia Tatomirescu, în studiul său intitulat ZALMOXIANISM ŞI CREŞTINISM ÎN DACOROMÂNIA, PATRIA SFÂNTULUI IOAN CASSIAN, DE LA ÎNTEMEIEREA STATULUI VALAHILOR/DACOROMANILOR, SUB CONDUCEREA ÎMPĂRATULUI REGALIAN (358 D.H.), PÂNĂ LA ÎMPĂRATUL DACOROMÂN, VALENTINIAN AL III-LEA (425-455), arată că în Dacoromânia creştinismul are „obârşii apostolice, fundamentându-se prin Sfântul Andrei, între anii 34 şi 47 d.H. (aprox.) şi prin Sfântul Apostol Pavel, în anii 53-54 d.H. şi 57-58 d.H.” şi dă o hartă cu „traseul pe care a propovăduit creştinismul – între anii 34 şi 47 d.H. – Sfântul Apostol Andrei în localităţile de pe ţărmul Mării Getice/Negre, de la Byzantia ăână la Dunărea de Mijloc, din Dynogaetia la Singidunum (40-45 d.H.), apoi pe văile Moravei şi Vardarului, de la Singidunum/Naissus (45 d.H.), până la Thessalonic (46), iar în Macedonia, prin Thessalia/Epir (46-47 d.H.), până la Patras (Elada/Grecia), unde a fost răstignit pe crucea în formă de X; pe acest traseu, în vremea împărăţirii Dacoromânului Constantin cel Mare, după Edictul de la Mediolanum/Milano (313) a apărut salba de episcopii din Dacoromânia, patria Sfântului Ioan Cassian” (Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească (429 d.H.), Editura Aeticus Timişoara 1999, pp.69-71). Ca întărire a documentului redactat de Ion Pachia Tatomirescu, menţionăm că în „salba de episcopii”, pe traseul pe care a propovăduit creştinismul Sfântul Apostol Andrei, trebue cuprinsă şi episcopia din Sebaste în Pont (Sebast®), omisă de Ion Pachia Tatomirescu, unde, de la 355 ştim că a slujit ca episcop până la moartea sa petrecută în 377, un Eustathios, zelos răspânditor al idealului ascetic al călugărilor, fondator de mănăstiri şi de Xenodochei în Constantinopol. {jenodoxeÝon, înseamnă ospiciu şi spital; când biserica creştină, după 313, a fost recunoscută şi a devenit de sine stătătoare, au fost ridicate/construite case/clădiri unde fraţii creştini aflaţi în călătorie puteau trage în gazdă; Xenodocheile au slujit de adăpost şi ospătarii pentru pelerini, pentru bolnavi, văduve şi orfani, ca şi azil pentru săraci; prima fundaţie cunoscută, de acest gen, a fost Xenodocheia senatorului Zotikos, poate Dacoromân după nume dacă admitem traducerea, Zotikos = Zotică, făcută de Ion Pachia Tatomirescu pentru martirul Dacoromân ale cărui moaşte se găsesc în cripta bisericii din Nicoliţel (supra: aceasta ar însemna ca şi acel Zoticus/ Zotikos pe care îl menţionează Aelius Lampridius/ Lampridas ca „favoritul” împăratului roman Heliogabalus/ Elagabalus/ M. Aurelius Antonius Augustus – 218-222 – să fi fost tot Dac, lucru posibil, în acea vreme Dacia fiind încă favorita Romei; remarcă marginală: numele Lampridius pare să fie un pseudonim sub care istoricul sau omul politic ce va fi fost, a participat la Historia Augusta). Împăratul Iulianus a introdus ca regulă ca fiecare mănăstire să aibă o Xenodocheia. Istoric, spitalele moderne provin din Xenodocheile creştine, care, la începutul lor, cuprindeau 12 paturi. (Notăm, ca de obicei, că în limba greacă jenodokia, ας (ή) desemnează acţiunea de a primi străini şi oaspeţi; cuvântul are origine thracă, în Hellada fiind răspândit de Dorieni şi de Ionieni; Plutarchos, în Moralia, sub 1134 b menţionează numele unui anume Xenodemos, ca fiind de origine doriană: jenodamow, în ioniană je(i)nodokev înseamnă „a primi favorabil străinii”; Sebaste este nume thrac (în l. gr. = lat. Augusta, Herod., I, 16, 4; comp. cu Sevasta): oraş în Phrygia şi Sebastapol, oraş în Caria, azi Kizilka – atât frigienii, cât şi Carienii fiind, după cum se ştie, Thraci balcanici; zelos, gr. zęlos /ζηλος/ are în limba greacă înţelesul de „zel, zor, atenţie, ardoare, emulaţie” ş.a. asemănătoare, în Noul Testament acest cuvânt este întrebuinţat cu sensul de “râvnă” (Filipeni 3,6); în latină, zelus, i pe lângă înţelesul de “zel, ardoare” (cf. Hieronymus, Commentarius in epistulam Pauli ad Galatas, 2, 4, 17) îl are şi pe acela de „gelozie” (la Vitruvius, în De arhitectura, 7; în greaca veche, cuvântul pentru gelozie era ζήλωσiw, care însemna şi emulaţie, zel de a imita, luptă, efort, iar în doriană ζalvtow, însemna „demn de a fi imitat”, de la ζηλόω, „a avea culoare”, cf. Theocrit din Syracusa, 3, 49); Zela, oraş în Asia Mică, la Pont, ai cărui locuitori erau cinstitori ai zeiţei Artemis/ Anaita, în Avestă, Anahita, precum şi Lydienii şi alte neamuri de Thraci aşezate în Asia Mică; Zeleia, oraş în Mysia, Zelia/Zeleia oraş în Troada (Plinius, Naturalis historia, V, 141)}

Dacă d-l Petre Ş. Năsturel s’a dovedit a nu fi fost dispus să urmeze gândirea ce se desprinde din Evanghelii (cf. punctele 1., 2., 3., supra), putea totuşi merge, cel puţin pentru botez la cuvintele specifice în legătură cu botezul, anume: „baptizatio, ōnis, f. (baptizo)” = acţiunea de a boteza, “baptizātor, ōris, m.”, acela care botează, şi „baptizo, āre”, a boteza, a administra botezul, şi a constata că atât înţelesurile creştineşti ale acestor cuvinte, cât şi cuvintele respective, au fost luate din limba greacă odată cu traducerea în latină a Ecleziasticului, unde ele figurează, faptul se observă lesne – de exemplu – din corespondenţa baptizo (lat.) şi βαπtiζω (gr.) şi s-ar fi văzut stânjenit să mai afirme că „dacoromanii” au luat creştinismul de la „nişte străini, vorbitori de latineşte şi uneori de greceşte”, pentru că s-ar fi putut gândi că aceia n-ar fi avut timp destul să cunoască şi să înveţe din limba latină (sau din greacă) tot vocabularul eclesiastic necesar propovăduirii creştinismului. Ion Pachia Tatomirescu are dreptate când spune – desigur, fără a ignora faptul că din ziua pogorîrii Sfântului Duh asupra celor Doisprezece Apostoli (a cincizecea zi după Învierea Lui Isus, când Românii prăznuiesc Rusaliile), aceştia puteau vorbi orice limbă – că „Sfântul Apostol Andrei a propovăduit Creştinismul, Învăţăturile/ Evanghelia Lui Iisus Hristos, în limba pelasgo-daco-thracă/ valahică (dacoromână), limba vorbită de cel mai mare popor al Europei de atunci, limbă pe care şi-a însuşit-o probabil în Pont, în Bithynia -provincii unde, în acel secol, vorbitori de pelasgo-daco-thracă erau peste 50 la sută-, or, în localitatea din Thracia, Byzantion, unde a stat ceva mai multă vreme, poate întregul an 34 d. Hristos, studiind psihologia salmoşienilor/ zalmoxienilor şi stabilindu-şi strategia misionară” (op. cit., p. 69). Poate că Ion Pachia Tatomirescu nu greşeşte nici când, printre altele (trecem, fără comentarii sau sublinieri, peste afirmaţiile subiective/ aprecierile lipsite de documente) socoate că „într-un timp relativ scurt, Sfântul Apostol Andrei – faţă de ceea ce făcuseră toţi ceilalţi Apostoli la un loc (şi de aici, o anume „tăcere/invidie” în jurul operei sale misionare) – a reuşit să convertească de la Salmoşianism/Zamolxianism la Creştinism câteva sute de mii de Pelasgo-Daco-Thraci/Valahi (Dacoromâni-arhaici), îndeosebi din localităţile situate în Valea Dunării de Jos/Mijloc (v. Harta…/ fig. 1), fapt privit cu deosebit interes de Roma, căci ducea la slăbirea autorităţii Cogaionului/ Sarmizegetusei în respectiva arie a Daciei, făcând-o mai uşor de cucerit de către Imperiul Roman” (ibid., pp. 69-70, v. Harta… la p. 71; adoptarea termenului „Salmoşianism” provine, presupunem, de la faptul că Grecii spuneau „Zalmoxis” sau „Salmoxis” zeului „geţilor-thraci”, adaos şi faptul că moş este cuvânt neaoş dacoromân, având semnificaţia pe care o cunoaştem). Spuneam că are dreptate, pentru că Sfântul Apostol Andrei, după cum îl arată numele, va fi fost din părinţi Daci. Ne bizuim această presupunere pe faptul că Andrei, gr. ’Anδρέας, lat. Andrēās – nume vechi, pe care îl ştim din Istoriile lui Herodot ca fiind ionian (VI, 126 etc.) – este nume de origine thraco-pelasgă, poate cel mai vechi nume de om/ bărbat – dacă avem în vedere că în greceşte androgéneia desemnează „descendenţa prin oameni” sau „bărbaţi”, termen introdus în vocabularul grec de celebrul medic Thrac, Hippocrates din Cos (460-370 a.Chr.) în lucrarea sa Despre generare (1294, 33); o dovadă a vechimii şi a originii thrace a acestui cuvânt o avem şi în faptul că în limba latină Andreas, în afară de numele Sfântului Apostol, însemna şi „doctor” (cf. Marcus Vitruvius Pollio, De Architectura, IX, 8, 1) – andron, onis, de la grecescul ŽndrÅn se numea „apartamentul oamenilor/bărbaţilor” – or, noi am arătat că la baza lexicului latin stau limbile/idiomurile/dialectele vorbite de populaţiile thraco-pelasge instalate în peninsula italică cu mult înainte de războiul troian (v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii etc.), pentru o origine thraco-pelasgă pledând şi toate semnificaţiile esenţiale, din limba greacă, ale cuvintelor derivate -o multitudine- de la Andreas, exemple: andreia, as = virilitate, energie, bravură; andreias, a, on = care aparţine sexului omului, de om, viril, curajos etc., dar şi îmbrăcăminte de om/ bărbat, iar în Creta – unde ştim de la Homer că populaţiile cele mai vechi cunoscute erau Pelasgii şi Thracii/ Dorienii – însemna şi masă publică între bărbaţi (v. supra cele spuse în legătură cu pragurile Judaism-Creştinism); andreichelos = asemănător unui om/ bărbat, statuie de om/ bărbat; andreiotes = curaj; andreioo = a da virilitate, energie; andreios (adv.) = cu virilitate, cu hotărîre şi curaj; andrion = om mic; andricos = compus din om (inima) sau „de om” (fel de viaţă, veşmânt etc.), de unde „bărbat, viril, curajos, caracter viril; andrias = statuie de om/bărbat; andrizo = a fi puternic ca un bărbat, a fortifica ş.a.: dacă avem în vedere -cum ziceam- cele de mai sus, atunci presupunerea noastră se găseşte pe deplin îndreptăţită şi poate fi însuşită ca afirmaţie. Trebue să precizăm -dacă nu s-a observat- că în limba latină Andreas nu vine de la Andreas din limba greacă, ci de la populaţiile (proto)thraco-pelasge preitalice, după cum, la fel şi în Hellada, Andreas provine de la populaţiile prehellenice protothrace şi pelasge din aria Istro-Pontică aşezate în Hellada din vremi neolitice. Că acele populaţii preitalice şi prehelenice nu difereau prea mult, între ele, ca limbă/idiomuri/dialecte, ci numai ca loc de provenienţă, în timp, o atestă cuvintele care au aceeaşi semnificaţie, dar o pronunţie diferită, totuşi apropiată: un exemplu ni-l oferă cuvântul din limba latină andrenogonon = care zămisleşte/ procreează bărbaţi/ masculi”, cuvânt care are în greceşte corespondentele: androgonos, os, on = „care produce bărbaţi, adică copii de sex bărbătesc”, şi areenogonos, ce are exact acelaşi înţeles; dacă lat. Andreas îşi găseşte corespondentul exact –Andreas în greacă, andrenogonos, nu, deşi corespondenţele lui din limba greacă au exact acelaşi înţeles/semnificaţie ca în limba latină: exemplul ales conduce la o concluzie clară: trunchiul lingvistic era acelaşi, ramurile diferite, sonoritatatea produsă de ele în bătaia vântului, alta, dar apropiată una de alta: exemplul arată o înrudire lingvistică puternică, prin rădăcini, între populaţiile preitalice şi pre-helenice, ambele provenind din acelaşi mare trunchi etnic: (proto)thraco-pelasgic. Originea thracă a cuvântului/numelui Andreas -rom. Andrei este dovedită şi toponimic: Andrya, oraş în Lycia (Olinius, Nat. hist., V, 100) şi în Phrygia (ibid., V, 145); Andria, oraş în Macedonia (cf. Tabula Peutingeriana, 2, 3) şi în Dalmaţia (Plinius, III, 143); Andros, cea mai de Nord şi a doua ca mărime insulă în Ciclade, numită aşa de la regele ei Andreys (lat. Andreus), Thrac de origine (Andrei), el şi-a făcut pe cheltuiala sa statuie la Delfi (Delphoi) împlătoşat şi cu Chlamys (v. RE Andros Nr5; Chlamys era un fel de manta de război neîncinsă, pe care o purtau, de asemenea, călăreţii şi flăcăii/adolescenţii/junii); locuitorii insulei se numeau Andrieni; Andros, numele unei insule între Bretania şi Irlanda, menţionată de linius (ibid., IV, 103). Aşadar, Sfântul Apostol Andrei, înainte de a fi fost ales ca Apostol, cunoştea limba celor de la Istru şi prin graţie divină i-a fost căzut la sorţi să propovăduiască lor Învăţătura Lui Isus. Noi credem însă – mai departe se vor arăta temeiurile – că Venirea lui Isus pe lume şi Vestea cea Bună au fost cunoscute în Dacia cu câţiva ani înainte de sosirea în Pont /Scythia/ Dobrogea a Sfântului Apostol Andrei.

Numărul mare de martiri creştini din Dobrogea (numită uneori Scythia, mai ades Scythia Minor) arată că acolo a fost o puternică credinţă în Isus, ea nu se putea fundamenta pe vorbele unor „străini cunoscători de latineşte, oricât de convingătoare vor fi fost ele, fie chiar şi cu jertfa unora, cum ne spune d-l Petre Ş. Năsturel. Cuvintele Sfântului Apostol Andrei, care L-a văzut, L-a urmat şi L-a ascultat pe Isus, Evanghelia propovăduită de el, ştirea crucificării Sfântului Apostol Andrei, la Patras, acestea au fost temelia credinţei creştinilor din Dobrogea care au îndurat moarte de martir. Şi au fost mulţi! Din primele timpuri au fost mulţi! dar cine să le reţină numele, cine să le întocmească „acte de martiri” în acele secole de prigoană oarbă, unu şi doi după Christos, împotriva învăţăturii Fiului lui Dumnezeu? Aşa s-a făcut că „Poporul Pelasgo-Daco-Thrac/Valah (Dacoromân) a dat cei mai mulţi martiri ai Creştinismului (raportând la istoriile celorlalte popoare creştine)” (Ion Pachia Tatomirescu, op. cit., p. 70).

Cât despre eroarea în care se găseşte şi stăruie d-l P. Ş. Năsturel, referitor la originea latină a termenilor bisericeşti, liturgici, îi amintim pe Nicolae Densuşianu – pe noi ne ţinem deoparte – care, în Dacia Preistorică afirmă, bazat pe vechi izvoare, că limba latină şi limba dacă au un strămoş comun, ele sunt ramuri din acelaşi mare trunchi thracic ale cărui rădăcini sunt vajnic ancorate în pământul protothraco-pelasgilor, şi pe Marin Bărbulescu-Dacul şi Maria M. Bărbulescu, care, în lucrarea lor Originea daco-thracă a limbii române, vorbind despre „Limba română populară azi” (în 1935) spuneau că ea „este o limbă cu formă şi un înţeles mai vechi decât cele ale limbilor latină şi elină dinainte de Christ” (op. cit., n. 45, pp.10-11). Nicolae Densuşianu a mers chiar mai departe şi a documentat că Pelasgii din Pelopones au fost de origine etnică thracă (Dacia Preistorică, Bucureşti, 1913, p. 46, pasim). A spune deci că dacilor li s-a propovăduit Învăţătura Creştină în limba latină este o afirmaţie ne-bine-gândită (pentru detalii în legătură cu formarea limbii latine, v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii).

