Vechimea sufixului -aş în limba română

studiu de ALEXANDRU PELE (fragment)

Sufixul rom. – aş este prezent în lumbă din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, fiind foarte productiv. “În lingvistica românească – spune Th. Hristea – importanţa formării cuvintelor a fost adeseori subliniată, arătându-se, pe bună dreptate, că aceasta reprezintă «unul din cele mai importante capitole ale unei limbi», întrucât se poate vedea aici mecanismul însuşi al creaţiei lexicale sau felul în care procedează o limbă «pentru a-şi crea elemente noi, dotate cu sensuri noi»” (PE, p.22).

Şi autorul relevă în continuare: “A exclude posibilitatea formării acestor cuvinte în mod independent (de etimonurile invocate) şi a căuta cu orive chip modele străine pentru derivatele româneşti înseamnă a subaprecia capacitatea limbii române de a-şi forma singură cuvinte, tocmai prin cel mai productiv dintre procesele ei interne – derivarea cu sufixe” (PE, p.29).

                                                 * * *

În decursul vremii, părerile cercetătorilor privind originea sufixului -aş, au fost controversate, acordându-i-se origini diverse, care, fiind de domeniul trecutului, nu le vom mai enumera.

Dintre contemporani, Al. Graur menţionează: “Sufixul -aş, de origine complexă, care formează nume de locuitori în legătură cu substantive cu sens local, iar apoi numele locuitorilor devin nume de localităţi: Colibaşi, Grindaşi, Crângaşi etc.” (NL, p.70, pct. 171).

Dar indiferent de părerile unora sau altora, noi vom încerca să demonstrăm vechimea acestui sufix vechi românesc, care poate întrece închipuirile înguste ale unor cercetători, cu multe secole înainte de primul mileniu al erei noastre. El îşi face simţită prezenţa în cele mai diverse domenii de activitate (ştiinţă, tehnică, antroponimie, toponimie etc.), ataşându-se cu aceeaşi naturaleţe chiar şi neologismelor, ca de pildă: gazetăraş, industriaş, ingineraş â, motoraş, profesoraş, tractoraş, vaporaş etc.

Derivate cu sufixul -aş avem şi în vorbirea afectivă: drăgălaş, unchiaş etc.; în antroponimie: Andreiaş, Dumitraş, Grigoraş, Găvrilaş, Iliaş, Indriaş, Victoraş etc.; în toponimie: Călăraşi, Crângaşi, Colibaşi, Murgaş(i) etc.

                                          * * *

Vechimea sufixului -aş se poate proba şi prin compusele în care primul element este de origine autohtonă, din substratul comun româno-albanez, după cum vom vedea mai jos:

– brusturaş (DI, p.623), dim. al lui brusture (ar. bruştură, broşură etc. – DDA, p.286); Cf. alb. brushtullë.

Top.: Brusturi (Arad, Bihor, Sălaj, Neamţ); Brusturoasa (Bacău) ş.a.

= împrumuturi din română: ucr. brostur, brustura, -rnik “brusture”; ung. brusztuj, burusztuj, burusztoj “actium lappa” (EALR, p.142).

– murgaş (DI, p. 625), dim. al lui murg; ar. murgu, murgă; mr. murg, murgă (DDA, p.836; MR, III, p.198); alb. murg (murk), art. murgu.

Top.: Murgaşi (Dolj), Murgaş (Munte şi localităţi în Bulgaria), Murgu (munte al satului Băiasa la aromâni – DDA, p.836), Murgreanca (Ilfov), Murgeni (Vaslui), Murgeşti (Buzău, Gorj, Mureş), Murgileşti (Gorj), Murguţa (Botoşani) etc.; Murga (Ungaria, la sud de lacul Balaton) etc.

– părăuaş (pârâuaş) (DI, p. 621), dim. al lui părău (pârâu); mr. păroi (MR, III, p.215); alb. përrua, art përroi, pl. përronjë “albia râului, părău, vale, torent” (EALR, p.187).

Top.: Pârâieni (Vâlcea), Pârâu (Gorj), Pârâu Bognii (Bacău), Pârâu Cărbunari (Alba), Pârâu Crucii (Mureş) etc.

Numeroase sunt şi derivatele cu sufixul -aş în care etimonul este de origine latină. De pildă:

– armaş “om înarmat” etc. (DI, p.622). Din armă (< lat. armare) + suf. -aş (DLRM, p.43); ar. armă (Cf. şi it. arma, dr. arme, sp. arma, port. arma, rtr. arma. sard. arma etc.).

Top.: Armăşeni (Vaslui, Harghita). Armăşeşti (Ilfov, Vâlcea), Armăşoaia (Vaslui) etc.

– inimaş (DI, p.622). Din inimă (< lat. anima) + suf. -aş; ar. inimă (DDA, p.678), mr. ińimă (MR, III, p.156), ir. uurima (DIA, p.52);

– vecinaş (DI, p.623). Din vecin (< lat. vicinus) + suf. -aş. Ar. viţin (DDA, p.1270); cf. şi it. vicino, fr. voisin, sp. vecino, port. vizinho etc. etc.

 

Secolul al XIX-lea

Pentru înlăturarea oricăror dubii în legătură cu vechimea şi originea sufixului rom. -aş dăm mai jos o “cronologie descendentă” a acestuia; începând cu secolul al XIX-lea:

-1900: fluieraş (DI, p. 625), dim. al lui fluier (ar. fluier, fluiară, fluir “flute de berger” – DDA, p.556); Cf. alb. floere; gr. flogera.

împrumuturi din română; iâucr. floiara, fluiara; pol. fujera, fujarka, fulara; ceh. fujara; la valahii din Moravia: fuiara (ILbR, p.121-122); slc. fujara; furol’a, furula; magh. furulya (a.1714); (MNyTESz, I, p.991-992); scr. frula.

Top.: Flujeras (în fostul comitat al Maramureşului – ILbR, p.120).

Exemplul a fost luat din poezia populară “Ciobanul care şi-a pierdut oile!;

Fluieraşul lui,

Ei ca să i-l puie,

Într-un vârf de plop…” (ALP, I, p.247).

– 1893: fecioraş: dim. al lui fecior (DLRM, p.296); ar. ficior (DDA, p.547); mr. ficor; ir. fecor (DIA, p.53) (< lat. fetiolus).

Top.: Fecori, în ţinuturi din Peninsula Itria, unde astăzi se vorbeşte numai croata (DIA, p.29).

împrumuturi din română: alb. fiçor “ajutorul baciului”; bg. ficor “id; numele unui joc de copii”; scr. ficor (ficur). În Serbia estică: vicor(ak) “copil mititel”; slc. facor, facoro, pacori “enfant nouveau né”; “bébé”; “enfent” (DDA, p.547); ceang. fişor “vătaf de moşie” (< mold. fişor); ung. ficsór, ficsúr (a.1202, 1358-59, 1376, 1412 etc.) “flăcău (român); cizmă pentru copii; vasul de lemn cu care vămuieşte morarul”; ficsoros (TILR, p.90; MNyTESz, I, p.906).

Fecioraş apare în volumul “Balade şi idile”, în poezia “Nunta Zamfirei”;

“Rădvan cu mire, cu nănaşi

Cu socri mari şi cu nuntaşi

Şi nouăzeci de fecioraşi

            Veneau călări.” (COŞBUC, I., p.56)

– 1884: mălăiaş. Dim al lui mălai (DLRM, p.485).

Top.: Mălăeşi (Dolj, Iaşi, Mureş, Prahova, Hunedoara, Vaslui); Mălieţu (Vâlcea) (IAL, p.293); Mălăeşi (Rn. Criuleani, rn. Grigoriopol (stânga Nistrului – RSS Moldovenească).

împrumuturi din română: bg. malai; magh. málé (a.1600) (MNyTESz, II, p.829); pol. malaj; rus. malai; ucr. malai (SLR, p.12, 14).

Cuvântul l-am reprodus din lirica populară:

“Toată iarna am venit,

Toată iarna ţi-am cerşit

Să-mi dai două, trei parale,

Să iau mălăiaş şi sare…” (ALR, p.61).

– 1886: măciucaş. Din mpciucă + suf. -aş (< lat. mateuca); ar. mpciucă.

Top.: Măciuca (Vâlcea); Măciuceni (Vâlcea).

împrumut din română: maghiară (macsuka; macsukás) (a. 1738; 1880) (MNyTESz, II, p.808).

Termenul rom. măciucă poate fi cu mult mai vechi, în maghiară, decât îl indică primele atestări documentare.

– 1876: copilaş. Din copil + suf. -aş (DI, p.622); ar. cokil (DDA, p.378); mr. copil (MR, III, p.77).

împrumuturi din română: magh. kópé (a. 1792), kopé (a. 1845); golbé; kopil, kopi (MNyTESz, II, p.562); săs. Kopil; ecr. kopel’a (kopil’aty); pol. kopirnak, kopirdan; rus. kopelu; bg. kópele, kópile, kópilce, kopelák, kopelana, kopeltija; scr. kopili, kopil, kopio, kopile, kopilan, kopilad; ngr. kopeli, kopelos, kopela, kopelata; alb. kopil, kopilij (TILR, p.60-61).

În “Călin (file din poveste)”:

“Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi

Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ…” (EMINESCU, p.67).

– 1846: răzeş, răzeşi, s.n. (În orânduirea feudală, în Moldova) “Ţăran liber, organizat în obşti, care stăpânea în comun pământul satului de care aparţinea, dar lucra independent (împreună cu familia) lotul agricol repartizat” (DEX, p.781).

Der.: răteşesc, -ească, adj.; răzeşie; răzeşime; răzeşiţă etc.

Top.: Răzeşu (Bacău).

Termenul rom. răzeş, considerat de unii cercetători ca fiind un împrumut din maghiară (ISOM, p.41; DEX, p.781), nu are nimic comun, ăn afară de o apropiere acustică, relativă, cu presupusul său etimon magh. részes (fon. réisëş). Termenul românesc este un vechi compus, apărut în condiţiile specific moldoveneşti din epoca feudală, condiţii în care influenţa străină nu poate să apară justificată.

Forma actuală rom. răzeş se datorează “erodării” formei iniţiale, ca dovadă a marii sale vechimi.

În română, fenomenul acesta, al “erodării”, este bine reliefat, în special în cazul compuselor cu sufixul -aş. Astfel, în limba contemporană avem dublete de felul următor:

– călcâiaş : călcâieş;

– mălăiaş : mălăieş;

– cimpoiaş : cimpoieş;

– plăiaş : plăieş;

– băiaş : băieş;

– uriaş : urieş;

– uliaş : ulieş;

– Andreiaş : Andrieş;

– Indriaş : Indrieş;

– Iliaş : Ilieş;

– Iaşi, top. : Ieşi.

Acelaşi fenomen se petrece şi în cazul cuvintelor derivate cu suf. -ar, ca în exemplele:

– căluşar : căluşer;

– grănicear : grănicer etc., asupra cărora nu vom stărui, ele neavând legătură directă cu obiectul analizei noastre.

                                              * * *

Prin urmare, forma rom. răzeş ne arată limpede că se află pe o treaptă superioară a evoluţiei sale fonetice. În acest sens, putem afirma cu tărie că forma iniţială a fost răzaş, care a trecut apoi la forma contemporană, după următoarea schemă:

– răzaş > răzeş > răzăş, evoluţie perfect paralelă cu multe altele, între care şi cu cele indicate mai sus, cât şi cu altele, între care: oraş > oreş (a. 1448 – DMD, p.266; orăş a. 1551 – DMD, p.322; orăşescul – 1448 – DDIRA, I, p.232 etc.) > Ores(ac) (top. iugoslav) etc.

Că forma iniţială a fost răzaş ne-o arată clar unele documente ale vremii sau chiar scrierile unor iluştri autori din veacurile trecute. Astfe, cităm:

“Cantemir asemenea mărturiseşte că o parte din clăcaşi sînt răzaşii care pentru sărăcie şi-au vîndut moşiile lor cele părinteşti, şi i-au silit cu strîmbătate să primească jugul supunerii” (“Despre starea soţială a muncitorilor plugari în principatele române în deosebite timpuri” – BĂLCESCU, p.97).

Din punct de vedere structural, termenul rom. răzaş este un derivat din tema rază – suf. -aş.

Elementul rom. rază, de origine latină, provine din lat. radia (formă pop.); cf. şi v. sp. raça; port. das radiaçaoes “de raze”; it. raggio, raggionare (< lat. radius) etc.

Din punct de vedere semantic, termenul rom. răzaş apare ca o necesitate socială, de diferenţiere, între ţăranii care lucrau pământul obştesc, situat în raza satului, de cei ce munceau pe domeniile învecinate (cu pământul obştesc), dependenţi de stăpânul feudal.

Rezultă, cu multă claritate, că răzaşii munceau numai în raza satului, iar câvecinii, pe domeniile situate în afara razei satului, deci în vecinătate.

Cei doi termeni moldoveneşti din epoca feudală sunt creaţii proprii pe teren românesc, fără nici un fel de amestec din afară, apăruţi ca o necesitate de diferenţiere socială, în acele condiţii specifice, de atunci.

De altfel, termenul rom. vecin a pătruns şi în maghiară: wechyn (a.1592), vecsin(ek) (a.1607), vecsiny(ek) (a.1630) etc., unde are sensul de “román szabados” – “rumänischer Frei – gelassener” (MNyTESz, p.1102).

Termenul magh. részes (fon. réiseş) propus drept etimon, de unii cercetătorii, nu poate fi admis nici din punct de vedere semantic, deoarece magh. részes “părtaş” se pare că nu poate avea nimic comun cu răzaşul care îşi muncea în mod individual lotul de pământ repartizat. Lucrul fiind executat în exclusivitate de el, presupunem, în mod logic, xă şi roadele muncii sale îi aparţineau, fără ca altcineva să fie părtaş cu el la împărţirea acestora.

                                                * * *

– 1838: gingaş, adj. “Plăpând, firav, delicat, fin” etc. şi alte sensuri (DEX, p.373).

După unii cercetători, ar fi un împrumut din ungureşte. Prezenţa în temă a sunetului gi- ne arată că acest termen nu are nimic comun cu vreo formă ungurească, căreia îi este străin acest sunet. De altfel, în maghiară, rom. gi- se grafiază cu dzs- şi numai în cuvinte de origine străină, în special în neologisme, ca de pildă:

– judo > magh. dzsúdó;

– juice > magh. dzúsz:

– joker > magh. dzóker;

– gin > magh. dzin;

– jazz > magh. szesz;

– gentry > magh. dzsentri;

– gentleman > magh. dzenmen;

– jam > magh. dzesm etc.

Este, şi din acest punct de vedere, un nonsens a afirma că la baza termenului rom. gingaş ar sta “euimonul” magh. dial. dsingás (DEX, p.373).

De altfel, în MNyTESz se arată că termenul magh. zsingás (a. 1838-45), csingás (a.1861), dzingás (a.1890), gyingás/, este de origine română (MNyTESz, III, p.1220).

Diferitele variante maghiare se explică prin varietatea împrumuturilor din română, unde, în diferite graiuri, avem forme diverse: gingaş, jungaş (criş.), dzingaş etc.

Rom. gingaş este un derivat cu suf. -aş de la tema gingă (cf. nume pers. Gingă; mr. dzingă “smalţ pe cratiţe”; fr. gingue, ginguet, ginguette “slăbuţ, prost, ieftin”; it. gingillo “bibelou; invension subtile”.

Se poate aprecia că la baza formelor din limbile neolatine (română, franceză, italiană) stă un etimon lat. +)ginga, -ae, posibil înrudit cu lat. gingiva (> dr. gingie, ar. dzindzie “gencive” etc.), dar, oricum, situat în afara oricărei influenţe fino-ugriene.

                                            * * *

– 1835: călăraş. Din călare + suf. -aş (DLRM, p.124); ar. călar, călare (DDA, p.327) (< lat. caballaris).

Top.: Călăraşi (Botoşani, Cluj, Dolj, Ilfov), Călăraşii-Vechi (Ilfov), Călăraş (oraş şi raion în RSS Moldovenească; Kalarasovka, rn. Ocniţa).

Împrumuturi din rom

ni: pol. kalarasz “id.”; tc. kalaraş “id.” (SLR, p.14; 19).

“Peregrinul transilvan”: “… Duminica trecută, ca şi azi, fui în Călăraşi, …” (DRĂGUŞANU, p.47).

1816: pripaş. Din pripă + suf. -aş. Termen uzitat, în special, în subdialectul crişean.

Rom. pripaş > parapács (a. 1816), cu variantele ungureşti: Parapáty (a.1816), parapács (a.1838), perepács (a.1863), perepáty (a. 1863), parapáj (a. 1878), prapác, párápécs, përëpács, perepáty (MNyTESz, II, p.101).

 

                                               * * *

SECOLUL AL XVIII-LEA

1800: gălbinaş. Dim. al lui galben (pop. galbăn); ar. galbin (DDA, p.580); ir. gabu (< lat. galbinus).

Top.: Galbena (Alba), Galbeni (Bacău, Botoşani, Vrancea), Galbeni (Brăila), Galbina (Hunedoara).

Împrumuturi din română: pol. galbin (ILbR, p.121).

În “Ţiganiada”:

“Papa vinde darurile sfinte

Pentru gălbănaşi;…” (BUDAI-DELEANU, p.223, VI/35).

– 1770: turcaş. Din turcă + suf. -aş. Termen uzitat în graiurile din Bihor. Turcă “capră, brezaie” (DEX, p.981). Turcaş “cel ce poartă turca”.

Rom. turcaş > magh. turkás (a.1770) “állatfejes álarcon viselö személy; Person mut einer Tierkopfmaske” (MNyTESz, III, p.1004).

– 1745: breslaş. Din breaslă + suf. -aş (DLRM, p.92). “Antiohi-vodă îndată aleasă de trimisă cîţiva boieri, care-i ştie că sînt împotrivire, şi cîţiva breslaşi megieşi de-ai lui Mihai-vodă, vlasluieni tot de cei buni de gură şi de pîră…” (NECULCE, p.96).

– 1723: vrăjmaş: Din vrajbă + suf. -aş.

În vorbirea curentă, alternanţa consonatică b/n este frecventă atât în română, cât şi în italiană (Cf. mă/ bă; beteahnă/ meteahnă; baborniţă/ mamorniţă; habnic/ hamnic etc., it. bocca/ sic. mmucca; vast. mucca etc.).

Termenul rom. vrăjmaş apare în “Ceasoslavul de la Târgovişte” (CEASOSLOV).

– etc.

 

SECOLUL AL XVII-LEA

– 1691: căsaş. Din casă + suf. -aş; ar. casă (DDA, p.318); ir. casa (DIA, p.39) (< lat. casa) (Cf. şi it. casa, sp. casa, port. casa etc.).

Top.: Casa de Piatră (Alba), Casa Veche (Vâlcea), Casele-Miceşti (Cluj), Căscioarele (Constanţa, Ilfov), Căsoaia (Alba), Căsoi (Suceava).

În “De neamul moldovenilor”:

“Că Traian – împăratul adevărat de la Rîm au adus căsaşi…” (COSTIN, II, p.34).

– 1686: ceraş. Din cer + suf. -aş. Ceraş (DI, p.625) “specie de stejar”. Cf. gorunaş, stejeraş etc.; ar. ţer (DDA, p.1218), ir. ţer “soi de stejar” (DIA, p.44) (< lat. cerrus); cf. şi it. cerro, fr. cerre etc.

Top.: Ceraşu (Prahova) etc.

Împrumuturi din română: bg. cer (fon. ţer), maced. cer (fon. ţer), scr. cer, sln. cer (fon. ţer), ne indică un etimon românesc ţer. În cehă şi în slovacă, cer “id” sunt considerate neologisme şi pot fi împrumutate din oricare lumbă sud-slavă.

Noi considerăm că şi magh. cser “id.” este un împrumut din dacoromână şi nu din limbile sud-slave, deoarece, în acest caz, forma ungurească ar fi trebuir să fie “cer” (fon. ţer) nu cser (fon. cer), ca în limbile sus-amintite.

Motivaţia susţinută de Academia budapestană ă “a magyar szókezdö cs arra mutat, hogy az átvételkor a magyarban még nem volt a c hang, s ezért cs-vel helyttesitették…” (MNyTESz, I, p.504), nu rezistă criticii, întrucât, în perioada primei atestări (cher, a.1193) sau mai apoi (cher, a.1273), cheer a.1285/1296), documentele ne indică existenţa în maghiară a sunetului c (fon. ţ). De pildă:

– magh. cinterem (a.1372) (MNyTESz, I, p.443);

– magh. cimpa (a.1288) (MNyTESz, I, p.438-439);

– magh. comb (a. 1211 ?) (MNyTESz, I, p.455);

– magh. cipó (a.1211 ?) (MNyTESz, I, p.444);

– magh. cenk (a.1138/1329) (MNyTESz, I, p.420) etc.

De altfel, în unele cazurichiar sunetul s a fost înlocuit cu magh. c (fon. ţ), după cum vom vedea din exemplele de mai jos:

– rom. sâmbră > nagh. cimbora (a.1566) (MNyTESz, I, p.436-437);

– scr. sirak > magh, cirok (a.1465) (MNyTESz, I, p.449);

– magh. Cheneged (a.1300 ?) > magh. cinege (a. 1346) (MNyTESz, I, p.440);

– scr. seda, sjeda > magh. cége (a. 1211 ?, 1257) (MNyTESz, I, p.415) etc.

După cum se poate lesne observa, magh, cenk (a.138) este atestat cu peste jumătate de veac înaintea lui magh. cser şi totuşi forma maghiară prezintă un c şi nu un cs iniţial (textual …Cencu, ibid,), care aduce, mai mult, cu nunele de loc rom. Cincu.

După opinia noastră, magh. cser, atestat în anul 1193, este, fără îndoială, un împrumut din dacoromână (< dr. cer), împreună cu der. magh. cserje “copăcel, arbust”; cserfa “cer”; cserjés “tufiş, mărăciniş”.

În documente, termenul rom. Ceraş apare menţionat: “Lăngescul din Ceraş” (DOR, p.307).

                                                       * * *

– 1675: gonaş. Din goni + suf. -aş (DLRM, p.342) (< v. sl. goniti).

În “Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Aaron-vodă încoace”:

“Mărs-au Ştefăniţă-vodă cu el-agasi în urma căzacilor pînă peste Prut, iară petrecătorilor, nu oştenilor şi gomaşilor sămănători. Şi s-au întors el-agasi la Bugeac, iară, Ştefăniţă-vodă la Iaşi. Căzacii cu Constantin-vodă au trecut la Movilău Nistrul, şi acolo mare nevoie au avut de cazaci pentru lefe…” (COSTIN, I, p.209).

– 1659: urmaş. Din urmă + suf. -aş (DLRM, p.910); ar. urmă (DDA, p.1224) (< lat. orma; cf. şi it. orma).

Mărturie documentară: “… neam de neam care vor utma, urmaşi după noi, să fie pedepsit, că am adus-o Eu Mitru vistierul de la Ialoviţu şi am adus-o în Ardeal la Ferăce. Văleat 7169, mţa. ghen. 27 dz. (în limba română, cu alfabetul chirilic) (CVRB, p.52).

