Ţipăt pentru Basarabia

Când ţi-au luat Basarabia şi Bucovina, ţara mea

Ţi s-au tăiat mâinile-amândouă întinse către soare

Şi de atunci tu ai fost o ţară Ciungă, ţara mea,

O Rană despicată în două

Una din Răni plecată în deportare!

Când românii din Basarabia şi Bucovina

Erau duşi în inima Siberiei

Bucăţi din inima Ta, Românie,

Îngheţau în pustietatea nesfârşită a Siberiei

Privind cu ochii holbaţi Carul Mare pe cer

Gândindu-se îngroziţi la vremea când va coborî

Să-i ia şi să-i ducă acasă!

Când românii din Basarabia şi Bucovina

Ajungeau în inima Siberiei

Dinţii le clănţăneau în gură atât de tare

Că în Cancelariile lumii Şefii de State

Îşi puneau vată în urechi.

În timpul acesta în ţară activiştii de partid

Strigau: Trăiască Marea Uniune Sovietică

Şi poporul sovietic eliberator!

Ajunşi în Siberia, Românii

Îşi făceau bordeie din lacrimi

Acoperindu-le cu sentimele lor de milă sfâşietoare

Apoi îi scoteau din inimă unde îi ţinuseră înveliţi

Pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Viteazul

Îşi făceau rugăciunea şi se închinau

Se aşezau cu toţii la masă

Bătrâni şi copii

Domnul să ne binecuvânteze

Spunea cel mai bătrân dintre ei

Doamne ajută, spunea şi Mihai Viteazul închinându-se

Cu lacrimile scurgându-i-se-n barbă

Vai de capul neamului ista

Ofta întunecat Ştefan cel Mare!

Şi pe când fraţii noştri mureau în troienele Siberiei

Noi în ţară făceam colectivizarea

Îi băgam în puşcării pe intelectuali

Şi pe gospodarii satelor

Şi-n timp ce clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea

Îi mulţumea poporului frate sovietic

Morţii neamului nostru

Se întorceau în mormânt cu faţa în jos de ruşine!

Basarabie, Basarabie!

Cât tu eşti ruptă din trupul străvechi al Daciei Mume

Nimic nu este de capul neamului ăsta în istorie

Mai ticălos şi mai nenorocit

Este de o mie de ori

Decât Călăii care şi-au bătut joc de El, Basarabie,

Căci atunci când fraţii noştri erau deportaţi

În îndepărtata Siberie

Noi singuri ne deportam pe drumul invers

Al nesfârşitei şi ticăloasei Siberii din noi.

Basarabie, Basarabie, Basarabie!

Vai de capul nostru

Basarabie,

O Ţară Mutilată, asta suntem,

Fără Provinciile rupte din trupul Mamei Dacii,

Basarabie!

Versuri de Ştefan Dumitrescu

Anunțuri

Alcătuire

Europă, ţările tale îşi ţin steagurile cu toată

puterea mâinilor lor,

zâmbitoare una spre alta, geloase într-ascuns,

şi puse pe harţă din te miri ce.

Cum va fi acest Viitor,

fără fabulosul trecut al Eroilor?

Şi dacă prezent fără trecut nu se poate,

prezente vor fi luptele, toate.

Când una din ţări îşi va preamări vitejiile,

nu va simţi o alta ghimpele-n inimă?

Cine oare va crede că marele fluviu – Trecutul –

va fi uitat undeva, pe o vale,

cânt toate râurile sale

sunt legendele, pline de săbi şii sânge?

Şi ce mulţime a mulţimilor va uita

să plângă la morminte de glorie?

Şi ce vei fi, o, Europă,

fără memorie?

Tu nu poţi să fii doar o alcătuire de pământ.

Tu veşnic vei fi conclavul de Patrii,

iar patriile au un trecut în fiinţa lor.

Şi dacă la dulcele glas Patriile vor aţipi,

se vor trezi spre împlinire Cetăţile

stându-i Istoriei la avanpost.

Europă, tu nu poţi să fii

fără ceea ce-ai fost.

Versuri de Victoria Ana Tăuşan

Către Nistru

Scrisoarea mea e simplă ca un hrisov domnesc

şi-i meşterit cuvântul cu trudă, ca la plug,

de veţi simţi, citind-o, că sincer nu vorbesc

ucideţi-i vocala şi ardeţi-o pe rug.