În privinţa originii şi a vechimii Creştinismului în Dacia, d-l Petre Ş. Năsturel este întrecut numai de românul Vasile Lovinescu, stabilit o vreme la Paris, unde, sub numele Geticus, publică în revista Etudes Traditionelles din anii 1937-1938, o serie de articole (şapte la număr) sub titlul general „La Dacie hyperboréenne”, articole cuprinse apoi în volum, cu acelaşi titlu, publicat în Franţa (septembrie 1987) de „Corlet, Imprimeur, S.A. 14110 Condé-sur-Noireau”, din care, spre comparaţie, cităm: „Quand Aurélien ordonna l’évacuation de la partie romaine en 275, tous les citadins partirent, les villes furent rasées; il ne resta plus que les colons et les paysans, c’est-ŕ-dire la classe la plus réfractaire au Christianisme (d’ou le nom de paganisme). D’ailleurs le Christianisme n’eut pas le temps de s’y implanter. Ce n’est que vers les VIIIe et IXe sičcles que quelque missionnaires se hasardčrent dans les plaines et sur les frontičres” (op. cit. supra, p. 70). Nimic diferit de opinia d-lui Petre Ş. Năsturel decât anul „evacuării” Daciei – „275” la Geticus (eronat), „271 d. H.”, la d-l P. Ş. Năsturel – şi data pătrunderii creştinismului în Dacia – prin “nişte misionari către cel de-al VIII-lea şi al IX-lea secol” la geticus, “cel mai târziu în secolul IV” la d-l Petre Ş. Năsturel – la ambii, la baza răspândirii Creştinismului în Dacia aflându-se niscai misionari care s-au „hazardat” până la „frontierele” şi în „câmpiile” Daciei. Dacă l-am menţionat aici pe Geticus, este că opinia acestuia e prea asemănătoare cu cea a istoricului de la Paris, d-l Petre Ş. Năsturel. Doar pentru atât, căci predecesori mai apropiaţi îi sunt istoricii Constantin Daicoviciu şi academicianul, profesor universitar, Ştefan Pascu, după cum se vede din capitolul „DOBROGEA ÎN SECOLELE IV-VI” din Istoria României Compendiu (în 1974 ajunsese la a treia ediţie!), din care cităm: „Cel mai important fenomen pe planul culturii spirituale e acum difuziunea creştinismului în Dobrogea. Noua credinţă progresează cu paşi repezi, în ciuda persecuţiilor pe care le dezlănţuiră unii împăraţi, în special Diocleţian. În diferite centre urbane dobrogene s-au descoperit peste 20 de basilici paleocreştine, iar multe din oraşe, ca Tomis (mitropolie), Durostorum, Histria, Callatis şi altele devin reşedinţe episcopale” (op. cit., p. 65). Istoricii Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu nu precizează ce înseamnă, în timp, acel „acum” (din fragmentul citat), dar din textul: „în ciuda persecuţiilor pe care le dezlănţuiseră unii împăraţi, în special Diocleţian” se înţelege că este vorba de persecuţiile anterioare lui Diocleţian, deci înainte de anul 284, când Diocletianus îmbracă toga imperială, adică în secolele II/III, mai precis înainte de 24 februarie 303, când, împreună cu Galerius, emite primul Edict de urmărire şi ucidere a creştinilor, acţiune pe care avea s-o urmărească, împreună cu Galerius, până în ajunul cedării coroanei imperiale (305), când semnează ultimul şi cel mai crud Edict (în Martie 304) îndreptat împotriva creştinilor, prin care dispunea tuturor autorităţilor romane să ucidă pe toţi creştinii ce refuzau să practice cultul zeilor romani. Diocletianus moare la 3 decembrie 313, anul triumfului deplin al Creştinismului. Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu evită să precizeze nu numai timpul când a pătruns Creştinismul în Dobrogea, ci şi cum sau prin cine? -de altfel, aceasta nici nu ar fi fost posibil, când referenţi pentru Istoria Românilor Compendiu sunt arătaţi a fi fost românii Bányai Ladislau şi Kurt Horedt! Dacă ar fi să interpretăm litterātē textul: “în ciuda persecuţiilor”… (supra) ar însemna că, în Dobrogea, Creştinismul exista de dinainte de prima prigonire a creştinilor ordonată de Nero după arderea Romei (18/19 iulie 64), dar aşa ceva nu putea trece prin mintea istoricilor români semnatari ai Istoriei Românilor – Compendium. Oricum, în privinţa „introducerii Creştinismului în Dacia”, d-l Petre S. Năsturel a urmat, ca părere, căi pavate de alţii, în şirul lor domnia sa se înscrie ca cel din urmă. Atât d-l P. Ş. Năsturel, cât şi toţi istoricii în compania cărora se află în privinţa pătrunderii târzii – după secolul trei – a creştinismului în Dacia, se dovedesc superficiali, deşi au scris despre istoria Creştinismului în Dacia, nici unul nu a cunoscut scrierile lui Origenes, exeget şi teolog (născut între 183/186, mai probabil către 185 la Alexandreia, mort, cel mai târziu, în 253, în vârstă de 69 de ani /aceasta se ştie/, la Caesarea sau la Tyr, după ce fusese închis şi torturat în timpul prigoanei împotriva creştinilor, dezlănţuită de Decius), în temă Comentarii in Evanghelium Matthaei (39) traduse de un anonim, editate de Jaques-Paul Migne, în Patrologiae cursus completus, series Graeca, tome 13, unde „vorbeşte de slaba răspândire a Evangheliei în Dacia” (cf. Alexandru Pele, op. cit., pct. 2.2.9.3., p. 59): în anul 202, în timpul urmăririi creştinilor, Origenes a preluat „conducerea învăţământului creştin”, Comentariile Evangheliei lui Matei fiind scrise şi terminate cu câţiva ani înainte ca el să se stabilească la Caesarea în Palestina (anul 215), unde mai activase din când în când, după împrejurări: această precizare trebuia făcută pentru trei raţiuni: una, pentru a dovedi eroarea în care se află d-l P. Ş. Năsturel, a doua, că Dacia reprezenta, din punct de vedere creştin, o ţară importantă, asupra căreia erau îndreptate privirile răspunzătorilor faţă de Isus ai răspândirii în lume a Învăţăturii Divine, ea nu ca ţară izolată, ci ca una care, ştiută a fi primit Vestea cea Bună printre cele dintâi, a treia pentru legăturile frecvente, am putea zice, raportate la timp, imediate, între Palestina, Alexandreia, Tyr şi Dacia. De asemenea, toţi aceşti istorici se dovedesc a nu fi cunoscut nici „Cronica de la Arbela” în care se scrie despre un „botez ce a avut loc în timpul regelui Parţilor, Vologaeses II (128-147) şi de felicitarea oficială a lui Abraham, cel de-al patrulea episcop de Arbela, care a luat parte la încoronarea lui Vologaeses III, petrecută în anul 148, în care este scris: „Află… că în acel an când Persanii au dobândit puterea asupra întregului răsărit, existau foarte mulţi creştini în toate ţările, atât ale apusului, cât şi ale răsăritului. În Apus, persecuţiile nu au încetat niciodată şi zilnic curgea sânge de creştin în pieţe şi pe uliţe. Acolo nu era de fel linişte. La noi nu s-a întâmplat nimic asemănător” (E. Sachau, Die Chronik von Arbela, p. 61; notăm că în Sicilia a existat un oraş Arbela, menţionat de Silius Italicus, de asemenea şi în Galilaea /azi Irbid/ foarte aproape spre Vest de Lacul Genezareth). Inutil să mai insistăm.

Alţi termeni din „vocabularul religios român” numiţi expres de d-l Petre Ş. Năsturel pentru a susţine, sprijinit pe ei, ideile sale despre originea creştinismului român, sunt, în ordinea numită de autor: „cruce (crux) «croix», preot (presbyter) «prętre», a cumineca (communicare) «communier», l’achaique sânt (sanctus) «saint» (devenu par croisement avec le slavon, sfânt)”, termeni care -pe lângă mulţi alţii pe care nu-i mai enumerăm, pentru că ar fi „de prisos”- „fournissent la preuvre irréfutable de leur appartenance ŕ la langue parlée de nos premiers pas dans la foi chrétienne” (p. 218; adică, în traducere: “furnizează proba irefutabilă a apartenenţei lor la limba vorbită pe teritoriul nostru în epoca cea mai îndepărtată a primilor noştri paşi în credinţa creştină”).

Cât de mult se înşeală -şi aici- d-l Petre Ş. Năsturel, se va vedea de îndată (numerotarea termenilor este în continuarea primilor).

5. cruce (crux) conţine rădăcina de vorbire românească cr prezentă şi în limba sanscrită. Semnul crucii este gravat pe şaiba de argilă de la Turdaş, după N. Vlassa de o vechime multimilenară (N. Vlassa, Beziehungen des Neolithicums Siebenburges zum vorderen Orient, în Acta Musei Napocensis, VII, 1970, II. Die Tonscheibe von Turdaş. Abb. 11, p. 15 şi urm.; vezi tot acolo şi Abb. 15. Synoptische Zeichenübersicht, p. 19): oare să nu fi căpătat acest semn, măcar o dată cu materializarea lui particulară în obiect independent purtat ca amuletă etc. nici un nume? Exclus! Nicolae Iorga a observat/arătat că „frăţia de cruce” este un vechi obicei specific thracilor pe care Românii l-au moştenit de la Daci. O serie de denumiri care includ cuvântul de cruce, moştenite de Români de la Daci, deci vechi de când lumea lor, adeveresc că termenul cruce este, pentru noi, originar thracic. Astfel: Partea corpului dintre şolduri şi rădăcina cozii (la boi, cai etc.) este numită de Români, din vechi, crucea şalelor: când soarele stă în mijlocul cerului drept deasupra capului, ţăranul român spune că „soarele stă în cruce” sau că este „crucea amiezii”; răspântia este numită „răscruce”, adică „se face calea cruce”; partea carului alcătuită dintr-o bucată de lemn pusă de-a curmezişul peste proţap se numeşte, la Români, cruce; ţăranii numesc mijlocul satului „crucea satului”; constelaţia Lebedei este numită de ţăranul român „Crucea Mare” sau „Crucea miezului nopţii”, constelaţia Delfinului, „Crucea mică”, iar unei constelaţii din emisfera australă, aproape de Polul Sud, alcătuită din stele în formă de cruce, „Crucea Sudului”, o expresie aproape păgână, „cruce de voinic” arată că ea a fost moştenită de la strămoşii românilor cu mult înainte de Christos, vechimea ei se pierde în negura vremurilor, cum de altfel a tuturor denumirilor menţionate mai sus, sed certe – cum ar fi spus Caesar, nici una din aceste denumiri nu provine din limba latină, ţăranul roman ducând o altfel de viaţă decât ţăranul român. La acestea se adaugă o serie de denumiri de plante: crucea voinicului (lat. anemone angulosa, creşte prin pădurile de munte, cu flori mari albastre), crucea pământului (lat. heracleum sphondylium, cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu frunze mari şi cu flori albe sau roşiatice), crucea pâinii sau floarea crucii (lat. abutilon avicannae, cu fructele plantei se însemnează prescurile); ştim însă de la Nicolae Densuşianu că denumirile plantelor vechi, indigene, provin din limba strămoşilor noştri, Dacii.

Se ştie că Sfântul Apostol Andrei a fost răstignit pe o cruce în formă de X. Trebue să observăm şi aici că acest semn, şi el de vechime multimilenară, se vede în alfabetul dac; el se află, de asemenea, în scrierea cypriotă, în cea din răsăritul şi Vestul Helladei, în feniciană, în etruscă, în cea latină arhaică, păstrându-se şi în latina clasică. În Dacia, acest semn a fost materializat în anumite podoabe. Semnul crucii numită grecească (cu braţele egale) şi semnul crucii numită a Sfântului Andrei se găsesc, încrustate, pe placa de marmură descoperită la Almus (azi Lom, în circumscripţia Mihajlovgrad) datată ca provenind de la începutul secolului III a. Chr., pe care sunt reprezentaţi „doi călăreţi ţărani de la Dunăre”: la nivelul capetelor călăreţilor sunt încrustate patru cruci cu braţele egale şi una în formă de X (vezi reproducerea lui Manfred Oppermann, Thraker zwischen Karpatenbogen und Ägäis, Ediţia I, 1984, Leipzig/Jena/Berlin, p. 239, fig. 135). S-ar putea ca răstignirea Sfântului Apostol Andrei pe o astfel de cruce să arate răzbunarea anticreştinilor care l-au condamnat la moarte pentru faptul, deosebit, că a propovăduit Învăţătura Lui Isus în ţara dacilor, unde crucea în formă de X va fi fost obiect predilect. Aici precizăm că nu ştim să existe vreun răboj al ţăranului român din lungul şi din latul ţării, pe care să nu figureze încrustat măcar o dată semnul X, după cum acest semn este înscrustat şi pe cele mai multe din porţile româneşti de la ţară, executate din lemn sau pe tacâmurile din lemn ale ţăranului român (furculiţe, linguri, cuţite) sau chiar solniţe. Semnul crucii, vechi simbol thraco-dacic autohton, merită un studiu aparte, el făcând parte din comunicarea mistică, mesageră, dintre om şi zei, pentru ca aceştia să-i împlinească toate nevoile lui de viaţă şi de trai. Semnele în formă de cruce nu sunt simple elemente decorative, cum îndeobşte se consideră. Silvia Păun, arhitectă, căreia îi revine meritul de a fi alcătuit două sinteze grafice: „Grafia semnelor Răbojului comparativ cu cea a unor scrieri vechi din Europa-Africa-Asia M.” şi „Grafia semnelor Răbojului comparativ cu cea a scrierilor preromane din Italia-Franţa”, consideră că semnul crucii cu braţele egale, care reprezintă „Crucea Mare a miezului nopţii”, ca şi crucea „şi semnul (crucii) în formă de X” care reprezintă „Altarul” – evident altarul păgânilor – au o vechime, în Italia, pe care o situează „…dinainte de 338 î.de Ch.” (Silvia Păun, Identităţi europene inedite ITALIA-ROMÂNIA, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996, pp.19, 21, 184, 18). „Aceste semne” – şi toate în general – „create de om pe tot ce îl înconjoară cotidian (obiecte casnice, unelte, mobilier, port… până la arhitectură), amplasate şi în unele locuri, zone înalte, mai degajate sau, din contră, foarte ascunse, pe care l-a ales cu o deosebită grijă – reprezintă MESAJE. Mesaje urmărind deopotrivă transmiterea şi dăinuirea comunicării umane peste vremuri” (ibid., p. 185; regretăm că Silvia Păun nu a putut cunoaşte cartea noastră Cine sunt Etruscii, îndeosebi capitolul referitor la Scrierea danubiană neolitică, sau reproducerea lui sub titlul SCRIEREA DANUBIANĂ NEOLITICĂ -, Extras din capitolul PRO ANNALIBUS I din cartea CINE SUNT ETRUSCII, în revista Zodii în cumpănă, ANUL III, IANUARIE 1995, NUMĂRUL 1, pp. 4-24, în ANUL III, NOIEMBRIE 1995, NUMĂRUL 2 – urmarea I – pp. 63-78 şi în ANUL III, APRILIE 1996, NUMĂRUL 3 – urmarea II – pp. 141-161 – în total, 58 de pagini, format A4 -, unde ar fi găsit toate acele „semne-mesaje” de care s-a ocupat, şi încă multe altele -precum corespondenţa Italia-România-, fapt ce i-ar fi putut uşura munca, lărgindu-i, în o anume privinţă şi măsură, orizontul lucrării sale, e drept, în dauna figurării în titlul valorosului său volum, a cuvântului „INEDITE” la care i-a dat dreptul munca personală şi necunoaşterea contribuţiilor mele, predecesoare, în temă).

Cele spuse mai sus, în legătură cu cuvântul cruce, susţin şi întăresc concluzia că originea sa este autohtonă, thraco-daco-română.

6. „preot (presbyter) «prętre»”; cuvântul mai vechi în limba română era „preut”; după Alexandru Resmeriţă, „la formarea acestui nume par a fi contribuit vorbele antice greceşti praotes şi prautes = bunătate, ca şi preptos = respectabil; după alţii ar fi din lat. vulg. presbiter (pentru presbyter) = bătrân; însă presbiter este în l. rom. deosebit de preut” (op. cit., s.v., p. 625). În limba latină, presbyter este înregistrat ca un împrumut din grecescul πρεσβætερος; grecii mai vechi aveau pentru „bătrân” πρ¡σβuς; imediat după Christos, acest cuvânt desemna „pe primii creştini” (Noul Testament, I Timotei, 5, 17 şi 19 etc.; Faptele Apostolilor, 11, 30 etc.), iar, mai târziu, pe preoţi, cu această semnificaţie apărând la scriitorii eclesiastici (deci după secolul I/II); el mai însemna însă şi „trimes, ambasador, deputat”; în limba latină, presbyter pare a nu fi fost cunoscut la Roma înainte de Hadrianus (născut la 24 ianuarie 76 p. Chr., în Italica, decedat în 138) împărat (între 117-138) şi poet minor (cuvântul se găseşte în Vop. Sat. 8, 3). Oricum, în limba latină, presbyter, cu înţelesul de preot, a fost cunoscut târziu, din scrierile autorilor eclesiastici, el nu era un cuvânt uzitat de popor: în Dictionnaire Latin-Français par A. Gariel, Paris, 1960, presbyter nici nu este trecut, pentru bătrân latinii aveau curent vetus, eris, vetulus, i sau vetulus, a, um, iar pentru femeia bătrână, vetula, ae, aşadar, în Dacia, „vorbitorii de limbă latină” nu puteau folosi presbyter, un termen care nu le era cunoscut, cu semnificaţia de preot, în primele secole după Christos. În limba greacă, presbyteros = presbys, cu semnificaţiile lui laice, a pătruns o dată cu grupurile/ populaţiile thrace venite/ aşezate în Hellada. În limba vorbită de Ionieni, presbeion (presbys) însemna „bătrân” şi „bătrâneţe”, cum şi „onoare sau dar făcute celui mai în vârstă” (cf. A. Bailly, op. cit., s.v.). Amintim, ca subliniere particulară, că prima cercetare temeinică/ documentată asupra originii ionienilor a făcut-o Eduard Meyer, în lucrarea sa: Die Herkunft der Ioner und die Ionsage, Forschungen zur alten Geschichte, Bd. 1, Berlin, 1892, pp. 127 şi urm. După Eduard Meyer, originea ionienilor se desluşeşte în toată claritatea a fi thraco-pelasgă. Temeiurile esenţiale pentru thracitatea ionienilor au fost reluate şi completate de Caşin Popescu în lucrarea sa Cine sunt Etruscii. Aşadar, cuvintele din limba greacă aflate şi în limba ioniană -sau în limba doriană- sunt cuvinte de origine thraco-pelasgă, pentru noi, prin scurtare, thracă, Pelasgii aparţinând marelui etnos thracic. Cuvântul uzual pentru bătrân, la Greci, era presbys. Înţelesul de preot al acestui cuvânt apare în scrierile eclesiasticilor greci (pentru multele sale semnificaţii – „foarte bătrân, experimentat, ambasador, deputat, prudent, demn de respect, preţios” etc. – v. A. Bailly, op. cit., s.v.); Dorienii, desigur, aveau şi ei acest cuvânt, forma dorică, feminină, presbysta (compară cu rom. preoteasă) a lui presbys (A. Bailly, op. cit., sub pr¡sbuw) ne este cunoscută de la celebrul filosof Timaios, dorian de origine, din Locroi (trăieşte, probabil, în sec. V. a Chr.) venit la Athena să cuvânteze despre „Lume, Elemente, Vieaţă şi Oameni” (Strabon, VI, 259; doriana de neam nobil, Doris, soţia lui Dionysos I – cca 430-367 -, tiranul Syracusei şi mama lui Dionysios II, era, după cum o arată numele, de origine doriană). În concluzie, preot este cuvânt autohton românesc, ca şi forma sa feminină preoteasă (v. supra, presbysta). La această concluzie avem alături pe Mioara Căluşiţă-Alecu, care consideră preot cuvânt autohton (în lucrarea sa, LIMBA ROMÂNILOR, Editura Miracol, Bucureşti 1994, p. 60). (D-l P. Ş. Năsturel, consecvent preocupărilor sale, reia această temă -în formă laicizată punându-şi, după aproape un deceniu, întrebarea: De unde se trage românescul “Popă”?- căreia, însă, nu reuşeşte să-i găsească răspunsul just. Întrebarea a apărut în Revista catolică VERBUM, anul III – IV, 1992 – 1993, pp. 159 – 162. Dar perseveranţa îl onorează.)

7. „a cumineca (communicare) «communier»”; commūnico, āvī, ātum, āre de la cuvântul prelatin (vechi) commūnis, e (arhaic, commoinis cf. moenia, munus) are ca înţeles primar „a pune sau a avea ceva în comun, a împărţi”: „communicabo te semper mensa mea” (Plautus, Miles gloriosus, 51: „voi împărţi cu tine totdeauna masa /mâncarea/ mea”); acest verb nu a căpătat înţelesul de „a cumineca”, decât târziu -nimic nou în aceasta- după Christos, în timpul aşa-numitei „decadenţe”, deci după părăsirea Daciei; în popor, spus în deplină libertate cu înţelesul lui creştin, acest cuvânt va fi fost auzit, pentru prima oară, în Numidia, la Thagaste (Africa de Nord) de la acea Monica (Sfânta Monica), mama lui Aurelius Augustinus, o ferventă creştină: în scris el apare tot în Africa de Nord, sub pana Sfântului Augustin (cf. Aurelius Augustinus/Sfântul Augustin/ Epistulae 162; v. şi I.M. Iunianus Iustinus, XXXVIII, 2, 15; Sfântul Augustin se naşte la 13.XI.354 şi îşi sfârşeşte viaţa în Numidia, la Thagaste, în anul 430); am accentuat: în Africa de Nord, numind mai sus această regiune de două ori, pentru a sublinia un fapt pierdut total din vedere în tema originii unor cuvinte creştine, anume că „primii coloni de provenienţă europeană în Africa de Nord” au fost Thracii: „în timpul lui Herodot, şi chiar în acela al lui Ptolemeu, provincia (Africa de Nord) era o ţară „THRACOPHRYGIANĂ” spune etnologul francez dr. Bertholon, în cartea sa „Les premiers colons de souche européenne dans l’Afrique de Nord”, Paris 1988, pp.94, 110; traducerea după citatul dat de Alexandru Pele, care citează această carte); dovezile aduse de Alexandru Pele pentru confirmarea etnologului francez sunt următoarele: „2.4.19. Getulia Africana (lat. Gaetulia). Apare evident radicalul GET al acestui termen. Getulia ca ţară a getulilor este destul de bine atestată la autorii antici începând cu M. Terentius Varro (116-27 î.Hr.), C. Sallustius Crispus (86-35 î.Hr.). P. Vergilius Maro (70-19 î. Hr.).