1648: 8plăiaş. Din plai + suf. -aş (DEX, p.704); ar. plaiu, (< lat. +)plagius; cf. şi vegl. plui, bellunez piai; prov. playa, sp. playa, port. praia, dar şi alb. pllajë “pianura, valle”, gr. plagi.

Top.: Plai (Alba, Hunedoara, Mehedinţi, Prahova, Suceava), Plaiuri (Alba, Cluj).

Împrumuturi din română; magh. pláj (a.1491); plájas (a.1648); palajá (a.1789) etc. (MNyTESz, II, p.223) (RTO, p.565); scr. plaj (SLR, p.13).

– 1616: Iliaş. Dim. al lui Ilie,

Alexandru Iliaş, voievodul Ţării Româneşti între 1616 septembrie şi 1618 mai (DIRI, I, p.491).

– 1600: Undreiaş. Dim. al lui Undrei.

Numele apare la acad. Al. Rosetti: “Oprea de Cordun, Undreiaş de Corcova” (Ţara Românească, 1600) etc. (ILbR, p.312).

 

SECOLUL AL XVI-LEA

– 1581: agiunaş. Din agiun + suf. -aş. Vb. a ajuna = a ţine post complet. Fig. a răbda de foame (DLRM, p.16); ar. agiun (DDA, p.123) (< lat. adjunare; cf. şi it. digiuno; sp. ayunar, ayuno; fr. jeune.

Împrumut din română: magh. azsunoz “a ajuna”.

MEKSz nu indică etimonul acestui termen unguresc.

Cuvântul apare sub forma rom. agiunaş în “Pravila ritorului Lucaci” (PRL, 245 vm).

1577: trufaş. Din trufă + suf. -aş (DEX, p.978).

(< lat. +)trufa; cf. fr. truffe).

În psaltirea slavo-română:

“Tu biruieşti ca ţinutul măriei;

turburatul undelor ei tu îmblînzişi.

Tu smerit-ai ca rănitul trufaşul.” (CORESI, 170, v18, p.374).

– 1574: dăscălaş. Din dascăl + suf. -aş; ar. dascal (DDA, p.459, 512), mr. dascăl (MR, III, p.105) (Cf. alb. dhaskal) (FJALOR) (< gr. dháskalos).

Top.: Dascălu (ILFOV), Dăscăleşti (BUZĂU).

Împrumuturi din română: magh. dászkál (a.1799), prima atestare ne indică forma magh. dászkel, apropiată de etimonul rom. dascăl. Mai sunt înregistrate şi variantele dászkál (a. 1860/1894) şi dászkël (MNyTESz, I, p.597).

Cuvântul rom. dăscălaş apare într-o însemnare din Evangheliarul copiat de Radu grămăticul (a.1574), prin care acesta cere iertare tuturor acelora care vor citi manuscrisul său: preoţi, duhovnici, dăscălaşi, grămătici etc. pentru erorile ce se vor fi strecurat într-însul (LRS, p.195).

– 1572: armaş. Din armă + suf. -aş (DEX, p.52); ar. armă (< lat. armare) (Cf. şi it. arma, fr. arme, sp. arma, port. arma, rtr. arma, sard. arma etc.).

Top.: Armăşeni (Vaslui, Harghita), Armăşeşti (Ilfov, Vâlcea), Armăşoaia (Vaslui) etc.

Împrumuturi din română: magh. ármás (a.1572) (a.1671) (a.1761: armás) (MNyTESz, I, p.178).

Am luat în considerare data primei atestări a împrumutului în limba maghiară, deşi nu excludem posibilitatea pătrunderii acestui termen românesc în maghiară, la o dată mult mai timpurie.

– Sutaş “comandant peste o sută de ostaşi”. Din sută + suf. -aş (DEX, p.919); ar. sută (DDA, p.1140); mr. sută (MR, III, p.281).

Sută, după cercetările noastre, care vor fi tratate aparte, este un cuvânt autohton, de origine traco-dacică.

Termenul rom. sutaş este consemnat în “Codicele Voroneţean”, alături de alt termen format pe teren românesc, miaş;

“Audzi sutaşul şi se apropie cătră miiaşul (în cap. XLIV, 7-8) (LRS, p.207).

În “Apostolul” lui Coresi, aceeaşi frază sună astfel:

“dacă auzi sutaşul, postâmpi cătră miiari(u)” (LRS, p.207).

– 1546: Lungaş, toponim moldovenesc. Din lung + suf. -aş; ar. lungu (DDA, p.754) etc. (< lat. longus); Cf. it. lungo; fr. long(ue); port. longo etc.

Top.: Lunga (Covasna, Timiş), Lungani (Argeş, Iaşi), Lungeni (Suceava), Lungeşti (Cluj, Galaţi, Vâlcea), Lungoci (Galaţi), Lunguleşti (Argeş), Lunguleţu (Dâmboviţa) etc.

Termenul apare într-un document slavo-român emis la Iaşi în data de 18 iunie 1546:

“… anume Pietrişul, între Coseşti şi între Lungaş…” (DIR, A, III, p.536, doc. 481).

– 1508: trâmbiţaş. Din trâmbiţă + suf. -aş (< sl. trombica).

Termenul apare în documentele slave sub forma trămbitas (SVSR, p.267).

 

SECOLUL AL XV-LEA

– 1472: Negrilaş. Dim. al lui Negrilă (< rom. negru < lat. nigrum); ar. negru (DDA, p.871); Cf. şi sp. negro, port. negro.

Top.: Negrileasa (Suceava), Negrileşti (Bistriţa-Năsăud, Galaţi, Teleorman, Vramcea) ş.a.

Termenul apare într-un document de la Ştefan cel Mare: “… A scris Negrilaş, în Vaslui, în anul 6980 (1472), iunie 5” (DIR, A, I, p.389-390).

– 1468: Unguraş. Din ungur + suf. – aş;

Termenul rom. ungur nu poate fi explicat din sl. ongrinu (DLRM, DEX) din mai multe motive, între care:

a) sl. ogrinu putea deveni în ronă cel mult +)ungrin şi nu ungur;

b) în perioada în care începe înaintarea ungurilor spre banatele sau voievodatele româneşti de la este de Tisa (sec. X e.n.) în limbile slave din vecinătatea Pannoniei avusese loc denazalizarea, în termenii vechi slavi, deci dispariţia lui -n-. În acest caz, termenul sl. ongrinu trebuia să apară în română sub forma +)ogrin sau ugrin;

c) popoarele de limbă slavă din vecinătatea Pannoniei istorice folosesc, pentru numirea ungurilor, următorii termeni:

– slc. Mad’ar, Mad’arsko (ungur, Ungaria); sln. Madzar, Madzarsko (ungur, Ungaria); scr. Madar “ungur”; termeni care au la bază etimonul magh, magyar.

Celelalte popoare slave care nu au convieţuit într-un mod atât de strâns cu ungurii, mai depărtate geograficeşte, îi denumesc astfel:

– bg. ungar (ungarec) “ungur”; Ungaria “Ungaria”;

– ceh. Uher “ungur”, Uhry “Ungaria”, dar şi (mai nou) Mad’ar;

– pol. Wegier “ungur”, Wegry “Ungaria”;

– rus. vengr “ungur”, Vengria “Ungaria” (vengerec “ungur”);

– ucr. ugorec “ungur”, Ugorsčina “Ungaria”.

Rezultă şi din această succintă prezentare că nici un popor slav, din cele enumerate mai sus, nu a păstrat în limba sa presupusul etimon slav ongrinu. Limbile cehă lu ucraineană păstrează doar tema denazalizată şi metatezată (în ucr. uhor, ceh. uher), pe când polona şi rusa păstrează tema vengr (pol. Wegier, rus. vengr(erec), în care partea iniţială a cuvântului a devenit ven- în loc de on(grin).

Bulgara cunoaşte forma ungar identică cu rom. ungar, care, evident, aparţine altei arii geolingvistice.

d) termenul cu care denumesc alte popoare pe unguri,. în special popoarele vechi de origine indo-europeană, are aproximativ aceeaşi formă ca în română, după cum vom vedea mai jos:

– alb. hungarez (-e, -i), Hungari(a) (“ungur, Ungaria”);

– germ. Ungar “ungur”; Ungarn “Ungaria”;

– gr. Oúggrikós “ungur”, Oúggaría “Ungaria”;

– let. ungars “ungur”; Ungheria “Ungaria”;

– fr. hongrois “ungur”; Hongrie “Ungaria”;

– port. húngaro “ungur”; Hungaria “Ungaria” etc.

După cum se poate observa în limbile indicate mai sus, termenul are partea iniţială ca şi în română: (h)ung – fără a se putea pretinde că aceste limbi – ar fi putut împrumuta cuvântul respectiv dib limba slavă.

Mai mult, nu se pare demnă de semnalat asemănarea până la identitate dintre termenii letoni ungars şi Ungarija şi termenii rom. ungar şi Ungaria, care au supravieşuit, cazul letonei, între limbile slave (polonă, rusă, ucraineană) în care ungurii, după cum am văzut mai sus, sunt numiţi cu alţi termeni specifici fiecărei limbi, dar foarte îndepărtaţi de tema din letonă şi română.

Prin urmare, la stabilirea originii cuvântului rom. ungur (ungar) trebuie avută în vedere existenţa în primul rând a termenilor letoni, germani, italieni, respectiv: let. ungars, Ungarija; germ. Ungar, Ungarn, it. unghero, Ungheria, dar, iniţial, Ungaria (a.1239-1245) (PTP, 233).

Dar cum după epoca istoricî în care au avut loc prefacerile sociale şi naţionale, în cauză, între care şi aşezarea ungurilor în Europa centrală, românii se învecinau cu marele cnezat al Lituaniei, şi, după toate probabilităţile, românii trăiau şi în cuprinsul marelui Cnezat lituan, este posibil ca, prin intermediul limbii lituaniene termenul rom. ungar şi Ungaria să fi pătruns şi în limba letonă.

După cunoştinţele noastre, termenul it. unghero derivă dintr-un etimon ungaro, deoarece fonetica istorică ne arată că e < a şi nu invers, aşa cum vom vedea într-un studiu special consacrat acestei probleme.

Rămâne, aşadar, de stabilit dacă rom. ungar < germ. Ungar sau dacă germ. Ungar < rom. ungar, care, după cum am arptat supra nu poate proveni din sl. ongrinu.

Am ales aceste situaţii diferite întrucât limbile popoarelor mai îndepărtate de unguri nu au avut cu ei raporturi aşa de strânse ca popoarele vecine şi considerăm că termenul etnic ungar a fost împrumutat în primul rând prin filieră.

Termenul bulgar ungar poate fi considerat tot un împrumut din română.

e) În germană şi în română, termenul iniţial era identic ca formă şi s-a păstrat astfel până în zilele noastre: rom. ungar, germ. Ungar.

Din punct de vedere al pătrunderii acestui termen în cele două limbi din maghiară, cum ar fi fost normal, situaţia este cât se poate de limpede: magh. magyar (fon. noghior) nu putea deveni rom. ungar (germ. Ungar). Rezultă, deci. că termenul ungar (germ. Ungar) nu a fost împrumutat de la populaţia ungurească care nu-l poseda şi nu se numea cu acest cuvânt, şi nici din latină nu l-au putut moşteni, deoarece, în secolul al IX-lea – al X-lea latina nu mai exista ca limbă vorbită de vreun popor, ci numai ca limbă de cancelarie.

În această perioadă, şi alte limbi antice (v.gr.) dispăruseră de mult.

Ni se pare demn de amintit faptul că analiza structurală a cuvântului ungar ne arată cu multă claritate că termenul se prezintă ca un cuvânt compus din două elemente: ung. + suf. -ar. Credem că nu este cazul să insistăm asupra faptului că suf. -ar este moştenit din latină şi foarte productiv în română, limba noastră având prioritate faţă de germană.

Am putea accepta un împrumut din germ. Ungar (DEX, p.996), dacă în această limbă ar exista o explicaţie plauzibilă.

Deocamdată, ni se pare demn de analizat faptul că acest nume etnic se pare că are la bază, conform legendelor care mai circulă prin Ardeal, obiceiul vechilor unguri de a se unge – “vopsi” – pe faţă cu ceva şi de a-şi mutila faţa pentru a arăta mai fioroşi, aşa cum se spune că arăta o căpetenie de a lor, care se numea Kap-Kun, de unde ar fi derivat apoi şi cuvântul rom. căpcăun.

Ungerea pe faţă şi pe mâini este obişnuită şi la alte popoare care trăiesc într-o climă mai aspră sau în cazul unor ierni mai geroase.

Rom. unge < lat. ungere (Cf. it. ungere etc.)

Derivarea cu suf. rom. -ar este identică şi în cazul altor termeni similari. Spre exemplu:

– rom. suge (< lat. sugere) + suf. -ar = sugar;

– rom. fugi (< lat. pop. fugire = fugere) + suf. -ar = fugar;

– rom. unge + suf. -ar = ungar etc.

Indiferent cât de obişnuiţi suntem cu etimologiile “încetăţenite”, şi mai ales cu cele care derivă din teoriile imigraţioniste, analiza structurală a termenului, neiertătoare, prin simplitatea ei, ne arată că termenul ungar este identic cu orice compus românesc de acest fel. Semantismul cuvântului, generalizat, ca etnonim, se poate explica prin abandonarea sensului originar “de ungar”, care “unge (care se unge)” în favoarea numelui etnic respectiv.

Forma rom. ungar, datorită poziţiei limbii române în această parte a Europei, a putut fi răspândită, mai ales în timpul şi după războaiele de peste 300 ani duse de unguri pentru cucerirea Transilvaniei, în toate limbile în contact, iar în germană şi prin intermediul saşilor ardeleni.

Acesta poate fi veridic nu numai din punctul de vedere al structurii cuvântului, al adevărului istoric, românii fiind autihtoni şi în nordul Dunării (termenul ungar, ungur lipsind din dialectele roneşti transdanubiene), ci şi din punct de vedere al evoluţiei semantice.

Faptul că românii i-au numit întotdeauna pe vecinii lor de la Apus cu numele de unguri ne arată marea vechime a termenului şi adânca lui înrădăcinare în conştiinţa maselor. În mod livresc se încearc introducerea termenului maghiar, care a devenit obişnuit în cercurile oamenilor instruiţi, dar încă nu s-a reuşit să se creeze un derivat de la tema maghiar pentru a denumi Ungaria şi nici nu întrevedea o asemenea posibilitate.

Rom. ungar în mod obişnuit, prin schimbarea accentului, a devenit ungar > ungăr de unde, prin asimilare vocalică regresivă > ungur, care este o creaţie pe teren românesc nemaiîntâlnită la alte popoare.

Evoluţia termenului rom. ungar > ungur ne arată că tema este o creaţie românească, căci asemenea evoluţii se produc, cu regularitate, în general, numai în cazul cuvintelor proprii. Cuvintele împrumutate, de obicei, nu-şi schimbă structura.

În linii generale, aceasta este, după părerea noastră, originea şi semantismul termenului ungur din limba română, care reflectă şi el situaţia socială şi naţională a celor două popoare din primele lor contacte şi până azi.

Termenul Unguraşi, cătun (jud. Suceava) este astestat la anul 1468 (ERT, p.198).

                                                * * *

– 1437: şutaş. Din şut(ă) + suf. -aş; şut(ă) “fîrî coarne; cu coarnele căzute sau tăiate”; ar. şut (DDA, p.1161); mr. şut (MR, III, p.287); ir. Şutco (nume) (EALR, p.204).

I.I. Rusu a atribuit acest element substratului (Cf. alb. shut etc.).

Împrumuturi din română: bg. sut; ngr. sioutos, sioutou; ceh. suta; pol. szuty; scr. sut; ucr. suta; ung. suta; săs. tschut, tschutich, tschutisch (EALR, p.204-205).

Termenul rom. şutaş (dim. al lui şut) a fost împrumutat şi el în maghiară sub forma Swthas (a.1437) alături de şută (a.1468) (Swtha), suta (1655, 1703 etc.) (MNyTESz, III, p.624) (RTO, p.584).

– 1435-1442: Iliaş. Dim. al lui Ilie.

Iliaş domn al Moldovei asociat cu Ştefan al II-lea, între 1435 august – 1442 decembrie (DIRI, I, p.486).

– 1425: Andriaş. Dim. al lui Andrei.

Numele apare într-un document din Ţara Românească:

“… Radu Proca şi Andriaş şi Constandin…” etc.

“În zilele lui Dan voievod” (DIRB, p.82).

– 1421: vrăjmaş (A se vedea supra, a.1723).

În lucrarea Luciei Djamo Diaconiţă “Limba documentelor slavo-române”: vrăjmaşu; vrăjmaş” (LDSR, p.271).

– 1414: scutaş. Din scut + suf. -aş (< lat. scutum). Cf. it. scudo; sp. escudo; port. escudo etc.

Top. Scutari (Botoşani), Scutaru (Bacău).

Termenul apare într-un document de la Alexandru cel Bun: “… şi i-am dat în pământul nostru al Moldovii un sat anume Muntenii Scutaşi…” (DIR, A, I, p.32).

– 1401: Petraş. Dim. al lui Petru.

Numele apare în formula galiţiană: “Vo imja oca i sna i stgo dha amin6. A se iaz6 pan6 PETRAS starosta Galiţkîi i Snjatinskî sviasa6cju etc.” (BOGDAN, p.128), identic şi cu Petraş din Moldova (a.1436) (DIRA I, p.138) etc.

 

SECOLUL AL XIV-LEA

– 1399: Mihăilaş. Dim. al lui Mihăilă.

Într-un document de la Iuga-voievod: “… credinţa lui Mihăilaş…” (DIR, A, I, p.7).

– 1392: Andriaş, Ionaş. Dim. ale lui Andrei şi Ion.

Într-un document de la Roman-voievod: “… slugii noastre Ionaş viteazul… credinţa lui Andriaş…” (DIR, A, I, p.2-3).

– 1388: suliţaş. Din suliţă + suf. – aş (DEX, p.911). Suliţă (< sl. suliça).

Top.: Suliţa (Botoşani).

Împrumuturi din română: magh. szulica; ceang. szulica.

Dar în maghiară a fost atestat în anul 1388 şi termenul rom. suliţaş sub forma magh. zulchas (< zulichas), într-o frază în care, alături de termenul suliţaş apare şi etnonimul români: “Blasii dicti Zulchas…”, ca apoi, în anii următori, să fie atestat şi termenul suliţă: “… lancea: zulcha (a.1395) (MNyTESz, I, p.458).

Deşi în română termenul este considerat un împrumut din sl. sulica, în maghiară prima atestare ne indică un derivat românesc: zulchas.

Această încadrare în sistemul morfologic al limbii maghiare a avut loc după schema de mai jos:

– rom. suliţaş > magh. zul(i)chas > zulchas (z = s);

– rom. suliţă > magh. zulcha (a.1395) > magh. chu(l)cha (a.1405); chulcza (yokat) (a.1456) > magh. csuczá(ja) (a.1690/1935); tsutza (a.1784), cuca (a.1839), forma actuală magh. cúca (Ibid.).

Acest mod de încadrare este propriu limbii maghiare , după cum vom vedea şi din alte exemple:

– sl. kalina, rom. călină > magh, gálna(MNyTESz, I, p.1020);

– sln. gubanica, scr. gibanica, rus. gibanica etc. > magh. gobonca (MNyTESz, I, 1067);

– rom. ieriţă (bg. jarica, mac. jarica, scr. jarica, sln. jarica, slc. jarica, ucr. jarica) > magh. jérce (a.1445) (MNyTESz, II. p.273-274). După cum se vede, limbile slave conţin termenul respectiv cu iniţiala ja-, în timp ce româna posedă cuvântul ieriţă, care începe cu ie-, ca în magh. jérce (fon. ierţë).

– rom. cobiliţă (scr. kobilica, sln. kobilica, ucr. kobilicja, rus. kobîlica) > magh. kabóca (MNyTESz, II, 292-293);

– rom. cămesă (pop.) > magh. kámzsa. Deşi Academia budapestană consideră ca etimon al magh. kámzsa forma lat. camisia, acest lucru nu este probabil, deoarece terminaţia lut. -sia ar fi trebuir să fie reflectată sub altă formă în maghiară, ca de pildă: kámzsia sau kámzsija, pe câtă vreme forma rom. cămeşa > magh. ká(e)zsa (fon. kamzo) (MNyTESz, II, p.341-342).

– etc.

Pentru magh. zs < rom. ş: rom. pănuşă > magh. panusa (a.1813) > panuzsa (MNyTESz, III, p.88) etc.

Aşadar, magh. zulchas (a.1388) < rom. suliţaş.

                                            * * *

– 1321: gubaş. Din gubă + suf. -aş. Gubă nu poate fi un împrumut din magh. guba pentru următoarele considerente:

a) MÉKSz consideră incertă (?) etimologia cuvântului maghiar guba;

b) dialectul arămânesc posedă şi el termenul ar. gube (pl. gubesz) (DDA, p.600), deşi nu a venit niciodată în contact cu populaţia maghiară;

c) limbile albaneză cunoaşte şi ea termenul:

alb. gube – gubja “platú kteni, lanári, lanara; gravála toú kórtou; eidos diktioú ăsarématis;

alb. gubë, -a “eidos ástheveias tón prováton poú toús prokalei triaópton” (FLALOR).

d) termenul guba este prezent şi în lexicul altor limbi, între care: alc. guba; scr. (reg.) guba;

e) Elementul lexical rom. gubă a pătruns şi în toponimie; în regiuni dacoromâne situate la distanţă de influenţa maghiară, cum sunt:

– Guba-Andr, azi Gubandru (jud. Olt);

– Guba-Ucea, azi Gubaucea (jud. Dolj);

– Guba, munte în apropiere de oraşul Câmpulung-Moldovenesc etc.

f) guba face parte din vestimentaţia tradiţională a păstorilor şi a locuitorilor de la munte, fapt care se opune şi el unei origini maghiare.

g) Explicaţia dată de Academia budapestană nu este satisfăcătoare:

“Valószinüleg hagfestö eredetü. Lehetséges, hogy a gub- törész a bog hangátvetéses változata, s igy mint hangfestö szó végsö soron ösi örökség a finnugor korból…” (MNyTESz, I, p.1100).

Aşadar, o inversare a termenului magh. bog ar fi putut deveni gub- apoi guba, de origine fino-ugriană.

Dar autorii respectivi uitp un lucru foarte important şi anume că în maghiară acel gob nu ar fi putut deveni niciodată gub, ci numai gob/ gab, după cum ne arată fonetica istorică. Iar pentru originea fino-ugriană autorii nu aduc nici un exemplu din familia de limbi respective,

Considerăm că termenul rom. gubă (ar. gube; alb. gubë) aparţine ariei geolingvistice balcanmice străvechi, posibil substratului comun româno-albanez de provenienţă traco-iliră.

În acest caz, nu există altă soluţie decât rom. gubă > magh. guba, slc. guba, scr. guba, posibil datorită transhumanţei,

Termenul rom. gubaş “purtător de gubă”, “om îmbrăcat cu gubă” a fost atestat în documentele latine sub forma: Gubas (a.1321) şi sub forma guba (Vnum burum quod wlgo guba dicitur” (a.1387) (MNyTESz, I, p.1100).