Vă scriu, deşi-ntre inimi frăţeşti, o apă dură

acum încătuşată ca un puşcăriaş

taie-ntre fraţi de sânge, brutal, o arătură

care-nghiţi o parte din neam, ca pe-un ocnaş.

Veniţi la voi acasă voinicilor orhei,

şi voi de la Soroca, Tighina şi Cahul,

consideraţi că Prutul prea mult visat de ei

este-un tratat himeric, neavenit şi nul.

Eu nu invoc istorii când dreptul este drept,

nu amestec cu basme istoria străbună

căci ştiu până voi pune creioanele pe piept

că Nistrul ni-e hotarul înmugurit de lună.

Veniţi la voi acasă ca nişte păsări care

s-au rătăcit în zborul prelung, peste ocean,

să se-ntregească Ţara-n străvechile-i hotare

având drept temelie os dac şi os roman.

Vom sta cu toţi la masă-n sălaş voievodal,

vom chibzui la Ţară şi la destinul ei

căci voi sunteţi o fibră a doinei de caval

străini în lumi străine, iubiţii fraţi ai mei.

Poezie inedită de Ion Iancu Lefter

Paul Sterian, un poet încă „superficial cunoscut”

Despre Paul Sterian s-a mai scris în paginile Zodiilor, am publicat şi versuri inedite. Ne vom referi azi la o plachetă de versuri cu totul specială: Al Sfintei Cuvi-oase Paraschiva cea Nouă Acatist, de Paul Sterian, publicată în anul 1931. Critici ai vremii au considerat volumul o “plachetă lipsită de valoare literară”. Mai mult, G. Călinescu, criticul doritor să parvină şi să impresioneze printr-o bine marcată grando-manie şi noutate conceptuală, interpretativă, critică, proprii lui – el a urmărit, fără preget, toată viaţa sa un fotoliu de glorie literară, recunoscută ca atare, opiniile sale vor fi însă înlocuite de critica ulterioară a unor condeie autorizate, lipsite de subiectivism şi de erec-teism -, în a sa Istorie a literaturii ro-mâne de la origini până în prezent, îl încadrează în capitolul Ortodoxişti, din care, în fapt, îl exclude, violent, şi pătimaş, din prima frază referitoare la el, scornită după ureche sau după cine ştie ce absconse interese: “Evreu, Paul Sterian parodiază cu maliţiozitate ortodoxismul în versuri dada-iste…”, şi îi acordă o valoare minoră.

Iată un modus operandi al lui Călinescu, prin denunţări: “evreu”, căci denunţare a fost, denunţătorul neaducând nici o retrac-tare a ei nici după ce fapta sa fost oficial infirmată; conducerea statală din acel timp odios şi-a însuşit această denunţare şi a trecut-o, orb-berbeceşte în “Fişa alcătuită lui Paul Sterian de serviciul mobilizării din Ministerul Economiei Naţionale”, unde Paul Sterian lucra atunci- sub menţiunea: “ori-gine etnică evreiască”.

Desigur, Paul Sterian avea să dovedească originea sa (română) – producând actele oficiale şi documente istorice vechi de mai multe secole -, dar nu ca o desvinovăţire, ci, exclusiv, ca veneraţiune pentru adevăr. El cunoştea – fără’ndoială -, volumul de mare importanţă socială, L’Honneur d’ętre Juif, alcătuit de un colectiv de aca-demicieni francezi. Dacă originea sa ar fi fost semită, Paul Sterian ar fi răspuns în numele acestei onori.

Erori, intenţionate sau nu, sunt puzderii, pleavă ce se împrăştie pe unde cade şi ca orice pleavă, dispare când îi vine vremea. Pentru cei ce nu cunosc cuprinsul acestui volum, notez că printre personalităţile ce au avut onoarea să fie consideraţi evrei figu-rează şi sculptorul român… Constantin Brâncuşi!

Lăudabilă este aprecierea pe care o sem-nează Perpessicius, criticul ce aduce sub pana lui toate publicaţiile vremii, el nu putea pierde din vedere noua plachetă a lui Paul Sterian, despre care notează: “D-l Paul Ste-rian reînvie în poemul său Acatist o prea venerabilă tradiţie a bisericii şi a literaturii religioase; … reuşita d-sale se vede şi într’un pasaj luat dintr’un icos împletit în imagini autohtonizate; … poemul continuă în aceas-tă adorare enumerantă … o susţinută revăr-sare de poezie devotă”.