Autorii latini ne-au redat numele GEŢILOR africani sub forma latină, fapt care merită o atenţie deosebită, având în vedere că sufixul latin -ulus se aplică substantivelor sau antroponimelor care arată diminutivele acestora (…).

Prin urmare, lat. GETUS are forma diminutivă GETULUS care are sensul de „GETUL MIC”. Getulia nu este altceva decât ţara „Geţilor mici”. Între populaţiile Africii de Nord se întâlnesc şi azi oameni de statură mai mică.

Unde era situată ţara „Geţilor mici” arată Vergilius în „Eneida” când afirmă: „…Chiar ca pribeag în GETULICE Sirte” (En., c.V, vers. 51, p.109).

Getulia era situată, deci, între golfurile Sirta Mare (pe ţărmul mediterean al Libiei, principalul port Bengaz) şi Sirta Mică (pe ţărmul mediterean al Tunisiei, porturi principale: Gabčs şi Sfax).

Dacă forma lui Getulus ar fi contestată ca semantism, nu ne-ar rămâne decât să considerăm numele GETUL(us) ca fiind păstrat în limba strămoşilor cu articolul hotărît enclictic –ul, în uz şi azi la românii nord-dunăreni. Asemenea forme româneşti vechi le avem atestate şi la istroromâni ca antroponime până în secolul al XI-lea (Danulus n.p.b., atestat la 1018; Negulus n.p.b., atestat la 1070, Draculus, n.p.b., atestat tot în secolul al XI-lea etc.).”

Isidor de Sevilla ştie că GETULII din Libia descind din Geţi (Etymologiae, XI, 2, 118), aşa cum afirmă şi Alexandru Madgearu în „Getulii nord africani şi migraţia egeică”, care face şi o precizare foarte importantă pentru istoria strămoşilor noştri: „Din getuli şi din alte triburi libiene descind berberii, tuaregii şi kabilii actuali, la care, de altfel, şi azi se întâlnesc indivizi şateni şi cu ochi albaştri” (op. cit., pp. 84-85): în cele de mai sus aflăm o întărire a cuvântului a cumineca, şi, totodată, posibilitatea ca Sfânta Monica şi Sfântul Augustin să fi fost „geţi de statură mică”, cum probabil – adăugăm noi, ca un fapt pierdut din vedere – va fi fost şi acel Cn. C. Lentulus Gaetulicus, fiul consulului Cossus C. Lentulus cu o Gaetulă („Getă Mică”), el însuşi de neam illyr, care, în 5/6 d. Chr. obţine o victorie împotriva getulilor şi a musulamilor (sau misulamilor, cf. Plinius, Nat. hist., V, 30), cel mai numeros trib berber, pentru care primeşte ornamenta triumphalia şi, după consulat, funcţia de proconsul al Africei (v. L’Année épigraphique, Paris 1948, p. 68; în faptul că Getulii luptă alături de Musulami se poate vedea o confirmare a originii acestora, indicată de Alexandru Madgearu); commūnio, ōnis (= comunitate, cei care ascultă de aceleaşi legi), cu înţelesul de „împărtăşanie” – „Comuniunea Bisericii Creştine” – îl aflăm în Psalmul 57, 15, scris de Sfântul Augustin: „imperatores nostrae communionis”/ „împăraţii împărtăşaniei noastre”. Aşa fiind, verbul a împărtăşi (cu Sfintele Taine) nu ne putea veni în Dacia prin misionari latini, cu atât mai puţin misionari străini vorbitori de limbă latină: iată cum, şi aici, d-l Petre Ş. Năsturel este departe de adevărul istoric, rămâne deci o altă explicaţie, singura valabilă din punct de vedere istoric: „liturghia latină” la care se referă d-l Petre Ş. Năsturel, unde acest cuvânt apare, este o reminiscenţă română a messei române în epoca liturghiei slave (aşa ar fi trebuit să sune articolul d-lui Petre Ş. Năsturel, publicat în Românoslavica I, Bucureşti, 1958, p. 198-209, nu „O reminiscenţă… a messei latine…”, sau „o reminiscenţă a unei liturghii latine”, modificare introdusă ulterior, de autor, în titlul articolului său – o liturghie latină neexistând nicicând în biserica creştină dacoromână). Aşadar, a cuminica/ a cuminica (= a da Sfânta Cuminecătură, a împărtăşi) trebue admis/înregistrat ca autohton, în scrierile noastre mai vechi, acest cuvânt îl aflăm în Pravila lui Matei-Basarab (Îndreptarea Legii), tipărită la Târgovişte în 1652. Am putea invoca pentru această admitere cuvântul cumătru şi femininul lui, cumătră, care înseamnă „titlu de rudenie pe care şi-l dau reciproc părinţii al căror copil a fost ţinut la botez de către ceilalţi”, taină după care copilul se cuminecă, cumătru fiind considerat cuvânt autohton (v., de ex., Mioara Căluşiţă-Alecu, op. cit., p. 60); cumătru ar putea fi, chiar şi lingvistic, pus în legătură cu a cumineca, acesta nu-l socotim însă un argument, ci o apropiere de care ar trebui să se ţină seama.

8. „sânt (sanctus) „saint” (devenu, par croisement avec le slavon, sfânt)”; aici, d-l Petre Ş. Năsturel mimează, împingând în uşi deja deschise, uşi pe care, desigur, le cunoaşte şi vom arăta mai departe de ce; Alexandru Resmeriţă, în Dicţionarul etimologico-semantic al Limbei Române, întocmit de el, negăsind o explicaţie plauzibilă pentru prezenţa consoanei „f” în cuvântul „sfânt”, inventează o construcţie mai puţin dibace de cum a crezut, pe care o reproducem: „sfânt, ă adj. (compus din prefix s şi fanatus, sfinţit; din fano, fanare, a sfinţi, şi fanum, loc sfinţit, de unde şi fanaticus, inspirat de zei, sfinţit, cum şi fatum (for) proorocire religioasă. Acest cuvânt este o formaţiune din epoca creştină, pentru a defini mai bine ce este sfânt şi a sfinţi; deci, baza nu este sanctus, de la sac, sacro, sacer, ci, precum am arătat, din fan, fano, fanum şi fatum, care explică prezenţa lui f; deşi cu acelaşi înţeles, sânt, sânţi şi sfânt, sfinţi, vin din vorbele latine diferite, dar cu acelaşi înţeles. – Şi Slavii zic sveat, o diformare în care nici nu se mai cunoaşte rădăcina fan sau fatum)” (Alexandru Resmeriţă. op. cit., s.v., p. 745). Invenţiile lui Alexandru Resmeriţă -„fanatus” şi „fano, fanare” nu există în limba latină, „fanaticus” nu înseamnă „inspirat de zei, sfinţit”, ci: „inspirat (în sens poetic), plin de entuziasm, în delir, frenetic”, dar şi „arbore lovit de trăsnet”- l-au incitat, în mod deosebit, pe A. Graur, lingvistul oficial al comuniştilor români (a scris chiar o carte de „Alte etimologii româneşti”, publicată de Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975), care inventează o altă explicaţie: sfânt este o molipsire de excepţie între sveti (slav) şi sanctus (lat.). Fain! Atât de fain, încât l-a molipsit şi pe d-l Petre Ş. Năsturel, care să se desbare de această molipsire, îi spune „încrucişare”. Acestea sunt uşile deschise (supra) pe care d-l Petre Ş. Năsturel le împinge mimând, cu bună ştiinţă, deschiderea lor pentru prima oară sub pana sa miraculoasă.

Sfânt este un străvechi cuvânt dacic pe care l-au moştenit românii: „Sfântul Soare”, „Sfânta Miercuri”, „Sfânta Vineri”, „Sfânta Duminecă”; semnificaţiile: „sdravăn, grozav, straşnic”, pe care le are în popor cuvântul sfânt „a mâncat o sfântă de bătaie soră cu moartea” (Delavrancea), sau „sfintele”, nume dat unor „fiinţe mitologice, închipuite ca nişte femei foarte rele care caută să facă tot felul de răutăţi oamenilor, ca să le ia puterile, să-i ologească etc., probabil identice cu „ielele”, „dânsele”, „frumoasele”, „vântoasele” etc. (în slavona veche svetu)” nu au nici o legătură cu „liturghia”/creştinismul, ele vin pe pământul nostru din timpuri mult mai vechi, mitologice. S-a observat că sanctus, sanctitas au o probabilă înrudire străveche cu hititul saklai = rit, întrebuinţare demnă de consideraţie, de unde cuvântul era dat ca atribut zeilor. S-a arătat însă că patria originară a Hittitilor s-a aflat în Transilvania (Amsler). Sanctus ar fi, deci, cuvânt de străveche origine thracă. A. Ernout şi A. Meillet deduc sanctus din sacer (A. Ernout, membre de l’Institut et A. Meillet, membre de l’Institut, Dictionnaire ethymologique de la langue latine – Histoire des mots, Paris 1967, s.v.). Obiecţiuni şi argumente (contra) au fost aduse de Kretschmer. Noi ştim însă că un zeu al umbrilor s-a numit Sancus, al cărui cult a fost adus la Roma în timpul lui T. Tatius, rex. Sabinorum, unde i s-a ridicat un templu descoperit/fără acoperiş, el a fost consacrat/închinat zeului în anul 466 a. Chr. (Dionysios Halicarnasseus, Antiquitates Romanae); în limba greacă, sagnos, scris σαγkος înseamnă cer (cf. Varro, de lingua Latina, V, 66), ceea ce conduce la ideea ca templul lui Sancus să fie descoperit, să nu aibă acoperiş. Umbrii au fost o populaţie (pre)etruscă, thracă, aşezaţi în peninsula italică înainte de războiul troian, ca şi Sabinii etc. (v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii). După Dionysios din Halicarnass, care spune „sancum… sive sanctum”, sanctus ar proveni din limba umbriană, ar fi, deci, originar thrac. Pentru această străveche origine thracă pledează Avesta, ansamblul cărţilor sacre ale mazdaismului, religia populaţiilor iraniene reformată de Zarathusthra (acesta trăieşte probabil între 630-553 a. Chr.) unde găsim spenta = sfânt şi superlativul spentista = cel mai sfânt, după cum în Mazdaism cea mai „enigmatică figură” -cum au numit-o istoricii care au comentat-o, întrucât nu se potriveşte cu o credinţă dualistă, cum era mazdaismul- este Spenta Manyu, adică „Spiritul Sfânt”, „reprezentare” în extremă opoziţie cu „Spiritul Răului”, acesta din urmă fiind, deja din antichitate, similar cu Satana. După noi, „enigmatica figură” apărută, nu se ştie de unde, în Mazdaism, o religie, cum am spus, dualistă, are totuşi o origine şi totodată o explicaţie: „Fiinţele cereşti”, în Avesta sunt numite Daevas/Devas cuvânt care, în thraca veche, însemna „sacru”/”sfânt” (v. Caşin Popescu, Semnificaţia primordială a cuvântului „Dava”, în al cincilea anotimp, anul III, numerele 7 (30), vara 1999, şi 8 (31), toamna 1999, pp. 21-22 şi pp. 2-15), adică „Sfintele” în limba română (v. supra); C.F. Lehmann-Haupt spune -după izvoare asiriene şi greceşti- că Cimmerienii, Thraci originari din Balcani înainte de a se fi strămutat în Caucazul de Nord, au constituit o vreme „veriga de legătură între Thraci şi Iranieni” (în RE XI, 421, 16 şi urm., 422, 50 şi urm.) şi că vorbeau o limbă asemănătoare cu a hettitilor, armenilor, lycienilor, phrygienilor -Thracii-Phrygieni- şi lydienilor, fiind înrudită cu limba iraniană, scytă, precum şi cu a saccilor, mezilor, cât şi cu vechea persană; Herodot ne spune că „Scythii au stăpânit în Asia timp de 28 de ani” (Herodot, I, 106), cam de prin anul 653 a. Chr., când regele lor, Madyas -fiul thracului Protothyas- înfiinţează “imperiul scyt” şi până la izgonirea lor de către Mezii răsculaţi în anul 625 (Madyas, este nume thrac, compară cu Madytos, oraş în Chersonesul Thracic, de asemenea Protothyas, nume al cărui sufix aminteşte de Thya, o nimfă thracă, eponima Thyadelor, slujitoare în cultul lui Dionysos, la Delphi, Paus., 10, 6, 4); în timpul domniei lui Hi’u-hiu-h’üeh, conducător (hsi-hou) al statului Kuei-şang, unul din cele cinci state în care fusese împărţită ţara -“când yüe-cii au fost atacaţi de hiung-nu” şi s’au retras spre Ta-Hsia”- , ţara pe care a unificat-o reuşind să învingă pe toţi ceilalţi patru hsi-hou (pe care apoi i-a ucis) şi de atunci ea s’a numit “Kuei-Şang”, adică „ţara Cuşanilor”, printre zeităţile adorate de ei /Iranieni/ erau Heracles şi Anaitis, în Avestă Anāhitā, Artemis tauropolos a thracilor (ea avea cult şi în Cappadocia, şi în Lydia), iar sub Nares /293-302 d. Chr./ se credea că Anahita era aceea care dădea puterea regală (Nares, după nume, pare să fi fost illyr de origine: Naresii sau Nareri au fost un numeros popor illyr aşezat în Dalmaţia – cf. Plinius, op. cit., III, 143), fapt explicabil, deoarece: „Potrivit tradiţiei istorice, Kuşanii erau de neam get” (Alexandru Pele, Etnonimele românilor, II DAC şi GET, Editura Abaddaba Oradea 2000, p. 194; v., tot acolo, şi p. 83): cele 16 cântece de credinţă revelate lui Zarathusthra se numesc, în Avesta: Gathas/Gethas, în interpretarea noastră „cântecele de credinţă ale geţilor”, fiii zeiţei Gaia sau Ge în doriană Ga (Euripides, Electra, v. 1177), „Marea Mamă a Pământului Dac”, slăvita zeiţă a fecundităţii; asemeni lui Zarathusthra, într-o altă – poate aceeaşi – “revelaţie de credinţă”, Homer compune imnul către GaÝa M®thr (hymni Homerici, 30); rădăcina Ga = Ge este o influenţă considerată scythică, Gaeli sau Geli, amestecaţi cu Mezii, fiind o populaţie de origine scythă, ea locuia pe ţărmul de Sud-Vest al Mării Caspice şi se învecina cu Albanii; Geth, Gath (hebr. găt. = teasc/de struguri/ numele mai multor oraşe (cinci) din Palestina, printre care şi al unui oraş din acel Pentapolis filistenic: “Philistenii, care au dat numele lor ţării în care s-au aşezat, au fost Thraci plecaţi din regiunea Strymonului; izvoare greceşti târzii informează că Strymonul s-a numit înainte Palaistinos. …aceasta s-a întâmplat în plin secol XIII, când Ramses al II-lea (cca. 1301-1234), faraonul Egiptului, a trebuit să ducă grele lupte de stăvilire cu acele aşa-numite de istoriografii moderni „popoare ale mării” (care nu erau şi nici nu puteau fi altele decât acele „popoare” de Thraci balcanici, pornite pe apa mării în căutare de noi pământuri), printre care s-au aflat şi acei Philistieni asupra originii cărora istoriografia nouă omite să se rostească – pe care abia Ramses III (1197-1165) avea să-i oprească definitiv, pe acele locuri ce de la ei s-au numit Palestina” (Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Freiburg 1989, p. 122); Geth, Gath, găt sunt cuvinte thracice: toponimul Gethsemane, în hebr. gat semānē = teasc de ulei, este de origine thraco-getă; „Între cetăţile principale ale filistenilor, numite GAT” ne informează Alexandru Pele – „menţionăm câteva care apar în izvoarele istorice astfel:

GAT, înainte de secolul al XII-lea î.Hr. (1250-1255 î. Hr.) (Ios., 11, 22) şi apoi pe la 1050 î. Hr. (1 Sam., 5, 8; 17, 4; 21, 10) etc.;

GAT – RIMON apare cam în aceeaşi perioadă istorică, spre mijlocul secolului al XIII-lea î. Hr. (Ios., 19, 45; 21, 24);

GAT, în secolul al X-lea î. Hr., respectiv între anii 965-926 î. Hr. (3 Regi, 2, 39);

GAT HEFER, pe la mijlocul secolului al IX-lea î. Hr. (837 î. Hr.) (2 Imp., 14, 25);

GATUL FILISTEII, în secolul al VIII-lea î. Hr., respectiv între anii 787-747 î. Hr. (Am. 6, 2).

Toponimul GAT apare în numeroase cărţi biblice care relatează despre evenimentele petrecute între secolul al XIII-lea î.Hr. şi secolul al VIII-lea î.Hr. (2 Imp. 12, 17) 839-800 î. Hr.; (1 CR. 7, 21; 20, 5) 1225-1020 î.Hr. (2, CR., 11, 8) 926-907 î. Hr.; (2 CR., 26, 6) 785-747 î. Hr. etc.” (Alexandru Pele, op. cit., p. 103) – date istorice care concordă exact cu cele afirmate de noi (supra). S-au adunat până aici elementele esenţiale care ne pot da explicaţia acelei „enigmatice figuri”, „Spenta Manyu” (= „Spiritul Sfânt”), concept de religie monoteistă, aflat într-o religie dualistă, Mazdaismul: „Spenta Manyu” este prezenţa activă doveditoare a religiei geţilor în religia celor ce credeau în Ahura Mazda. Redactarea cărţii sfinte a mazdaismului, Avesta, s-a făcut prin anii 115 d. Chr., adică în timpul când Traian, după ce învinsese pe Daci şi supusese o parte a ţării lor, se găsea în Parthia, la Ctesiphon, pentru a se răzbuna pe Parthi pentru ajutorul promis lui Decebal de regele lor, care îi era rudă (v. infra), nu este exclus deci ca, absolut întâmplător, să se fi aflat atunci, pe lângă – sau printre – redactorii Avestei şi un Get/Dac, poate chiar preot la curtea lui Decebal din Sarmizegetusa, plecat din Dacia. Oricum ar fi sau ar fi fost, prezenţa cuvântului spenta = sfânt în Avesta arată o vechime a cuvântului anterioară cuceririi Daciei de către Romani, deci imposibilitatea ca sfânt să fi fost împrumutat de la ei, fie de fitecine, nu numai de Daci, căci – fapt ştiut – şi alte popoare au acest cuvânt în formă şi rostire apropiate, însă cu acelaşi înţeles. În acest context vrem să punem un accent particular, aici fiind mai la locul lui: Mithras – uneori identificat cu Anahita/ Anaitis/ Artemis (cf. Herodot, I, 131, 3; F.H. Weisbach, Keilinschriften der Achaemeniden, 1911, p. 124 şi urm.) -zeul Luminii- genitor luminis, deci asemănător lui Apollon (pentru Mithras-Apollon, v. G.Hoffmann, în Revista Abhandlungen für die Kunde des Morgenlandes, 7, 3, 1880, p. 72), cosmologic era privit ca înfăţişarea de pre-de-dimineaţă a limpezimii/ strălucirii zilei (în Mithras-Yast din Avesta este numit „departevăzătorul, mereutreazul, c’omiedeochiprivitorul” – v. A. Jacoby, Arhiv für Religionswissenchaft, 22/1923/ 24, 261 şi urm.) -, sinteză între natura luminii şi raţiunea adevărului (ocupând deci o poziţie intermediară între Lumină şi Întuneric, Cer şi Pământ/Apă, Soare şi Lună – Mithras înseamnă „Contract”) se spune că s-ar fi născut, după o legendă caucaziană, dintr-o stâncă cerească – petra genetrix – într-o grotă (v. Otto Wilhelm von Vacano Die Etrusker, 1955, p. 148 şi urm.). Adoratorii lui Mithras săvârşeau împărtăşania cu zeul, printr-un botez întru Mithras, care „consta în oferirea pâinii şi a apei”: botezul servea la eliberarea de păcate la prima şi la a doua naştere: cel botezat/iniţiat era atins cu o flacără pe frunte, ştearsă cu apă, potolită cu pâine, botezul devenind astfel, simbolic, uşurarea drumului vieţii, care, mai totdeauna, duce prin „foc”. Mithras era socotit „Mântuitorul” – în limba saccilor, un neam înrudit cu Dacii, mântuitor = bozaka (bo/te/zaka?)/ „Eliberatorul de păcate”/ „Salvatorul”/ „Înnoitorul”, a existat chiar şi o liturghie a lui Mithras (cf. A. Dieterich, Eine Mithras-Liturgie, 1923, ed. a doua, p,. 2 şi urm.); adăugăm că în Bactria, regii se intitulau: „Deva, asemănător Soarelui Mihr” (Humbach, Die Kaniska-Inschriften von Surch-Kotal, 1944, nr. 44); Mithras este apropiat de méter = (printre alte semnificaţii) „Venerabila”, „Mama Mare”, adică Gaia (supra), în doriană mater (Pindar, Olympicele, VI, 100 etc.), în sanscrită mātā, aşadar Mithras este cuvânt thraco-pelasg; Mithra – prefix de antroponime în Pont. Prin acest accent particular, mai potrivit în acest context decât acolo unde i-ar fi fost locul, am vrut să spunem – dacă nu să dovedim – că Geto-Dacii, în misterele cultului lui Zalmoxis, aveau şi botezul şi semnificaţia lui sfântă. Am mai putea completa, pentru prezenţa consoanei „f” în vocabulul sfânt, Sphinx-ul (gr. SfÛgξ) cunoscut din legenda lui Oidipus, se numea ξ (Hesiodos, Thegonia, 326) – el locuia pe muntele FÛkeiοχ după cum se citeşte de pe unele din scuturile macedonene numite Aspis, pe care se obişnuia a se scrie numele oraşelor etc. de provenienţă a celor prezentate pe el -, dar aflăm din Plautus, Aulilaria, 701, că ξ = Pix, cuvânt care trebue comparat cu omologul său din egipteana veche šśp- ‘nh – Q.E.D. Concluzia certă: sfânt este cuvânt autohton, dacoromân, cum şi toate derivatele lui. Alăturăm acestei concluzii opinia cercetătoarei Mioara Căluşiţă-Alecu, care înscrie sfânt în şirul cuvintelor autohtone româneşti. Pentru a scoate din cauză şi acele cuvinte pe care d-l Petre Ş. Năsturel le consideră „de prisos a le enumera” precizăm că toate cuvintele esenţiale din rugăciunea TATĂL NOSTRU sunt cuvinte autohtone româneşti: Tată, ceruri/cer, sfinţească, pâinea, zilele, dă/a da, iartă, ispită (acest cuvânt nu vine de la lat. expeto, cum se susţine, pentru simplul motiv, pe care îl menţionăm aici, că în limba latină acest verb are ca înţelesuri principale şi: „a alege, a lua, a încerca să obţină, a revendica, a încerca să atingă /un loc/, a surveni/ a veni pe neaşteptate,/ a cădea pe, a căpăta întindere /în timp/, înţelesuri pe care nu le are acest verb în limba română şi sunt departe, departe de sensul cuvântului creştin, ispită), rău, precum şi termenii fundamentali creştini: a (se) ruga, rugăciune, înger, Arhanghel, duh, dragoste, lumină, mister, moarte, lege, a (se) face, pământ, cum şi clopot, obiect însoţitor al oricărei biserici etc.