                                               * * *

– 1318: Mileaş (Miliaş). Dim. al lui Mile(a) (Cf. şi Mile din anul 1432) (CHIRA, p.95).

Numele este menţionat în “Hrisovul regelui sârb Ştefan Milutin”, prin care acesta donează Mănăstirii din Bańska opt cătune de valahi.

După obiceiul de atunci, toţi oamenii dăruiţi mănăstirii sunt înşiraţi cu numele; copiii, fraţii, alte rudenii ale lor sunt amintiţi numai în genere.

Astfel ni s-au păstrat aici peste trei sute de numiri personale, două sute şaptezeci de nume, restul comune.

Între numele româneşti ale acestor valahi amintim: Miliaş, Micul, Ursul, Bogdul, Neagul, Radul, Raiul, Bucur, Bunilă, Stănilă etc. (BOGDAN, p.159-161).

 

SECOLUL AL XIII-LEA

– 1283: Măciucaş. Din mpciucă + suf. -aş (A se vedea supa a.1880).

Termenul rom. măciucaş “purtător de mpciucă” a pătruns şi în toponimia ardeleană, unde întâlnim localitatea Măciucaşu (jud. Cluj) atestată la anul 1283 sub forma Machkas, apoi la anul 1307: Mochkas etc.

Formele maghiare indicate mai sus identice cu formele numelui de familie Măciucaş > magh. Mácskás foarte frecventate în Transilvania, dar care au rămas readaptate în română sub forma cea mai frecventă azi: Mpciucaş (Maşcaş).

De altfel, rom. Măciucaş > magh. Mácskás (Machkas, c.) se încadrează perfect în sistemul maghiar de adaptare numelor de acest fel, prin sincoparea vocalei mediane (Cf. rom. zăbală/ pop. sln. zobalo, bg. zăbalec, ceh. pop. zubadlo, slc. zubadlo/ > magh. zabla;

rom. copită/ bg. kopito, scr. kopito, sln. kopito, slc. kopyto, rus. kopîto/ > magh. kapta;

rom. leuştean > magh. lestyán (a. 1708) (MNyTESz ?, II, p.759) etc.

Prin urmare, top. rom. Măciucaşu (Cluj), deşi azi readaptat sub forma Măcicaşu, a fost iniţial un termen românesc, format pe teren românesc, care, preluat de autorităţile străine, a ajuns la forma coruptă de azi, devenită obişnuită pentru locuitori, care, de peste 600 ani au auzit-o rostindu-se astfel, sau au văzut-o scrisă în această formă.

                                                         * * *

– 1278: Murgaş. Din murg + aş (murg temă dacică, a se vedea supra, p.149).

Împrumuturi din română+: ceh. murgasa (EALR, p.183); murgana; gr. murgos (SLR, p.19); rus. murugij, ucr. meregij, mur(u)gii, murk, ung. reg. murg, murga; săs. murge, murga; bg. murg, murgav. murgul’av; scr. murga (EALR, p.183).

Nicolae Drăganu menţionează pe “valahul Bogdan Murgaş, care e pomenit de Ragusa în anul 1278” (RTO, p.87).

– 1211: nănaş. Din nun + suf. -aş (DEX, p.583); rom. nun < lat. nonus; cf. it. nonno etc.

Împrumuturi din română: ucr. nanaska, nanasko (TILR, p.247); ung. nánás (ILbR, p.117).

Top.: Hajdúnáná (Hajdú, numele unui comitat din Ungaria).

Termenul rom. nănaş, frecvent şi singurul uzitat în Crişana, este atestat prima oară în documente, în fostul comitat Zemplén (din Ungaria), în anul 1211 şi consemnat astfel şi de Al. Rosetti (ILbR, IV, V, VI, p.117).

Desigur, acest toponim trebuie să fie mult mai vechi decât atestarea la care ne referim, iar împrumutul în maghiară, dacă localitatea a fost întemeiată de unguri, trebuie să fie, desigur, anterior întemeierii localităţii, deci, oricum înainte de începutul secolului al XIII-lea, deşi ni se pare improbabil ca o localitate întemeiată de unguri să poarte nume românesc, proaspăt împrumutat.

– 1202: Turdaş. Toponim (jud. Alba, Hunedoara).

Numele este un compus românesc din Turda + suf. – aş, Turdaş, care, la Coriolan Suciu, apare cu prima atestare în anul 1222 (DILT).

Turdaş trebuie să fie, fără îndoială, la origine un nume de persoană derivat din Turda, deci, cu alte cuvinte, un Turda mic, un fiu al lui Turda etc.

Numele Turda, purtat de persoane, are o bogată tradiţie la roni, care se menţine până în zilele noastre.

Primul nume de persoană “… a cuius progenie Turda episcopus descendit”, în Bihor, este atestat între anii 1202-1203 (RTO, p.479), dar el este frecvent şi azi. În mod obişnuit, unor persoane, în trecut, dar şi azi, li se atribuia un nume după localitatea din care proveneau. De pildă; Incu de Hunedoara, Radu de la Afumaţi etc., nume, care, cu timpul, se impunea, devenind cu timpul nume de familie, în special prin pierderea titlului de nobil sau prin transformarea purtătorului acestui nume în iobag (şerb) etc.

Astfel, cunoaştem nume de persoană identince cu numele de locuri din care au provenit cândva predecesorii lor, ca următoarele: Păuşa (a. 1227, 1231 etc.), în acte Pousa (DIRI, I, p.497-498); Lupe Cheşeanul (a.1499) (DIR, A, II, p.285); Dan de la Plosca (a. 1489) (DIR, B, I, p.198) etc.; Aradul (a. 1540) (Arad, p.119) etc.; Craiovescul, Ploieşteanu etc. sau chiar  Moldova György (scriitor ungur contemporan) etc.

De asemenea, pentru diminituvul Turdaş, derivat cu sufixul -aş, avem numeroase exemple în antroponimie ronească:

– Inn + suf. -aş = Ionaş (a. 1392) (DIR, A, I, p.2-3);

– Mihăilă + suf. – aş = Mihăilaş (a. 1399) (DIR, A, I, p. 7);

– Negrilă + suf. a-ş = Negrilaş (a. 1438) (DIR, A, I, p. 155);

– Vulpe + suf. -aş = Vulpaş (a. 1449) (DIR, A, I, p. 241);

– Gavrilă + suf. -aş = Gavrilaş (a. 1613) (DIR, A, III, p. 122) etc.

Nu face obiectul acestui studiu formarea antroponimelor de felul celor de mai sus, dar am dorit să subliniem doar faptul că top. Turdal provine de la numele de persoană Turdaş, creat pe teren românesc.

                                               * * *

În privinţa originii numelui de loc. Turda, atestat documentar în anul 1075, el se prezintă ca un nume de lor de origine dacică, compus din elementul primar Tur + elementul secundar dava = Turdava, nume care, în primele trei secole are erei noastre a devenit: Turdava > Turda(v)a > Turdaa > Turda.

De aceeaşi părere este şi Sextil Puşcariu: “… În Turda se pare că păstrăm o compoziţie dacică cu elementul – dava “cetate” (în care v intervocalic a dispărut ca în elementele latine). Întâiul element de compoziţie ar fi Tur-, care e numele unui sat din spropiere şi a pârâului care curge prin acest loc” (LR, p.168).

De altfel, Tur mai apare ca hidronim şi în judeţul Satu Mare, şi ca toponim în acelaşi judeţ.

Turda, ca nume de loc, mai apare, pe lângă cel din jud. Cluj şi în jud. Tulcea, după cum Turdaş este prezent atât în jud. Alba, cât şi în jud. Hunedoara, iar un alt derivat, Turdeni, apare în jud. Harghita.

N. Drăganu mai reproduce şi următoarele toponime: Turda, în jud. Vâlcea, Măgura-Turtzii, în Năsăud etc. Un numa de loc Turda este atestat documentar pe lângă lacul Balaton, între anii 1227, 1234-1270, iar “… la Simon de Kéza sunt menţionaţi: “Nicolaus Turda” şi “praedium Turda”, între anii 1255-1265 (RTO, p.479).

Facem precizarea că Simon de Kéza şi-a scris lucrarea în anul 1282, după concluzia lui Vasile Pârvan din “Românii în cronica notarului anonim al regelui Bela, cercetare comparativă cu celelalte cronici ungureşti şi cronica lui Nestor” (CRISIA, p. 279).

Menţionăm că şi în Ungaria apar localităţi cu nume similare, cum sunt: Tirdas (la sud-vest de Budapesta, dincolo de Dunăre); Bihartorda (la sud-vest de Debreţin).

N. Drăgan subliniază şi următorul aspect demn de toată atenţia: “Turda este apropiat şi de numele turdetanilor, un treib pelang, stabilit prin părţile Hispaniei (mineri, cf. Strabo, Geographica, III, 2, 3, 8; 2,9) şi al turdulilor (Turduli veteres) din Lusitania” (RTO, p. 478), şi mai târziu, J.C. Drăgan, fericită coincidenţă, întăreşte cu noi argumente ipoteza mai veche: “… Tribul traco-ilir… numit de către romani Turdetani, s-a stabilit în valea Guadalquivirului în secolul al XIII-lea î.e.n …”; “Turdetanii, care străbăteau Medoterana şi Oceanul Atlantic pe corăbiile lor de mari dimensiuni, au ajuns în călătoriile lor până pe coastele Americii de Nord…” (NT, 63/1979, p.7).

Asupra acestei probleme îşi va spune ultimul cuvânt cercetarea tracologică viitoare, noi am făcut doar oficiul de a le reaminti ca pe un memento etern al acestor străvechi meleaguri străromâneşti.

Dacă au sau nu vreo legătură cu toponimele Turda şi Turdaş, analizate aici, nu are nici o importanţă pentru studiul nostru, care ne arată că, încă în anul 1202 numele Turda este atestat ca un derivat cu suf. -aş, realizat pe teren ronesc, care are, desigur, o vechime mult mai mare decât data atestării sale.

 

Secolul al XII-lea

– 1198: cămăraş. Din cămară + suf. -aş (DLRM, p.125; DEX, p.131); ar. cămară (DDA, p.333); mr. cămară (MR, III, p.57); Cf. alb. kamarë; gr. kamara; lat. med. camara, cammara.

Etimonul rom. cămară este, probabil, lat.+) camara (DEX, p.131), care apare în lat. medie (Cf. MNyTESz, I, p.332).

Top.: Cămăraşu (Cluj), atestat documentar sub formele Kamaras (a. 1325), Kamares (a. 1325), Kamaros (a.1329), Kamoras (a.1458), Pustha-Kamaras (a.1462), Puszta-Kamarás (a.1733), Puszta-Kamorás (a.1854) (DILT).

După cum se poate observa prin forma atestată în anul 1325 redă etimonul rom. Cămăraş, iar cea de-a doua redă pronunţia regională Cămăreş (Cf. răzeş, plăieş, băieş, urieş etc., în loc de: răzaş, plăiaş, băieş, uriaş etc.).

Forma a treia, Kamaros, este deja maghiarizată şi redă aspectul unor adjective de tipul: boros, rongyos, sáros etc., formate de la bor, rongy, sár etc.

Forma a patra, Kamoras, este o încercare de dezlipire de formele tradiţionale, pentru a da impreia de autentic, dar care nu a reuşit, deoarece, în anii 1462 şi 1733 se revine la forma iniţială: Kamarás, şi numai în 1854 se reia forma (Puszta-)Kamorás, perioadă în care apar printre vtoponime penultimele modificări structurale, ultimele, se pare că au fosta operate în anul 1913, de administraţie.

                                                 * * *

H. Mihăescu ne arată că gr. kamára în secolele II-VI e.n. avea sensul de “cameră boltită”, iar într-o inscripţie din Tracia semnificaţia “cameră sau încăpere în templu” (IGLR, p.150-151).

În evul mediu, în Ţările Române Cămara domnească avea înţelesul de “totalitatra veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne şi impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei” (DEX, p.131), iar cămăraşul “slujbaş care avea în grijă în special cămara domnească”.

Primele atestări documentare în care stau la baza termenului magh. kamara au forma Camaras (a.1198), Kamaras (a.1213/1550) şi înţelesul de “király kincstár” (MNyTESz, II., p.332), respectiv “tezaur crăiesc”.

În latina camaras fiind necunoscut considerăm forma Camaras din anul 1198 un termen maghiar împrumututat din română (< rom. cămăraş).

Afirmaţia se bazează pe faptul că în maghiară formele de acest fel reprezintă substantive care, în română în sensul următur:

– magh. adakoz “a face daruri” = adakozás “danie”; “dăruire”;

– magh. adományoz “a dărui” = adományozás “dăruire”;

– magh. ajánl “a recomanda” = ajánlás “recomandare”;

– magh. akaszt “a spânzura etc.” = akasztás “spânzurare”;

– magh. alair “a semna” = alairás “semnare”;

– magh. alakul “a se constitui” = alakulás “constituire”;

– magh. alapit “întemeia” = alapitás “întemeiere”;

– magh. alkot “a crea” = alkotás “creare”;

– magh. bevon “a retrage” = bevonás “retragere”;

– magh. burján “buruiană” = burjánzás “proliferare”;

– magh. cstlakos “a se alătura” = csatlakozás “alăturare”;

– magh. dob “a arunca” = dobás “aruncare” etc.

Dacă termenul Camaras (a.1198), respectiv Kamaras (a. 1213/1550) ar fi fost format în maghiară el ar fi trebuit să aibă sensul de “înmagazinare*) Kamarozás, sinonim cu cu magh. +)raktározás “depozitare” şi nu de “tezaur (crăiecâsc)”, înţeles foarte apropiat de cel ronesc “mai mare peste cămara domnească”, respectiv “responsabil cu o parte din veniturile princiare” (voievodale).

Termenul rom. Cămăraşu, rop. > magh. Kamaras, fiind simţit de formaţie străină, a fost adaptat pentru încadrare în sistemzl morfologic al limbii maghiare, trecânt prin formele arătate mai sus: Kamaros (a.1329), mai apropiat de specificul maghiar, Kamoras, Kamorás (a. 1358; 1854), mai apare de pronunţia românească.

Oricum, atestarea acestui nume de loc în anul 1325, ne indică, existenţa toponimului înainte de atestarea lui în acelaşi timp, ne arată că şi voivodatul Transilvaniei avea, înainte de cucerirea maghiară, aceeaşi formă de organizare ca celelalte ţări româneşti, instituţia care a dat naştere funcţiei de cămăraş, fiind dovedită şi prin acest toponim, care, la origine, poate fi numele unui cămăraş, retras pe aceste meleaguri, unde şi-a ridicat căminul familial, în jurul căruia s-a constituit aşezarea de mai târziu.

de altfel, în maghiară, termenul Kamarás se pare că nu este uzitat, dicţionarele neînregistrându-l.

În legătură cu originea, zisă, latină a termenului magh. kamara, apare încă o nedumerire legată de aspectul primei atestări: dacă etimonul magh. kamara este lat. camera, camara, care, evident, nu poate fi decât un împrumut livresc, intrat prin cancelaria crăiască, de ce prima atestare nu indică forma magh. kamara, ci pe aceea de Camaras, respectiv de cămăraş? Magh. kamarayában apare abia în a.1372/1448? Dar semantismul termenului magh. kamara nu mai are nici o legătură cu “tezaurul (crăiesc”, ci pur şi simplu, reprezintă doar înţelesul de “celulă, chilie; cameră de mică amploare; dormitor” /MNyTESz, II, p.332), ceea ce ar presupune că acest cuvânt a fost împrumutat ulterior şi cu sensurile sale specifice, fără vreo legătură cu Kamaras, care este un împrumut mai vechi.

Top. Cămăraşu nu ar fi suferit modificările arătate supra, dacă lexicul maghiar ar fi cunoscut elementul lexical Kamarás, ci, în acest caz, ar fi fost considerat o creaţie pe teren unguresc şi localitatea întemeiată de unguri. Or, modificările de structură ne arată că acest termen este românesc, el neputând fi considerat de origine slavă sau de altă provenienţă.

Atestarea documentară a termenului cămăraş se prezintă, în acest caz, după cum urmează:

– Camaras (a.1198) (MNyTESz, II, p.332);

– Kamaras (a.1213) (ibid.);- Kamaras, Kamares (a.1325) (DILT);

– Kamaras (a.1332) (DIR, C, III, p.165);

– Cămăraş (a.1430) (DENSUŞIANU, ILR, p.253);

– Cămăraş (a.1431, 1443) (IGLR, p.141; DLRV);

– Cămăraţ (a.1523) (DIR, A, I, p.217);

– Cămăraşul (a.1667) (CILRV, p.109) etc., ceea ce vădeşte o continuitate neîntreruptă, atestată, încend din secolul al XII-lea şi nă în zilele noastre, deşi, după toate probabilităţile termenul rom. cămăraş este cu mult mai vechi, de vreme ce în anul 1198 îl găsim pătruns, deja, în limba maghiară.

                                        * * *

– 1146: ciutaş. Din ciut + suf. -aş. Creaţie pe teren ronesc: ar. ciut, ciută (DDA, p.454); mr. tsut (MR, III, p.287). Termenul rom. ciut a fost atribuit de I.I. Russu substratului autohton (EALR, p.205).

Top.: Ciuta (Buzău, Caraş-Severin), Ciuteşti (Vâlcea), Ciuteleşti (RSS Moldovenească, rn. Floreşti), Ciuteşti (RSS Moldovenească, rn. Nisporeni) (MSSR).

Termenul rom. ciutaş este atestat documentar în comitatul Fejer, în anul 1146, alături de ciut (Chut, a. 1240), Chwth (a.1270) şi de ciuta (Chuta), nume de persoană pomenit în Ungaria între anii 1290-1301 (RTO, p.584).

 

Secolul al XI-lea

– 1075: Arieş, toponim şi hidronim în Transilvania. Este un vechi compus pe teren ronesc din elementele:

– rom. arină “nisip”, frecvent şi azi în graiuri, + suf. -aş = arinaş. Rom. arină < lat. arena < lat. harena “nisip, pământ nisipos”).

Termenul lat. arena este des întrebuinţat de clasici:

– Hor.: arena arentes “nisipuri arzătoare”;

– Cic.: arenam aliquam emere “a cumpăra un pănt niosipos”;

– Ov.: arena semina mandare “a semăna în nisip”;

– Virg. optata arena potiri “a ajunge pe ţărmul dorit”;

– Juv.: Albana arena “Amfiteatrul de la Alba” etc. (DLR, p.44).

În latină, termenul arena şi-a extins semantismul de la cel iniţial “nisip, pământ nisipos, respectiv “ţărm” la amfiteatru, pentru simplul motiv că era acoperit cu nisip, deci întrucâtva asemănător cu ţărmul unei mări.

În latină, există o seamă de derivate, între care amintim: arenaceus, arenacius “de nisip, ca nisipul”; arenaria “nisipărie”; arenarius “de nisip, de amfiteatru; gladiator”; arenatio “tencuire”; arenatum “tencuială făcută cu var şi nisip”: arenatus “amestecat cu nisip” (Ibid.).

Termenul rom. arină “nisip” este prezent şi el în monumentele de limbă, între care, în “Psaltirea Seheiană”; arină “nisip” şi chiar cu rotacism: ariră “nisip” (Rosetti, LR, p.115).

Între lat. arenarius “nisipar” şi rom. arinaş (format cu suf -aş vedem o paralelă perfectă de felul multora existente în limba română (de ex.: gropar/ gropaş; poştar/ poştaş; drumar/ drumaş, devenit apoi drumeş; pândar/ pândaş etc.

Marea vechime a top. rom. Arieş este dovedită de faptul că, încă în secolul al XI-lea, forma iniţială Arinaş > Arineş, evoluţie specific ronească, în aria geolingvistică ardelenească, mai cu seamă. Această evoluţie este foarte răspândită după cum vom vedea mai jos:

– călcâiaş > călcâieş;

– Mălăiaş > mălăieş;

– plăiaş > plăieş;

– băiaş > băieş;

– răzaş > răzeş;

 uriaş > urieş etc.

Evoluţia suf. -aş > -eş este frecventă şi în Antroponimie:

– Andriaş (a.1392) (DIR, A, I, p.2-5) > Andrieş;

– Iliaş (a.1408) (DIR, A, I, p.18) > Ilieş etc., cât şi în toponimie:

– Iaşi > Ieşi (pop.);

– Mediaş (Sibiu) > Medieş… (Satu Mare) etc.

                                             * * *

Forma rom. Arineş (pronunţată Arinéş), atestată în secolul al XI-lea, a fost apropiată de magh. Aranyas şi de alte forme maghiare ca: Aranias, Aranos, Aranyos, Oronos, Oronyos (a.1075) (RTO, p.484), derovat de la tema magh. arany “aur”, respectiv magh. aranyos “aurit”. Această apropiere între rom. Arinéş şi magh. Aranys, Aranias, Aranyos, s-a făcut pe baza etimologiei populare, fapt obişnuit şi în alte situaţii.

Legarea hidronimului Arinéş de tema  magh. arany (aranyos) este doar formală, întrucât nu putea crede că în perioada venirii ungurilor în Transilvania, râul Arinéş purta în apele sale atâta aur, încât să fi avut luciu asemănător metalului galben în cauză, Mai mult, nici pe vremea cuceririi romane nu sunt asemenea mărturii că vreun râu din Dacia ar fi avut această culoare sau că s-ar fi numit “de aur” sau “auritul”. Deci, şi din acest punct de vedere rezultă că numele maghiarizat Aranyos s-a făcut doar pe baza etimologiei populare.

Forma arhaică rom. Arinéş, cu -ń- palatalizat, a devenit rom. Arieş prin dispariţia sunetului -ń-, datorită specificului evolutiv al limbii rone, respectiv al dialectului dacoromân.

În acest caz, evoluţia acestui hidronim se prezintă astfel:

Arinaş > Arineş > Arińeş (sec. XI) > Arieş, evoluţie paralelă cu multe altele, între care şi cu termenul ani (pl.):

rom. ani > ańi > ai din aceeaşi arie lingvistică.

Disimilarea nă la dispariţie a sunetului -n- este un fenomen caracteristic doar pentru dialectul dacoromân, aşa cum vom vedea mai jos, prin câteva exemple, între acestea şi din dialectele roneşti transdanubiene:

– ar. broscon’iu : dr. broscoi;

– ar. gutun’e : dr. gutuie;

– ar. muşuron’iu : dr. muşuroi;

– ar. vulpon’iu : dr. vulpoi;

– mr. călcoń : dr. călcâi:

– mr. bańă : dr. baie;

– mr. răńă : dr. râie;

– ir. lupóńe : dr. lupoie (criş.);

– ir. ursóńe : dr. ursoaie (ceiş) etc.

Aceste denumiri arhaice s-au menţinut, în unele părţi, până destul de rziu, iar în graiul bănăţean ele sunt şi azi, încă, frecvente.