Constantin Noica, filosoful activ în cro-nicile literare ale acelei vremi, în una din cronicile sale – frecvente între anii 1927-1929 -, în care prinde sub pana lui revista Gândirea din anul IX, nr. 3, scrie: “Literatura acestui număr din Gândirea este cea obiş-nuită. O singură bucată de proză, bineînţeles bună, a d-lui Cezar Petrescu; încolo, ver-surile d-lor R. Han, V. Ciocâlteu şi Paul Sterian. La ‘Idei, Oameni şi Fapte’, o însem-nare interesantă a d-lui Mircea Eliade”; poe-zia lui Paul Sterian nu era, deci, nici măcar interesantă. Este adevărat că Acatistul încă nu fusese publicat, dar nici după publicarea lui, Noica nu a găsit nimic de spus despre el. Rezerva lui Noica, ar putea fi, parţial, explicabilă: era coleg de generaţie cu Paul Sterian, coleg cu el la Asociaţia Criterion (sau Grupul Criterion), al cărui promotor a fost Petru Comarnescu, iar din punct de vedere religios, necreştin, el a ales poteca politică a struţului.

Noica “nu e credincios”. “O mărtu-riseşte singur”, ca şi Alexandru Davila cu care vrea să se asemue; “sufletul” său nu se deschide “destinderii creştine”: “Mă întrebaţi dacă sunt credincios?”, îşi pune omul Noica întrebarea, fără ca aceasta să-i fi fost pusă de cineva, ci numai ca să poată răspunde: “Nu, nu sunt. Respect religia pen-tru că o consider o nevoie a sufletului ome-nesc: dar pe aleşii ei, pe popi, nu-i respect, căci sunt foarte mulţi ticăloşi”. Vană moti-vaţie şi ilogică.

Aceasta fiind atitudinea de vieaţă a omului Noica, este fata morgana, chip mor-ganatic de oază în deşert, socotinţa scăpată lui Noica dintr’o tolbă magică, socotinţă pe care, ca să rămână în acest text, o cităm: “Introducând ideea de Dumnezeu în ştiinţă, fenomenele vor căpăta o bază metafizică, adevărul relativ se va integra în cel absolut şi cosmosul se va rotunji armonios” (Con-stantin Noica, Semnele Minervei. Publi-cistică I, 1927-1929, Ediţie îngrijită de Ma-rin Diaconu, în cap. Sinteză religioasă, p. 115).

Pentru Paul Sterian, “cântare ce se re-cită în picioare”, Acatistul este “căutarea patetică a eului”. O “căutare” irumptă în sufletul lui de când era copil de 14 ani, cum singur ne spune, cu multa dulce duioşie a amintirei trecută în lumea basmelor:

“A fost odată un băiat de patrusprezece ani. Din rafturile bibliotecii părinteşti a smuls într’o bună zi din acel fericit an o carte. Conţinutul ei: doctrina materialismului. Autorul Büchner. Adolescentul a luat-o în mână cu multă curiozitate. A cântărit-o: era groasă şi grea. A suflat praful de pe ea. A deschis, cu sfială, prima pagină. A citit două rânduri. A închis-o la loc şi a pornit razna pe stradă, spunând cu voce tare, de se uitau trecătorii uimiţi: Am să scriu eu o carte în care să dovedesc că Dumnezeu există!”.

Dacă Mircea Vulcănescu – apropiat de Paul Sterian printr’o veche prietenie din vremea facultăţii – se referă la acest mo-ment când, despre Paul Sterian, scrie: “a trăit la un moment dat, o experienţă duhov-nicească autentică”, nu avem nimic de zis; dar dacă se gândeşte că acest “la un moment dat” a fost ceva trecător în viaţa spirituală a lui Paul Sterian, atunci, Mircea Vulcă-nescu greşeşte grav, judecata lui este întu-necată. Paul Sterian a fost în toată viaţa lui spirituală un ales creştin ortodox ce nu s’a desminţit niciodată, ca Sandu Tudor.