Iată cum, una câte una, toateprobele” considerate de d-l Petre Ş. Năsturel „irefutabile” s-au dovedit false.

O altă greşeală pe care o face d-l P. Ş. Năsturel este când consideră că primii creştini din Dacia erau catolici! De unde şi până unde?! Ca testimonii se invocă „o inscripţie funerară greacă din Dobrogea din secolul V sau VI în memoria unui anume Heraclide «lector (anagnôstčs) a Bisericii sfinte şi catolice»”, precum şi o mărturie trecută în „Actele martiriului Sfântului Irineu din Sirmium (azi Mitroviţa pe Dunărea Jugoslavă= omorît la 6 aprilie 304 sub împăraţii Diocleţian şi Maximilian”, în care s-a „înregistrat dorinţa pe care şi-a exprimat-o că pasiunea sa servea «Bisericii catolice din Sirmium”, mărturie căreia d-l P. Ş. Năsturel îi dăruieşte o impresionantă încheiere: „Şi era douăzeci şi unu de ani înainte de conciliul de la Niceea!” (ibid., p.222; observaţie: dacă martirizarea Sfântului Irineu din Sirmium s-a întâmplat în secolul IV – anul 304 -amintim că Evanghelicus, „episcop de Tomis, martirizat de Diocleţian”, s-a întâmplat în secolul III – cf. Alexandru Pele, op. cit., p. 60; pentru alţi Dacoromâni martirizaţi în timpul lui Diocleţian, v. Mircea Păcuraru, op. cit., şi Ieromonah I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, citat de Alexandru Pele). Aici punem şi noi un semn de mirare! Căci nu ne putem singulariza şi zice ca Cicero în una din scrisorile sale către Atticus: „quam mihi ista pro nihilo!”, „cât de fără valoare este pentru mine toată aceasta!” (Cicero, Epistulae ad Atticum, 14, 9, 1).

Catolic, pe vremea aceea nu desemna nici pe departe Biserica din Roma şi cu atât mai puţin un rit, adică o rânduială prescrisă pentru ceremoniile unei religii. Pe vremea aceea, catolic era întrebuinţat exclusiv cu semnificaţia lui obişnuită, aceea de general, universal. Cuvântul grecesc pentru Biserica universală era kayolikñw, ca şi pentru Istoria universală, nu kayolikvw cum este scris în inscripţia citată. Katholikos, „pe atunci” – adică „damals”, v. infra-, deci din timpul din care provine inscripţia, era un cuvânt întrebuinţat pentru a deosebi provinciile latine (Regionalis) subordonate Romei universale, de provinciile situate în jumătatea de răsărit a imperiului, deci o noţiune de despărţire geografică, nu religioasă: „Der Katholikos, lateinische Regionalis, unterstand damals dem Regionalis der östlichen Reichshälfte” (Hans Wolfgang Helck, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 166). Katholikos era deci o noţiune exclusiv administrativă/geografică, fără nici o referire la Biserică/religie, ea a dispărut o dată cu imperiul roman de apus. Această precizare va fi fost şi scopul urmărit, adică acel „umil cleric din Dobrogea”, în memoria căruia s-a pus acea inscripţie, nu era un localnic, ci provenea dintr-o provincie aparţinătoare de jumătatea de apus a imperiului, poate din răsăritul Illyriei – în inscripţia funerară nu se spune de unde era acel Heraclide – căci până în 391 Prefectura Illyriei ţinea de Roma, după 391 ea fiind împărţită în două, partea de răsărit, „Illyricum orientale”, ţinând de Byzanţ. Stabilirea graniţelor între cele două părţi ale imperiului s-a făcut însă în toamna anului 337, după ce cei doi fii ai lui Constantin cel Mare, Constans şi Constantinus II, au pus pe umerii lor, la 9 septembrie, mantia imperială. O referire în acest sens apare cu prilejul Synodului de la Serdica (ţinut în toamna anului 343) la care Constans s-a declarat de partea lui Athanasios, episcopul de Alexandreia, care urmărea să obţină pentru biserica „drepturile de Scaun Mitropolitan”, fapt ce a dus la adâncirea rupturii religioase creştine între Est şi Vest: „Diese Synode, zu der Bischof Julius zwei römische Presbyter als seine Vertreter abordnete, trat in Herbst 343 zu Serdica, dem heutigen Sofia, an der Grenze der beiden Reichshälften zusammen. Doch anstatt der Kirche den Frieden zu bringen, wurde der Zwiespalt noch gröβer. Da die anhänger des Eusebius den Ausschluβ des Athanasius und Marcellus von den Verhandlungen verlangten, kam es nicht einmal zu gemeinsamen Beratung. Ehe die Eusebianer Serdica verlieβen, sprachen sie in einer Sonderberatung über Bischof Julius und die übrigen führenden Bischöfe des Abendlandes das Anathem aus” (Seppelt/Schwaiger, op. cit. infra., p. 26).

Se ştie că: „În capitala Imperiului Roman a luat fiinţă de timpuriu, din necunoscute începuturi, o importantă comunitate creştină constând din Judei şi păgâni creştinaţi” (Franz Xaver Seppelt/ Georg Schwaiger, Geschichte der Päpste von den Anfängen bis zur Gegenwart, München 1964, by Kösel-Verlag KG, p. 14: „In der Hauptstadt der Römischen Reiches hatte sich frühzeitig aus unbekannten Angängen eine ansehnliche, aus Juden – und Heidenchristen bestehende Gemeinde gebildet”). Deci, nu este vorba de Latini/Romani creştinaţi, ci de Judei şi păgâni creştinaţi. În anul în care, urmare a ultimei prigoane, cea mai mare şi cea mai crudă dusă împotriva creştinilor de către Diocleţian, a suferit moarte de martir Sfântul Ireneu din Sirmium, la Roma deţinea scaunul de episcop Marcellinus (295-304), care, „de frica prigoanei” – se zice – „a făcut jertfă cădelniţa şi a predat Sfintele Scripturi” (Prof. Dr. Otto Hiltbrunner, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, s. Marcellinus, col. 992). Reorganizarea Bisericii Creştine din Roma, după prigoana ordonată de Diocleţian (acesta moare chiar în anul triumfului Creştinismului, 313), a fost făcută patru ani mai târziu de către episcopul Marcellus (307/308-309? – între 304 şi 307, scaunul episcopal a rămas fără episcop). Iată un text peste care nu putem trece cu vederea, întrucât infirmă categoric opiniile d-lui Petre Ş. Năsturel asupra începuturilor creştine în Dacia, pe care le situează în secolul IV cel mai târziu mult însă după începutul acestui secol, totuşi, înainte de finele lui: „Bis zum Beginn des vierten Jahrgunderts hatte sich das Christentum von den bescheidenen Anfängen der Urgemeinde in Jerusalim über das ganze römische Weltreich hin ausgebreitet. Von den persischen Grenzgebieten im Osten bis nach Britanien, von den Römerstädten am Rhein und an der Donau bis an den Rand der afrikanischen Wüsten gab es einzelne christliche Soldaten, Kaufleute, gebildete und Sklaven, christliche Hausgenossenschaften und volkreiche, durch einen Bischof geleitete Gemeinden”, adică: „Până la începutul secolului patru, Creştinismul, plecând de la modestele înfăptuiri ale primelor comunităţi în Ierusalem, s-a răspândit în întreaga lume a Imperiului Roman. De la graniţele ţinuturilor persane în Răsărit, până în Britania, din oraşele romane de la Rhin şi de la Dunăre, până la marginea pustiurilor africane, existau comunităţi creştine izolate din soldaţi, negustori, culţi şi sclavi, confrerii creştine din poporimea bogată sau săraci, conduse de către un episcop” (Franz Xaver Seppelt/ Georg Schwaiger, op. cit., p. 21). Aşadar, Creştinismul în Dacia este, după „Istoria Papilor”, de dată cu mult anterioară secolului IV. De altfel, în acest secol IV, Biserica din Roma, cu toate neînţelegerile ei cu celelalte Biserici creştine, ţinea, ca respect, de Biserica Creştină din Byzanţ, ca şi de ce din Antiochia, deşi, după Cyprianus din Cartagina (botezat creştin în 246, episcop în 248, îndură moarte de martir în 258) „fiecare episcop este în dioceza/eparhia sa independent şi răspunzător numai faţă de Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să se facă/instituie/numească episcop al episcopilor” (în De ecclesiae unitate, II, 96-123; vezi şi Geschichte der Päpste, p. 19). În această privinţă, este cunoscut faptul că episcopul din Roma, Leo I cel Mare (440-461) uneori/ocazional/ “primul Papă” deşi “nur mit teilweiser Berechtigung; denn er hatte bedeutende Vorgänger auf dem Stuhl Petri” (Geschichte der Päpste, p. 39: “numai cu parţială îndreptăţire; căci el avea înaintaşi importanţi în scaunul lui Petrus”). Printre cele mai importante teme şi preocupări ale episcopului Leo I cel Mare, în care s-a amestecat, au fost marile şi continuele lupte/neînţelegeri cristologice în răsărit, în care a obţinut în final unele succese. Denumirea de Catolică dată Bisericii din Roma apare scriptic după primăvara anului 452, când Leo I cel Mare, în fruntea unei delegaţii creştine, mergând la Attila, care poposise la Mantua, salvează Roma şi Italia de la prăpădul ce l-ar fi putut face Attila, poreclit „Biciul lui Dumnezeu”, cu hoardele sale de Huni cu care pătrunsese în Italia şi ameninţa să treacă de porţile Romei. Evenimentul se cunoaşte şi a fost privit ca o minune. Prosper Tiro, scriitor creştin din Aquitania, autor al unei Cronici a timpului său, care se termină la anul 455 – probabil anul morţii sale – scrie că succesul obţinut de Leo I cel Mare s-a datorat exclusiv încrederii în Dumnezeu avută de „Papă”, a cărui personalitate a produs o puternică impresie asupra regelui barbarilor: „Întreaga delegaţie a fost primită cu toată cinstea şi atât de bucuros s-a arătat regele de vizita celor mai însemnaţi şi bătrâni Preoţi, încât el porunci să se renunţe la război şi sub promisiunea unei încheieri de pace să se întoarcă peste Dunăre” (op. cit. supra, p. 43). Trebue spus însă că denumirea de Catolică dată Bisericii creştine din Roma are la baza ei, ca vechime, scrisoarea pe care Leo I cel Mare (440-461) a trimis-o lui Anastasius, în care dezvoltă într-un mod ce nu atacă principiile organizării structurale a Bisericii (v. Cyprianus), ci le discerne sistematic, demografic, Roma pe atunci întinzându-se cu stăpânirea ei peste cea mai mare parte din lumea Europei, spunând: dacă, „într-adevăr, episcopii au acelaşi grad/ rang, nu sunt egali în jurisdicţie”/ sfera de acţiune a fiecăruia, respectiv întinderea parohiei lor şi numărul creştinilor/; „căci înaintea episcopilor unei provincii stă Mitropolitul, deasupra Mitropoliţilor, cu o mai mare jurisdicţie, stau Patriarhii…, grija pentru întreaga Biserică îi uneşte la unicul Scaun al Sfântului Petru” (op. cit. supra, p. 43). Înaintea exprimării unei asemenea gândiri, desemnarea de Catolică dată Bisericii Creştine din Roma nici nu era posibilă, ea nefiind întemeiată prin simplul fapt că nu era îndestul de dezvoltată. Cu acest prilej, amintim că Origenes (184-354) a dat pentru prima oară unor scrisori, în afară de cele ale Sfântului Paul, numele de „scrisori catolice” şi apoi Eusebios din Caesarea (265-339). Lista completă şi ordinea în care sunt prezentate scrisorile cu acest nume în Noul Testament a fost făcută de Părintele Bisericesc, Hieronymus/Ieronim (cca. 345-419/420?). Printre aceste scrisori se găsesc şi scrisorile Sfântului Apostol Iacob al lui Alfeu. Denumirea de catolice arată că scrisorile au fost adresate unui cerc larg de comunităţi creştine, Sfântul Apostol Iacob le scrie „celor douăsprezece triburi de împrăştiere”, şi dacă unele din scrisorile sale nu au această caracteristică, ele au fost adăugate la „scrisorile catolice”, deoarece tradiţia le-a transmis sub numele său. „Atât forma, cât şi conţinutul scrisorilor catolice, motivează numele ce li s-a dat” (Pr. Dr. Emil Pascal). Motivaţia de Catolică, dată Bisericii Creştine din Roma a venit două secole mai târziu, o dată cu scrisoarea Papei Leo I cel Mare, al cărei conţinut se referea la întreaga lume creştină. Vrem să mai amintim aici o realitate din Istoria Bisericii Creştine, rămasă necunoscută d-lui Petre Ş. Năsturel. Oare ce va fi putut spune d-l Petre Ş. Năsturel, dacă i-ar fi picat sub ochi acel „Tabel cronologic” întocmit de Buchard Brentjes şi ar fi văzut acolo că în „ANII 302 până în 379” a existat „în Armenia” un Catolicos ereditar”, ceea ce înseamnă că unele Biserici Creştine din Răsărit foloseau termenul „Catolicos” cu înţelesul obişnuit al cuvântului, nicicum legat de Biserica Creştină din Roma sau de vreun anume rit catolic cum, neştiutor, afirmă d-l Petre Ş. Năsturel. Că aşa era şi nu altfel se vede clar din „Notices et Extraits des Manuscrits de la Bibliothčque Nationale et autres Bibliothčques, vol. 37, Synodicon orientale ou Recueil des Synodes Nestoriens, J.B. Chabot, p. 254, unde găsim: „În cel de-al unsprezecelea an al domniei lui Yezdegerd, Regele Regilor, victoriosul, după ce a fost restabilită pacea şi liniştea pentru bisericile Domnului, acest suveran a dat libertate şi linişte comunităţilor creştine şi permise slujitorilor Domnului din rândurile lor să-l laude public pe Christos, fie cu prilejul morţii, fie în timpul vieţii lor; el puse capăt furtunii asupririi tuturor bisericilor Domnului; el înlătură nesiguranţa asupririi tuturor turmelor lui Christos, el porunci cu adevărat în tot imperiul său ca toate bisericile ce au fost distruse în vremea părinţilor noştri să fie reclădite în mod generos, ca altarele devastate să fie restaurate cu grijă, ca aceia ce au mărturisit întru Domnul, ce au suferit în închisori şi sub schingiuiri să fie eliberaţi, ca preoţii, conducătorii şi sfinţii lor să se poată mişca în voie, fără teamă. Aşa s-a întâmplat în acele vremuri şi pe urmă aşa s-a făcut alegerea tatălui nostru, Marc Isaac, ca primat al Marelui Dumnezeu, episcop de Seleuceia şi Ctesiphon, catholicos-ul şi arhiepiscopul întregului Răsărit, care a fost ales de Dumnezeu în fruntea întregului Răsărit”. Aşadar, Biserica din Răsărit se despărţise de Biserica din Roma, devenind o Biserică „Catholică” independentă, socotită ca Biserică persană, ştiut fiind că Regele Regilor, Yezdegerd I (399-420) era împotriva Bisericii de Stat romană, cerând episcopilor din răsărit să se despartă formal de Biserica din Apus. Se ştie, de asemenea, că „în Sinodul Criminal de la Ephesos”, care s-a ţinut în anul 431, „Biserica Domnului a fost ruptă în două jumătăţi”, fapt întărit prin Sinodul de la Seleuceia, care a avut loc în anul 484, după care dată Biserica armeană s-a numit Biserica nestoriană. În acel an 484, s-a întâmplat ca „Catholicosul Babōe să fie îndepărtat din funcţiunea lui de şef al Bisericii, pentru că, în timpul disputei dintre cele două Biserici – răsăriteană şi apuseană, faţă de care nu a luat nici o atitudine – i s-a interceptat o scrisoare „trădătoare” adresată împăratului roman Zenon (474/475 şi 476-491), fapt pentru care şahul Persiei a ordonat să fie spânzurat de degetul inelar cu care „Catholicosul Babōe îşi pusese pecetea pe acea scrisoare. Iată cum şi cât de mult vană este pretenţia d-lui Petre Ş. Năsturel de a fi descoperit în cuvintele „Biserica Catolică din Sirmium” (unde „catolică” nu voia să însemne altceva decât: „de mare cuprindere”, „generală”) “o dovadă importantă despre latinitatea creştinismului nostru, ba încă de “rit catolic catolic”, o dovadă pe care istoricii Bisericii Române n-au observat-o” (ibid., p. 222), şi, totodată, cât de groasă este lipsa sa de informaţii în tema pe care o tratează.