Între toponime vom aminti doar câteva care şi-au păstrat forma străveche cu -ń-, între care:

– Cerboanele pentru Cerboaiele;

– Brezon pentru Brezoi;

– Copiloniul pentru Copilo;

– Lupoane pentru Lupoaie;

– Strigoanea pentru Strigoaia etc. (IORDAN, TR, p.376).

Asemenea toponime arhaice roneşti sunt prezente şi în Carpaţii nord-vestici, între care amintim:

– Hruń Hajdzkuv (< rom. gruń “grui”) (RTO, p.396);

– Mosoroń (< rom. Muşuroń “Muşuroi”) (RTO, p.396);

– Gruň (< rom. Gruń “grui”) (RTO, p.397) etc.

                                          * * *

Fenomenul amintit a cuprins, în vechime, toată aria dacoronă, reuşind să se menţină, izolat, în unele regiuni până destul de rziu, iar în Banat până în zilele noastre.

Pentru a demonstra că Arieş, respectiv forma maghiarizată Aranyos nu are nimic de a face cu tema magh. arany “aur”, vom aminti că nume de locuri identice mai apar în Dacoronia şi în alte regiuni în care nu au existat niciodată exploatări aurifere, cum sunt:

– Arieşu-de-Câmp, Arieşu-de-Pădure (judeţul Maramureş), ultimul având în anul 1750 forma: Arinyişul de Pedure, pentru Arinyeşul de Pedure, respectiv Arińeşul de Pădure, dar în anul 1800 satul apare sub denumirea de Arieşul de Padure; în 1850, numele localităţii este înregistrat: Arieşii de Pădure (oficial Ariesii de Podure), iar în anul 1854: Arieşu de Pădure (DILT, I, p.44).

Numele maghiarizate ale celor două localităţi maramureşene sunt:

– Arieşul de Câmp > magh. Mezö-Aranyos “Câmp aurit”;

– Arieşul de Pădure > magh. Erdö-Aranyos “Pădure aurită”,

prin urmare, termenii Câmp şi Pădure au fost traduşi, iar Arieşu a fost maghiarizat prin etimologie populară, apropiindu-l  de tema arany “aur”, lucru probabil, deoarece aşa cum ne arată izvoarele istorice ronii mai pronunţau încă în anul 1750 sunetul -ń-, respectiv Arińeş. În apropiere de Şomcuta Mare, aur, nu ştim să fi existat vreodată, dar nisip, respectiv “arină” a existat şi există şi astăzi din belşug.

Deşi atestarea din anul 1750 este Arinyis, nu o putem raporta la rom. ariniş “loc cu arini”, deoarece în acest caz toponimul, după dispariţia lui -ń- ar fi devenit Ariiş şi nu Arieş. Pe de altă parte, termenul rom. arin, arini se pronunţă şi azi arin, arińi, iar derivatul arińiş şi nu ariiş. Deci, dispariţia lui -ń- nu ar fi justificată în limba română.

Dar şi în acest caz, formele maghiare sunt cele ulterioare, indiferent cum am privi lucrurile, în acele părţi s-or mai fi găsind şi arini, poate chiar şi un Câmp de Arini, poate şi o Pădure de arini, dar de aur, ba.

Termenul lat. arena nu a supravieţuit numai în română (dr. arină, ar. arină – DAA, p.199), ci şi în it. arena, sp. arena, port areia (-aici nu -n- dispărut, ca în termenul ronesc analizat mai sus) etc.

                                             * * *

– 1055: ulieş. Din rom. uliu + suf. -aş = uliaş, apoi datorită marii vechimi a termenului din rom. uliaş > ulieş, aşa ca în exemplele arătate la analiza termenului Arieş.

Acest mod de transformare, în română, a lui a > e este caracteristic, cum am mai spus, graiurilor din Crişana şi din Moldova, cum vom vedea şi în exemplele de mai jos:

– lăiaş (din laiu “negru”): lăieş;

– crăiaş (din crai): crăieş;

– megiaş (din megie “răzor”): megieş;

– ciocoiaş (din ciocoi): ciocoieş

– strigoieş (din strigoi): strigoieş;

– usturoiaş (din usturoi): usturoieş;

– butoiaş (din butoi): butoieş;

– răţoiaş (din răţoi): răţoieş;

– sicriaş (din sicriu): sicrieş;

– scăunaş (din scaun): scăuneş;

– stejeraş (din stejar): stejereş;

– primăraş (din primar): primăreş (DI, p.627-629).

Aşadar, în această categorie de cuvinte intră şi termenul rom. ulieş (< uliaş) care a pătruns în limba maghiară anterior atestării sale documentare din anul 1055 (MNyTESz, III, p.26-27).

Dar, şi de astă dată, în stabilirea originii acestui termen vechi românesc ne izbim de aceeaşi rezistenţă din partea lingviştilor şi cercetătorilor care mai consideră cuvântul rom. uliu un împrumut din maghiară (magh. ölyv).

Bineînţeles, nu este nevoie de un specialist pentru a vedea că magh. ölyv (fon. öiv), nu putea deveni în română decât cel mult +)eiv şi  şi nicidecum iliu.

Pentru a explica, totuşi, originea maghiară a termenului românesc, s-a recurs la diferite modalităţi de interpretare a presupusului etimon maghiar, pentru că tradiţia şi unele teorii care fuseseră lansate încă în perioada existenţei Imperiului habsuburgic, nu putea admite că un termen ronesc cum este ULIU ar fi putut pătrunde în maghiară în secolul al XI-lea, pe câtă vreme, conform acelor teorii, românii veniseră din sudul Dunării abia în secolul al XIII-lea.

Aşadar, cu toate că magh. ölyv nu poate sta la baza rom. uliu, trebuia găsit, totuşi, ceva apropiat, şi astfel L. Tamás a găsit pe magh. ölyü şi pe ülü (TAMÁS, p.828).

Aceşti termeni maghiari puşi drept etimoane pentru rom. uliu nu rezistp din următoarele motive, deşi au fost acceptaţi, ca atare:

a) magh. ölyü şi ülü (fon. öiiu şi ülüi) nu puteau deveni în ronă mai mult de +)eiu şi +)ilii, dar nicidecum uliu;

b) L. Tamás şi alţi lingvişti (DEX, ölyü, p.992) nu au avut în vedere faptul că formele maghiare din care ar fi putut lua naştere presupusul etimon pentru rom. uliu, respectiv magh. ölyü şi ülü apar în maghiară abia după anul 1551 (magh. öllyü – MNyTESz, III, p.26-27) şi respectiv, după anul 1815 (magh. üllü . Ibid.), pe câtă vreme termenul rom. Uliu este atestat sub această formă la datele de mai jos:

– Uliu (a.1448) (DLRV, p.169);

– Uliul (a.502) (BOGDAN, p.196; DLRV, p.169):

– Uliul (a.1620) (DIR, A, IV, p.504);

– Uliu, top, (a.1683) (CVRB, p.60);

– Uliu (a.1704) (DA, mss. – DLRV, p.169) etc.

Iată, câtă probitate ştiinţifică stă la baza afirmaţiilor de mai sus.

                                       * * *

În timp ce între anii 1448-1704, citaţi mai sus, forma rom. uliu rămâne neschimbată, în maghiară termenul care ar fi trebuir să stea la baza împrumutului rom. uliu prezintă formele următoare:

– 1395: elu (MNyTESz, III, p.26-27);

– 1427: Ewlueth (Ibid.);

– 1430: elyw (Ibid.);

– 1449: Ewlywes (Ibid.);

– 1456: elweth (Ibid.);

– 1507: Elyew (Ibid.);

– 1538: ewlyw (Ibid.):

– 1551: öllyü (Ibid.):

– 1808: öjf (Ibid.);

– 1815: ölö, ëlyv, hülü, üjjü, üllü, üllö, öjü, ölf, ölü, üjü, ülö, üli etc. (Ibid.).

Orice analizî am efectua din mulţimea fluctuantă de forme enumerate mai sus nu putem, cu oricâtă bunăvoinţă am avea, să acordăm vreuneia dintre aceste forme calitatea mult râvnită de etimon pentru rom. uliu.

Aceste forme ar fi putut da în română doar termeni de felul: elu, eulu, eliu, eliv, elvet, eliev, elev etc., dar, iarăşi, sub nici o condiţie rom. uliu.

c) termenul magh. ölyv “uliu” are, în această limbă, o origine necunoscută, deşi în MNyTESz se precizează: “Valoszínüleg ótörök eredetü, bár török megfelelöjét sem a török nylvemlékekböl, nem a mai török nylvekböl nem tudjuk kimutatni”, dar, cu multă ptomptitudine, autorii Dicţionarului sus-citat continuă:

“Megvan azomban a mongolban: vö.: középmongol. hele’e, heli’e, mong. iro eliye (< +)elige, halha éle; burját eleä ile; ojrat. ele; jakut. öliä, tunguz älie a mongolböl való” (MNyTESz, III, p.26-27).

Şi iată cum din mongola medie (unde erau triburile maghiare în această perioadă istorică?), termenul pătrunde dintr-o formă născocită, cităm: “A mongol +)elige török megfelelöje +)iläg lehetett, amely +)iläg aşakban kerálhetett a magyarba” (Ibid.).

Deci, pentru a demonstra că termenul magh. ölyv, forma actuală, este de origine turanică s-a recurs la inventarea de etimoane pentru mongola medie şi pentru turcă, forma +)iläg, care ar putea sta la baza cuvântului unguresc. Comparaţi şi Dv. forma +)iläg cu formele maghiare înşirate mai sus să vedeţi cu care dintre acestea se aseamănă. Desigur, mai este nevoie de un etimon “reconstituit” pentru a se ajunge la magh. iluues (a-1055), vlues (a.1093/1399), hwls (a.1367), elu (a.1395), wlw (a.1405), ewlyweth (a.1427), elyw (a.1430), ewlywes (a.1449)! Acest etimon nu a fost încă găsit, de vreme ce nu este trecut în “Dicţionarul istorico-etimologic al limbii maghiare”, din care am citat.

Dar, în acest dicţionar se precizează: “A román ulíu, úliu, “ölyv” a magyarból való” (IBid.), fără a avea vreo acoperire ştiinţifică sau măcar formală.

Nu vom insista asupra acestor probleme nefundamentate suficient, ci vom explica, mai departe, etimologia cuvântului ronesc.

Prin urmare, termenul rom. uliu nu poate proveni din nici o formă ungurească desemnată drept etimon al acestui cuvânt.

În ronă, termenul trebuie să aibă o vechime considerabilă, de vreme ce derivatul său, rom. ulieş atestat în anul 1055 apare cu forma a > e, iar dialectuş aron cunoaşte şi el un derivat de la aceeaşi temă străromânească, uliuliu, probabil de origine onomatopeică.

Aşadar, în ronă avem formele:

– ar. uliiulec “barză”, format, desigur, din uliul + suf. -ec;

– ar. ulealec şi ululec, toate sinonime (DDA, p.1233).

Numai existenţa, în dialectul aron, a acestor forme, derivate dintr-o temă comună cu uliu din dacoronă, face imposibilă orice apropiere formală sau semantică de orice termen maghiar, deoarece arona nu a fost în contact niciodată cu populaţia maghiară şi nu a suferit în nici o perioadă istorică nici un fel de influenţă maghiară, cum se presupune despre dialectul dacoromân.

Atât derivatul aron, cât şi termenul dacoromân presupun, deci, un etimon comun, din limba străromână, respectiv dinainte de secolele VI-VII e.n., când, se pare că a avut loc despărţirea celor două dialecte roneşti, din nordul şi din sudul Dunării, datorită invaziei slavilor în Peninsula Balcanică.

Acest etimon nu poate fi altul decât termenul rom. uliuliu, interjecţie, “strigăt care exprimă mirare, admiraţie şi cu ajutorul căruia se alungă păsările de pradă, care dau târcoale şi atacă păsările de curte”.

După numele păsării de pradă, luat ca supranume, Uliu şi derivatele sale Ulian, Ulien, Uliana, Uliena, Uliia, Ulina, Ule, Ulea, Ulita etc. au pătruns şi în antroponimie, la date situate, iarăşi, înaintea apariţiei în maghiară a formelor presupuse a fi etimoanele termenului românesc. Astfe, avem:

– Uliteasca (sau Uliteşti) (a.1433 – DIR.A, I, p.104) (a.1471), toponim:

– Ulea (a.1500, în Ţara Ronească):

– Ulianca (după a. 1600, în Ţara Ronească) etc. (MEO, p.182) etc.

– Uliana (a.1918) (GG, p.17) etc.

Trebuie menţionat faptul că la români numele date după cele ale unor păsări erau foarte răspândite în vechime când se cunosc nume ca: Păun, Corbu, Vrabie. Cioară, Mierlă, Vultur, Şoim, Uliu etc., rămase până azi ca nume de familie.

Nu putem fi de acord cu acei ce leagă numele Uliu şi derivatele sale de lat. Iulius, care, după cum se ştie, a devenit în it. Giulio, iar în rom. Giula, Giulea, şi apoi Jula, Julea, în graiurile din vestul ţării sau Iulia, Iuliu.

Se pare că de la roni numele Uliu (Ulea) şi derivatele sale au pătruns şi la unele popoare slave învecinate. De pildă: ucr. Uliani (a.1484); bg. Ulita; rus. Ulita etc., dar se pare că nici numele slav Ulianov (pl.) nu este străin de acest radical ronesc.

Ulian este format pe teren românesc în acelaşi mod ca Şoiman, Cioran etc.

                                             ** *

Am văzut până în prezent că legătura, susţinută de unii lingvişti că ar exista, între magh. ölyv şi rom. uliu nu poate fi admisă în felul propus. Ea există, totuşi, după opinia noastră, dar ca împrumut din română în maghiară şi nu invers, cum se voia a se crede până acum.

Luând ca bază forma ungurească atestată în anul 1055 din fraza: “inde uluuess megaia” sau cea din anul 1093: “Vlues-megeye”, care sunt aproape identice cu forma din anul 1367: “Hwlues14)-pataka”, vedem numaidecât că acestea nu pot avea alt etimon decât der. rom. ulieş care, transcris în ortografia vremii, arată ca mai sus.

Pentru a ne da seama de fonia termenului atestat sub formele: uluues, vlues sau Hwlues, trebuie să ştim care sunt corespondentele sunetelor semnelor grafice de mai sus.

În textele vechi latine, contemporane cu termenii analizaţi, semnele grafice de mai sus au următoarele valori acustice:

– U = u şi i.

În acest caz, termenul uluues trebuie citit: uliieş, formă identică cu pronunţa populară ronească.

Pentru u = i mai dăm exemplele:

– magh. bika “taur” atestat în anul 1015…) sub forma buca (în bucaozu) (MNyTESz, I, p.299) şi mai precizăm: “… A magyarba került ótörök alak +)biqa “bika” lehetett” (Ibid.).

– magh. sólyom “şoim” atestat în anul 1082 sub forma soulomos (în loc de soloumos  (MNyTESz, III, p.570-571);

– magh. diznó “porc” atestat în anul 1237 sub forma guznoov (MNyTESz, I, p.646-647) şi precizarea: “A magyrba került ócsuvas +)jisma6 (> isma) lehetett; ennek a régi köztörök nyelvekben +)yisnad felelne meg. A csuvasin kivül más török nyelvböl nincs kimutatva, A magyeba került ócsuvas +)jisna6 – hól gyisznó, majd a gy depalatalizálásával disznó lett… (MNyTESz, I, p. 646-647) etc.

Prin urmare, etimonul presupus, indicat mai sus, având forma +)jisna6 (cu -i-), forma ungurească din anul 1237: guznoov (cu -u) nu poate avea altă interpretare decât că şi în această perioadă U avea valoarea lui I (u = i), după cum am arătat şi mai înainte.

Ulteror, pentru a se evita confuziile, probabil, au fost aduse unele îmbunătăţiri în grafia ungară şi chiar în cea latină, folosită în Ungaria feudală. Una dintre aceste schimbări o constituie înlocuirea semnului grafic U cu V, cu alte cuvinte v avea valoarea lui u (v = u), ca în exemplele următoare:

– magh. ulos “italian” apare în anul 1138 sub forma vlos, iar în 1181 sub forma uloz (MNyTESz, II, p.1073-1074);

– magh. udvar “curte” apare în acte sub forma Vdvori (a.1138) şi vtuari (a.1395) (MNyTESz, III, p.1032-1033);

– lat. una apare în documente sub forma: “Vna suba de panna pernisio Brumatici coloris” (a.1290) etc. (MNyTESz, III, p.585-586) etc.15)

În concluzie, nu există nici o îndoială că şi forma magh. Vlues din anul 1093 reprezenta termenul rom. ulieş.

Dar, chiar dacă am trece peste aceste considerente şi am avea în vedere doar fenomenul specific limbilor aglutinate numit “armonia vocalică”, care nu este altceva decât un fel de “aducere la acelaşi numitor” a sunetelor dintr-un cuvânt, în special în cazul vocalelor, am vedea că, şi din acest punct de vedere, rom. ulieş > magh. ulues sau uluues ar corespunde specificului limbii ungare, privitor la încadrarea substantivelor în sistemul ei morfologic.

Fenomenul unguresc “Armonia vocalică” va face obiectul unui studiu aparte, datorită aportului său relevant la istoria limbii rone dinainte de secolul al XIII-lea.

                                        * * *

Sufixul -aş în epoca românei comune

În documentele scrise în secolul al X-lea, cu caractere greceşti, este greu de precizat dacă un termen sau altul constituie un derivat cu sufixul – rom. -aş sau este un cuvânt străin. De aceea, în cele ce urmează vom arăta doar faptul că acest sufix a fost prezent şi în perioada românei comune, care, după unii specialişti, ia sfârşit odată cu aşezarea slavilor în Peninsula Blcanică.

“Aşezarea slavilor la sud de Dunăre (în secolele al VI-lea şi al VII-lea) a avut un efect considerabil asupra populaţiei romanice din răsăritul Europei”, după cum subliniază G. Mihăilă.

“În afară de faptul că a împuţinat-o, cu timpul, a şi dislocat-o, a împărţit-o în două mari grupe: una în miazănoapte, cuprinzând pe dacoroni, cealaltă spre miazăzi, cuprinnd pe macedoromâni, din grupa primilor s-au desprins ulterior istroromânii, din a celorlalţi meglenoromânii…” (SLILR, p.12).

După I. Coteanu, putem conchide că: “la sfârşitul secolului al VI-lea a încetat ultima rezistenţă a statului roman (domnia lui Mauriciu, 582-602) contra puhoiului slav (sloven şi sârbocroat), care, la începutul secolului al VII-lea, după ce mai înainte se revărsase în mase mari în Peninsula Balcanică, a cotropit cu desăvârşire tot teritoriul romanizat, în special pe cel românesc din Peninsulă” (MNP, p.23).

Apariţia statelor slave în Balcani a făcut imposibilă orice legătură naţională între românii din nordul şi din sudul Dunării, cu excepţia perioadeu Imperiului româno-bulgar al Asăneştilor.

Pentru studiul nostru prezintă importanţă mai mare faptul că se apreciază că meglenoromânii s-au desprins din grupul aronilor, după separarea celor două mari dialecte roneşti, odată cu venirea slavilor în Balcani, deoarece meglenoronii trăiesc în majoritate în Grecia (la nord de golful Salonic) şi sunt, în special, agricultori, deci sedentari.

Din acest punct de vedere prezenţa în dialectul meglenoromân a sufixului -aş ni se pare mai importantă decât prezenţa acestuia în cel aronesc.

 

Cuvinte comune în dacoromână şi în meglenoromână

formate cu sufixul -aş înainte de despărţirea dialectelor

Existenţa în lexicul celor două dialecte roneşti a aceloraşi termeni, după cum vom vedea mai jos, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, faptul că aceste cuvinte provin din rona comună, deoarece meglenoromânii, care s-au desprins din grupul aromânilor (macedoromânilor)  nu au mai venit în contact cu dacoromânii pentru a putea împrumuta termenii respectivi, ba mai mult ei au propriile lor cuvinte formate cu sufixul -aş.

a) dr. copilaş, s.m. Dim. al lui copil (Din copila) dr.copilaş, s.m. Dim. al lui copil (Din copil + suf. -aş); ar. cokil (DDA, p.378); mr. copil (MR, III, p.77). Der. mr. copilaş (MR, III, p.87).

b) dr. cuţitaş, s.m., var. cutaş (reg.). Din cuţit + suf. -aş.; ar. cuţitar, cuţâtar, cuţit, cuţut (DDA, p.427); ar. cutşot şi der. cutsitaş (MR, III, p.92).

În acest caz şi aromâna a reuşit să păstreze derivatul ar. cuţâtaşu (DDA, p.427).

c) dr. iepuraş, s.m. Din iepure + suf. -aş; ar. lepure, l’epure (DDA, p.734, 759); ir. l’epur (DIAm p.54, 226); mr. l’epur şi derivatul l’epuraş, cu varianta l’ipuraş (MR, III, p.176, 177).

 

Cuvinte proprii dialectului meglenoromân derivate cu sufixul -aş

Sufixul -aş a continuat să fie productiv, în meglenoromână, şi după despărţirea dialectelor dacoromân de aromân, şi apoi a celui meglenormân de cel aromân.

a) mr. cătson “castron de pământ” (MR, III, p.66); ar. căţăn (DDA, p.357), var. căţân “vas, strachină” (Apare şi în”Palia de la Orăştie”) (CIL, p.61, 66, 137); mr. cătsănaş, derivat, evident, cu suf. -aş (MR, III, p.66).

Termenul rom. căţân, căţăn, cătson < lat. catinusk, după cum precizează Tache Papahagi.

b) mr. cucot “cocoş” (MR, III, p.83); ar. cucot, cocut (DDA, p.376); ir. cocot (DIA, p.88) (< gr. kakkotas “coq”).

Der.:  mr. cucutaş, în timp ce la aromâni avem forma cucuţăl “petit coq” (DDA, p.394).

c) mr. colidă “măciucă” (MR, III, p.78); cf. ar. culidzare “hulire, blestemare” (DDA, p.401);

Derivate: mr. colidar (cu suf. -ar) şi culidaş (cu suf. -aş) (MR, III, p.84).

d) mr. dzangăr, onomatopeic, având sensul de “sunetul clopoţelului”. Der.: dzăngăraş. Din dzăngăr + suf.- -aş (MR, III, p.149).

e) mr. gurgul’ “gurgui”; dr. gurgui; ar. gurgul’iu (DDA, p.604). După toate probabilităţile prezintă un radical traco-daco-ilir. Termenul cu radicalul gurg- este prezent şi în limbile:

– lit. gurgulys; gurgas; gurgulé;

– let. gurgulis;

– alb. gurgulé; gurgur (NT, 64/1980, p.11).

Top.: Gurguiat, Gurgul’at, în Grecia, Bulgaria, România, în Carpaţii Nordici şi în RSS Moldovenească (NT, 64/1980, p.11).

Împrumuturi din română: bg. gurgulja; gr., gurgulia (< v. rom. gurgul’a “gurguia”, vb.).

Dialectul dacoromân cunoaşte cele mai multe derivate (dr.: gurgui, gurguiaş, gurguţ, gurguia, gurguia, îngurga, gurgumeu, gurguţa etc.).