Despre Sandu Tudor (Alexandru Teo-dorescu), o caracterizare lapidară a lăsat Gala Galaction în însemnările sale din Jurnal:“25 noiembrie 1927. Sînt în Bu-cureşti de o săptămână. Plutesc şi azi între Bucureşti şi Chişinău. În Chişinău, duc o viaţă încordată şi combativă. Mă lupt să fac cetăţeni ai împărăţiei lui Isus Christos pe nişte tineri în majoritate cu totul analfabeţi evanghelici. Am luat cu mine să mă ajute pe poetul Sandu Tudor, un suflet cu devo-ţiuni aspre, dar cu perseverenţă promi-ţătoare”. Pe atunci, Sandu Tudor avea 28 de ani. Se născuse la Bucureşti în anul 1899. La 49 de ani, va deveni călugăr sub numele de Agaton, în Mănăstirea Antim din Bucu-reşti, unde însufleţeşte Rugul Aprins, o grupare duhovnicească ale căror baze au fost puse în 1945 de stareţul Mănăstirei Antim, Vasile Vasilachi. Aceasta a fost imediat după terminarea războiului dezas-truos pentru România.

Prezent, de la întemeierea Rugului Aprins, a fost şi Paul Sterian. Iată cuvintele scrise de Rev. Dr. Vasile Vasilachi despre Paul Sterian: “Scriitorul Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, des-văluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi”.

Despre Mircea Vulcănescu – acesta a aderat mai târziu la Rugul Aprins -, Rev. Dr. Vasile Vasilachi, în amintirile sale, scrie: “încă tânăr excela ca scriitor şi filosof”. Era deci, în acei ani, departe de “cugetările Sfinţilor Părinţi”. Cum departe a fost de putinţa de a înţelege pe Paul Sterian. Din această neputinţă au ieşit judecăţile de valoare – strâmbătăţi până în miezul lor strâmb, căci, după cum spunea Neculai Costin, Cronicarul, nu poate să fie umbra dreaptă de va fi strâmb lemnul ce aruncă umbra – proferate de Mircea Vulcănescu când a adus în ocularul său (intim) figura lui Paul Sterian (am spus intim, pentru a ocoli orice comentar faţă de omul căruia toţi românii suntem datori să-i purtăm respect total şi o pioasă amintire).

Toţi criticii vremii, şi cei de mai târziu, au trecut cu nepricepere peste valoarea, mare, a operei lui Paul Sterian, în deosebi peste Al Sfintei Cuvioase Paraschiva Cea Mare Acatist, ca operă de sine stă-tătoare.

Încercările, neizbutite, făcute pe “la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut”, de un Ovid S. Crohmălniceanu şi un D. Micu, – sau de mult zgomotosul Vigil Ierunca, zece ani mai târziu -, sunt, toate, scrise pe un podium literar, improvizat de neavizaţi par-tinici ai unei alte indefinite concepţii, ele sunt şi rămân cu totul departe de ceea ce s’a vrut a fi “o revalorificare a poeziei ortodoxe a lui Paul Sterian”, cum o priveşte Victor Durnea. Ticăloasă este intervenţia făcută de Alexandru Sahia – pe atunci tânăr redac-tor al jurnalului Rampa , prezentându-l pe Paul Sterian, după ce se publicase Al Sfintei Cuvioase Paraschiva Cea Nouă, “un poet lipsit de talent”, care “se poate întâmpla să fie pătruns de ortodoxismul pe care îl îm-parte pe toate cărările, dar lipsa lui de talent l-a făcut să se exprime ciung”, şi îi cere lui Paul Sterian să-şi renege “calitatea de ortodox”, fără să aibă habar, nătângul incult ce era acel Alexandru Sahia, că ortodoxia nu este o “calitate”, ca aceea a unui pantof, pe care, dacă îţi place îl încalţi, dacă nu, îl laşi; dacă am menţionat pe Alexandru Sahia – a cărui concluzie, la scrisele sale, se cere, pentru ce se va spune mai departe, a fi citată: “… în fauna literelor româneşti, s’a petrecut o minune spirituală, un ortodox a devenit futurist”-, este, pentru că, recent, Victor Durnea, ocupându-se de Cazul Paul Sterian. Ortodox şi futurist (România literară, Nr. 29/27 iulie 2007), afirmă că “De la poziţia acestuia (adică a lui Alexandru Sahia, n.n.) deci, se cuvine să înceapă dis-cuţia”. Bună şi dreaptă este zicala: “Spune-mi cu cine te aduni şi-ţi voi spune cine eşti”, în cazul de faţă ea ne scuteşte de a ne spune cine este acest Victor Durnea. Este însă cazul a spune că acel “tânăr” Alexandru Sahia a fost împins, la mârşava sa inter-venţie critică, de chiar G. Călinescu, în umbra căruia s’au mai găsit şi alţii.