Presupunerea făcută de d-l Petre Ş. Năsturel „că strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi s-au servit de o liturghie în latină, care, cu timpul, s-a transformat în virtutea unei adaptări culturale datorită, de asemenea, evoluţiei fonetice şi lexicale a limbii vii a credincioşilor”, cum şi menţiunea care îi urmează: „Această veche liturghie latină – a cărei formă ne scapă şi care nu trebue confundată cu liturghia romană – cunoştea răspunsul liturgic miserere Domine (Domine miserere)” (ibid., p. 227) sunt cecuri literare fără acoperire istorică. Dacii creştini /Dacoromânii/ Românii au avut din primele timpuri ale organizării unei Biserici a lor, o liturghie în limba vorbită de ei, aceasta fiind şi limba în care Sfântul Apostol Andrei, ca neam din Daci şi sub înrâurirea Spiritului Sfânt, le-a propovăduit învăţătura lui Christos, aceasta căpătând în timp forma avută azi la Români ca urmaşi de Daci din neam în neam. Bazăm această afirmaţie pe un fapt istoric (cunoscut prin mărturii şi din documente), care urcă până în timpul lui Ioan Hrisostom sau Gură de aur, slavon. Zlatoust (cca. 347-407) ajuns Patriarh al Constantinopolului în anul 398, anume că Bessi, neam thracic înrudit cu Dacii şi vecin cu ei, la Sud de Dunăre (capitala lor, Bessapara, se găsea la vreo 22 de km de de Philippolis, azi Plovdiv/ Filipopol, la malul râului Mariţa) creştinaţi, parte de Sfântul Apostol Andrei, parte de Sfântul Paul au avut o liturghie în propria lor limbă, care nu era alta decât limba dacilor, lăsând la o parte că unii dintre Daci – creştini sau necreştini, trăiau amestecaţi cu Bessi (cf. V. Velcov, Die Thrakische und die Dakiesche vor der Spätantike în limba bulgară cu un rezumat în limba germană, Sofia 1959, p. 109). Una din dovezile observate de noi că limba bessilor nu era deosebită de cea a dacilor este hidronimul Arda, un râu de munte „în întregime al bessilor”, al cărui curs până la confluenţa cu Mariţa (al cărui afluent pe partea dreaptă este) se desfăşoară pe platouri înalte. Pe de altă parte, „Autorii antici sau inscripţiile vorbesc de Daci şi atunci când se referă la Sudul Dunării, după cum cei din interiorul arcului carpatic sunt numiţi şi Geţi”. De aici s-a tras concluzia că este vorba de denumiri colective ce au aparţinut la început unor triburi (de Thraci), ca apoi ele să se extindă (citatul după Alexandru Pele, op. cit., p. 49, transcris după Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti 1975, pp. 34/35; v. la acelaşi, textul reprodus de noi, infra, din Cap. Elemente lexicale Daco-române în limbi ale antichităţii). Neam războinic ca şi Dacii – este cunoscută revolta bessilor din anul 13 a. Chr. împotriva romanilor – cum ar fi putut Bessii să adopte, oricât de creştini vor fi fost, limba duşmanului lor, în ceea ce, pe atunci, le era mai scump, liturghia creştină? O astfel de întrebare se impune în mod firesc şi pentru Daci. D-l Petre Ş. Năsturel cunoaşte că Bessi aveau „o liturghie specială… în propriul lor idiom”, o menţionează, spune chiar că liturghia în limba bessilor „era celebrată în anumite biserici din capitala imperiului şi, de asemenea, din Ţara Sfântă, unde trăiau călugări proveniţi din această populaţie” (ibid., p. 226), dar nu vrea să treacă Dunărea la Daci şi să spună – sau să presupună – acelaşi lucru şi pentru liturghia primelor biserici creştine dace, care logic este să nu fi putut fi celebrată decât în limba lor, adică pe înţelesul şi pe dorinţa tuturor creştinilor Daci. D-l Petre Ş. Năsturel uită că Imperiul roman de Răsărit s-a numit la început – o bună vreme – Imperiul Thracic, şi că aceasta este explicaţia de ce liturghia în limba bessilor „era celebrată în anumite biserici din capitala Imperiului” – în toate bisericile creştine din capitala Imperiului, precizăm noi, câtă vreme acest Imperiu Roman de Răsărit s-a numit Thrac: Constantin cel Mare a fost Dac-Român, fiu de Daci-Români, anume: al lui Constantinius I, împărat roman (293-306) şi al Elenei, care atunci când i-a născut împăratului pe Constantin (280 d. Chr.) i-a fost gazdă, câtă vreme împăraţii au fost Dacii Români: Constantin al II-lea (337-340), Constans (9 Septembrie 337 – 18 ianuarie 350), Constantinus al II-lea (9 septembrie 337-361, din „anul 350 d. H., «singurul August» dintre cei desemnaţi de împăratul dacoromân Constantin cel Mare (306-337)”, /cf. Ion Pachia Tatomirescu, op. cit., p. 99/, câtă vreme împărat a fost Leo I „al Thracilor” (457-484), câtă vreme în 359, la Sinodul ţinut la Nike, din Thracia, s-a stabilit, pentru prima dată, identitatea între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; numele uzitat de localnici pentru acest orăşel (situat la cca. 20 km Sud-Est de Hadrianopolis, unde Constantin cel Mare a obţinut victoria împotriva lui Licinius, în anul 324, prilej cu care Nike capătă importanţă istorică), îl cunoaştem de la Procopios din „Caesarea la Mare”, el este: Ostudizo(n), /azi Hafsa/, un nume străvechi thrac/ cf. Procopios, Aedificia, IV, 2,/), câtă vreme acel Byzantion din „colţul Thraciei de pe Bosforul Tracic” a fost ridicat la rangul de „Reşedinţă a Împăratului” /din anul 381 d. Chr. fiind desemnat ca „Noua Romă”/ etc., etc.

S-a spus deja că Dobrogea, la sfârşitul secolului I a. Chr. şi la începutul secolului I p. Chr., era o provincie independentă locuită de Geţi şi de Daci – în anul 28 a. Chr. ea este cucerită /formal/ de cătrre Crassus (general al împăratului Augustus), însă, cu ajutorul lui Roles, rege Dac din Sudul Dobrogei, pe care o cârmuieşte – se zice – în numele lui Augustus până la moartea acestuia (17 septembrie anul 14 după Christos). Aşadar, afirmaţia lui Augustus, trecută de el însuşi în Res gestae divi Augusti, că a „supus pe toţi Dacii din Nordul Dunării” este fără temei istoric, un vis al său sau poate un îndemn pentru urmaşi, Caesar voind şi el a face război dacilor. În timpul când Sfântul Apostol Andrei propovăduia în Scythia Învăţătura Lui Isus peste Dobrogeţi/ Dobrogeni tutela regele Thrac, Rhoimetalces al III-lea (38-45 d. Chr.), deci toată voia ca Dobrogeţii/ Dobrogenii să fi reţinut de la Sfântul Apostol Andrei care le-a vorbit în limba lor şi i-a învăţat, tot atunci, şi ansamblul regulilor de mărturisire a credinţei în Dumnezeul Isus şi de preamărire a Lui în lăcaşurile speciale de închinare/ Biserica Lui Isus Christos/, adică, pentru a ne restrânge la temă, Sfântul Apostol Andrei îi va fi învăţat pe Dacoromâni şi Liturghia în limba lor. Mai putem spune, încă o dată, că la Thraci/ Bessi/ Daci „Vestea cea Bună” a venit „când a venit împlinirea timpului” (Galateni 4, 4; Efeseni 1, 10): acel Mare Preot, Volaigeses, care a condus răscoala bessilor şi a triburilor thrace de la Sud de Dunăre şi până la Rhodope, în ardoarea lui religioasă a insuflat răsculaţilor şi credinţa într-un singur Dumnezeu – contrară credinţei romanilor -, pe care el, ca slujitor în „celebrul sanctuar al lui Dionysos” a preferat să nu-l mai numească. Liturghia din timpul lui Rhoimetalces III şi de mai târziu, din timpul când Dobrogeţia era tutelată de regii odryzi, a fost oficiată în limba localnicilor dacoromâni. Afirmaţia d-lui Petre Ş. Năsturel că „strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi s-au servit mai întâi de o liturghie latină” pe care, după „evacuarea trupelor şi a administraţiei romane stabilite în Dacia” au părăsit-o pentru că -spune d-sa- „Este de negândit că Daco-romanii, şi cu atât mai mult Protoromânii, au putut păstra o liturghie pur latină în asemenea condiţii. Este mai mult ca sigur că ei au întrebuinţat în Biserică propriul lor idiom, limba curentă de toate zilele, pe atunci, practic, identică cu latina populară a imperiului, rugându-se astfel într-un limbaj accesibil tuturor, după exemplul bessilor balcanici sau al goţilor danubieni creştinaţi” (ibid., p. 227: „Il est impensable que les Daco-romains, et encore plus les Protoroumanis, aient pu conserver une liturgie purement latine dans de telles conditions. C’est bien plutôt leur propre idiome, langue vivante de tous les jours, alors pratiquement identique au latin populaire de l’empire, qu’ils employčrent ŕ l’Eglise, priant ainsi dans un parler accessible ŕ tous, ŕ l’instar des Besses balkaniques ou des Goths danubiens christianisés”) – adică după cum bătea vântul – ni se pare prea fragilă, de tot greşelnică, mai ales că d-l Petre Ş. Năsturel nu ne spune de ce, cum şi de când „Protoromânii” au revenit la „termenii bisericeşti latini”? Dl Petre Ş. Năsturel ignoră „Întâia scrisoare către Corinteni” a Sfântului Paul. Acolo stă scris:

„…De aceea, cine vorbeşte într-o limbă să se roage ca să poată lămuri. Dacă eu mă rog într-o limbă, sufletul meu se roagă, dar mintea mea nu trage nici un folos. Ce-i de făcut atunci? Mă voi ruga cu sufletul, dar mă voi ruga şi cu mintea. Voi înălţa imn cu spiritul, dar îl voi înălţa şi cu mintea. Altcum, dacă tu binecuvintezi doar cu spiritul, cum va putea răspunde amin la rugăciunea ta de mulţămită cel ce stă ca om de rând, atunci când nu înţelege ce spui? Bineînţeles, tu faci rugăciunea ta de mulţumită, dar celălalt nu este înălţat sufleteşte. Slavă Domnului, eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. În adunare însă, prefer să spun cinci cuvinte pe înţeles, ca să-i învăţ şi pe ceilalţi, decât zece mii în limbi” (1 Corinteni 14, 13-19). Iată de ce am spus că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit în Scythia/Dobrogea în limba acelora, iată de ce am spus că acele, pe atunci, puţine dar esenţiale reguli/ îndemnuri de oficiere în biserică a celor iniţiaţi întru Învăţătura Lui Isus şi mărturisirea întru această credinţă trebuia, după însăşi învăţătura lui Christos, să fie făcută în limba credincioşilor, nu alta, fie ea şi latina atât de slăvită de d-l Petre Ş. Năsturel, căci şi acei „bărbaţi şi femei care vorbeau latina şi uneori greaca, chiar dacă la casele lor uzau de un alt idiom” – la care ne trimite d-l P.Ş. Năsturel -, ca propovăduitori ai Învăţăturii Lui Isus trebuiau să cunoască şi spusele Sfântului Paul – necum Sfântul Apostol Andrei de-o seamă în Gândire şi Spirit cu Sfântul Paul. D-l Petre Ş. Năsturel afirmă că „miserere Domine sau Domine miserere” sunt „o reminiscenţă română a messei latine în epoca liturghiei slave”. Îi spunem – pentru că d-sa nu ştie – că despre o liturghie, ca „serviciu divin, nu poate fi vorba în nici una din bisericile din Apus înainte de secolul VI, iar despre liturghia ca „messă” nu mai devreme de secolul XV, astfel fiind, titlul articolului său, „O reminiscenţă…”, conţine în el un nepermis anacronism sau, cum spune Salustius, el este contra ac ratus erat (în De conjuratione Catilinae, 60, 5: „contrar faţă de ce a gândit”), toate liturghiile din Apus numite de d-sa datează din secolul VI, iar acel Credo de care se serveşte pentru a ne convinge că „Protoromânii” au utilizat „o liturghie latină catolică”, lăsând la o parte orice anacronism, el n-ar fi putut exista înainte ca Biserica să se fi rostit asupra identităţii dintre „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” – adică nu înainte de Conciliul de la Nike (supra) şi nicidecum înainte de recunoaşterea generală/ catolică a acestei „Identităţi” -, „răspunsul liturgic” fiind, cum spune Sfântul Paul: „amin” (adică: „este adevărat”, „aşa este”, „este sigur”) sau, cum spune Sfântul Apostol Ioan: „Amin! Aleluia!” (Apocalipsul 19, 4). Termenii invocaţi de d-l P. Ş. Năsturel sunt termeni de messă, ei apar deci foarte târziu, o dată cu precizarea regulilor liturgice – desigur, indicaţii/ directive se găsesc şi în Noul Testament, de exemplu în Faptele Apostolilor 6, 6: „I-au prezentat apostolilor, iar ei, după o rugăciune, şi-au pus mâinile asupra lor” şi 13, 6: „Ca ajutor îl aveau cu ei şi pe Ioan”, sau în 1 Timotei 4, 14: „Nu lua cu uşurinţă harul care este în tine, care ţi-a fost dat în urma unei profeţii, o dată cu impunerea mâinilor adunării bătrânilor” ş.a., dar prima organizare normativă a unei liturghii apare de sub pana episcopului din Caesareia în Palestina, Gelasios, mort probabil în anul 395, care a lăsat în urma lui o „Istorie creştină”, umat fiind în această trudă de Rufinus – prietenul din tinereţe al lui Hyeronimus (mai târziu, sub influenţa episcopului său din Ierusalem – 386/417 – Johannes, rupând prietenia cu Hyeronimus, devenit potrivnicul lui), de Socrates „Scolasticul” („Avocatul”), de Theodoretos (393-466), episcop din Cirrhos începând cu anul 423, de Gelasios din Cizicos, care, în 475, împlineşte – adunând scrierile acestora – o Istorie creştină a timpului de până la el. Mai spunem că în limba latinilor acelei vremi, cuvântul liturghie nu pătrunsese în vocabularul lor, sensul creştin al acestui cuvânt fiindu-le necunoscut, ca şi sensul cuvântului Credo, invocat de d-l Petre Ş. Năsturel (v., pentru justificarea acestor afirmaţii, Félix Gaffiot, Dictionnaire illustré Latin-Français sau A. Gariel, Dictionnaire Latin-Français, Paris 1960, unde aceste cuvinte nu există). Liturghie termen de care d-l Petre Ş. Năsturel nu se ocupă – este de veche origine pelasgo-thracă. Let-argos, gr. λήtαρχος însemna „Marele Preot” (Lycophron, poet şi grămătic din Chalcis, v. 991). λήtηρ însemna preot, λήtερα, ας preoteasă; Letogéneia, în doriană Latogéneia desemna pe fiica Latonei, Artemis, căci în doriană latogenés însemna „născut din Latona”, fiul Latonei, Apollon fiind numit Letonides; ληtοuρgέω sau λεitοuρgέω însemna „a exercita pe cheltuiala sa anumite servicii publice” (Anocides, orator din Attica, născut pe la 440 a. Chr. – fiu al unui Dorian/Thrac, Leogoras -, 17, 19), „a îndeplini anumite sarcini pentru binele statului” (Demosthenes, 569, 11), în particular, la Athena, „funcţie al cărei titular suporta cheltuielile şi care constau în organizarea corurilor, echiparea galerelor etc.”, sau „un fel de intendent pre-pus la conducerea muncitorilor de administraţie a unei armate” (Polybios, III, 93, 4), iar la Dionysios din Halicarnassos, care trăieşte în secolul I a. Chr., întâlnim sensul de „a îndeplini un minister sacru” (II, 22); mai târziu, în Noul Testament, însemna „a ruga pe Dumnezeu”: „Într-o zi, pe când oficiau unui serviciu în cinstea Domnului şi posteau…” (Faptele Apostolilor 13, 2); ληtοuργÛα sau λεitοuργÛα în greaca veche însemna „funcţie publică, serviciu public” şi prin aceasta „serviciu oarecare”, la Dionysios din Halicarnass, „serviciu de cult faţă de zei” (I, 21), iar în Noul Testament, are acelaşi înţeles, „serviciul de cult” fiind însă făcut întru slăvirea lui Dumnezeu, după cum se vede din Evanghelia după Sfântul Luca 1, 2: „Când sfârşiră zilele serviciului său, se întoarse acasă”; cuvântul ληtοuργÛα apare într-o inscripţie din Attica datată a fi din anul 386 a. Chr. (Corpus Inscriptiorum Atticorum, add. 554 b, 14); λεitοuργός = „care îndeplineşte o funcţie publică” / la Roma Lictorul, Plutarchos, Romulus, 16) -, „muncitor de administraţie (dulgher, săpător etc.) într-o armată”, „funcţie de cult”, după Dionysios din Halicarnas (II, 22), dar şi după Septuaginta, Psalmul 102, 21, unde găsim λεitοuργός θεο# (Septuaginta este cea mai veche versiune greacă a Vechiului Testament făcută între 250-130 pentru Evreii din lumea greacă – ea a fost utilizată de Biserica creştină veche -, cum şi după Noul Testament, Scrisoarea către Romani, a Sfântului Paul 15, 16: „Ca să vă readuc aminte, pe alocurea v-am scris mai cu îndrăzneală, în numele harului ce mi l-a dat Dumnezeu, să fiu servitorul Lui Isus Hristos la păgâni, consacrat Evangheliei lui Dumnezeu, ca păgânii să devină jertfă bine primită, sfinţită de Spiritul Sfântul”; cuvântul λeitοuργός este întrebuinţat cu sensul său de „servitor” – sensul cel vechi – chiar vorbind şi despre îngeri:

„Iar cu privire la îngeri zice:

El îngerii îi face sufluri de vânt,

iar servitorii săi flăcări de foc”

(Evrei 1, 7).