Mr. gurgulaş, derivat cu suf. -aş, după precizările lui Th. Capidan are sensul de “orice pietricică rotundă şi netedă, în special una din cele cinci care servesc la jocul numit “tsirica” (MR, III, p.147). Etc.

                                                  * * *

 În dialectul aromân se mai menţin doar câteva derivate cu sufixul -aş, între care amintim următoarele:

– ar. călugăraş, cu varianta: călugăruşu. Din călugăr + suf. -aş (DDA, p.332).

termenul aromânesc nu poate fi un împrumut din dacoromână câtă vreme găsim şi alţi termeni derivaţi cu suf. -aş.

– ar. cuţutaşu; dr. cuţitaş, var.: cuţâtaş; Din cuţit + suf. -aş )DDA, p.427) (a se vedea şi supra).

– ar. lumtaşu “luptător”, derivat specific aromânesc. Din lumtă “luptă” + suf. -aş = luntaşu (DDA, p.753) etc.

                                                    * * *

Aşadar, nimic nu se poate opune unei origini autohtonbe pentru sufixul -aş, după cum sublinia şi B.P. Hasdeu, şi după cum am văzut în cele de mai sus. Sufixul -aş fiind prezent încă în româna comună nu poate fi vorba de nici un fel de “origine neclară” sau de un împrumut din vreo limbă a vreunui popor sosit în aceste părţi ale Europei după secolele VI-VII e.n.

Perenitatea termenilor derivaţi cu sufixul -aş existenţi în dialectele româneşti din nordul şi din sudul Dunării, dar mai ales în cel dacoromân şi meglenoromân (desprins ulterior din cel aromân) reprezintă probe inconstestabile ale vechimii sufixului -aş şi, totodată, ale apartenenţei sale la fondul de elemente lexicale autohtone.

Pentru originea lui autohtonă mai pledează şi existenţa în limba albaneză, după cum se arată şi în “Istoria limbii Române” editată de Academia Republicii, a unor derivate cu sufixul -aş (alb. -ash), între care vom aminti câteva:
a) – alb. balash “alb, cu pată albă în frunte” (< ar. bal’u) < rom,. băl; Cf. şi gr. Bálios = calul lui Ahile; glosa Balios “alb, bălţat cu alb”; Bălan, numele calului lui Belisarius (trac, nu germanic); celt. belen “Jeune d’or”; arm. bal “paloare”; lit. balas “alb” (ILROM, II, p.330).

b) – alb. bardash “cal bălan, ţap (alb)” < alb. barth, artic. bardhë “alb”; cf. lit. berzas etc. (ILROM, II, p.338).

c) – alb. golash (zool.) “leinmax” (FJALOR) etc.

Pe scurt, acestea sunt doar câteva derivate româneşti formate cu sufixukl -aş moştenit din substratul traco-dacic, derivate al căror lanţ istoric urcă neîntrerupt din epoca dacică dinaintea cuceririi romane şi până în zilele noastre, alşa după cum s-a putut vedea şi din nota prescurtată prezentată aici.

                                                          * * *

4) Termenul rom. ORAŞ fonetic uăraţş, alături de alte elemente lexicale româneşti pătrunse în documentele slavo-române, între care: marhă, majă, sălaj, sălaş, hotar etc. nu au nimic comun cu vreo influenţă maghiară (SVSR, p.287, 288), ci, pur şi simplu au fost împrumutaţi din limba română, unde, după cum vom vedea în studiile următoare, aceste cuvinte sunt moştenite sau formate pe teren românesc şi nu împrumutate din maghiară, aşa cum s-a susţinut până în prezent fără nici un fel de argument ştiinţific.

În acest fel, şi rom. oraş, pop. uăraş a pătruns în slavonă sub forma > voraş, care metatezat a devenit varos, după specificul acestei limbi, în care rom. ă > o (cf. rom. tărg > sl. torg (SVSR, p.285), iar metateza un fenomen foarte frecvent.

La fel s-au petrecut lucrurile şi cu alte cuvinte româneşti, în care u semivocalic a devenit v. Ca de pildă:

– rom. oarecine “cineva” (pop.), pronunţat Uarecine > sl. vare kto, vare xto, vare tko etc.;

– rom. oarece “ceva” “orice” > sl. vare sto (a.1402). Formele sl. vare xto (a.1402), vare kto (a.1435), vare kogo (a.1464), vare tko (a.1499) (SVSR, p.294) denotă că fenomennul rom. u > sl. v era frecvent uzitat, întocmai ca în maghiară.

În aceste context privită problema ni se pare mai plauzibil un împrumut scr. varas < rom. uăraş, decât din magh. város.

Termeni româneşti în maghiară: „chin”

studiu de ALEXANDRU PELE

Pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată care a avut-o maghiara în trecut în stabilirea unor etimologii ale unor cuvinte româneşti, de unde se consideră că primează influenţa ei asupra limbii române, trebuie să ne reamintim opinia lui D. Macrea, legată de “părerea, pusă tendenţios în circulaţie de lingvişti şi publicişti din fostul Imperiu Habsburgic, că românii au primit în limbă numeroase elemente din limbile vecine, fără ca ei să fi avut vreo influenţă asupra acestora”, părere combătută de Haşdeu.

După cum este cunoscut şi recunoscut, schimburile lingvistice sunt, întotdeauna, urmări fireşti ale legăturilor tradiţionale între două popoare, mai ales când acestea sunt şi învecinate şi au convieţuit împreună câteva secole. Aceste împrumuturi nu se pot face într-un singur sens, mai ales când este vorba de un popor autohton ca al nostru, cu o existenţă de multe milenii pe aceste meleaguri, care a avut instituţii tradiţionale, cum au fost banatele, ca prime formaţiuni statale prefeudale româneşti, iar de partea cealaltă, infuenţa maghiară s-a exercitat mai ales prin administraţie.

Din punct de vedere istoric, continuitatea poporului român este de necontestat şi dovedită din punct de vedere ştiinţific, lingvistic, arheologic etc., iar ca urmare a convieţuirii cu ungurii, se recunoaşte influenţa maghiară asupra graiurilor dacoromâne şi chiar asupra limbii literare.

Din studiul lui E. Kis privitor la aceste aspecte (ISOM), rezultă că în limba română literară au intrat 158 de cuvinte de origine maghiară. În schimb, influenţa limbii române asupra limbii maghiare este considerată încă foarte redusă. După unele dicţionare (MÉKSz), ar predomina termenii de un anumit specific, ca: berbécs (berbec), cáp (ţap), esztena (stână), esztrenga (strungă), katrinca (catrinţă – acesta este considerat de origine maghiară în DLRM şi DEX), málé (mălai), mokány (mocan), pakulá (păcurar), pakura (păcurp), palacsinta (plăcintă), furulya (fluier), kaláka (clacă), batul (bătul, măr bătul), ultimii termeni fiind consideraţi totuşi incerţi.

În MNyTESz, situaţia s-a mai îmbunătăţit, deoarece au fost trecute şi alte elemente din maghiară ca fiind de origine română, între care:

ardéj “ardei” (a. 1873) (I, p.173);

ármás “armaş” (a.1572) (I, p.178);

arnót “arnăut” (n.1634) (I, p.178-179);

bács “baci” (a.1462) (I, p.213);

bálmos “balmoş” (a.1695) (I, 0.232);

baraboly “baraboi” (a.1588) (I, p.243-244);

baráncsik “borangic” (a.1873) (I, p.244-245);

batul “pătul” (a.1942) (I, p.259);

belice “beliţă” (a.1816) (I, p.275);

berbécs “berbec”(e) (a.1423) (I, p.281);

beszerika “biserică” (a.1645) (I, p.269-290);

bojár “boier” (a.1486) (I, p.224-225);

brindza “brânză” (a.1546) (I, p.370);

bulándra “buleandră” (a.1875) (I, p.386);

buszujog “busuioc” (a.1708) (I, p.395);

cáp “ţap” (a.1560) (I, p.411);

cigája “ţigaie” (a.1795) (I, p.428-429);

cigány “ţigan” (a.1389) (I, p.429);

cimbora “sâmbră” (a.1527) (I, p.436-437);

cincár “ţânţar” (a.1838) (I, p.440);

cinemintye “ţine-minte” (a.1739) (I, p.441);

cujka “ţuică” (a.1845) (I, p.460);

csercse “cercel” (a.1526) (I, p.505-506);

csetenye “cetină” (a.1838) (I, p.514);

csimpolya “cimpoi” (a.1775) (I, p.531);

csirtityas “ciritiş, ciritel” (a.1881) (I, p.540-541);

dajnál “doini” (a.1700) (I, p.587);

dancs “danci” (a.1602) (I, p.592);

dászlál “dascăl” (a.1799) (I, p.597);

domika “dumicat” (a.1585) (I, p.659);

döblöc “dovleac, dovleţi” (a.1813) (I, p.666);

dranica “draniţă” (a.1803) (I, p.676);

duláb “dulap” (a-1863) (I, p.686);

esztena “stână” (a.1583) (I, p.804);

esztrenga “strungă” (a.1554) (I, p.807);

fáta “fată” (a.1759) (I, p.852);

ficsúr “ficior” (a.1358) (I, p.906);

furulya “fluier” (a.1647) )I, p.991-992);

fustély “fuştei” (a.1566) (I, p.993);

fuszuly “fasole, făsui” (a.1708) (I, p.993);

fuzsitos “fugit” (a.1878) (I, p.997);

galeta “găleată” (a.1620) (I, p.1018);

gergelica “gărgăriţă” (a.1808) (I, p.1052);

gircsáca “gâlceavă” (a.1838) (I, p.1063);

gornyik “gornic” (a.1698) (I, p.1078);

granicsár “grănicer” (a.1848) (I, p-1096);

gulászta “culastră, coraslă” (a.1797) (I, p.1104-1105);

gusa “guşă” (a.1708) (I, p.1109);

haricska “hrişcă” (a.1614) (II, p.59);

hiriba “hribă” (a.1787) (II, p.117);

hodály “odaie” (a.1838) (II, p.127-128);

hóra “horă” (a.1861) (II, p.145);

huruba “hrubă” (a.1708) (II, p.171-172);

kalács “colac” (a.1678) (II, p.315);

katány “capcană” (a.1799) (II, p.366);

karuca “căruţă” (a.1672) (II, p.395);

kaskavál “caşcaval” (a.1683) (II, p.397);

katrinca “catrinţă” (a.1405) (II, p.410);

kilinta “crintă” (a.1716) (II, p.490);

kirlán “cârlan” (a.sec. XVII) (II, p.495);

kocsorba “cociorvă” (a.1883) (II, p.516);

kokojsza “coacăză” (a.1808) (II, p.521);

kolinda “colindă” (a.1784) (II, p.526-527);

kompona “cumpănă” (a.1716) (II, p.543);

kosár “coşar” (a.1313) (II, p.585-586);

kotéc “coteţ” (a.1713) (II, p.590);

kozsok “cojoc” (a.1585) (II, p.600);

krajnik (crainic” (a.1387) (II, p.640-641);

kukk “cuc” (a.1649) (II, p.657-658);

kurti “scurtu, curtu” (a.1833) (II, p.680);

kuszkura “cuscră” (a.1873) (ii, P.684-685);

kusztora “custură” (a.1792) (II, p.685);

lanka “luncă” (a.1217) (II, p.718);

lej “lei” (a.1882) (II, p.745);

lestyán “leuştean” (a.1708) (II, p.759);

lingár “lingău” (a.1877) (II, p.772-773);

macsuka “măciucă” (a.1738) (II, p.808);

málé “mălai” (a.1600) (II, p.829);

mamaliga “mămăligă” (a.1781) (II, p.832);

márfa “marfă” (a.1873) (II, p.844);

matász “mătasă” (a.1599) (II, p.860);

merende “merinde” (a.1873) (II, p.899-900);

mióra “mioară” (a.1548) (II, p.933);

móc “moţ” (a.1795) (II, p.938);

mokány “mocan” (a.1525) (II, p.944);

mosúly “moş, moşul” (a.1833) (II, p.964);

mutuj “mut” (a.1848) (II, p.984);

nótin “noaten” (a.1648) (II, p.1024);

nyán “neam” (a.1881) (II, p.1034-1035);

orda “urdă” (a.1548) (II, p.1088);

oszkotár “acutar” (a.1632) (II, p.1099-1100);

pakulár “păcurar” (a.1568) (III, p.66);

pakura “păcură” (a.1874) (III, p.66);

palacsinta “plăcintă” (a.1577) (III, p.67-68);

panusa “pănuşă” (a.1813) (III, p.88);

papusa “păpuşă” (a.1771) (III, p.95);

parapács “pripaş” (a.1816) (III, p.101);

pláj “plai” (a.1491) (III, p.223);

pojána “poiană” (a.1489) (III, p.238);

pomána “pomană” (a.1750) (III, p.248);

pópa “popă” (a.1508) (III, p.252);

poronty “prunc” (a.1570) (III, p.258);

prikulics “priculici” (a.1796) (III, p.285);

puca “puţă” (a.1501) (III, p.300);

punga “pungă” (a.1751) (III, p.313);

purzsa “pârjă” (a.1774) (III, p.315);

putina “putină” (a.1676) (III, p.318);

putrigáj “putregai” (a.1855) (III, p.319);

radina “rodină” (a.1767) (III, p.328);

ramaz “rămas” (a.1808) (III, p.342);

rezsnice “râjniţă” (a.1674) (III, p.408-409);

román “român” (a.1705) (III, p.436);

rum “rom” (a.1788) (III, p.463);

suta “ciută, şută” (a.1437) (III, p.624);

szárma “sarma, sarmale” (a.1784) (III, p.682);

szemunca “sămânţă” (a.1710) (III, p.719);

szerecsia “sărăcie” (a.1897) (III, p.734);

szilimány “sărman” (a.1799) (III, p.754);

szokotál “socoti” (a.1646) (III, p.777);

taliga “tăligă, teleagă” (a.1395) (III, p.829-830);

tepelák “tăpălagă” (a.1861) (III, p.892);

tóka “toacă” (a.1708) (III, p.933);

tokány “tocană” (a.1759) (III, p.933);

toplica “topliţă” (a.1801) (III, p.941);

tretina “tretină” (a.1504) (III, p.988);

turkás “turcaş” (a.1770) (III, p.1004);

turma “turmă” (a.1732) (III, p.1004);

vecsin “vecin” (a.1592) (III, p.1102);

véré “vără, vere” (a.1873) (III, p.1118);

zsendice “jintiţă” (a.1549) (III, p.1214-1215);

zsingás “gingaş” (a.1838) (III, p.1220);

zsitár “jitar” (a.1658) (III, p.1222) etc.

Iată, pe scurt, câteva cuvinte româneşti pătrunse în limba maghiară într-o perioadă foarte veche, dar care sunt atestate începând din secolul al XII-lea şi până în zilele noastre, fără întrerupere.

De altfel, pe baza cercetărilor noastre, rezultă că primele atestări de cuvinte româneşti pătrunse în maghiară se situează în secolul al X-lea, iar termenul magh. oláh “vlah, român” se pare că există în maghiară din secolul al IX-lea.

Numeroase sunt elementele lexicale româneşti care au pătruns şi în limbile popoarelor slave vecine, dar aceste împrumuturi nu fac obiectul studiului nostru.

Prin exemplele date mai sus am dorit doar să arătăm cât de lipsite de temei sunt unele informaţii cu privire la aportul limbii române la cultura şi civilizaţia spaţiului geolingvistic înconjurător.

Pe baza unei analize ştiinţifice am demonstrat, în lucrările noastre anterioare, că originea zisă ungurească a unor substantive româneşti este catalogată astfel pe bază neştiinţifică, prin afirmaţii şi speculaţii felurite.

Noi considerăm că şi termenul rom. chin se înscrie în acest lot de cuvinte moştenit din latină, dar care a avut neşansa să fie trecut în sfera de influenţă maghiară. În cele ce urmează, vom demonstra originea latină a acestui cuvânt românesc.

 

Vechimea termenului chin

Substantivul chin apare încă în primele monumente de limbă româneşti.

Florica Dimitrescu arată, în “indicele lexical paralel” din CILRV, între cele cca. 5000 de cuvinte care apar în 9 texte din secolul al XVI-lea, frecvenţa înregistrată de termenul chin şi derivatele lui, după cum vom vedea mai jos:

chin, s.n.: atestat de două ori în Psaltirea Scheiană; de 5 ori în Codicele Voroneţean; de două ori în Evanghelierul slavo-român; de două ori în Tetraevanghelul lui Coresi; o dată în Psaltirea (a.1577) lui Coresi; de 93 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de două ori în Palia de la Orăştie;

– verbul a chinui: atestat o singură dată în Psaltirea Scheiană; de 17 ori în Codicele Voroneţean; de 12 ori în Tetraevanghelui lui Coresi; de două ori în Liturghierul lui Coresi; o dată în Psaltirea (1577) lui Coresi; de 95 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de 3 ori în Palia de la Orăştie;

chinuire, s.f.: atestat în Liturghierul lui Coresi etc. (CILRV, p.138).

Substantivul chin apare şi în alte opere monumentale (Evanghelierul slavo-român de la Sibiu, 1551-1553; Cazania lui Varlaam, 1643 etc.).

Rezultă, aşadar, că termenul rom. chin face parte din lexicul general al limbii şi are o frecvenţă deosebit de mare, pe tot teritoriul dacoromân.

Dacă am putea admite că termenul rom. chin este un împrumut din ungureşte, ne-am lovi de nişte dificultăţi peste care nu se poate trece şi care constau, în primul rând, în faptul că atestările maghiare de până la datele în care apare termenul rom. chin în monumentele de limbă citate, prezintă alte forme decât presupusul etimon magh. kín, în timp ce forma rom. chin apare neschimbată încă din documentele slavo-române mai vechi.

Astfel, formele maghiare se prezintă ca în exemplele de mai jos:

– în anul 1456: ken (okban); kynzok;

– în anul 1493: keeny (anak); ken; kenzodom; könom;

– în anul 1566: kén (lodásba);

– în anul 1585: kén (lódom); (MNyTESz, p.491).

Aşadar, formele ungureşti atestate au aspectul indicat: ken, kynz, keeny, ken, kenz, kën, kén, care, din punct de vedere acustic, se pronunţă foarte diferit (fon. kën, këën, kein etc.), din care nu putea să apară forma rom. chin.

Mai mult, varietatea de forme maghiare ne arată că, încă din secolele XV-XVI, presupusul etimon magh. kín nu apăruse încă.

Magh. kín (fon. kiin) se va dezvolta, abia după datele arătate, din forma magh. kén, deci după atestările din operele româneşti citate.

Dar, forma apropiată de rom. chin apare în maghiară înainte de atestările arătate, care se pare că are o legătură cu termenul românesc, dar nu de felul celei considerate de cercetătorii amintiţi.

Prima atestare ne indică forma: kinusti  (a.1138), evident, nesigură;

A doua atestare ne arată un alt termen înrudit cu magh. kín, dar diferit: kinzoviatwl  (a.1195);

În anul 1300, apar formele: kynzathul şi kynaal, apoi în 1372/1448: kynoz etc. (MNyTESz, I, p.491).

Prin urmare, forma kyn(aal) din anul 1300 poate fi apropiată fonetic de cea românească, dar ea a fost abandonată şi înlocuită cu formele indicate supra; renunţarea la formele maghiare iniţiale este încetăţenită în această limbă, fiind proprie, se pare, sistemului ei evolutiv.

 

Chin – cuvânt de origine latină

Un indiciu sigur al originii româneşti a acestui element lexical o constituie faptul că, în primele cărţi româneşti tipărite, acesta apare cu -u final (chinu), aşa cum arată şi Ovid Densuşianu în articolul “Din amuţirea lui “u” final în limba română” (DENSUŞIANU, p.501, 506 etc.), fonem care se împotriveşte unei origini ungureşti.

Să vedem acum care este corespondentul rom. chin în limbile neolatine:

– it. pena “pedeapsă” (pena di morte “pedeapsă cu moartea”), “necaz”; vb. pehare “a suferi, a se chinui” (pena a farlo “se chinuie s-o facă”);

 – fr. peine “pedeapsă, suferinţă, durere, chin” (les peines éternelles “chinurile eterne, ale iadului”); nelinişte, grijă, păs, osteneală;

– sp. pena “pedeapsă, suferinţă, chin”; vb. penar “a pedepsi, a condamna, a suferi, a pătimi, a tânji etc.”;

– port  pena “pedeapsă etc.” (pena capital “pedeapsă capitală”) etc.

Aceeaşi origine o are şi germ. Pein “chin, supliciu”; vb. peinigen “a chinui, a tortura,a căzni” etc.

Deosebirea între formele din limbile neolatine şi din germană constă doar în terminaţie. În limbile romanice occidentale prezintă fonemul -a, pe când în germană terminaţia este identică cu rom. chin (germ. Pein).

Acest caz nu apare singular. Cunoaştem şi alte cuvinte care în română şi în germană au o formă apropiată, denotând că derivă din acelaşi etimon latin, ca de pildă:

– lat. scrinium > rom. scrin, germ. Schrin (v.germ.), apoi Schrein, în timp ce în limbile neolatine occidentale apar alte forme (it. scrigno, fr. écrin, valon scrin, v. engl. scrin, apoi shrine etc.).

Din formele existente în limbile neolatine şi în germană rezultă că din latină au rezultat două etimoane:

– unul pena (pina) > it., sp., port., fr. peine etc.;

– şi altul lat. penum (pinum) > rom. chinu şi germ. Pein.

Formele latineşti, care ne interesează, penu şi penus, le găsim atestate încă de timpuriu (Plaut., Cic., Prisc., Col.) şi penum (Afran.).

Aşadar, iată etimonul posibil al termenului rom. chin (v. rom. chinu), regăsit în lat. penu (pinu) sau penum (pinum).

Evoluţia lui e (lat.) > i (rom.) este, de asemenea, specific românească (cf. lat. bene > rom. bine (bini) etc., dar şi altor limbi romanice);

– ven. nemiga; friul. nemighe; rom. nimica;

– it. de sud mene: rom. mine (pron. pers. pers. I) etc. (DENSUŞIANU, p.179-180).

În cele ce urmează, ne vom ocupa şi de evoluţia semantică a termenului lat. penu (penus, penum).

Iniţial, lat. penu avea înţelesul de “fundul (întunecos) al unei încăperi în care se păstrau diferite provizii, ca: sare, grâu, untdelemn, fân, lemne etc.”. Cu timpul, în unele părţi ale latinităţii, denumirea s-a extins, numindu-se astfel chiar alimentele (care erau, desigur, păstrate în acea parte (întunecoasă) din fundul încăperii (Virg: Penum struere “a pune de-ale mâncării pe masă”); (DLR, p.483.).

În partea de răsărit a României, termenul lat. penu (penum) s-a dezvoltat, desigur, ca şi  în alte cazuri, numai cu sensul de “cameră întunecoasă pentru ţinut (deţinut) provizii sau persoane pedepsite. Un copil sau un individ pedepsit de cineva putea fi trimis în penu, unde era obligat să stea singur, în întuneric, alături de alimente, de fân, de lemne etc. Ulterior, numele de penu s-a putut extinde la acela de “loc de pedeapsă, şi chiar pedeapsă”. În acest caz, evoluţia semantică ar fi paralelă cu aceea a termenului sl. teminica > temnica “temniţă”.