O asemenea nemernicie nu putea ră-mâne fără răspuns. Paul Sterian “răspunde” lui Alexandru Sahia că în numitele păreri exprimate în jurnalul Rampa, “domnişorul ne-a arătat că nu ştie nici ce e ortodoxie, nici futurism, şi mai ales în ce constă su-doarea de sînge a lui Hristos în Getsemani”; punându-şi sieşi întrebarea: “Va fi fiind adevărat că în forma canonului pe care, după strălucitul exemplu al lui Sandu Tudor, cel ce, după atâtea veacuri de uitare, a reîn-noit cântarea ce se recită în picioare, aca-tistul, ai încercat exaltarea extatică, după cum încerci să descoperi în banalul fapt divers, în metoda reportajului, atât de dispreţuită, metafizica faptului divers, aceeaşi exaltare a duhului, aceeaşi încon-tinuă mirare şi proslăvire a vieţii şi a cos-mosului? Domnule Duh, să am iertare, dar dacă recunoşti unitatea metafizică a inspiraţiei noastre literare, nu înţeleg cum nu poţi vedea, obiectiv, unitatea spiritului modern al poeziei aşa-zis futuriste cu tradiţia milenară a creştinismului. Ce altceva în-seamnă paradoxul liniei simple, primitivis-mul unui suflet complicat, patriarhalismul şi liniştea unui suflet în vecinic război cu lumea, naturaleţa prăpastiei înfiorătoare, jocul şi candoarea unui suflet aspru, ten-siunea tăcută, dar teribilă metafizică, halu-cinaţia obiectivă a duhului, apocalipsul într’un cuvânt, extazul este caracteristica amânduror tendinţe, care nu sunt decât una şi aceeaşi, căutarea patetică a eului” (cita-tele, după Victor Durnea, loc. cit.).

În exegeza încercată de Marin Diaconu, în 2001, asupra operei lui Paul Sterian, printre altele, acesta scrie: “Deschiderea către absolutul divin prin poezie creştin-ortodoxă a fost cea dintâi şi definitorie cale, care l-a orientat din prima tinereţe până la cei 80 de ani trecuţi, când tot meşterea ceva la un amplu poem”; exegetul ţine însă să precizeze: “Deocamdată, istoricii literari, pe urmele lui G. Călinescu, îl aşează între poeţii ortodocşi ai revistei Gândirea. Deocamdată, întru cât Sterian este încă superficial cu-noscut” (ibid.).

Într-adevăr, Paul Sterian “este încă superficial cunoscut”.

Zodiile încearcă să repare (şi) această nedreptate.

Caşin Popescu

Scriu jazz

Recenzie la o povestire,

caut dulgheri

Azi la prânz, Seymour s-a împuşcat în tâmpla dreaptă

m-am speriat

am vrut să deschid repede o anchetă

păi cum? femeia aceea din lift de ce a trebuit să se uite

la picioarele lui?

Acum Seymour e pe plajă cu Robinson,

poate se scaldă în mare

sau caută peştele banană.

Eu a trebuit să şterg urmele de sânge,

jur ruj, cum spune Frăguţa, că n-o să mai deschid cartea

asta niciodată la pagina cu sinuciderea lui Seymour.

Oare tanti Anuţa ce părere are despre toată

povestea asta?

În rest, mi-e frică să mă bucur,

întotdeauna, dar întotdeauna,

urmează tristeţi.

Fularul de cald, soarele de frig

Spre seară am ajuns la restaurantul de la gară,

unde ne-am întâlnit odată,

am intrat, era fum şi multă gălăgie

masa noastră era liberă.

Noi băusem cafea,

mi-ai dat o merdenea cu brânză, pe cea cu carne

ai mâncat-o tu în tren.

Vorbisem despre Brumaru parcă… şi despre Titel,

mi-ai dat pixuri verzi şi două cărţi de la bibliotecă.

Ţin minte că ne-a fost frig,

ne-am simţit stânjeniţi de ceva, nu mai ştiu.

La telefon mi-ai spus “Of, mă…”-

exact ce trebuia să-mi spui,

aşa am înţeles că există cuvinte nerostite ce ne aşteaptă.