Acest cuvânt, la început, a avut înţelesurile de mai sus, o codificare normativă model în sensul a ceea ce astăzi se înţelege prin liturghie nu s-a făcut, în Biserica din Apus, mai înainte de secolul VI d. Chr., pe când în răsărit, ne sunt cunoscute anume liturghii cu două secole mai devreme, dintre care cele mai importante sunt: Liturghia est-syriană discutată la primul Synod de la Niceea (325), reformată mai târziu după liturghia lui Nestorios şi a lui Theodoros, „liturghia antiochiană a lui Jacob”, care duce înapoi la un statut din Jerusalem, „liturghia lui Marcu”, din Alexandreia, numită aşa de Cyrillos, după o formă coptă (Copţii sunt spiţă de Thraci), şi tot aşa „liturghia de împărat”, alexandrină, şi cea a lui Gregorios şi „liturghia de Stat” din Constantinopol, atribuită lui Johannes Chrysostomus /340-407/ (cf, Klaus Wegenast, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, s.v., col. 685). În Hellada, acest cuvânt a venit o dată cu Thracii. În limba română -fapt lingvistic important, întrucât el vorbeşte de o anume legătură de lungă durată între Thracii de la Nord de Istru şi cei de la Sud, aşezaţi în Hellada- sunt toate formele din limba greacă, adică: liturgie, liturghie şi leturghie, or, dacă ar fi vorba de un împrumut, nu am fi putut lua decât una din forme, nu toate, pentru desemnarea unuia şi aceluiaşi înţeles, dovada -lăsând la o parte canoanele lingvistice- o avem de la Latini, care au împrumutat acest cuvânt de la Greci, adaptându-l foneticii lor, scriindu-l liturgus, i, şi numai/ în absolută exclusivitate/ cu semnificaţia de „sclav public”, atât şi nimic mai mult (Codex Theodosianus, XI, 24, 1, Ed. Th. Mommsen, 1905) -iar când italienii, urmaşii latinilor, au avut nevoie de acest cuvânt, ei l-au împrumutat (se înţelege, mai târziu) de la Greci, însă şi cu sensul laic, vechi, de „prestaţie” (zile de lucru, serviciu), „impozit”, scriindu-l însă apropiat: liturgica dar aceasta nu i-a împiedicat să păstreze pentru omonimul său (liturgica) înţelesul de „mineralogie tehnică” (de la gr. λÛθαξ care înseamnă, ca adj., „de piatră”, ca subst. „piatră mică” sau de la sinonimul acestuia – ca înţeles substantival – λiθάς (pentru legăturile de lungă durată, intime, dintre Hellada şi „vecinii lor de la Nord, Thracii” /Anaximandros/v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii şi N. Densuşianu, Dacia preistorică: „Între Argos, între Mycena şi între ţările din Nordul Istrului au existat din cele mai vechi timpuri raporturi continue familiare şi religioase”; formele prefixale: li-, le din limba română/ liturghie, leturgie/ se află/ regăsesc şi în limba greacă). Apropiat, şi cu acelaşi înţeles, Românii au cuvântul litie = „procesiune la biserică, după vecernie, având dinainte-i puse pe o tablă, cinci pâini, vin, grâu şi untdelemn, pentru ca să înmulţească Dumnezeu roada creştinilor; cu acel untdelemn sfinţit se ung pe frunte credincioşii”, „pâine sfinţită la litie sau destinată a fi sfinţită la litie” (I.-A. Candrea), „prescure mare cu formă încrustată, având literele NI. KA. IS. HS., ce se traduce: a învinge Isus Christos (gr. nikao, înving) şi care se aduce de credincioşi la rugăciunea litiei”, „rugăciune ce se face la vecernie în ajunul unei mari sărbători” (Alex. Resmeriţă); Grecii au λitή = „rugăciune” (de obicei la forma plurală) sau „implorare”, litαÜ yevn = „rugăciune către zei sau pentru cine se roagă” (Euripides, Supplices, 262), la Homer, aÛ LitaÛ = „Rugăciunile personificate ca zeiţe” (Iliada, IX, 502: „Sunt şi zeiţe ale rugii născute din marele Zeus”) şi Litanie, „rugăciune în care se invocă, pentru o nevoie comună, ajutorul lui Isus şi Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, numindu-i pe rând”, cu corespondent în limba greacă, λitanεÛα (Sept., 2 Macc. 3, 20 şi 10, 16) = „rugăciune, implorare” de la λitanεæω = „a invoca prin rugăciuni, a ruga, a implora” (Iliada, IX, 581; Platon, de re publica, 388 b; compară cu λitαÛnω care are acelaşi înţeles, adică „a se ruga, a implora”, cf. Euripides, Electra, v. 1215) şi în limba latină litānīa, ae cuvânt semnalat târziu, în timpurile creştine de C. Sollius Apollinaris, episcop de Clermont, în Auvergne (către mijlocul secolului V d. Chr.), cu semnificaţia de „rugăciune” (Epistulae, 5, 7), el apare şi în Codex Iustinianus (compus în timpul împăratului Iustinian, 482-565, împărat între 527 şi 11 Noiembrie 565), însă cu sensul de „rugăciune în comun” (op. cit., 1, 5, 3, Ed. Krüger, 1884): latinii au litatio, onis = sacrificiu plăcut zeilor, cuvânt derivat de la litare a cărui rădăcină *lita este împrumutată de la gr. lite ( A. Ernout – A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine, p. 363; compară cu Pauli Diaconi epitoma Festi, 103 L.); Haeduii sau Aedui, un puternic şi numeros popor din neamul celţilor, aşezat în Gallia Celtica, mai târziu Lugdunensis -uniţi de timpuriu cu Romanii au fost numiti de aceştia Fraţi şi Rude– aveau în mare cinste pe zeiţa Litavis, pe care o socoteau protectoarea lor (cf. A. Holder, Altceltischer Sprachsatz, 1896-1919, 21, 245); liturghie, litie, litanie sunt cuvinte autohtone, româneşti, de străvechime thraco-geto-dacă. Am putea adăuga acestora verbul a litrosi = „a prăpădi, a distruge, a nimici”, dar şi „a mântui, a scăpa” cu corespondent „în neogreacă λitρόnω” (I.-A. Candrea). Pentru thracitatea/ vechimea acestor cuvinte amintim antroponimul – şi substantivul – Lityerses ituέρσης în doriană Λituέρσας) un cântăreţ popular frigian (Polux, IV, 54) şi de la el, cântecul cu acelaşi nume – Lityerses -, care înseamnă „Cântecul” 619 a) Lityerses a fost fiul regelui Midas, patronul cosaşilor/ secerătorilor, el fiind şi autorul „Cântecului cosaşului/ secerătorului”- oricum, ca origine un Thrac, după cum şi numele lui. (În privinţa originii termenilor: litanie, litie, litrosi, liturghie, Alexandru Ciorănescu, necunoscând o parte importantă din istoria de începuturi a neamului românesc -în temă: “contribuţia elementului danubian” la “conversiunea la creştinismul arian” a goţilor, gepizilor, vandalilor, slavilor, contribuţie ce “se lasă descoperită intuitiv sau prin conjectură odată faptul îndeplinit” (citatul, în traducere, după Jaques Zeiller, op. cit., p. 539, v. şi infra) şi urmările (transmiterile) lingvistice ce această “contribuţie” o implică- adoptă, în Dicţionarul etimologic al limbii române, pentru termenii de mai sus, indicaţii eronate, istoric necontrolate, logic neverosimile, le cităm, în ordinea alfabetică:

– “litanie (-ii), … Mr. litănie. Mgr. litaneia, în parte prin intermediul sl. litanija (Tiktin). Sec. XVII”;

– “litie (-ii), … Mgr. lite, prin intermediul sl. (v.sb., bg., sb., cr., rus) litija (Tiktin; Vasmer, Gr., 90)”;

– “litrosi (-sesc, -it), vb. … Ngr. lutrono, aoristul lutrosa (Cihac, II, 670; Gáldi 206), cf.v.sb. litrositi (Vasmer, Gr., 90)”;

– “liturghie (-ii), … Mgr. leitourgia (Murnu 33; Sandfeld 21), liturghisi, vb. (a face slujbă), din ngr. leitourgo, sl. liturgisati; liturgic, adj. din fr.;”.

Alexandru Ciorănescu, şi cei pe care se bizue, greşesc de două ori: odată, pentrucă, azi, se ştie, că limba slavă s’a înrudit, din prima vechime a formării ei, cu thraca veche (aceasta este un fapt cunoscut şi îndestul de recunoscut, asupra lui nu mai trebue să ne rostim); a doua dată, când ignoră “contribuţia” pe care a avut-o poporul român la încreştinarea slavilor ( în deosebi, prin contactele avute cu ei în Dobrogea (v. infra), înainte de convertirea lor oficială, la Creştinism.)

Ajunşi la capătul infirmărilor tuturor aserţiunilor d-lui Petre Ş. Năsturel în legătură cu „originea creştinismului în Dacia”, trebue să mai spunem că termenul „dacoroman” folosit de d-l Petre Ş. Năsturel şi de către mulţi alţi istorici români şi străini (printre care şi Mircea Eliade – ism şi superficialitate – în chiar al său “Cuvânt înainte” pus, în iulie 1969, la Universitatea din Chicago, cărţii De Zalmoxis ŕ Gengis Khān) pentru a defini/ denumi populaţia de după cucerirea unei părţi din Dacia de către Traian, nu corespunde niciunei realităţi, el este un hibridism repugnant care trebue îndepărtat întrucât exprimă o noţiune ireală, falsă şi falsificatoare a Istoriei (scrisă cu l majuscul, adică Istoria cea adevărată, nu cea scrisă după interesele fiecărui popor sau fiecărui regim). Nu vrem să filosofăm, dar trebue să-l amintim aici pe Baruch Spinoza, care, în Etica sa, „demonstrată după metoda geometrică”, în axioma 6 (din cele, în total, 7) spune: „O idee adevărată trebuie să concorde cu obiectul ei” (Baruch Spinoza, Etica, în trad. rom. de S. Katz, reactualizarea ediţiei din 1930 a Societăţii Române de Filosofie, Bucureşti 1993, p. 4), or, la d-l Petre Ş. Năsturel (cum şi la toţi ceilalţi care folosesc acest termen aberant, antitetic), ideea fiind „dacoromanii” – o ficţiune, un fals, nimic referitor la aceasta nu poate fi, aprioric, adevărat – ea nu poate nicicum „concorda cu obiectul ei” – lăsând la o parte toate neadevărurile arguţiei sale. Trist este însă, nu că d-l Năsturel face asemenea afirmaţii, ci că Vasile Pârvan, cuprins de un acces inexplicabil de „romanitate” – pe care, dacă n-am avea tot respectul pentru monumentala sa operă, „Getica”, l-am numi, de-a dreptul, demenţial -, s-a putut închina lui Traian ca fiind „părintele neamului românesc”, într-o lungă odă în proză, plină de termeni deliranţi (pe care ne repugnă a-i aminti), un om pervers şi scelerat, un ucigaş care, pentru a-şi croi drum liber la mantia imperială, a ucis mişeleşte, cu propriul său pumnal, pe Casperius Aelianus, – cel care, ca tribun militar, îl însoţise pe Vespasian în Egipt şi care ca praefectus praetorie, sub Domiţian, la 27 octombrie 97 p. Chr., a ridicat garda pretoriană, militară, împotriva lui Nerva, – nici două luni mai târziu, la 28 ianuarie 98, putând îmbrăca, cu mâinile încă nespălate de sânge, dar cu teama trecută, mantia imperială ce purta urma crimei; şi la fel de trist este şi că un Nicolae Iorga, amatorul de formule senzaţionale, vorbind despre Creştinismul la Români, a putut rosti, aflat între două vânturi, nefericita dublă sintagmă, mult contaminatoare, anume că acest Creştinism poartă „sigiliul Romei şi amprenta Byzanţului”; dar şi mai trist este că un mare prelat şi erudit, Părintele Profesor Academician Dr. Dumitru Stăniloae – „în aria Ortodoxiei, o autoritate teologică bine cunoscută” (TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Sfântul Chiril al Alexandriei, Bucureşti, 1991, Cuvânt înainte, p. 6) – a dat toată crezarea predecesorilor săi, afirmând că Creştinismul nostru este o „sinteză de latinitate şi ortodoxie” (în Rolul Ortodoxiei în formarea şi păstrarea fiinţei poporului român şi a unităţii naţionale, articol publicat în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Numărul 4, 1979 p. 529); şi că de foarte curând Prea Cucernicul Preot Prof. Dr. Cezar Vasiliu într-un articol intitulat „Originea şi vechimea creştinismului românesc. Sigiliul Romei şi amprenta Bizanţului”, apărut în “Lumină lină”, Revistă de spiritualitate şi cultură românească, An VII/Nr. 1 Ianuarie – Martie 2002, New York, pp. 13-20 epitomează, într’un fel (mutând doar secolul introducerii Creştinismului în Dacia, de la IV, la II) pe d-l Petre Ş. Năsturel. Aceasta este întradevăr trist, căci ne gândim că mulţi prelaţi îl vor urma în această idee pe Părintele Dumitru Stăniloae, de pildă Părintele Profesor Dr. Ioan G. Coman, care este de o aceeaşi încredinţare: „La puţin timp după cucerirea Daciei de către romani (106), misionarii au semănat credinţa creştină în Scythia Minor şi în toată Dacia, venind mai ales din sud şi răsărit, credinţă care a fost continuu alimentată prin tot felul de oameni şi împrejurări, inclusiv prin imigraţia goţilor, care, pe la jumătatea sec. III, au adus din Capadocia numeroşi prizonieri creştini clerici şi laici în părţile noastre23 (Elemente de continuitate spirituală geto-daco-romană şi creştină în regiunea râului Moussaios-Buzău după mărturii patristice şi arheologice, în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, Buzău – 1983, p. 238; nota „23. Pr. Prof. I. G. Coman, Misionari creştini în Scythia-Minor şi Dacia în secolele III-IV, în M. O., 1978, nr. 3-4, p. 265 ş. u.”). Ca timp, în privinţa „intrării creştinismului în Dacia”, Părintele I. G. Coman îl urmează – fără să-l citeze – pe Vasile Pârvan – cel care, după cum spunea Nicolae Iorga, „a compris donc l’unité que forme d’une certaine façon le territoire compris entre les frontičres géographiques, qui sont les Alpes noriques, le Bosphore Cimmérien, les Carpathes du Nord, l’Olympe2” – şi cel care ne-a lăsat monumentala Getica, dar care, îmbibat până peste cap de măreţia romanilor şi a lui Traian, a putut să afirme (nu ştim şi cât a crezut, Getica sa îl dezminte) că «romanitatea şi creştinismul au crescut în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian» (Nicolae Iorga, Histoire des Roumains, vol. I, Partie II, Bucarest, 1937, p. 15; nota 2. Contributions épigraphiques ŕ l’histoire du christianisme daco-roumain (en roumain), Bucarest 1911, p. VIII”, lucrare de unde – de la pagina 201 – am luat fragmentul de mai sus). Norocul vine însă din altă parte: 1: din dibuire, mergând pe căi drepte, precum cele întrevăzute de istoricul religiilor, Mircea Eliade, care crede „în creştinarea precoce a Daciei (înainte de 271, anul 270 e.n.)” – el nu spune cât de înainte, dar ne pune pe urme certe, ce pot duce la adevăratele începuturi în timp, adică la cele dintâi: Credinţele geto-dacilor în zeul cerului, Zalmoxis, care „au fost absorbite şi radical transformate” de credinţa creştină pătrunsă în Dacia, transformare care nu se putea înrădăcina, după noi, decât în acelaşi timp cu cunoaşterea ei, nu mai târziu, şi aceasta pătrunsă şi cunoscută în limba geto-dacilor primitori şi însuşitori ai noii credinţe ce lumina tot întunericul celei vechi (citatele, după Mircea Eliade, de Zalmoxis ŕ Gengis Khān, Paris 1970, p. 74). Istoricul religiilor, în prezentarea sa asupra „ceea ce este esenţial în religia geto-dacilor” (op. cit., „Cuvânt înainte”), face şi următoarele precizări, pe care vrem să le cităm:

„Să nu uităm că trăsăturile caracteristice ale cultului lui Zalmoxis erau de tip misteric şi escatologic: după Herodot, Zalmoxis ar fi revelat posibilitatea de a obţine imortalitatea cu ajutorul unei iniţieri care comporta un descensus ad inferos şi o epifanie, o ‘moarte’ rituală urmată de o ‘renaştere’… Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pythagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric (astrologie, terapeutică, theurgie etc.) – încurajau apropierea de creştinism”. El încheie aceste precizări cu o notă: „Asta nu vrea să spună, cum gândesc unii autori români, că Zalmoxis anticipase sau pregătise creştinismul”, după care continuă: „Din nefericire cunoaştem destul de puţin fazele cele mai vechi ale creştinismului în Dacia; nu ştim, în consecinţă, dacă anumite aspecte ale religiei lui Zalmoxis au supravieţuit sub o formă nouă, în perioada primelor secole creştine. Dar ar fi zadarnic să căutăm eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc, pentru că acest cult nu era de structură specific rurală, şi mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne, la o creştinare aproape totală” (citatul după: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, 1980, pp.80-81, traducere a lucrării dar în limba franceză publicată la Payot, Paris, în 1970). Nu vrem să comentăm ideile lui Mircea Eliade expuse în textul citat, dar o aşezare-reaşezare în ceea ce a fost – căci a fost – realitate în acele vremi este, faptic, necesară, întrucât ea este esenţială în înţelegerea credinţei/religiei geto-dacilor. Mircea Eliade îşi bizue ideile sale (în cauză) prin afirmaţia că, „de la început, cultul ‘lui Zalmoxis’ a fost răspândit printre oamenii cultivaţi şi în mediile proto-urbane”. Logica ideilor sale este clătinată şi doborîtă de propria-i concluzie la care se opreşte: „…pentru că acest cult nu era de structură specific rurală, şi mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne, la o creştinare aproape totală”. Lăsând la o parte forma sintactică răsucită a acestei concluzii, „o creştinare aproape totală”, implică în sine şi pentru sine, „mai ales” şi în primul rând, o „structură specific rurală” – ca să ne referim la propriile-i cuvinte. De prisos să mai amintim că, atunci când izvoare antice spun despre Geţi şi Daci că sunt athanasoutes (= fiinţe nemuritoare), ele nu au în vedere nicidecum „oamenii cultivaţi” – cum crede M.E. -, ci pe toţi Geţii şi Dacii, fie că ei vin din străvechime – în care li s-a înfipt în spiritul lor această credinţă, fie că ei sunt ai lui Zalmoxis, ai lui Burebista sau ai lui Rhoimetalces. Aceasta este o realitate pretutindenească a duhului geto-dacic. Dar că „aspectele religiei lui Zalmoxis” au fost receptate de „oamenii cultivaţi” ai vremii şi de „mediile proto-urbane”, aceasta nu se poate tăgădui; exemplu târziu este filozoful Iamblichos, care pomeneşte încă – pe la sfârşitul secolului III – de canoanele lui Zalmoxis – dar aceasta este foarte departe de excluzivitatea la care gândeşte Mircea Eliade: dimpotrivă, această preluare de cult în mediile elevate este girul incontestabil al generalizării zalmoxismului în lumea geto-dacă şi, parţial, în lumea de contact cu geto-dacii.

Analizând, în altă parte, componenţa numelui Zalmoxis, ajungând la partea sufixată is spuneam: „is, atestator al existenţei perpetue, înseamnă el un el indefinit repetabil, ca fiinţare, la nesfârşit, în nesfârşit. În această viziune/interpretare IS apare ca o devenire pământeană, indicativă existenţă, a lumii lui Zalmoxis, în care el, indefinitul, trebue, în cele din urmă, să se întoarcă. Prin cele ce s’au spus mai sus, funcţiunile lui Zalmoxis, puternicia lui, rezultă bine definite în credinţa Geto-Dacilor: Zalmoxis era stăpânitor peste lumea de dincolo de moarte (în care Geţii credeau că intrau sufletele, nemuritoare), şi, ca atare, domnia lui se întindea şi peste tainele vieţii – naşterea şi moartea –, lumi pe care le ţinea sub orânduirea şi în puterea lui, hotărînd asupra trecerilor dintr-o lume în cealaltă, aceste lumi fiind în legătură, una cu cealaltă, prin el. Suntem datori să spunem că, dacă am menţionat în contextul de mai sus numele Lui Isus, a fost numai cât am vrut să subliniem semnificaţia lui IS în vremea dintâi a conceperii ei. Nu – evident nu pentru a face o paralelă între Zalmoxis şi Isus. Aceasta este o chestiune de istoria religiilor ce nu încape în preocupările noastre. Şi, deşi Pythagoras, Socrates, Platon au fost văzuţi de unii filosofi şi istorici ca „devansatori” ai creştinismului, gândul nostru merge, în acest unghi de vedere, în primul rând către Zalmoxis: el a iniţiat nu câţiva discipoli – ca Pythagoras, Socrates, Platon -, ci o întreagă lume într’o credinţă cvasi-monoteistă apropiată, prin aceasta şi prin funcţiunile deţinute şi îndeplinite de el, de religia creştină. De aceea, suntem miraţi cum de un istoric al religiilor ca Mircea Eliade a putut merge pe o ficţiune de drum – De Zalmoxis ŕ Gengis Khān şi nu a ţinut calea dreaptă de la Zalmoxis la Isus, oricât de orbitoare ar fi fost lumina de la capătul acestei căi”/ în Cine sunt Etruscii, p. 421/ finalul is de la Zalmoxis marcând definitivul sfârşit al unei lumi barbare îndreptate către o nouă credinţă, începutul IS de la ISUS fiind începutul lumii veşnice creştine: o coincidenţă literară? sau o îndreptare cosmică profeţită? (a se observa repetabilitatea lui is în numele zeiţei Isis în egipteană Esa – văzută uneori ca „Mama Zeilor”; Isis ar însemna /sfântul/ Tron, ea este mama lui Horus pe care, în unele reprezentări ale ei, îl ţine în braţe, alăptându-l; vezi supra, apropierea Noreia-Isis); 2.: cel de adeverire, prin graţia divină, cum se va vedea mai departe, nu însă fără temeiuri cert date.