Să nu uităm că şi eroul mitologic, Hercule, a fost şi el supus la multe munci sau chinuri (la cele 12 încercări), din care a ieşit biruitor. Muncă avea în limba veche sensul de “chin, caznă, tortură, suferinţă”. Faptele vitejeşti ale lui Hercule au fost proslăvite şi, drept urmare, a luat fiinţă cultul lui Hercule, cunoscut în lumea italică. Scriitorii latini T. Livius şi Cicero amintesc despre vechea familie din Laţiu numită Pinarii, care “era sfinţită închinării cultului lui Hercule” (DLR, p.502). Aşadar, pinarii erau cei ce venerau pinurile (chinurile) lui Hercule!

Acest cult al lui Hercule a putut să apară relativ uşor, deoarece în lumea latină mai existau şi divinităţi numite Penates (format din penus). Penates erau “Zeii păzitori ai proviziilor şi ai vetrei (casei, căminului)”. Cicero: Patrii penates familia resque “Zeii penaţi ai patriei şi ai casei”. La alţi autori latini (Petronius, Virgilius, Tacitus) apare doar sensul de “casă, locuinţă, familie”.

Apariţia zeilor păzitori ai proviziilor a fost premersă, desigur, de existenţa proviziilor şi a locului de depozitare. Acest loc unde se păstrau “de-ale mâncării” se numea penarius, -a, -um (Cf. Varr., Cic.: Cella penaria “cămară de alimente”).

Existau, după cum se vede, toate condiţiile apariţiei cultului lui Hercule şi al slujitorilor acestuia, pinarii.

Prin urmare, încă în vremea lui Cicero (a. 648-711 de la zidirea Romei) exista forma pinari, şi, desigur că din ea s-a dezvoltat pinare, vb., care, împreună cu pinu, au avut aceeaşi evoluţie în română:

lat. penu (pinu) > rom. t’inu (criş.), chinu;

lat. pinare > rom. chinare (inf. lung), china (inf. scurt), de unde, apoi, împreună cu prefixul în – + china = vb. închinare (criş. înt’inare).

Etimonul lui închina(re) nu poate fi lat. înclinare.

Din punct de vedere semantic, există o mare deosebire între înclinare, vb. înclina “a face o plecăciune, a saluta, a se apleca în jos sau într-o parte” şi între vb. închina “a-şi manifesta evlavia către divinitate, prin practici specifice cultului respectiv”; “a dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoştinţă”; “a face o ofrandă”.

Acestea nu sunt acţiuni identice cu înclinarea, care se face, de convenienţă, fără nici un pic de evlavie, smerenie etc.

Prin urmare, termenul rom. chin(u) este de origine latină, pătruns în dacoromână încă din perioada stăpânirii romane, odată cu răspândirea în Dacia a cultului lui Hercule, oricum, înainte de anul 271 e.n., când administraţia şi armata română părăsesc această provincie.

După contactul româno-slav, termenul chin a fost înlocuit cu temniţă, deoarece, între timp, sensul lui chin a evoluat de la “încăpere întunecoasă” în care erau deţinuţi cei sancţionaţi, la înţelesul de “pedeapsă, suferinţă, caznă”, care se aplicau în aceeaşi încăpere.

Temniţă i-a luat locul şi şi-a păstrat semantismul “loc (mai întunecos) în care se închid cei pedepsiţi; închisoare, puşcărie”.

Asupra fenomenului lat. p + ei > rom. şi it. K’, nu dorim să mai insistăm, exemplele date anterior fiind concludente. Ar fi de adăugat doar dinamismul semantic al termenului rom. chin, din faza latină până în zilele noastre, care constituie un proces dialectic şi atestă, totodată, marea vechime a limbii şi a poporului român în această veche vatră de cultură şi civilizaţie strămoşească.

Din cele expuse până în prezent, rezultă cu claritate că rom. chin nu are nimic de-a face cu termenul uigur qiyin, care, după unii lingvişti (Al. Graur, E. Kis, dintre cei actuali) ar fi putut deveni magh. kín, care, la rândul său, ar fi etimonul rom. chin. Dacă, totuşi, există o legătură între rom. chin şi magh. kín, aceasta nu poate fi decât într-un singur fel; termenul maghiar derivă din cel românesc şi nu invers.

 

CILRV = Florica Dumitrescu, contribuţii la istoria limbii române vechi (Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică 1973).

DENSUSIANU = Ovid Densusianu, Opere. (Bucureşti: Editura Pentru Literatură 1968).

DLR = Ioan Nădejde şi Amelia Nădejde-Gesticone, Dicţionar latin-român complet, Ediţia XX (Bucureşti:  Naţionala Mecu, S.A. f.a.).

ISOM = Emese Kis, Încadrarea substantivelor de origine al limbii române (Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România 1975).

MNyTESz = A magyar nyelv történeti etimológiai szótára
(Budapest: Akademiai kiadó, vol. I A – Gy, 1967; vol. II, H-O, 1970; vol. III, ö-Zs, 1976).

MÉKSz = Magayr értelmezö kéziszótár (Budapest: Akademiai kiadó 1972).

 

Către un Codex Thracius

 

Caşin Popescu

Acest capitol este continuarea şi -în măsura în care nu ne-am înşelat prea mult- confirmarea unor afirmaţii făcute în contextul capitolului VI A-PROPOS LUMEA VEACULUI ARGONAUŢILOR, din cartea noastră <!–[if supportFields]&gt;xe "Legenda Argonauţilor fapt istoric"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Legenda Argonauţilor fapt istoric, în legătură cu limba Thracilor. Spuneam acolo: „Lexicologic, moştenirea thracă mi se pare imensă. Prea „numeros” a fost „neamul thracilor” -„cel mai numeros după Indieni” (<!–[if supportFields]&gt;xe "Herodot"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Herodot, V, 3)- pentru ca din limba lor să fi rămas doar câteva cuvinte”.

„S’ar putea ca o însemnată cantitate din cuvintele lexicului român, ce se consideră a fi de provenienţă latină sau greacă, să fie, în fond, cuvinte de origine thraco-geto-dacă. Mă gândesc la acele cuvinte care deosebesc produse şi îndeletniciri specifice muncilor sau unelte obişnuite traiului omului, produse, munci şi unelte definite întâi şi întâi în spaţiul thracic, cum ar fi: pâine -cuvânt deja identificat de I. I. <!–[if supportFields]&gt;xe "Russu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Russu ca având origine cert thracă (<!–[if supportFields]&gt;xe "Limba Traco-Dacilor"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Limba Traco-Dacilor, p. 142)-, dar şi aluat, cuvânt care nu poate fi derivat, cum se spune, din a+lavatum latinesc, pentru simplul motiv că, în Europa, Pre-Protothracii au fost primii locuitori care au cunoscut şi practicat agricultura…” Şi tot acolo, arătam -nu fără temeiuri- că: „a (se) la (lau, lai, lă)…, cânepă…, plug şi oişte…, jug, semănător, semănătură…, oaie…, miel…, berbece…, capră…, ied…, apa…, aramă…, strămoş…, desculţ…, iar…, mierlă…, varză…, doina…, strană…, stroh…, stroiu…, strugure…, strop…, rasna…, strună…, struneală…, strunea…, doliu…, lut…, sunt cuvinte din moştenirea thracă, ci nu preluate de la Latini sau de aiurea cum se susţine” (v., pentru temeiuri, op. cit., pp. 101-116).

Tot în contextul acelui capitol VI atrăgeam atenţia asupra unei constatări semnalată de P. G. van <!–[if supportFields]&gt;xe "Soesbergen"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Soesbergen, rămasă fără urmare pentru prea puţin lămurita istorie a Thracilor: „Until we find on Crete -in addition to the few examples of Mynian ware already discovered- such characteristic features of Thracian material culture as cist graves and apsidal houses, it must be prudent not to speak of Thracian settlement on this island, but of testimonia to a Thracian diaspora, of which we are able to find traces in Linear A and B” (Peter G. van Soesbergen, Thracian Personal, Ethnic and Topografic Names in Linear A and B, în Kadmos XVIII, 1979, p. 26 sau, de acelaşi, Thracian personal, ethnical and topographical Names in the Bronzes Age Linear A and B Texts from Crete and the Greek Mainland, în Actes du IIe Congrčs International de Thracologie, Bucarest 1976, Volume sélectif, Ed. Nagard, Roma 1982, p. 322), şi remarcam că: „Arheologul austriac din Linz, Fritz <!–[if supportFields]&gt;xe "Schachermeyr"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Schachermeyr, caracterizează scrierea Liniară B de pe tabletele din argilă descoperite la <!–[if supportFields]&gt;xe "Knossos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Knossos (Creta) sau la <!–[if supportFields]&gt;xe "Pylos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Pylos, <!–[if supportFields]&gt;xe "Tiryns"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Tiryns şi <!–[if supportFields]&gt;xe "Mykene"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Mykene -în dosul căreia savantul arhitect englez Michael <!–[if supportFields]&gt;xe "Ventris"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Ventris a arătat -chiar de la descoperirea lor- că ar sta o limbă arhaică a limbii greceşti-, drept o „limbă a contabililor şi a cunoscătorilor specialişti”, aceasta fiind principala cauză a dificilei citiri şi înţelegeri (F. Schachermeyr, Die minoische Kultur des alten Kreta, 1964, p. 253 şi urm.), spre deosebire de Michael Ventris care, identificând în această scriere o serie de asemănări cu limba etruscă, conchide, -la sfârşitul cercetărilor sale-, că „cheia pentru citirea tabletelor myceniene ne-o poate da „cunoaşterea limbii etrusce”.

În continuare (în acel capitol VI) spuneam:

„Cred dară că formarea unei limbi este un fenomen de tranziţie, altfel explicabil -de fapt neexplicat încă- de cum s’a încercat şi se încearcă a se face de către filologi sau lingvişti. Şi mai cred că, râvna ce se depune, după metode prea stricte, de a identifica şi recunoaşte, numai în limbile şi dialectele considerate ca urmaşe sau supravieţuitoare, a unor cuvinte aparţinând limbilor dispărute, care nu au lăsat urme scrise, este prin definiţie, multitrunchiată”.

De exemplu.

Dacă este adevărat că valurile de noi veniţi, pe calea Dunărei străvechi, au părăsit văile ei şi s’au îndreptat către înălţimile Alpilor sau ale Pireneilor şi dacă este adevărat că aceste valuri au plecat din basinul carpato-danubian, atunci nu poate fi de mirare că, pe toate înălţimile ce se succed de pe coasta Adriaticei, urmând şirul Alpilor către Pirenei, s’au păstrat, câte-undeva, limbaje care ne apar înrudite între ele, şi nici că, „în vocabularul regiunilor alpine, pireneene şi muntoase, în general, ale Europei meridionale şi occidentale”, au putut fi deosebite „concordanţe toponimice” (cf. Nicolas <!–[if supportFields]&gt;xe "Lahovary"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Lahovary, Concordances toponymiques et du vocabulaire des régions alpines, pyrénéennes et montagneuses en général, de l’Europe méridionale ou occidentale avec l’Inde Dravidienne, în Atti e Memorie del VII Congresso Internaz. di Scienze Onomastiche, vol. III, Firenze-Pisa 1961, pp. 407-443; pentru legăturile populaţiilor din regiunile pireneene şi ale Alpilor cu cele din Peninsula Balcanică şi Asia Minoră, v., V. <!–[if supportFields]&gt;xe "Bertoldi"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Bertoldi, Problemes de substrat, în Bulletin de la Société linguistique de Paris, XXXII, 1931, pp. 93-184 şi de acelaşi, Gava e derivati nell’idronimia tirrena, în Studi etruschi, III, 1929, pp. 293-320).

„A căuta „fosile lingvistice” thraco-geto-dace în limba bascilor, a albanezilor sau a românilor, a le observa asemănarea după regulile filologice şi a zice: acestea -şi deocamdată numai acestea- sunt cuvinte ce se pot recunoaşte cert thraco-geto-dace, mi se pare -o spun cu toată resemnarea neputinciosului ce sunt şi cu respectul ce se cuvine pentru tot ce este efort de desăvârşire a unui lucru- o trudă de savant cu „zarea retezată” de dialecte, de pe urma căreia profitul culturii universale nu poate fi decât particular şi limitat” (<!–[if supportFields]&gt;xe "Caşin Popescu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Caşin Popescu, op. cit., pp. 96-97).

Considerăm că pentru o bună cunoaştere a limbii thracilor, trebue pornit de la singura sursă sigură -istoric mai apropiată-, ce ne poate pune pe făgaşul cert al limbii lor, anume de la limba care stă în „dosul tabletelor cu scriere Liniar B”, -şi de aici începe ideea căreia vrem să-i facem loc, întru cât în dosnicul-dos al acestor tablete stă, cum de altfel, ipotetic, s’a mai spus (N. <!–[if supportFields]&gt;xe "Densuşianu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Densuşianu, op. cit., p. 314 şi urm.), limba pelasgilor, dar trebue precizat: a acelor Pelasgi de lângă Dunărea închisă între Carpaţi şi Marea Pontului, şi din Carpaţii dacici, ci nu a altora, adică limba „primitivă” a protothracilor, căci cum se va arăta mai departe semnele scrierii Linear B sunt semnele iniţiaţilor thraci întru evocare şi comunicare (i)magică cu stihiile -văzutele şi nevăzutele-, zeii a toate stăpânitori şi veghetori întru ajutorul sau neajutorul oamenilor: limba şi scrierea primitivă a protothracilor din care derivă, în esenţa lor, şi limba etruscă şi semnele ei; se arată aici cât de mult adevăr este cuprins în afirmaţia făcută de Michael Ventris, că limba în care sunt scrise tabletele myceniene este o limbă apropiată de limba etruscă.

De la acele triburi numeroase de pelasgi care s’au dovedit a fi ca limbă şi ca etnie înrudiţi -dacă nu aceeaşi- cu Protothracii istro-ponto-carpatici (dovezile se vor menţiona într’un capitol ulterior), vine -şi începe a se face cunoscută, în partea cea mai meridională a peninsulei balcanice- acea civilizaţie ce se va numi „myceniană”, prin transmisie însă, originar thracă.

„Oraşul Mycena, al pelasgilor din Pelopones, este oraşul cel avut de aur”, spune <!–[if supportFields]&gt;xe "Homer"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Homer (<!–[if supportFields]&gt;xe "Iliada"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Iliada, VII, 180). Şi tot el precizează: „Pelasgii sunt oamenii cei avuţi ai lumii vechi” (Iliada, V, 710). „Ei dispun de cantităţi enorme de aur şi de aramă” (Iliada, II, 230), „şi totodată de turme nenumărate de oi” (Iliada, II, 605, 705; IV, 476; VI, 25; IX, 296, 479, passim), „de cirezi de boi urieşi” (Iliada, I, 154; V, 313) „şi de herghelii de cai minunaţi” (Iliada, II, 230; III, 130, passim).

Nicolae Densuşianu -după care am transcris citatele de mai sus luate din Iliada– afirma (cu mult înainte de a se fi dovedit arheologic), că în Europa cei dintâi care au cunoscut şi au lucrat aurul, încă din mileniul III, şi s’au împodobit cu el, au fost Carpato-Danubienii; el s’a sprijinit excluziv pe texte arhaice, cărora le-a dat o justă interpretare, ajutat de remarcabila sa erudiţie, care nu de multe ori a fost derutată. „Civilisaţiunea metalurgică, care deschide o nouă eră de prosperitate în istoria omenirii” -afirmă N. Densuşianu-, „începe … în Nordul Dunărei de Jos, pe teritoriul Daciei. Aici se aflau în timpurile preistorice centrele cele mari de producţiuni metalifere … De aici aceste fabricate, cu deosebire cele de aramă şi de bronz … iau o extensiune prodigioasă. Transportate cu migraţiunile preistorice, şi răspândite prin comerţ în toate părţile Europei, în Asia şi Africa de Nord, ele ne presintă prin formele, prin semnele simbolice şi uneori prin inscripţiunile lor, una şi aceeaşi origine, unul şi acelaşi tip caracteristic al industriei metalice din Carpaţi” (N. Densuşianu, op. cit., p. 496).

După mai bine de 70 de ani, aceste afirmaţii ale lui Nicolae Densuşianu au căpătat confirmări generale. Istorici ca francezul Gustave <!–[if supportFields]&gt;xe "Glotz"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Glotz, şi italianul Guido A. <!–[if supportFields]&gt;xe "Mansuelli"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Mansuelli spun, aproape exact, aceleaşi lucruri. Iar cercetători mai noi, obişnuiţi să se mişte numai pe prudenţe, nu se pot depărta de aceste adevăruri, care se impun din ce în ce mai cu tărie. Le este însă greu unora să recunoască valabilitatea dovezilor aduse -de exemplu- cu un veac în urmă, de arheologul <!–[if supportFields]&gt;xe "Montelius"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Montelius din „Svedia”, -care a arătat că „obiectele preistorice de aramă pură aflate pe teritoriul Scandinaviei au fost importate din regiunea Austro-Ungariei -Transilvania” (Korrespondenzblatt d. deutsch. Geselsch. f. Anthropologie u. Urgeschichte, Jhg. 1894, pp. 128-129)-, sau cele, tot aşa de vechi, semnalate de istoricul şi arheologul francez, <!–[if supportFields]&gt;xe "Bertrand"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Bertrand, care în a sa <!–[if supportFields]&gt;xe "La Gaule avant les Gaulois"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>La Gaule avant les Gaulois, la pagina 222, scrie: „un fait important sur lequel on ne saurait trop insister, est l’air de paranté de tous ces bronzes en Europe, la certitude qu’ŕ l’origine des rapports commerciaux reliaient entre eux les pays aussi éloignés … Les découvertes faites dans ces différents pays démontrent, sans doute possible, que les bronzes primitifs, danois, lacustres, gaulois, italiens, avaient une origine commune”, evident carpato-danubiană (citatele după N. <!–[if supportFields]&gt;xe "Densuşianu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Densuşianu, op. cit., notele 4 şi 3, p. 496); mai bine este însă, cum, din punct de vedere sistematic-politic, fac majoritatea istoricilor occidentali, actuali, a trece sub tăcere aceste adevăruri materiale. Un exemplu major (dar cu totul naiv) de „trecere sub tăcere” este afirmaţia profesorului Richard <!–[if supportFields]&gt;xe "Pittoni"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Pittoni, de la Universitatea din Viena, făcută în una din cele mai prestigioase publicaţii europene, Propyläen Weltgeschichte: „Doch noch während des späten Neolithikums wurde der entscheidende Schritt zur Erzeugung von Kupfer aus seinem Erzen vollzogen. Wo dies das erste Mal in Europa geschah, wiessen wir nicht” (op. cit., Erster Band, Frankfurt a. M./Berlin, 1961, p. 226; sublinierea din citat ne aparţine, ea marchează -în acelaşi timp şi docila recunoaştere a ignoranţei vieneze).

<!–[if supportFields]&gt;xe "Herodot"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Herodot spune că Pelasgii vorbeau „o limbă barbară”, deci nu o limbă greacă, şi că grupuri de neo-acheeni ar fi purtat numele -mai târziu ilustru- de „Ionieni” (I, 142-146; pentru importanţa particulară a acestei ştiri, v., Gustave <!–[if supportFields]&gt;xe "Glotz"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Glotz, Histoire grecque, Tome Premier, Paris 1938, p. 81 şi n. 65, p. 81), după strămoşul acestora Ion, nume de mare răspândire în lumea thracă (rămas, tot aşa, şi la Români). Acestea îndreptăţesc presupunerea-ipoteză că scrierea Linear B şi implicit scrierea Linear A sunt scrieri făcute în limba primitivă pelasgă/protothracă rămasă încă „necunoscută”; s’a arătat deja că filologul clasic Peter G. van <!–[if supportFields]&gt;xe "Soesbergen"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Soesbergen a identificat în scrierile „Linear A and B” o serie de elemente lingvistice „persistente” în nume de persoane, de triburi, de oraşe, de reliefuri, de animale, elemente care verifică ipoteza noastră (pasul de la ipoteză la adevăr/dovezi se va face, mai departe, în capitolul Pro Annalibus I, studiul Scrierea danubiană neolitică).

Urmărind această idee, ne întrebăm: Cine -şi ce ne-ar putea spune dacă acea koinč lingvistică („koinč dialektos”), limba comună care în epoca elenistică „a tins să precumpănească în ansamblul lumii greceşti”, nu a fost limba thracă vorbită la curtea lui Philippos II pe care Alexandros a cunoscut-o de copil?

Trei realităţi istorice ne-au condus -în deosebi- la această întrebare:

1. „Malgré le grand nombre des Tribus thraces, installées dans des régions géographiques différentes, la langue thrace a été une langue unitaire, abstraction faite de quelques variations dialectales” (Alex. <!–[if supportFields]&gt;xe "Boldur"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Boldur, La grande Thrace, Madrid 1980, p. 188).

2. Aria „elenistică” întinsă de la <!–[if supportFields]&gt;xe "Philippopolis"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Philippopolis (vechiul <!–[if supportFields]&gt;xe "Pulpudeva"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Pulpudeva thracic, azi <!–[if supportFields]&gt;xe "Plovdiv"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Plovdiv, în Bulgaria) -oraş (re)fundat în Thracia de Philippos II (în anul 341 a. Chr.) şi colonizat cu <!–[if supportFields]&gt;xe "Bessi"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Bessi (un trib numeros de Thraci, cunoscuţi ca războinici)- peste <!–[if supportFields]&gt;xe "Hellespont"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Hellespont şi Arhipelag până la Alexandria de la Issos, era „precumpănitor” populată cu Thraci.