Să nu uit, doamna din parc, cea cu dalmaţianul,

mi-a povestit despre Maria Treben, leacuri naturiste…

oţetul de mere face minuni,

la fel şi uleiul din seminţe de dovleac,

ăla verde verde (are tanti Anuţa).

Am întrebat-o dacă există un anestezic

pentru îndrăgostiţi când suferă.

“Ah, asta e altă problemă. Există un medic

francez care…”

Nu ştiu ce a mai spus,

m-am aplecat să culeg nişte frunze,

muriseră, iar eu nu am fost lângă ele,

atunci, în clipa aceea, of, mă, ştii tu.

Să nu uiţi să asculţi Coldplay, Lost se numeşte melodia.

Să nu ratezi versurile.

Mă bucuri.

Scriu jazz

M-am tot gândit de ce aş vrea să dispar,

e din cauza lipsei mele de experienţă,

nu am limbaj,

mi-am deteriorat scrisul şi văzul (port ochelari

pentru citit, dar îi uit pe nas când cobor să-mi iau ţigări)

cel mai bun ascunziş al meu e acela când mă uit

la faţa de masă,

Mă privesc nişte oameni ce-şi doresc peşte

în restaurant, ce să le spun? se uită la mine.

Mă voi trezi dimineaţă la cinci

să-ţi spun noapte bună,

Frăguţă, îţi voi spune ti* în limbajul nostru,

(o limbă străină, foarte complicată, seamănă

cu gheaţa îngerilor).

Acum voi scrie fără ochelari, sunt curios ce va ieşi…

Scriu jazz.

Aiurea, ascult Jimi Hendrix, mă termină omul ăsta.

Sunt în trafic, îl rog pe şofer să oprească, să te sun

la telefon, să-ţi spun, ştii tu ce.

O să mor într-o zi, înaintea ta, zi-mi ceva.

Aş vrea să-ţi dau un cadou: două kilograme de struguri,

o căpşună, oglinzi paralele şi un umbrar pe insulă.

Acum, nu mâine, Frăguţă. În Acum-ul de acum.

Notă: ti înseamnă că te voi iubi joi seară, într-o cafenea maghiară..

Fregata cu fructe

Întâmplarea ai fost tu,

într-o joi,

au trecut vreo trei-patru luni de-atunci,

ne-am întâlnit la Caprice virtual

(oare de ce nu i-or fi spus Capriciu sau Capriciul

noi puteam jongla uşor cuvintele simple).

Am vrut să-ţi cumpăr o carte, însă miroseau toate

a dezinfectant şi m-am cam speriat.

Am găsit câteva fructe proaspete în piaţă, la tanti Anuţa,

mi-a spus că e prima dată când vinde kiwi,

nu contează…

Am cumpărat două gutui şi un măr mare, mă gândeam

că-l vom împărţi,

dar tu le-ai mângâiat pe toate şi le-ai lipit de obraz,

ai vrut să le simţi aproape.

Mi-a plăcut când mi-ai spus că eşti îndrăgostită

de un tip cu suflet bun,

dar extrem de calculat.

Că e genul open office şi-ţi trimite bancuri, pilde

şi pps-uri pe email, iar pe tine te amuză.

Îţi oferă libertatea de a rămâne tu însăţi şi

nu-l interesează prea tare afinităţile tale

literare sau universul tău secret în care trăieşti

(îţi spun eu, tipul e perfect, rar mai găseşti unul ca el).

Mie mi s-a părut că ceaiul miroase a detergent, oricum,

părea industrial.

Am vrut să urlu în mine, dar am amânat, am preferat

să privesc puful gutuilor,

nu ştiu ce banalitate ţi-am spus,

afară începuse să plouă

– oare de unde pot cumpăra un capsator şi becuri?,

la asta mă gândeam, doar ca să pot uita.

Când vei citi lucrurile de pe-aici, să ştii că nu-i poezie,

iar eu nu-s poet. Iar personajele sunt imaginare.

Pe insula mea sunt gazdă pentru naufragiaţi,

le dau fructe, atât.

Am o fregată cu fructe.

versuri de Mircea Pascariu

La Suzana

Maicilor mele Atanasia şi Sinclitichia

versuri de Victoria Ana Tăuşan

1.

La Suzana, în cimitir

maicile au câte o cărămidă sub cap,

de parcă ar trebui

nici odihna de veci să nu fie

prea blândă.