O paranteză şi unele precizări la cele de mai sus. Dacă pentru justificarea originii cuvintelor considerate de d-l Petre Ş. Năsturel ca fiind latine am evitat etimologia şi lingvistica şi am adoptat metoda lui Aristoteles care se bazează strict şi exclusiv pe informaţia istorică, reală, este pentru a pune la îndemâna specialiştilor o informaţie culeasă din izvoare, cât mai reale, pe care aceştia cu greu o pot avea la dispoziţie, preocupările lor fiind de altă natură, informaţie din care să se poată alege şi preciza, dat fiind adevărul ce îl cuprind şi concluziile către care ele îndreaptă, criterii noi pentru clădirea unor baze cu adevărat ştiinţifice atât etimologiei, cât şi lingvisticii, adaptându-le unor reguli general-valabile şi verificabile, astăzi etimologia şi lingvistica fiind bunuri personale pe care fiecare „specialist” le foloseşte după capacitatea şi punctele lui de vedere. Truda noastră nu a fost zadarnică, pentru că în ţară şi printre Românii din străinătate au început să apară din ce în ce mai multe lucrări care dovedesc originea thraco-geto-dacă a limbii române şi stabilirea originii comune – thraco-geto-dacă – a limbii latine. Ne bucurăm de acest câştig chiar dacă lucrările noastre nu au fost citate, după cum altădată ne-am bucurat – şi am spus-o – de un caz pe care nu este ne-la-locul-lui a-l aminti aici, anume că D.M. Pippidi, care în întreaga a doua parte din viaţa sa de istoric, aceea de când a început să se ocupe de istoria Dobrogei, a identificat „complexul lagunar Razelm-Sinoe-Chituc” cu „lacul Halmyris din antichitate”, fără a da vreo altă referire, după ce a cunoscut, în manuscrisul pregătit pentru tipar, lucrarea noastră tratând despre cursul Istrului şi despre localizarea braţului Peuce, a insulei Peuce şi a lacului Halmyris etc., a introdus în studiile sale o afirmaţie nouă, fără să spună de unde şi cum, că în privinţa lacului Hamyris „concluziile specialiştilor nu sunt întotdeauna limpezi, nici întotdeauna concordante, unii (sublinierea ne aparţine) făcând să dateze acest fenomen geomorfologic din primele veacuri ale mileniului I î.e.n., alţii din prima jumătate a mileniului I e.n.”. Făcând aceste afirmaţii, D.M. Pippidi s-a trădat fără voie, pentru că acei „unii”, citaţi în bloc anonim, sunt numai unul: Caşin Popescu, acesta fiind singurul şi primul care a afirmat şi a dovedit că lacul Halmyris, departe de a fi fost un „lac lagunar”, format în veacul I după Christos (cum a fost considerat de D. M. Pippidi şi de toţi istoricii şi geografii moderni şi contemporani, Români şi străini) el s-a născut „din albia braţului Peuce, mai sus de Histropolis”, aşa cum ne informează Plinius, în Naturalis historia, IV, 12 (24), 78 (după care am luat citatul scris cu litere îngroşate), nu din apa Pontului Euxin, cum a susţinut D.M. Pippidi şi mai cred încă istoricii vremurilor noastre (v. pentru citatul după Plinius, Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Freiburg im Breisgau, 1984, p. 6, passim); D.M. Pippidi a cunoscut manuscrisul lucrării noastre prin conservatorul Bibliotecii Române din Freiburg, căruia i l-am încredinţat în vederea publicării studiului I Podul lui Darius – unde se găsesc afirmaţiile noastre respective şi amplele dovezi aduse pentru justificarea lor – în volumul de publicaţii pe care Biblioteca din Freiburg le edita anual, dar cum acest „conservator al Bibliotecii” nu era de specialitate, dată fiind noutatea afirmaţiile mele, a dat manuscrisul unui anume S. Iosipescu, pasă-mi-te «cercetător istoric» din Bucureşti (care tocmai vizita Biblioteca din Freiburg!) pentru a-l înmâna lui D.M. Pippidi, în vederea obţinerii unui referat asupra conţinutului manuscrisului. D.M. Pippidi face afirmaţiile, citate de noi, în Inscripţiile din Scythia Minor, vol. I, Bucureşti 1983, capitolul Prolegomena geographica; adăugăm că D.M. Pippidi a preferat să mulţumească „cercetătorului S. Iosipescu de la Centrul de Istorie Militară” pentru faptul de a-i fi dat informaţii asupra existenţei hărţii întocmite „de Abraham Ortelius (Daciarum Moesiarumque vetus descriptio)”, publicată în 1595, în loc să ne citeze (D.M. Pippidi, op. cit., n. 71, p. 31). Atât S. Iosipescu, cât şi D. M. Pippidi au cunoscut această hartă nu de la Centrul de Istorie Militară, ci din lucrarea noastră sus-citată, unde, la p. 413, sub HARTA IV DACIARUM MOESIARUM:/ QVE VETUS/ DESCRIPTIO./ Ex conatibus Abra:/ hami Ortelij/1595, scriam că ea „îşi găseşte aici prima reproducere şi primul comentariu – chiar dacă limitat la numai subiectele – şi contribuţiile – studiilor de faţă, şi la forma strict indicativă” (op. cit, p. 413). Faptul că este aşa cum spunem se dovedeşte uşor din felul cum D.M. Pippidi citează această hartă, el ar fi trebuit să respecte cele două puncte de separaţie ce apar în titlul hărţii – aşa cum apar în transcrierea noastră – şi, de asemenea, să respecte şi numele autorului, aşa cum este el trecut pe hartă, nu latinizat de D.M. Pippidi (ebda). Dacă S. Iosipescu nu ne citează în articolul său Dans la mer noire pendant l’antiquité et le Moyen Age, en louvoyant ŕ la recherche de l’ancienne bouche sud du Danube*, un subiect nou în preocupările sale de cercetător, aceasta ar putea fi mai de înţeles, dat fiind poziţia sa, D.M. Pippidi era însă obligat a o face, nu să mulţumească lui S. Iosipescu pentru „o fructuoasă discuţie referitoare la geografia Dobrogei medievale”, mulţumire puţin obişnuită acestui istoric (op. cit., n. 71, p. 31). S. Iosipescu îşi justifică articolul său ca un ”omagiu memoriei inginerului Constantin G. Iosipescu (1889-1953) Inspector de poduri şi şosele în regiunea Dunărei de Jos”. Articolul lui S. Iosipescu a apărut în „Rev. Roum. d’hist.1, XXI, 2, p. 283-302, Bucarest, 1982, la doi ani după cunoaşterea, în manuscris, a studiului nostru I Podul lui Darius, fapt expres remarcat de noi în al nostru Cuvânt după, din cartea Podurile peste Istru…, p. 457, din începutul căruia cităm: „Această carte a fost gata de tipar în luna lui Prier din anul 1981. Studiul I, PODUL LUI DARIUS, l-am încredinţat spre publicare, cu câteva luni mai devreme (Decembrie, 1980), conservatorului Bibliotecii Române din Freiburg, cu rugămintea de a i se face loc în volumul de publicaţii editate anual de instituţie”, adăugând, pentru a elimina orice discuţie asupra acestei afirmaţii, câteva rânduri mai jos precizam că în Darea de seamă în limba germană (Jahresbericht) pe care Instituţia o întocmea anual, pentru justificarea activităţii ei, în cea de pe anul 1981 era trecută „- după obicei – tema lucrării: Die Brücken über den Ister in den ersten Millenium vor Christus (p. 4)”; cauza întârzierii tipăririi acestei cărţi la tipografia Coresi din Freiburg, constitutiv supusă cenzurii „Conservatorului Bibliotecii din Freiburg” s-a datorat (cum mi s-a spus mai târziu), «intervenţiilor de la Bucureşti», desigur, pentru ca interesaţii să-şi poată publica cu prioritate opiniile lor atinse şi lămurite de noi: această „prioritate”, ca notare de dată, a fost rostul acelui Cuvânt după, şi tot acesta a fost şi rostul acelui Cuvânt înainte de la începutul notelor – pp. 457-458 şi pp. 239-240 – în care făceam aluzie, fără a-i numi, la D.M. Pippidi şi S. Iosipescu, de ale căror lucrări am fost informat de o colaboratoare binevoitoare a Bibliotecii, ulterior îndepărtată; cât despre lucrarea lui S. Iosipescu nu vrem să ne ocupăm aici, spuneam doar că acesta, ca cercetător, ar fi trebuit să reproducă pentru zona Peuce-Halmyris nu un desen aproximativ realizat după originalul unei hărţi, ci copia originalului: S. Iosipescu reproduce după Mihail Guboglu şi Anca Radu Popescu un desen parţial al zonei descrisă de el, în loc să reproducă harta indicată de noi după „Kiatip Celebi, Rumelia, ms. Bibl. TKSM, Istambul, R. 1651, f. 19” aflată la „Arh. Stat. Buc., mf. (Turcia), rola 27, c. 781 I. Harta Dobrogei”, cum ar fi trebuit, pentru respectarea izvoarelor, dacă nu s-ar fi ferit să ne ocolească. O precizare, în legătură cu HARTA IV (harta lui Abraham Ortelius) trebue făcută, pentru aceasta reproducem, din cartea noastră Podurile peste Istrul…, nota specială pusă de noi la pagina 446: „Hărţile I, III, IV, VII, VIII, IX, X, XI, XIII, XIV, XV se află în Biblioteca română din Freiburg (Germania). Ele au făcut parte din colecţia de hărţi a Principelui Nicolae al României”, găsită de noi, printr-o împrejurare ce nu îşi are locul a fi relatată aici, şi predată Bibliotecii, pentru a fi înregistrată în Repertoriul său.

Printre tinerii specialişti, actuali, interesaţi de lucrările noastre, numim pe lingvistul Mihai Vinăreanu, un român stabilit în America, la New York, care pregăteşte în prezent o teză de doctorat prin care vrea să dovedească, pe criterii lingvistice, originea thraco-geto-dacă a limbii române; ştim că acesta a fost încurajat, în tema aleasă, şi îmbogăţit cu informaţii istorice – străvechi, vechi şi noi – de către un om de o vastă cultură, Doctorul Florin Tudoriu, excepţionalul nostru prieten, aflat şi el la New York (căsătorit cu Ioana Dragalina, fiica cea mare a lui Virgil-Alexandru Dragalina); acesta i-a pus la dispoziţie, printre multe altele, şi lucrările noastre Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Insula lui Achile, Leuce şi toate numerele din revista Zodii în cumpănă, unde au fost publicate o serie de articole doveditoare a originii thraco-geto-dacă a limbii române şi a originii pelasgo-thraco-dacă a limbii latine, teme asupra cărora cei doi – Florin Tudoriu şi Mihai Vinăreanu – au dus îndelungi discuţii pregătitoare. Aşteptăm investirea cu titlul de „Doctor” a lui Mihai Vinăreanu şi publicarea tezei sale de doctorat într-o ţară ce încă nu ne cunoaşte Istoria, o ţară rămasă naivă, amatoare mai degrabă de senzaţionalul fantastic decât de adevăr; o ţară care trebue adusă în lumea realităţilor prezente ce nu pot pierde din vedere realităţile istorice. Un caz de senzaţional fantastic, care a găsit în America o mare audienţă, a fost cazul acelui rătăcit mintal – să ne fie iertată brutalitatea expresiei – Dr. Hugh Schonfield, un rabbi din Anglia, a cărui carte „The Passover Plot” (“Istoria Paştilor/ Înălţărei”) a atins, în câţiva ani, 22 de ediţii în milioane şi milioane de exemplare. În această carte, Dr. Hugh Schonfield s-a căznit să arate că Isus Christos a fost un „închipuit Mesia, jucând rolul Mesiei şi înşelând astfel omenirea”. (Cu acest prilej, amintim aici un fapt foarte curios, raţional inexplicabil: un român, pe nume Theo Ionescu, emigrat în America în anul 1971, aflând de această carte a lui Hugh Schonfield, a scris în limba engleză o carte: „The Anti-Passover Plot” – al cărei titlu vorbeşte de la sine – şi pentru publicarea ei s-a adresat, la 13 aprilie 1984, tipografiei Coresi din Freiburg, o tipografie românească, la conducerea căreia era un anume Dumitru Popa; acest Dumitru Popa, hirotonit preot la Paris, fără a fi căpătat anterior nici o cunoştinţă religioasă temeinică şi fără a fi absolvit vreo şcoală superioară, a refuzat tipărirea cărţii lui Theo Ionescu.) Dar nu numai America Statelor Unite -mai degrabă decât Statele Unite ale Americii- trebue adusă la o anume realitate, ci şi îndărătnicii istorici şi arheologi români care continuă să susţină nu numai originea latină a limbii române, dar şi originea latină a neamului românesc, cum de pildă un Mihai Doru, care, urmându-l pe Vasile Pârvan (care într-un moment de extaz romanic necontrolat – altfel inexplicabil la autorul Geticei într-o odă în proză scrisă în termeni deliranţi i s-a închinat împăratului Traian ca fiind părintele neamului românesc) a putut scrie – fără să-şi citeze înaintaşul – un articol intitulat: DESPRE ÎMPĂRATUL NOSTRU, TRAIAN, îmbrăcându-şi articolul în alte straie decât cele croite de Vasile Pârvan, pe care refuzăm, pentru că ne este sufleteşte greu, să le descriem. Ce ne miră mult – mult de tot! – este că articolul lui Mihai Doru a putut să apară în „RENAŞTEREA, Revistă de cultură şi atitudine naţională”, al cărei director este Grigore Schileru, un doctor de excepţie, iar redactor, Ovidiu Vuia, după noi, spus în cuvinte simple, obişnuite, cel mai mare poet, în viaţă, al românilor din ţară şi din exil (numărul pe martie 1954, pp. 30-31); sau Mircea Babeş, apărătorul înverşunat al acestei idei, ales arheologul şi istoricul Nr. 1 de către colhoznicii breslei sale. Dar va veni şi vremea aceea, a lui Haşdeu şi Eminescu, a lui Nicolae Densuşianu – el demonstrează că în legendele din limba română în care apar numele de „Traian voinicul” sau „şanţul lui Troian”, mai târziu (fireşte, în altele) forma alterată: „Troian”, aceste nume nu au nici o legătură cu împăratul Traian, ci cu Hercule, care era numit şi Troian, care, „în alte legende române, este una şi aceeaşi personalitate preistorică cu Iovan Iorgovan sau Hercule” (op. cit., p. 425, passim), fapt deosebit de important pentru spulberarea unei idei greşite şi foarte mult speculată de părtaşii latinităţii poporului român -, a lui Alexandru Tzigara Samurcaş şi altora, ca Marin Bărbulescu-Dacul şi Maria M. Bărbulescu, autori ai cărţii Originea daco-tracă a limbii române, tipărită la Tipografia Nicu Grassianu, la Bucureşti, în 1936, în care stă scris pentru toţi: „Limba română populară… este o limbă cu formă şi un înţeles mai vechi decât cele ale limbilor latină şi elină dinainte de Christos” (op. cit., n. 45, p. 10 şi urm.).

În privinţa vechimii şi a căilor de venire a Învăţăturii Lui Christos în Dacia, înainte de trece la teza noastră vrem să facem unele completări şi precizări.

1. Cercetătorul catolic J. Zeiller, în cartea sa Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’empire romain, publicată la Paris în 1918, în capitolul II, sub „I. Légendes et conjectures, în legătură cu propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în Scythia, spune:

„Si l’on en croyait un passage un peu ambigu d’Eusčbe sur le mission de divers apôtres, saint André aurait, d’aprčs Origčne, evangélisé la Scythie. Le passage est ambigu parce que l’endroit oů commence le citation d’Origčne, qu’Eusčbe déclare textuelle, n’est pas assez nettement marqué. Si elle ne commence, comme il se peut, qu’avec les indications relatives ŕ saint Pierre et ŕ saint Paul, celles qui concernent les autres apôtres, énumérés auparavant, ont beaucoup moins de portée: et précisément les informations sur Thomas et André sont les męmes que fournissent les Actes apocryphes, documents tardifs et de caractčre légendaire. Peut-ętre circulait – il déjŕ depuis quelque temps, lorsqu’écrivait Eusčbe de tels récits sut le compte d’André2 et ce serait lŕ une sérieuse raison de douter que ses données soient réellement empruntées ŕ Origčne. Mais au cas oů elles en viendraient effectivement, comment convient-il de les apprécier? Et tout d’abord comment comprendre ce nom de Scythie?” (op. cit., p. 28; „1. θvμας m¢n, Éw ² παράδοσiς περiέχεi, t¯n ParyÛan eÞl®xen, Andrέaw de t¯n SkuyÛan. Ainsi s’exprime Eusčbe, Hist. eccles., III, 1, 1, et il ajoute, aprčs avoir rappelé les missions de Pierre et de Paul, Hist eccles., III, 1, 1, qu’il reproduit textuellement un renseignement des Expositions sur la Genčse, d’Origčne. Le reproduisait-il déjŕ en parlant de Thomas et d’André? Le texte est donné dans les Oeuvres d’Origčne, Patr. gr., XII, 92″; „2. D’aprčs J. Flamion, Les Actes apocryphes de l’apôtre André, la premičre rédaction de ces actes, rédaction dont on ne peut qu’imparfaitement reconstituer le contenu, remonterait ŕ la fin du IIIe sičcle. Les actes d’André ont été publiés par Lipsius-Bonnet, Acta Apostolorum Apocrypha, II, 1”; în traducere: „Dacă s-ar crede un pasaj puţin ambiguu al lui Eusebiu despre misiunile diverşilor apostoli, Sfântul Andrei, după Origene, ar fi evanghelizat Scythia. Pasajul este ambiguu pentru că în locul unde începe citarea din Origene, pe care Eusebiu o declară textual, nu este destul de net marcată. Dacă ea nu începe, cum se poate, decât cu indicaţiile relative la Sfântul Petru şi Sfântul Paul, cele care privesc pe ceilalţi apostoli, enumeraţi mai înainte, au mult mai puţină dezvoltare: şi tocmai informaţiile despre Thomas şi Andrei sunt acelea pe care le furnizează Actele apocrife, documente târzii şi de caracter legendar. Poate că ele circulau deja de câtva timp, când scria Eusebiu, astfel de referinţe pe seama lui Andrei şi ar fi aici un serios motiv de îndoială că aceste date au fost întradevăr împrumutate de la Origene. Dar, în cazul în care ele ar veni efectiv de la el, cum ar trebui să fie preţuite? Şi, mai întâi, cum se înţelege acest nume de Scythia?”; „1. Lui Toma, cum spune tradiţia, i-a căzut la sorţi Parthia, iar lui Andrei, Scythia. Astfel se exprimă Eusebiu, Ist. ekles., III, 1, 1, şi el adaugă, după ce a amintit misiunile lui Petru şi Paul, că el reproduce textual o informaţie din Expuneri asupra Genezei, de Origene, Patr. gr., XII, 92”; „2. După J. Flamion, Actele apocrife despre Apostolul Andrei, prima redactare a acestor acte, redactare căreia nu i se poate decât imperfect reconstitui conţinutul, ar urca către finele secolului III. Actele despre Andrei au fost publicate de Lipsius-Bonnet, Acta Apostolorum Apocrypha, II, 1″).