3. La curtea lui <!–[if supportFields]&gt;xe "Alexandru"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Alexandru şi în armatele ce îl însoţeau -contingentele de reîmprospătare, cele mai numeroase, proveneau din Thracia- se vorbea, -prin tradiţie-, precumpănitor limba thracă. <!–[if supportFields]&gt;xe "Stratonike"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Stratonike, fiica lui Alexandros I rege al Macedoniei (494-454 a. Chr.), şi soră a regelui Macedoniei, <!–[if supportFields]&gt;xe "Perdikkas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Perdikkas II, se căsătoreşte din motive politice (în anul 429 a. Chr.) cu <!–[if supportFields]&gt;xe "Seuthes"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Seuthes, nepotul lui <!–[if supportFields]&gt;xe "Sitalkes"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Sitalkes (şi mai târziu urmaşul lui), regele Odrysilor, cea mai puternică formaţiune statală thracă. La curtea lui <!–[if supportFields]&gt;xe "Perdikkas II"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Perdikkas II (Thrac, din părinţi Thraci), au trăit <!–[if supportFields]&gt;xe "Hippokrates"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Hippokrates (un Thrac din Kos), cel mai celebru medic al antichităţii (460-cca 370 a. Chr.), şi <!–[if supportFields]&gt;xe "Melanippides"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Melanippides, muzician şi poet, Thrac din <!–[if supportFields]&gt;xe "Melos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Melos, cea mai mare insulă din <!–[if supportFields]&gt;xe "Ciklade"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Ciklade, stăpânită de Thraci şi devenită colonie a Spartanilor către mijlocul secolului V a. Chr. Este fapt cunoscut că Perdikkas II avea legături strânse cu <!–[if supportFields]&gt;xe "Athena"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Athena (încheiase la un moment dat chiar un contract de pace cu această puternică cetate), şi, după cum bătea vântul, şi cu <!–[if supportFields]&gt;xe "Sparta"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Sparta, legături care implicau, fireşte, şi apropieri de vorbire, de unde necesitatea acelei koinč. Am mai putea adăuga, în vederea unui răspuns pozitiv la întrebarea noastră a cărui logică adminiculă l-ar putea impune, nonobstant, chiar şi în lipsa oricăror dovezi materiale, ca o concluzie, că Olympia, mama lui Alexandru, era fiica lui <!–[if supportFields]&gt;xe "Neoptolemos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Neoptolemos, rege al Molossilor, un trib thrac, şi că toţi regii acestui trib -atâţia cât cunoaşte istoria- au fost Thraci şi au purtat nume thrace: <!–[if supportFields]&gt;xe "Tharypas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Tharypas (Tharibas), <!–[if supportFields]&gt;xe "Alcetas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Alcetas (I şi II), <!–[if supportFields]&gt;xe "Arybas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Arybas. Un <!–[if supportFields]&gt;xe "Alcetas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Alcetas, thrac, devine rege în Macedonia; un alt Alcetas este fratele regelui thrac Perdikkas II din Macedonia. Izvoarele literare spun că Alexandru ajungând la <!–[if supportFields]&gt;xe "Mallos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Mallos, în <!–[if supportFields]&gt;xe "Cilicia"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Cilicia, jertfeşte la mormântul lui Amphilochos, pentrucă tatăl acestuia <!–[if supportFields]&gt;xe "Amphiaraos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Amphiaraos -motivează istoricii- ar fi stăpânit o vreme în Argosul Oresticon, locul de obârşie al mamei sale. Sau, mai de grabă, pentrucă <!–[if supportFields]&gt;xe "Amphilochos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Amphilochos îi va fi fost rudă apropiată după mamă. Iată deci o mare întindere de vorbire a limbii thrace.

Aceste realităţi istorice vin de sigur dintr’un trecut îndepărtat al „timpurilor elenistice”, trecut, ce nu poate fi altul, după cum spun izvoarele, decât pelasgo-protothracic.

Dacă s’a putut afirma că „Limba Tracilor, la fel ca şi cea illyră, a dispărut în urma înlocuirii cu latina, greaca şi slava, în gura populaţiilor locale traco-dace” (I. I. <!–[if supportFields]&gt;xe "Russu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Russu, <!–[if supportFields]&gt;xe "Etnogeneza Românilor"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Etnogeneza Românilor, Bucureşti 1981, p. 79), oricine, adept raţional al acelor enunţuri mai vechi -nimic nu se pierde, totul se transformă-, preluate mai târziu de ştiinţă odată cu numele marelui francez Antoine Laurent de <!–[if supportFields]&gt;xe "Lavoisier"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Lavoisier -al cărui cap avea să cadă sub ghilotina ignoranţei furioase-, nu se va putea încrede unei asemenea aserţiuni; ci mai degrabă va socoti că filologii şi lingviştii nu au reuşit încă a descoperi legile certe ale ‘conservării massei’ şi ale ‘conservării elementelor’, în ocurenţă lingvistice, de compunere şi de transformare ale lexiilor, şi să creeze acele proprii, necesar-‘incontestabile laboratorii instrumentale/raţionale de experimentare logică şi de verificare ştiinţifică a originii cuvintelor„, legile lui Lavoisier având aplicabilitate mutatis mutandis şi în domeniul lingvisticei.

Primă purtătoare a unor civilizaţii materiale avansate şi în continuă înnoire (aur, aramă, bronz, fier) şi a unei culturi spirituale şi religioase originale -ale căror amprente se recunosc în cultura helenistică-, prim instrument comercial (şi administrativ) aparţinând celei mai numeroase seminţii din întreaga Europă, în orice ţinuturi această limbă sau varietăţile ei regionale vor fi ajuns, ele vor fi trebuit să se menţină sau chiar să fie menţinute, nu să dispară. Faptul că după trecerea atâtor milenii se mai pot recunoaşte „ca certe”, în diverse limbi şi idiomuri „rămăşiţe thrace”, constitue argumentul cel mai pozitiv că limba thracilor stărue încă, dar nu în „resturi” ci în trunchiuri. Noi vedem aici un fond al limbii thrace încă necercetat, încă ignorat, prezent în toate acele depărtări -şi limbi- în care au pătruns purtătorii civilizaţiilor materiale din „nucleul” thracic carpato-danubian. Un fond a cărui investigare implică alte metode decât ale filologiei moderne şi legături care „réclament le contrôle constant et l’appoint fourni par d’autres disciplines, en particulier, celui des sciences historiques et humaines, dans leur sens le plus large, la langue n’étant pas, comme l’a écrit si justement le linguiste italien Vittore Pisani, -un phénomčne désincarné, sujet d’études théoriques et soumis ŕ des lois phonétiques presque abstraites-, mais bien, un aspect social, ethnique, sinon męme économique de l’histoire et de ses péripéties”, cum remarca mai demult un Român prea ignorat în ţara lui de infam-constrânsă-separaţie, Nicolas <!–[if supportFields]&gt;xe "Lahovary"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Lahovary (N. L., op. cit., loc. cit., p. 443).

“Reconstituirea unui lexic funcţional, oricât de modest, thraco-geto-dac -şi în această direcţie, noi Românii suntem singurii urmaşi legitimi ai marelui neam thracic interesaţi în a o face – nu pare cu putinţă decât după adunarea lui din toate limbile Europei şi ale insulelor ei (1), unde, frânturi din acest lexic se vor fi risipit şi rămas. Pentrucă cuvântul, portul, obiceiul rămân în urme. Transformare şi evoluţie nu înseamnă mutilare şi anulare. Va fi meritul adevărat şi greu al filologilor şi lingviştilor de a valorifica pentru cultura europeană -în particular, pentru istoria ţi pentru politca interstatală a ei- întreaga moştenire tracă lingvistică şi lexicală, revendicând-oşi adunând-o din toate limbile bătrânului nostru continent în care s’ar putea să subsiste cu faţa ei nebănuit nouă. Munca mi se pare însă imensă pentru a putea fi făcută de un singur om. Poate un colectiv. Poate o şcoală. Dar în această privinţă, de a se da sau a nu se da cuvenire acestei trude, hotărâtor şi de autoritate este numai cuvântulspecialiştilor (etimologi, lingvişti, filologi)” (Caşin <!–[if supportFields]&gt;xe "Popescu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Popescu, op. cit., p. 116), însă numai după ce aceştia vor fi reuşit a descoperi procedeele juste şi incontestabile de soluţionare a integrării oricărui vocabul modern, dotat cu vechime milenară, în limba lui de origine, -aşa cum familiarii integralelor unei funcţiuni “f” ştiu să obţină corespunzător funcţiunile “g” în cauză considerând integrala definită respectivă a lui “f” ca depinzând de limita inferioară a intervalului de integrare, fără ca ei să poată fi contrazişi aunci când rezultatul se demonstrează ca exact. Etimologia este încă departe de a fi reuşit să descopere asemenea procedee „exacte” cu adevărat „ştiinţifice”, drumul până acolo este lung iar căile nebătătorite, multe încă nedeschise, altele pornite eronat din capul locului. Ce se poate crede -de exemplu- despre şansele lingvisticei de a se putea înscrie printre ştiinţele exacte, dacă într’o carte de specialitate: <!–[if supportFields]&gt;xe "Lingvistica generală şi comparată"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Lingvistica generală şi comparată, apărută la Bucureşti în 1981, în cel mai important capitol al ei: „Metodele de cercetare ale lingvisticei”, semnatarul cărţii afirmă: „Aplicând metoda dialectică marxistă vom cerceta fiecare fapt lingvistic în legătură indisolubilă cu cele care îl înconjoară şi cu care se influenţează reciproc… Metodele speciale ale lingvisticei (comparativă-istorică, comparativă-tipologică, metoda reconstrucţii interne, metoda foneticei experimentale, metodele structurale şi matematice, tipologice, metoda modelării etc) au o fundamentare teoretică materialistă” (op. cit., p. 297). În ceea ce priveşte controversele pe „originea cuvintelor” şi pe „etimologii” purtate între diverşi specialişti, exemple din acest domeniu se pot da cu sutele, sunt deci inutile şi nu este cazul să recurgem, aici, la ele.

Este cazul să subliniez aici remarca făcută de I. I. <!–[if supportFields]&gt;xe "Russu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Russu, în <!–[if supportFields]&gt;xe "Etnogeneza Românilor"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Etnogeneza Românilor, asupra monografiei lui V. I. <!–[if supportFields]&gt;xe "Georgiev"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Georgiev: „Această monografie face impresia unei lucrări remarcabile în primul rând prin felul original şi îndrăzneţ de a identifica elemente ori formă de limbă tracă în unele texte sau fragmente epigrafice greceşti din teritoriile trace, ori în textele literare ellenice şi prin preocuparea de a le interpreta comparativ, încercând o explicaţie nouă pentru unele elemente şi fenomene de limbă tracă. Este o muncă de proporţii îndrăzneţe, de mult talent combinatoriu în domeniul comparatisticei…”. Această muncă de proporţii îndrăzneţe, consider că revine, ca datorie şi obligaţie de urmaşi ai Thraco-Dacilor, Românilor, prin specialiştii lor.

Capitolul de faţă este urmarea celor spuse mai sus şi constitue baza naturală de sprijin a raţionamentelor ce ne vor conduce, în virtutea regulilor de inferenţă a teoriei deductive -prin adunarea laolaltă a principalelor izvoare antice şi documente arheologice de interes în subiectul nostru-, la deslegarea enigmei ce stărue –încă– asupra originii Etruscilor, origine asupra căreia noi ne-am pronunţat deja în Mai mult decât o ipoteză asupra originii etruscilor, consemnată în capitolul VII din cartea <!–[if supportFields]&gt;xe "Legenda Argonauţilor fapt istoric"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Legenda Argonauţilor fapt istoric (pp. 121-190).

NOTA

(1) N. <!–[if supportFields]&gt;xe "Densuşianu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Densuşianu, studiind tradiţiile irlandeze, ajunge la concluzia că populaţia cea mai veche a ţării, Fri-Bolgii „care au ţinut câtva timp domnia etnică şi politică peste Irlanda”, ar fi fost un ram de Pre-Protothraci emigraţi spre apus, „stabilit în timpurile preistorice la Dunărea de Jos” (op. cit., p. 171). Un indiciu ar fi chiar numele lor: fir = bărbaţi, bolg = piele, adică oameni care poartă căciuli de piele. După J. <!–[if supportFields]&gt;xe "Pokorny"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Pokorny, bolg = balg, ar fi cuvânt celtic care înseamnă piele (în Zeitschrift fur celtische Philologie, 1917, p. 201), dar căciula, ca port, este specifică populaţiilor carpato-danubiene, Geto-Dacii. În România, în unele regiuni, ţăranii nu leapădă căciula nici în timpul verii.

Cercetători mai noi, urmând calea vaselor ‘campaniforme’, ajung la concluzia că numărul mare de astfel de vase, găsite în Marea Britanie, dovedesc o adevărată colonizare, motivată de abundenţa aramei, a aurului şi a cositorului, în special, în regiunile muntoase apusene şi cele ale Islandei, regiuni care ar fi exercitat o atracţie deosebită asupra purtătorilor acelor vase, făcându-i să se fixeze noilor locuri (G. A. <!–[if supportFields]&gt;xe "Mansuelli"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Mansuelli, op. cit., pp. 103-106). Se ştie însă că ‘metalurgiştii, din cultura ceramicii campaniforme’, au fost Geto-Dacii din aria carpato-pontică, iar Celţii nu sunt semnalaţi în Anglia înainte de secolul VIII a. Chr. (compară cu G. <!–[if supportFields]&gt;xe "Herm"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Herm, Die Kelten, Düsseldorf 1975, p. 345). Acel curent cultural, dirijat de la Est spre Vest, care se va afirma ca precumpănitor pe la mijlocul mileniului II a. Chr. (cf. G. A. Mansuelli, op. cit., pp. 86-112) a fost favorizat de joncţiunea Istrului carpatic, peste Porţile de Fier, cu Dunărea apuseană.

S’a atras de asemenea atenţia asupra asemănării unora din melodiile vechi, cântate de Scoţieni la cimpoi (bagpipes) -instrument tradiţional în ţara de dincolo de Munţii Cheviot-, şi a jocului şi chiar a alcătuirii vestimentare, cu cele româneşti. Cimpoiul, a cărui răspândire la Români, ca instrument muzical, este cea mai întinsă, este o invenţiune thracă. Cuvântul cimpoi are, prin aceasta, aceeaşi provenienţă -thracă- şi de la el s’a derivat latinescul şi grecescul symphonia. S’ar putea ca şi cuvântul joc să fie tot de origine thracă şi să fi dat latinescul jocus (I. I. Russu, dă pentru „a juca” origine thracă, în op. cit., p. 141). Bosch – Gimpera, referindu-se la studiul său Rélations préhistoriques entre l’Irlande et l’Ouest de la Péninsule ibérique (publicat în Préhistoire, 1933, pp. 195 şi urm.) pentru a aduce o precizare asupra unei inadvertenţe din articolul lui Childe, Le Rôle de l’Ecosse dans la civilisation préhistorique de l’Atlantique (Préhistoire, Paris 1935, Vol. IV), spune: „En este ultimo trabajo, resultada, entre otros, de nuestros estudios en Dublin en 1926 y en Edimburgo en 1932, en las pp. 229 y 254, se dice: ‘La culture mégalitique de l’Ecosse, quoique fortement influencée par celle d’Angleterre, semble aussi avoir reçu différents éléments d’origine irlandaise, et indirectement de la Péninsule ibérique’ ” (în Paletnologia de la peninsula ibérica. Colección de trabajos sobre Celtas, Iberos, Vascos, Griegos y Fenicios, Graz-Austria, 1974, p. 120). Regretăm că nici Gimpera, nici Childe nu i-au cunoscut pe Thraci, a căror prezenţă, prin însăşi studiile menţionate mai sus, se identifică puternic şi în Irlanda şi în Peninsula Iberică.

fragment din cartea CINE SUNT ETRUSCII

Cuvinte româneşti în maghiară: chin

un studiu de Alexandru Pele

Pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată care a avut-o maghiara în trecut în stabilirea unor etimologii ale unor cuvinte româneşti, de unde se consideră că primează influenţa ei asupra limbii române, trebuie să ne reamintim opinia lui D. Macrea, legată de “părerea, pusă tendenţios în circulaţie de lingvişti şi publicişti din fostul Imperiu Habsburgic, că românii au primit în limbă numeroase elemente din limbile vecine, fără ca ei să fi avut vreo influenţă asupra acestora”, părere combătută de Haşdeu.
După cum este cunoscut şi recunoscut, schimburile lingvistice sunt, întotdeauna, urmări fireşti ale legăturilor tradiţionale între două popoare, mai ales când acestea sunt şi învecinate şi au convieţuit împreună câteva secole. Aceste împrumuturi nu se pot face într-un singur sens, mai ales când este vorba de un popor autohton ca al nostru, cu o existenţă de multe milenii pe aceste meleaguri, care a avut instituţii tradiţionale, cum au fost banatele, ca prime formaţiuni statale prefeudale româneşti, iar de partea cealaltă, infuenţa maghiară s-a exercitat mai ales prin administraţie.
Din punct de vedere istoric, continuitatea poporului român este de necontestat şi dovedită din punct de vedere ştiinţific, lingvistic, arheologic etc., iar ca urmare a convieţuirii cu ungurii, se recunoaşte influenţa maghiară asupra graiurilor dacoromâne şi chiar asupra limbii literare.
Din studiul lui E. Kis privitor la aceste aspecte (ISOM), rezultă că în limba română literară au intrat 158 de cuvinte de origine maghiară. În schimb, influenţa limbii române asupra limbii maghiare este considerată încă foarte redusă. După unele dicţionare (MÉKSz), ar predomina termenii de un anumit specific, ca: berbécs (berbec), cáp (ţap), esztena (stână), esztrenga (strungă), katrinca (catrinţă – acesta este considerat de origine maghiară în DLRM şi DEX), málé (mălai), mokány (mocan), pakulá (păcurar), pakura (păcurp), palacsinta (plăcintă), furulya (fluier), kaláka (clacă), batul (bătul, măr bătul), ultimii termeni fiind consideraţi totuşi incerţi.
În MNyTESz, situaţia s-a mai îmbunătăţit, deoarece au fost trecute şi alte elemente din maghiară ca fiind de origine română, între care:
ardéj “ardei” (a. 1873) (I, p.173);
ármás “armaş” (a.1572) (I, p.178);
arnót “arnăut” (n.1634) (I, p.178-179);
bács “baci” (a.1462) (I, p.213);
bálmos “balmoş” (a.1695) (I, 0.232);
baraboly “baraboi” (a.1588) (I, p.243-244);
baráncsik “borangic” (a.1873) (I, p.244-245);
batul “pătul” (a.1942) (I, p.259);
belice “beliţă” (a.1816) (I, p.275);
berbécs “berbec”(e) (a.1423) (I, p.281);
beszerika “biserică” (a.1645) (I, p.269-290);
bojár “boier” (a.1486) (I, p.224-225);
brindza “brânză” (a.1546) (I, p.370);
bulándra “buleandră” (a.1875) (I, p.386);
buszujog “busuioc” (a.1708) (I, p.395);
cáp “ţap” (a.1560) (I, p.411);
cigája “ţigaie” (a.1795) (I, p.428-429);
cigány “ţigan” (a.1389) (I, p.429);
cimbora “sâmbră” (a.1527) (I, p.436-437);
cincár “ţânţar” (a.1838) (I, p.440);
cinemintye “ţine-minte” (a.1739) (I, p.441);
cujka “ţuică” (a.1845) (I, p.460);
csercse “cercel” (a.1526) (I, p.505-506);
csetenye “cetină” (a.1838) (I, p.514);
csimpolya “cimpoi” (a.1775) (I, p.531);
csirtityas “ciritiş, ciritel” (a.1881) (I, p.540-541);
dajnál “doini” (a.1700) (I, p.587);
dancs “danci” (a.1602) (I, p.592);
dászlál “dascăl” (a.1799) (I, p.597);
domika “dumicat” (a.1585) (I, p.659);
döblöc “dovleac, dovleţi” (a.1813) (I, p.666);
dranica “draniţă” (a.1803) (I, p.676);
duláb “dulap” (a-1863) (I, p.686);
esztena “stână” (a.1583) (I, p.804);
esztrenga “strungă” (a.1554) (I, p.807);
fáta “fată” (a.1759) (I, p.852);
ficsúr “ficior” (a.1358) (I, p.906);
furulya “fluier” (a.1647) )I, p.991-992);
fustély “fuştei” (a.1566) (I, p.993);
fuszuly “fasole, făsui” (a.1708) (I, p.993);
fuzsitos “fugit” (a.1878) (I, p.997);
galeta “găleată” (a.1620) (I, p.1018);
gergelica “gărgăriţă” (a.1808) (I, p.1052);
gircsáca “gâlceavă” (a.1838) (I, p.1063);
gornyik “gornic” (a.1698) (I, p.1078);
granicsár “grănicer” (a.1848) (I, p-1096);
gulászta “culastră, coraslă” (a.1797) (I, p.1104-1105);
gusa “guşă” (a.1708) (I, p.1109);
haricska “hrişcă” (a.1614) (II, p.59);
hiriba “hribă” (a.1787) (II, p.117);
hodály “odaie” (a.1838) (II, p.127-128);
hóra “horă” (a.1861) (II, p.145);
huruba “hrubă” (a.1708) (II, p.171-172);
kalács “colac” (a.1678) (II, p.315);
katány “capcană” (a.1799) (II, p.366);
karuca “căruţă” (a.1672) (II, p.395);
kaskavál “caşcaval” (a.1683) (II, p.397);
katrinca “catrinţă” (a.1405) (II, p.410);
kilinta “crintă” (a.1716) (II, p.490);
kirlán “cârlan” (a.sec. XVII) (II, p.495);
kocsorba “cociorvă” (a.1883) (II, p.516);
kokojsza “coacăză” (a.1808) (II, p.521);
kolinda “colindă” (a.1784) (II, p.526-527);
kompona “cumpănă” (a.1716) (II, p.543);
kosár “coşar” (a.1313) (II, p.585-586);
kotéc “coteţ” (a.1713) (II, p.590);
kozsok “cojoc” (a.1585) (II, p.600);
krajnik (crainic” (a.1387) (II, p.640-641);
kukk “cuc” (a.1649) (II, p.657-658);
kurti “scurtu, curtu” (a.1833) (II, p.680);
kuszkura “cuscră” (a.1873) (ii, P.684-685);
kusztora “custură” (a.1792) (II, p.685);
lanka “luncă” (a.1217) (II, p.718);
lej “lei” (a.1882) (II, p.745);
lestyán “leuştean” (a.1708) (II, p.759);
lingár “lingău” (a.1877) (II, p.772-773);
macsuka “măciucă” (a.1738) (II, p.808);
málé “mălai” (a.1600) (II, p.829);
mamaliga “mămăligă” (a.1781) (II, p.832);
márfa “marfă” (a.1873) (II, p.844);
matász “mătasă” (a.1599) (II, p.860);
merende “merinde” (a.1873) (II, p.899-900);
mióra “mioară” (a.1548) (II, p.933);
móc “moţ” (a.1795) (II, p.938);
mokány “mocan” (a.1525) (II, p.944);
mosúly “moş, moşul” (a.1833) (II, p.964);
mutuj “mut” (a.1848) (II, p.984);
nótin “noaten” (a.1648) (II, p.1024);
nyán “neam” (a.1881) (II, p.1034-1035);
orda “urdă” (a.1548) (II, p.1088);
oszkotár “acutar” (a.1632) (II, p.1099-1100);
pakulár “păcurar” (a.1568) (III, p.66);
pakura “păcură” (a.1874) (III, p.66);
palacsinta “plăcintă” (a.1577) (III, p.67-68);
panusa “pănuşă” (a.1813) (III, p.88);
papusa “păpuşă” (a.1771) (III, p.95);
parapács “pripaş” (a.1816) (III, p.101);
pláj “plai” (a.1491) (III, p.223);
pojána “poiană” (a.1489) (III, p.238);
pomána “pomană” (a.1750) (III, p.248);
pópa “popă” (a.1508) (III, p.252);
poronty “prunc” (a.1570) (III, p.258);
prikulics “priculici” (a.1796) (III, p.285);
puca “puţă” (a.1501) (III, p.300);
punga “pungă” (a.1751) (III, p.313);
purzsa “pârjă” (a.1774) (III, p.315);
putina “putină” (a.1676) (III, p.318);
putrigáj “putregai” (a.1855) (III, p.319);
radina “rodină” (a.1767) (III, p.328);
ramaz “rămas” (a.1808) (III, p.342);
rezsnice “râjniţă” (a.1674) (III, p.408-409);
román “român” (a.1705) (III, p.436);
rum “rom” (a.1788) (III, p.463);
suta “ciută, şută” (a.1437) (III, p.624);
szárma “sarma, sarmale” (a.1784) (III, p.682);
szemunca “sămânţă” (a.1710) (III, p.719);
szerecsia “sărăcie” (a.1897) (III, p.734);
szilimány “sărman” (a.1799) (III, p.754);
szokotál “socoti” (a.1646) (III, p.777);
taliga “tăligă, teleagă” (a.1395) (III, p.829-830);
tepelák “tăpălagă” (a.1861) (III, p.892);
tóka “toacă” (a.1708) (III, p.933);
tokány “tocană” (a.1759) (III, p.933);
toplica “topliţă” (a.1801) (III, p.941);
tretina “tretină” (a.1504) (III, p.988);
turkás “turcaş” (a.1770) (III, p.1004);
turma “turmă” (a.1732) (III, p.1004);
vecsin “vecin” (a.1592) (III, p.1102);
véré “vără, vere” (a.1873) (III, p.1118);
zsendice “jintiţă” (a.1549) (III, p.1214-1215);
zsingás “gingaş” (a.1838) (III, p.1220);
zsitár “jitar” (a.1658) (III, p.1222) etc.