Îngerul cu ochi pe întregul său trup

stă la pândă,

vrând să sporească

an de an cărămizile în morminte,

de parcă ar vrea să zidească

Ierusalimului celui din ceruri

ziduri înalte şi sfinte.

Mi-aş dori şi eu o cărămidă la căpătâi,

să nu dorm de tot, ci să mă trezesc

şi în braţe să îmi port cărămida

spre Ierusalimul ceresc.

2.

Poiană cu flori, poiană cu flori,

mărrunte clopote în iarba subţire

şi drumul prin pădure coborîtor

până la poarta de mânăstire.

Brazii mărunţi cât au crescut!

Stejarii bătrâni s-au tăiat.

Dar casele stau Bisericii scut,

cum de veacuri au stat.

Toate-s aceleaşi. Oamenii nu-s.

Doamne, unde s-au dus?

Picură harul clopotul mare.

Ţine isonul clopotul mic.

Se găteşte Suzana de sărbătoare.

Suzana mi-e rugă şi îmi va fi

iarbă, peste somnul cel mare.

Toate-s aceleaşi. Oamenii nu-s.

Doamne, spune urmaşilor,

când ne vei duce, unde ne-ai dus.

3.

Se aude torentul curgând.

Îl ascultă ziduri mânăstireşti.

Limba clopotului atinsă de vânt

ar vorbi, dar nu are veşti.

Toate par din vecie, pentru vecie,

într-o linişte fără cusur.

Tremurarea luminii îmbie

din pădurile jur-împrejur.

Maicile stau în chilii

la gherghefuri şi cusături.

Pâlpâie candela Sfintei Marii

precum soarele pe munţii suri.

Tăcere, ca la începuturile de lume.

Departe, pe vale, ce pasăre cântă?

Nu peste mult, stea fără nume

îşi aprinde picătura preasfântă.

4.

În taina frumuseţii scufundată,

stă Mânăstirea ca un tron ceresc.

Pădurile-mprejur îi sunt de veghe

şi braţele de ramuri o păzesc.

Ard candelele fără încetare,

ca sufletul ce nu se poate stinge,

pe când în Psalmii molcomi şi-n Tropare

toată trufia lumii se învinge.

Sfioase, maicile păşesc în naos,

în mâini cu lumânările subţiri,

punând în ele ruga drept adaos

la veşnicirea sfinţilor martiri.

Pridvoare cu muşcate şi glicine

aşteaptă, înflorite, ceasul sfânt,

s-audă cum pe norii slavei vineri

-când va să vină- Domnul pe Pământ.

E-un gând smerit în fiecare casă

şi-o aşteptare-n ruga pururi vie.

Suzana stă în alb, ca o mireasă

şi ca un tron ceresc, în Veşnicie.

5.

De jos luat-am piatra şi-am vrut să nimeresc,

dar n-am putut să-mi birui mila

şi nici ocara n-am mai glăsuit-o,

izbândă doar asupra mea făcând.

Şi inima rănită mi-am lăsat-o,

adulmecată carne sângerând,

acelora ce azvârlit-au pietre

pândindu-mi-o la fiece cuvânt.

Şi când s-au săturat lovind cu pietre,

au şi uitat dece n-am fost rănit

şi-au tras asupra-mi pânza nepăsării.

Ci sufletul, de multe l-am păzit,

să-mi fie drept în mijlocul cântării,

acoperit de vremuri, neclintit.

6.

Mâinile Sfinţilor noştri,

trupurile sihaştrilor,

zac prin păduri.

Li se închină ferigi şi muri.

Li se destăinuie păsări, despre aripi şi zbor.

Răsar dulcii bureţi din orbitele lor.

Pentru noi s-au rugat. Şi

pentru câte vremuri vor fi.

Pentru munţii visaţi de câmpii

şi pentru câmpiile visând izvoare.

Şi n-au avut decât asuprul veşmânt

şi o funie drept cingătoare.

În noapte, la ceasul târziu,

rugăciunea le-a fost cer deschis.

Şi s-au stins,

lumânărele de ceară

şi frunzişuri avut-au sicriu.

Nu întreba ce astre

licăresc deaspura Carpaţilor –

ştii, cum ştiu şi eu,

că sunt fărâme sihastre

din sufletele lor ajunse la Dumnezeu.