Câteva lucruri clare: Eusebios declară că reproduce textual o informaţie luată de la Origene. De ce? Tocmai pentru că, în acel timp, circulau şi redactările „apocrife”, care, chiar dacă nu puteau fi exacte, un om ca Eusebios nu se putea lua după ele, câtă vreme avea la dispoziţie informaţia certă a lui Origenes. Episcopul din Caesarea în Palestina, Eusebios, nu poate fi bănuit de mistificări, a nu-l crede este o blasfemie, şi Jacques Zeiller se fereşte a o face. Cităm, în traducere, un aspect logic al gândirii lui Jacques Zeiller, după ce observă că afirmaţia lui Origenes despre evanghelizarea Scythiei de către Sfântul Apostol Andrei este confirmată şi de către Sfântul Iustin şi de către Tertulian: „Dacă nu se uită că pe malul roman al Mării Negre se înşirau o serie de vechi colonii greceşti, Apollonia, Mesembria, Calatis, Istropolis, serie care se prelungea de altfel dincolo de Dunăre cu Tyras şi Olbia, oraşe neaservite imperiului, dar protejate de el, se va admite de bună seamă că acest ţărm de coastă, în acelaşi timp elenic şi roman, a solicitat activitatea unuia din primii predicatori ai creştinismului” (ibid., p. 30). „În aceste condiţii” – spune Jacques Zeiller -, “noi nu putem înregistra, la subiectul pătrunderii creştinismului către gurile Dunării încă din primul secol, decât o simplă posibilitate” (ebda). În privinţa întrebării „Cum trebuie înţeles numele de Scythia?” Jacques Zeiller dă răspunsul exact: Se ştie că sub Aurelian, Dacia transdanubiană fiind abandonată, s-au format… două noi circumscripţii, Dacia ripensis, riverană Dunării, şi Dacia Mediterranea sau Dardania, la Sud de precedenta… „De la Mésie inférieure enfin on détacha, aux bouches du Danube, une derničre province, la Scythie” (op. cit., p. 5), denumire pe care o explică prin preexistenţa ei, această parte a Daciei fiind numită scitică în limbajul curent. „Ovidiu, exilat la Tomi, nu se plângea de a fi surghiunit la Scythi? De asemenea, de ce, cu ocazia divizării danubiene, s-a făcut o Scythie, dacă această ţară de la gurile Dunării nu a fost puţin scită, sau cel puţin nu a trecut ca atare? Astfel s-a putut să existe aici, de destul de devreme, Sciţi sau Sarmaţi, foarte puţin numeroşi, fapt posibil, convertiţi la creştinism, fără ca vechea Scythie să fi fost atinsă de acţiunea misionarilor. Şi iată un fapt care dă cu atât mai mult dreptate afirmaţiilor, cam excesive în forma lor, ale lui Tertulian şi Iustin, ca şi contradicţiile lui Origene, pe care acesta, în pasajul precitat din Comentariile asupra Sfântului Matei, nu contestă absolut decât că o slabă parte a sciţilor sau a sarmaţilor a putut să audă anunţarea Vestei Bune”. Acestea le spune Jacques Zeiller, la p. 30 din lucrarea citată, dar mai trebue să adăugăm şi două precizări ale acestuia, puse sub notele 1 şi 2 de la aceeaşi pagină: „1. Enumerând popoarele îndepărtate, ca Bretonii, Germanii, Sciţii, Sarmaţii, care nu sunt câştigate la creştinism, el spune că cea mai mare parte dintre ei, plurimi, nu l-au auzit încă predicat: un mic număr a putut să fie mai favorizat”; „2. Există încă un text de care se poate face uz în favoarea evanghelizării apostolice a Sciţiei, anume acela al Sfântului Paul, Scrisoarea către Coloseni III, 11: Nu mai există nici Grec sau Evreu… nici barbar sau scit. Această aluzie la Sciţi probează că Sfântul Paul vedea deja Creştinismul substituind unităţii comunităţii iudaice, a civilizaţiei eline şi a imperiului roman, o unitate nouă, mai înţelegătoare şi mai profundă. Popoarele cele mai barbare, al căror tip sunt Sciţii, sunt chemate să intre în această unitate nouă, ca toate celelalte. Menţiunea lor indică deci ideea pe care Paul şi-o făcea despre universalitatea propovăduirii creştine, dar ea nu înseamnă neapărat că Sciţii au auzit-o”. Orice s-ar spune – afirmă Jacques Zeiller mai departe – „nu putem conchide că creştinismul a rămas necunoscut în aceste locuri până la sfârşitul secolului al III-lea” (ibid., p. 42; pentru dovezile aduse de Jacques Zeiller, v. Cap. „II. – Premičres lueurs d’histoire”).

Pătrunderea Învăţăturii Lui Isus în provincia Dobrogea, numită Scythia de episcopul Eusebios din Caesarea în Palestina (născut între anii 260/265, mort în 341/342, episcop din anul 313), apare, în lumina istoriei, fapt plin de realitate. De aceeaşi părere este şi A. Harnak în Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den drei ersten Jahrhunderten (Leipzig, 1924, pp. 109-110).

2. Această opinie o aflăm şi la episcopul din Roma, Hippolytos („Contra Papă” al episcopului Kallistus (217-222), în unele documente Calixtus I) autor al unor opere importante: Philosophumena şi Apostolik® parάdosiw (Transmisiile verbale ale Apostolilor /Propovăduirile Apostolilor/). În aceasta din urmă, sub capitolul II EPI TΩN I’B’ APΟΣΤΟΛΩΝ (ÎN PRIVINŢA/ASUPRA CELOR 12 APOSTOLI) el scrie: „Andrei a predicat scythilor şi thracilor, răstignit la Patras din Achaia pe un măslin în picioare şi înmormântat acolo” (B. Altaner, Patrologie. Leben, Schriften und Lehre der Kirchenväter, 6, 1958, p. 151). Hippolytos moare în anul 235, la Sardinia, unde a fost exilat, împreună cu episcopul din Roma, Pontianus, în timpul prigonirii creştinilor, ordonată de împăratul Maximinus Thrax, şi unde amândoi episcopii au murit din cauza lipsurilor şi a climei defavorabile lor, în acelaşi an, adică în 235; episcopul Pontianus, cu câteva zile înainte de moarte – exact la 28 septembrie 235 – renunţase la rangul lui: „aceasta este singura dată exactă, ca zi şi lună, din istoria papilor” (Seppelt/Schwaiger, op. cit., p. 17). În Der Grosse Brockhaus, Jubiläums Ausgabe, Bd. 5, p. 330, se afirmă că şi Hippolytos a renunţat la funcţiunea lui de episcop. Cu acest prilej, ne socotim obligaţi să semnalăm o eroare apărută în cartea Izvoare privind Istoria României, I, Comitetul de redacţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gheorghe Ştefan, Bucureşti, 1964: sub „HIPOLIT (ROMANUL)” se spune că: „S-a născut în anul 175 e.n. şi a murit în timpul persecuţiilor organizate împotriva creştinilor de către împăratul Decius (250 e.n.)”. Eroare! Hippolytos a murit în anul 235, aşa cum spun Seppelt şi Schwaiger – acelaşi an, pentru moartea lui Hippolytos este dat şi de istoricul din Münster, Dr. B. R. Voss, în der Kleine Pauly, Bd. 2, col. 1174; în timpul prigoanei lui Decius (249-251), în anul 250 îndură moarte de martir episcopul din Roma, Fabianus (236-250); data naşterii lui Hippolytos nu se cunoaşte, anul 175 p. Chr., menţionat în Izvoare nu poate fi decât presupus; mai spunem că traducerea textului citat de noi apare mult prea liberă în Izvoare…, traducerea corectă este aceea făcută de noi. Lucrarea lui Hippolytos, Apostolike paradosis are o mare însemnătate şi pentru istoria liturghiei pe atunci în căutarea unei „ordini bisericeşti” (cf. Dr. B.R. Voss, op. cit., loc. cit., supra) şi încă foarte departe de acele „miserere Domine” sau „Domine miserere” invocate de d-l Petre Ş. Năsturel pentru dovedirea „latinităţii creştinismului românesc”, aceste formule liturgice vor apare abia către sfârşitul secolului V şi începutul celui următor în timpul papei Gregorius I cel Mare (590-604) socotit „Învăţătorul Bisericii Catolice” („Kirchenlehrer”).

3. Q. Septimius Florens Tertullianus, un creştin mirean din Cartagina (născut către anul 160, mort după 220 p. Chr.) cel mai însemnat teolog şi scriitor bisericesc al vremii sale, având şi „cea mai frumoasă vorbire” (John McManners, Geschichte des Christentums, Frankfurt/New York, 1993, articolul Die frühe Christengemeinde, semnat de Henry Chadwick, p. 59), în Adversus Iudaeos (Contra Iudeilor), Cap. VII, scrie: „…In quem alium universae gentes crediderunt, nisi in Christum, qui jam venit? [Cui etenim alii crediderunt gentes? Parthi et Medii… et ceterae gentes, ut jam Getulorum varietates, et Galliarum diversae nationes et Britannorum inaccessa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarmatarum et Dacorum et Germanorum inaccessa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarmatarum et Dacorum et Germanorum et Scytharum et abditarum multarum gentium et provinciarum et insularum multarum nobis ignotarum [et], quae enumerare minus possumus? In quibus omnibus locis Christi nomen, qui jam venit et regnat”, în traducere: „… Într-adevăr, cărui altul i s-au încrezut toate neamurile dacă nu Lui Christos care de acum a venit? În cine altul, întradevăr, au crezut neamurile? Parţii şi Mezii… şi celelelalte neamuri, până şi acelea de Getuli feluriţi, şi diferitele popoare păgâne ale galilor şi britanicilor din locuri inaccesibile pentru Romani, fără îndoială supuse lui Christos, şi ale sarmaţilor şi dacilor, şi germanilor, şi scythilor şi a celor mai ascunse neamuri de barbari şi îndepărtate provincii şi multe insule nouă necunoscute şi pe care mai puţin le putem enumera? În toate aceste oricari locuri (este cunoscut) numele lui Christos, care de acum a venit şi domneşte” (citatul în l. lat. după izvoare sub „CVII Q. SEPTIMII TERTULIANI”, fragmentul scris cu litere groase a fost completat de noi după Jacques Zeiller, op. cit., n. 1, p. 29, unde el comentează acest text al lui Tertullian, iar traducerea textului ne aparţine: am ţinut la această completare pentru a arăta cât de bine era informat Tertullian, aceasta pe de o parte, pe de alta, de a spune că, dacă ar fi fost vorba numai despre Getulii Mari şi Getulii Mici, el nu ar fi folosit forma Getulorum varietates, ci una directă, în varietates el cuprinzând, desigur, şi celelalte neamuri de Gaetuli, precum cel al Berberilor, care se ştie că locuiau lângă Getuli, în Africa de Nord – probabil şi pe cel al Tuaregilor (căci aceştia vorbesc aceeaşi limbă cu Berberii, deci sunt din acelaşi neam) -, pe cel al Melanogaitulilor (Plinius, Nat. V, 10), pe cei ce îşi ziceau Mazices (azi Amazigh sau Imazighen), pe cei numiţi Mazyes sau Maxyes după Herodot (IV, 191) aceştia ar fi provenit dintre Troieni, ar fi fost, deci, Thraci-Dardani, adică Geţi din Sudul Dunării -, numele lor însă se consideră a fi de origine libyană, ca şi Mazices = Nobili (M. Leglay, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 1122): despre Getulii = Geţi, v. supra). Getuli au fost Iuba I – care, asociat cu Pompei, a luptat împotriva lui Caesar, nimicindu-i acestuia armata lui C. Scribonius Curio – şi Iuba II (28 a. Chr. – 23 p. Chr.), fiul celui dintâi, luat la Roma şi crescut la curtea lui Augustus, care va face din el regele Mauretaniei, ce cuprindea şi o parte din getuli. Acest Iuba II a fost un cărturar, un istoric, un geograf, un arheolog ce s-a ilustrat, ca atare, prin operele sale şi prin activitatea sa de a culturaliza şi ridica neamurile de Getuli din Africa de Nord, neamuri cărora a vrut să le redea independenţa, încurajând răscoala acestora împotriva Romei, încercare neizbutită, această răscoală fiind înăbuşită de Cassus Cornelius Lentulus, care tocmai fusese numit Consul Africae, fapt pentru care a primit ornamenta triumphalia. Acest Iuba II a fost onorat la Atena, în Egipt şi în Spania, el a dat numele de Caesarea (azi Cherchel, la 96 km Vest de Alger) capitalei regatului său mauretania (Solinus, XXVI, 16), din care a făcut un mare oraş, cu un port important, şi, totodată, un centru al Hellenismului getic. Această Caesarea avea să devină unul din cele mai importante oraşe ale Africii de Nord şi unul din centrele Creştinismului, care a pătruns acolo de timpuriu, probabil încă din secolul I, în general se admite însă începutul secolului II, o dovadă pentru prima ipoteză ar fi numărul mare de martiri pe care Getulii i-au dat înainte de marea prigoană din timpul lui Diocleţian şi, mai ales, în timpul acestei prigoane. Iată, deci, justificarea lui varietates, formă adoptată de Tertullian pentru a indica pe Getuli. Afirmaţiile/informaţiile date de Tertullianus – în toate privinţele – nu au găsit la d-l Petre Ş. Năsturel, după cum nici la istoricii români care au comentat-o, nici cea mai mică credibilitate!

Închidem comentariul în legătură cu apariţia formulelor „Miserere Domini”, „Domini miserere” şi „Credo” cu un fapt, bine cunoscut, din Istoria Creştinismului în imperiul roman.

Se ştie că, până către finele secolului IV p. Chr. şi începutul secolului V, „Viele Christen nahmen weiterhin an traditionellen römischen Festlichkeiten teil; bisweilen schokierten sie ihre Bischöfe, wenn sie in der Kirche tanzten, sich bei feiern auf den Friedhöfen betranken, Rat bei Magiern suchten oder auf Zaubermittel zurückgriffen, um Beschwerden zu heilen. Erst gegen Ende des 4. und Anfang des 5. Jahrhunderts wurden in diesen Hinsicht Bedenken geäβuert” (John McManners, op. cit., p. 76: „Mulţi creştini luau mai departe parte la sărbătorile tradiţionale romane; uneori, scandalizau pe episcopii lor când dansau în biserică, se îmbătau la ceremonii în cimitire, căutau sfat la magicieni sau se întorceau la vrăjitorii, ca să-i scape de necazuri. Abia către sfârşitul celui de-al patrulea şi începutul celui de-al cincilea secol s-au manifestat cugetări în această privinţă”). Nici urmă, deci, în acel timp invocat de d-l Petre Ş. Năsturel, de o liturghie latină cu formulele citate de d-sa, într-o biserică în care se dansa şi cu creştini care, ca să scape de rele, se duceau la vrăjitori, iar pentru sfaturi, la magicieni. În privinţa existenţei unui creştinism curat şi a unei liturghii mai înfiripate, Biserica din Răsărit era mult mai înaintată şi mult mai bine organizată, aceasta reiese clar dintr-un text aflat în Cronica din Arbela, pe care îl reproducem după Eduard Sachau: „Subhhâ-Lisô ging in sein Land, bewundernd die herrliche Ordnung, welche in den Kirchen (von Adiabane) herschte, und die G roβe Zahl der (dort vorhandenen) Christen. Auch began er die Ordnung der Dinge, die er gessehen, zu befolgen, indem er Gott pries für die gröβe der Hyparchie Adiabene und ihre kirchlichen und apostolischen Kanones” (p. 65: „Subhhâ-Lisô se duse în ţara sa, admirând încântătoarea ordine, care domnea în bisericile (din Adiabene), şi marele număr de creştini (existent acolo). De asemenea, a început să urmeze ordinea lucrurilor pe care el le-a văzut, lăudând pe Dumnezeu pentru mărimea Eparhiei Adiabene şi pentru canoanele sale bisericeşti şi apostolice”; clar: „ordine” şi „canoane bisericeşti şi apostolice” arată existenţa unei liturghii minunate în Biserica răsăriteană, şi era aceasta în anii imediat următori venirii pe tronul Persiei a lui Sâpôr (241-272) când scaunul episcopal de la Bęth-Zabhdai era ocupat de Subhhâ Lisô). Este destul să mai amintim că, pe când în Antiochia (din Syria), în secolul IV, existau 3000 de creştini întreţinuţi în mănăstirile Bisericii, în Italia abia în 550 apăreau regulile lui Benedict din Nursia pentru orientarea comunităţii mănăstirilor tutelate de biserici. De altfel, termenul creştin s-a rostit pentru prima dată la Antiochia: „…la Antiochia li se dădu discipolilor pentru întâia oară numele de creştini” (Faptele Apostolilor, 11, 26). Ca şi cei din Adiabane, Daciiromâni din Dobrogeţia vor fi avut propria lor liturghie, la fel de încântătoare şi de frumoasă ca aceea pe care o ascultau rudele lor încreştinate din Adiabane. Iată încă un adevăr ignorat de d-l Petre Ş. Năsturel în gândirea sa asupra introducerii Creştinismului în Dacia: „Istoricul ştie că s-a petrecut ceva important, anume că discipolii, dintr-o grămadă de oameni fricoşi au făcut misionari cutezători care erau gata pentru credinţa lor să-şi pună viaţa în joc. Învierea nu este, totuşi, acelaşi lucru cu retrăirea (nici chiar în textele în care se accentuează natura evenimentelor din lumea de aici), ci înţelege un misterios «Mers la Dumnezeu»” (John McManners, op. cit., p. 30: „Der Historiker weiβ, daβ etwas wichtiges geschah, das die Jünger von einem Haufen ängstlichen Männer in Kühne Missionäre vervandelte, die bereit waren, für ihren Glauben ihr Leben aufs Spiel zu setzen. Auferstehung ist jedoch nicht gleichbedeutend mit Wiederbelebung (auch nicht in den Texten, die die diesseitige Natur des Ereignisses betonene), sondern meint ein geheimnisvolles «Gehen zu Gott»”) şi că aceasta s-a întâmplat în şi din vremi apostolice. Şi istoricul – nu însă şi d-l Petre Ş. Năsturel – mai ştie încă ceva, anume că lipsa de biserici durabile, de nume de episcopi sau de nume de martiri, nu este un indiciu că până la prima menţiune a unor asemenea evenimente nu a existat nici o comunitate creştină, nici o viaţă creştină, astfel de menţiuni, în acele timpuri de grozavă ură împotriva creştinilor imprimată de Judei, manifestările creştine făcându-se în cât se putea de ascuns: chiar şi mai târziu, când Creştinismul prinsese o oarecare tărie, păstrarea credinţei ca un secret de suflet era încă practicată, un exemplu în această privinţă îl oferă creştinul Iallius Bassus, fost legat al Moesiei: „Nous n’avons pas ŕ nous arręter ici au fait, en soi-męme intéressant, qu’un ancien légat de Mésie, qui avait gouverné la province sous ce męme rčgne de Marc-Aurčle, est probablement mort chrétien. Il se nommait Jallius Bassus et l’on sait, par unei inscription de Troesmis (C.I.L., III, 6169), qu’il fut légat propréteur de Mésie Inférieure sous le troisičme consulat de Marc-Aurčlč et le second de L. Verus, c’est-ŕ-dire en 161. Or une autre inscription gravée sur un sarcophage chrétien du cimetičre de Calliste et publiée par de Rossi, dans sa Roma suterrane, t. I, p. 309 et pl. XXX, fig. I, mentionne une Iallia, fille de Jallius Bassus et de catia Clementina; ce monument, éléve par Aelius Clemens, fils de Jallia, ne donnant pas le nom du mari de celle-ci, sans doute parce qu’il était paien, et donnant au contraire celui de Bassus, on en a conclu avec raison que ce dernier devait ętre chrétien. Mais il y a tout lieu de croire, si c’est bien l’ex légat de Mésie qui fut ainsi enterré au cimetičre de Calliste, qu’il se convertit au christianisme seulement aprčs avoir exercé celle légation. Ce n’est donc pas encore avec lui que nous pourrons nommer un chrétien des provinces danubiennes antérieur ŕ Dioclétien” (Jacques Zeiller, op. cit., n. 4, pp. 46-47), ceea ce înseamnă, pe lângă faptul nedeclarării pe faţă, a apartenenţei la Creştinism, şi că, în Dobrogeţia, Creştinismul a pătruns anterior semnalării creştinului Jallius Bassus, adică înainte de anul 161 p. Chr. Că acesta va fi fost slab, cum deduce Jacques Zeiller, din scrierile Sfântului Justin, din „amplificarea evidentă a retoricii lui Tertullian” şi a „restricţiilor lui Origenes”, după cum şi din „absenţa oricărei Biserici constituite” în Dobrogea Pontică (op. cit., pp. 38-39), aceasta nu poate fi decât o chestiune de interpretare, nu de non-existenţă.

Poate că ar mai trebui să spunem că în Vest, autoritatea Romei catolice în anul 600 p. Chr. cuprindea doar jumătate din Italia, pe când în Răsărit, autoritatea Bisericii, să-i spunem: ortodoxe, era incomparabil mai întinsă, fapt ce se poate citi în Cronica din Arbela.

Caşin Popescu