Iată, pe scurt, câteva cuvinte româneşti pătrunse în limba maghiară într-o perioadă foarte veche, dar care sunt atestate începând din secolul al XII-lea şi până în zilele noastre, fără întrerupere.
De altfel, pe baza cercetărilor noastre, rezultă că primele atestări de cuvinte româneşti pătrunse în maghiară se situează în secolul al X-lea, iar termenul magh. oláh “vlah, român” se pare că există în maghiară din secolul al IX-lea.
Numeroase sunt elementele lexicale româneşti care au pătruns şi în limbile popoarelor slave vecine, dar aceste împrumuturi nu fac obiectul studiului nostru.
Prin exemplele date mai sus am dorit doar să arătăm cât de lipsite de temei sunt unele informaţii cu privire la aportul limbii române la cultura şi civilizaţia spaţiului geolingvistic înconjurător.
Pe baza unei analize ştiinţifice am demonstrat, în lucrările noastre anterioare, că originea zisă ungurească a unor substantive româneşti este catalogată astfel pe bază neştiinţifică, prin afirmaţii şi speculaţii felurite.
Noi considerăm că şi termenul rom. chin se înscrie în acest lot de cuvinte moştenit din latină, dar care a avut neşansa să fie trecut în sfera de influenţă maghiară. În cele ce urmează, vom demonstra originea latină a acestui cuvânt românesc.

Vechimea termenului chin
Substantivul chin apare încă în primele monumente de limbă româneşti.
Florica Dimitrescu arată, în “indicele lexical paralel” din CILRV, între cele cca. 5000 de cuvinte care apar în 9 texte din secolul al XVI-lea, frecvenţa înregistrată de termenul chin şi derivatele lui, după cum vom vedea mai jos:
– chin, s.n.: atestat de două ori în Psaltirea Scheiană; de 5 ori în Codicele Voroneţean; de două ori în Evanghelierul slavo-român; de două ori în Tetraevanghelul lui Coresi; o dată în Psaltirea (a.1577) lui Coresi; de 93 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de două ori în Palia de la Orăştie;
– verbul a chinui: atestat o singură dată în Psaltirea Scheiană; de 17 ori în Codicele Voroneţean; de 12 ori în Tetraevanghelui lui Coresi; de două ori în Liturghierul lui Coresi; o dată în Psaltirea (1577) lui Coresi; de 95 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de 3 ori în Palia de la Orăştie;
– chinuire, s.f.: atestat în Liturghierul lui Coresi etc. (CILRV, p.138).
Substantivul chin apare şi în alte opere monumentale (Evanghelierul slavo-român de la Sibiu, 1551-1553; Cazania lui Varlaam, 1643 etc.).
Rezultă, aşadar, că termenul rom. chin face parte din lexicul general al limbii şi are o frecvenţă deosebit de mare, pe tot teritoriul dacoromân.
Dacă am putea admite că termenul rom. chin este un împrumut din ungureşte, ne-am lovi de nişte dificultăţi peste care nu se poate trece şi care constau, în primul rând, în faptul că atestările maghiare de până la datele în care apare termenul rom. chin în monumentele de limbă citate, prezintă alte forme decât presupusul etimon magh. kín, în timp ce forma rom. chin apare neschimbată încă din documentele slavo-române mai vechi.
Astfel, formele maghiare se prezintă ca în exemplele de mai jos:
– în anul 1456: ken (okban); kynzok;
– în anul 1493: keeny (anak); ken; kenzodom; könom;
– în anul 1566: kén (lodásba);
– în anul 1585: kén (lódom); (MNyTESz, p.491).
Aşadar, formele ungureşti atestate au aspectul indicat: ken, kynz, keeny, ken, kenz, kën, kén, care, din punct de vedere acustic, se pronunţă foarte diferit (fon. kën, këën, kein etc.), din care nu putea să apară forma rom. chin.
Mai mult, varietatea de forme maghiare ne arată că, încă din secolele XV-XVI, presupusul etimon magh. kín nu apăruse încă.
Magh. kín (fon. kiin) se va dezvolta, abia după datele arătate, din forma magh. kén, deci după atestările din operele româneşti citate.
Dar, forma apropiată de rom. chin apare în maghiară înainte de atestările arătate, care se pare că are o legătură cu termenul românesc, dar nu de felul celei considerate de cercetătorii amintiţi.
Prima atestare ne indică forma: kinusti (a.1138), evident, nesigură;
A doua atestare ne arată un alt termen înrudit cu magh. kín, dar diferit: kinzoviatwl (a.1195);
În anul 1300, apar formele: kynzathul şi kynaal, apoi în 1372/1448: kynoz etc. (MNyTESz, I, p.491).
Prin urmare, forma kyn(aal) din anul 1300 poate fi apropiată fonetic de cea românească, dar ea a fost abandonată şi înlocuită cu formele indicate supra; renunţarea la formele maghiare iniţiale este încetăţenită în această limbă, fiind proprie, se pare, sistemului ei evolutiv.

Chin – cuvânt de origine latină
Un indiciu sigur al originii româneşti a acestui element lexical o constituie faptul că, în primele cărţi româneşti tipărite, acesta apare cu -u final (chinu), aşa cum arată şi Ovid Densuşianu în articolul “Din amuţirea lui “u” final în limba română” (DENSUŞIANU, p.501, 506 etc.), fonem care se împotriveşte unei origini ungureşti.
Să vedem acum care este corespondentul rom. chin în limbile neolatine:
– it. pena “pedeapsă” (pena di morte “pedeapsă cu moartea”), “necaz”; vb. pehare “a suferi, a se chinui” (pena a farlo “se chinuie s-o facă”);
– fr. peine “pedeapsă, suferinţă, durere, chin” (les peines éternelles “chinurile eterne, ale iadului”); nelinişte, grijă, păs, osteneală;
– sp. pena “pedeapsă, suferinţă, chin”; vb. penar “a pedepsi, a condamna, a suferi, a pătimi, a tânji etc.”;
– port pena “pedeapsă etc.” (pena capital “pedeapsă capitală”) etc.
Aceeaşi origine o are şi germ. Pein “chin, supliciu”; vb. peinigen “a chinui, a tortura,a căzni” etc.
Deosebirea între formele din limbile neolatine şi din germană constă doar în terminaţie. În limbile romanice occidentale prezintă fonemul -a, pe când în germană terminaţia este identică cu rom. chin (germ. Pein).
Acest caz nu apare singular. Cunoaştem şi alte cuvinte care în română şi în germană au o formă apropiată, denotând că derivă din acelaşi etimon latin, ca de pildă:
– lat. scrinium > rom. scrin, germ. Schrin (v.germ.), apoi Schrein, în timp ce în limbile neolatine occidentale apar alte forme (it. scrigno, fr. écrin, valon scrin, v. engl. scrin, apoi shrine etc.).
Din formele existente în limbile neolatine şi în germană rezultă că din latină au rezultat două etimoane:
– unul pena (pina) > it., sp., port., fr. peine etc.;
– şi altul lat. penum (pinum) > rom. chinu şi germ. Pein.
Formele latineşti, care ne interesează, penu şi penus, le găsim atestate încă de timpuriu (Plaut., Cic., Prisc., Col.) şi penum (Afran.).
Aşadar, iată etimonul posibil al termenului rom. chin (v. rom. chinu), regăsit în lat. penu (pinu) sau penum (pinum).
Evoluţia lui e (lat.) > i (rom.) este, de asemenea, specific românească (cf. lat. bene > rom. bine (bini) etc., dar şi altor limbi romanice);
– ven. nemiga; friul. nemighe; rom. nimica;
– it. de sud mene: rom. mine (pron. pers. pers. I) etc. (DENSUŞIANU, p.179-180).
În cele ce urmează, ne vom ocupa şi de evoluţia semantică a termenului lat. penu (penus, penum).
Iniţial, lat. penu avea înţelesul de “fundul (întunecos) al unei încăperi în care se păstrau diferite provizii, ca: sare, grâu, untdelemn, fân, lemne etc.”. Cu timpul, în unele părţi ale latinităţii, denumirea s-a extins, numindu-se astfel chiar alimentele (care erau, desigur, păstrate în acea parte (întunecoasă) din fundul încăperii (Virg: Penum struere “a pune de-ale mâncării pe masă”); (DLR, p.483.).
În partea de răsărit a României, termenul lat. penu (penum) s-a dezvoltat, desigur, ca şi în alte cazuri, numai cu sensul de “cameră întunecoasă pentru ţinut (deţinut) provizii sau persoane pedepsite. Un copil sau un individ pedepsit de cineva putea fi trimis în penu, unde era obligat să stea singur, în întuneric, alături de alimente, de fân, de lemne etc. Ulterior, numele de penu s-a putut extinde la acela de “loc de pedeapsă, şi chiar pedeapsă”. În acest caz, evoluţia semantică ar fi paralelă cu aceea a termenului sl. teminica > temnica “temniţă”.
Să nu uităm că şi eroul mitologic, Hercule, a fost şi el supus la multe munci sau chinuri (la cele 12 încercări), din care a ieşit biruitor. Muncă avea în limba veche sensul de “chin, caznă, tortură, suferinţă”. Faptele vitejeşti ale lui Hercule au fost proslăvite şi, drept urmare, a luat fiinţă cultul lui Hercule, cunoscut în lumea italică. Scriitorii latini T. Livius şi Cicero amintesc despre vechea familie din Laţiu numită Pinarii, care “era sfinţită închinării cultului lui Hercule” (DLR, p.502). Aşadar, pinarii erau cei ce venerau pinurile (chinurile) lui Hercule!
Acest cult al lui Hercule a putut să apară relativ uşor, deoarece în lumea latină mai existau şi divinităţi numite Penates (format din penus). Penates erau “Zeii păzitori ai proviziilor şi ai vetrei (casei, căminului)”. Cicero: Patrii penates familia resque “Zeii penaţi ai patriei şi ai casei”. La alţi autori latini (Petronius, Virgilius, Tacitus) apare doar sensul de “casă, locuinţă, familie”.
Apariţia zeilor păzitori ai proviziilor a fost premersă, desigur, de existenţa proviziilor şi a locului de depozitare. Acest loc unde se păstrau “de-ale mâncării” se numea penarius, -a, -um (Cf. Varr., Cic.: Cella penaria “cămară de alimente”).
Existau, după cum se vede, toate condiţiile apariţiei cultului lui Hercule şi al slujitorilor acestuia, pinarii.
Prin urmare, încă în vremea lui Cicero (a. 648-711 de la zidirea Romei) exista forma pinari, şi, desigur că din ea s-a dezvoltat pinare, vb., care, împreună cu pinu, au avut aceeaşi evoluţie în română:
lat. penu (pinu) > rom. t’inu (criş.), chinu;
lat. pinare > rom. chinare (inf. lung), china (inf. scurt), de unde, apoi, împreună cu prefixul în – + china = vb. închinare (criş. înt’inare).
Etimonul lui închina(re) nu poate fi lat. înclinare.
Din punct de vedere semantic, există o mare deosebire între înclinare, vb. înclina “a face o plecăciune, a saluta, a se apleca în jos sau într-o parte” şi între vb. închina “a-şi manifesta evlavia către divinitate, prin practici specifice cultului respectiv”; “a dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoştinţă”; “a face o ofrandă”.
Acestea nu sunt acţiuni identice cu înclinarea, care se face, de convenienţă, fără nici un pic de evlavie, smerenie etc.
Prin urmare, termenul rom. chin(u) este de origine latină, pătruns în dacoromână încă din perioada stăpânirii romane, odată cu răspândirea în Dacia a cultului lui Hercule, oricum, înainte de anul 271 e.n., când administraţia şi armata română părăsesc această provincie.
După contactul româno-slav, termenul chin a fost înlocuit cu temniţă, deoarece, între timp, sensul lui chin a evoluat de la “încăpere întunecoasă” în care erau deţinuţi cei sancţionaţi, la înţelesul de “pedeapsă, suferinţă, caznă”, care se aplicau în aceeaşi încăpere.
Temniţă i-a luat locul şi şi-a păstrat semantismul “loc (mai întunecos) în care se închid cei pedepsiţi; închisoare, puşcărie”.
Asupra fenomenului lat. p + ei > rom. şi it. K’, nu dorim să mai insistăm, exemplele date anterior fiind concludente. Ar fi de adăugat doar dinamismul semantic al termenului rom. chin, din faza latină până în zilele noastre, care constituie un proces dialectic şi atestă, totodată, marea vechime a limbii şi a poporului român în această veche vatră de cultură şi civilizaţie strămoşească.
Din cele expuse până în prezent, rezultă cu claritate că rom. chin nu are nimic de-a face cu termenul uigur qiyin, care, după unii lingvişti (Al. Graur, E. Kis, dintre cei actuali) ar fi putut deveni magh. kín, care, la rândul său, ar fi etimonul rom. chin. Dacă, totuşi, există o legătură între rom. chin şi magh. kín, aceasta nu poate fi decât într-un singur fel; termenul maghiar derivă din cel românesc şi nu invers.

CILRV = Florica Dumitrescu, contribuţii la istoria limbii române vechi
(Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică 1973).
DENSUSIANU = Ovid Densusianu, Opere. (Bucureşti: Editura Pentru Literatură 1968).
DLR = Ioan Nădejde şi Amelia Nădejde-Gesticone, Dicţionar latin-român complet, Ediţia XX
(Bucureşti: Naţionala Mecu, S.A. f.a.).
ISOM = Emese Kis, Încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic
al limbii române (Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România 1975).
MNyTESz = A magyar nyelv történeti etimológiai szótára
(Budapest: Akademiai kiadó, vol. I A – Gy, 1967; vol. II, H-O, 1970; vol. III, ö-Zs, 1976).
MÉKSz = Magayr értelmezö kéziszótár (Budapest: Akademiai kiadó 1972).

Semnificaţia primordială a cuvântului „dava”

 

studiu de Caşin Popescu

 

Este cunoscut – şi azi unanim recunoscut – că dava este un cuvânt de origine thracă. Toţi istoricii, lingviştii şi arheologii care s’au ocupat cu acest cuvânt, au stabilit că inţelesul lui general este acela de „cetate (întărită)” sau „oraş”. Elemente noi, deduse din observarea locurilor unde au fost construite, în deosebi, davele, au fost aduse de Ion Nandriş („Fortificaţii amplasate strategic pe vârfurile unor dealuri abrupte, cu zidărie cu blocuri de piatră pătrate şi pereţi de moloz cu grinzi de lemn orizontale”, John Nandris, University of London, EPOCA DE FIER ÎN DACIA. COMENTARIU ÎN CONTEXT EUROPEAN, p. 11; sau: „Denumirile de fortăreţe de deal şi aşezări dacice se terminau adesea în dava care înseamnă „oraş”, „piaţă” şi erau cunoscute de greci sub numele de poleis„, ibid., p. 9), şi de universitarul din Iasi, Adrian Poruciuc, într’un studiu dedicat etimologiei cuvântului deva („Intenţia principală în alcătuirea studiului de faţă a fost de a demonstra posibilitatea unei etimologii credibile pentru dac. deva (dava) ca apelativ ale cărui sensuri pot fi reconstruite ca ‘fortificaţie pe o înălţime, oppidum, aşezare cu caracter urban”, în Confluenţe şi etimologii, Relaţia etimologică dac. deva – rom. Deva în legătura cu grec. Thebai (qhBai) şi cu fonologia substratului paleobalcanic*, pp. 31-54).

Cu intenţia de a scuti cititorul să facă prea des apel la referinţe informative globale, transcriem, după Sorin Paliga, un epitom al celor ce s’au spus până in 1988 despre originea şi semnificaţia cuvântului dava, făcut de acesta ca introducere la studiul sau: Thracian therms for ‘township’ and ‘fortress’ and related place-names -adică Termenii thracici pentru aşezări urbane şi fortăreţe şi localităţi de referinţă-, publicat în periodicul din Roma, Noi Tracii, Iunie 1988, pp. 4-10.

Introducere

„Deşi Thracii nu au o tradiţie scrisă, unii termeni esenţiali legaţi de viaţa lor cotidiană şi în special o seamă de nume de localitaţi pot fi destul de bine identificaţi şi interpretaţi pe baza informaţiilor date de scriitorii greci şi latini, adaos faptul că studiul multora din cuvintele considerate a fi de origine thracă arată că ele s’au păstrat în limbile vorbite, azi, in Sud-Estul Europei, în special în Romania, în Albania şi în Bulgaria. Cu tot marele gol rămas în timp, presupunem că mulţi dintre termenii importanţi, thracici, pot fi suficient de bine identificaţi şi analizaţi făcând apel şi la datele furnizate de arheologie” (l.c., pp. 4-5).

Termeni thracici pentru’oraş’ şi’cetate’

2. Dava, deva, dova, daba, deba. Termenul tipic pentru ‘cetate’ folosit în Nordul Thraciei (în Dacia sau în Geţia) se găseşte menţionat în scrierile greceşti (Hesychius; Decev, 1957). Termenul apare într’o seamă de denumiri de localităţi precum Aia-daba, Aci-dava, Buri-dava, Capi-dava, Pulpu-deva > PN Plovdiv (Bulgaria). Etimonul corespunzător acestui cuvânt a fost sugerat cu multă vreme în urmă: IE *dhe- ‘a aşeza’, ‘a pune’, desvoltat *dhe-w-a (Tomaschek 1893 II:l:9); şi a fost acceptat de către toţi specialiştii ca Decev, Russu şi Georgiev (1961: 7). Termenul dava, deva, uzitat în Nordul Thraciei pare să fie înrudit cu PN Datos (Decev: 120) şi cu albanicul dhate ‘oraş’ şi grecesc qakos localitate, ‘centru’. Alături de numele oraşului Plovdiv din Bulgaria, care reflectă vechiul Pulpu-deva, acest grup etimologic este conservat în multe denumiri de localităţi din Romania, ca de pilda Deva, un important oraş din Transilvania. Originea thraca a acestui cuvânt a fost uneori contestată pe slabul motiv că intervocala b/v ar fi trebuit să dispară ca în elementele latine intrate în limba română (e. g. Lat. caballus > Rom. cal). Apare însă clar că fonemul thracic v (ca şi b) avea o pronunţare particulară, diferită de b/v din latina târzie, astfel încât conservarea lui ca atare este nu numai plauzibilă, ci chiar inevitabilă (Kisch 1929-1934: 181); discuţii suplimentare, la Paliga ,1987, în curs de apariţie). Trei diferite oraşe româneşti păstrează până astăzi acest element: Deda, Deta (cf. Thr. Datos) şi Dej, (într’o vreme mai veche *De-es, în doua silabe, confirmat prin ortografia latinei medievale Dees. Aceste denumiri de oraşe conservă indubitabil formele paralele thracice *de-t, *de-es (atestate numai odată în PN Datos) lângă forma ‘clasică’ dava, deva” (ibidem, pp. 5-6).

Ca să rămânem în temă, notăm că, un an mai târziu (în 1989), cercetătorul englez J.P. Mallory, ocupându-se de Thraci şi de limba lor, spunea cu toată mirarea: „Este în deosebi ciudat că, sufixul dac semnificând ‘oraş’, dava, nu se regăseşte în niciuna din cele trei lexeme thrace desemnând aşezări umane (-bria ‘oraş’ , -para ‘sat’, -diza ‘fortăreaţă`’)” (J. P. Mallory, A la recherche des Indo-Européens – Langue, archéologie, mythe, Janvier 1997, Edition du Seuil, p. 87 : traducere după In search of the Indo-Europeans -Language, Archaeology and Mith, Londra 1989 : adică, În căutarea Indo-Europenilor – Limbă, arheologie şi mit). Ciudată opinie!

Istoricul lingvist Ernst Gamilscheg, scrie: „Numele dace de oraşe cuprindeau adeseori, ca parte a doua, dava, care poate fi tradus prin ‘oraş întărit’ (Ernst Gamilscheg, DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR Argumente lingvistice, în Noi Tracii, Anul XX, N. 200, Iunie 1991, p. 20).

Iată ce scrie şi un istoric al Thracilor, Manfred Oppermann, în legătură cu dava: În limba populaţiilor autohtone din Geto-Dacia asemenea aşezări (înconjurate cu valuri de pământ, şanţuri, palisade şi uneori chiar întărite cu ziduri de piatră)… erau caracterizate prin cuvântul dava (pl. davae). La acestea arheologii au căutat în mai multe rânduri să descopere referinţe concrete în legătură cu vechi aşezări (din Geto-Dacia) desgropate. Astfel s’a propus identificarea localităţilor Poiana (Jud. Galaţi) cu Piroboridava, Tiseşti (Jud. Bacău) cu Utidava, Răcătău (Jud. Bacău) cu Tamasidava, Bâtca Doamnei (Jud. Neamţ) cu Petrodava, Ocniţa (Jud. Vâlcea) cu Buridava, Bradu (Jud. Bacău) cu Zargidava, Popeşti (Jud. Ilfov) cu Argedava, Pecica (Jud. Arad) cu Ziridava şi Râşnov (Jud. Braşov) cu Cumidava..

Cercetări arheologice au arătat mai departe că cele mai multe „davae” se aflau peste aşezări mai vechi, care duceau mult înapoia timpurilor preistorice, fapt care nu poate să mire având în vedere favorabila lor aşezare geografică” (Manfred Oppermann, Thraker zwischen Carpatenbogen und Agais, Leipzig/Jena/Berlin 1984, p. 180).

Ce ne interesează din acest text este dovada arheologică despre vechimea „davae”-lor şi despre dăinuirea lor pe aceleaşi vechi-străvechi locuri din adâncul neoliticului şi până azi, exemplu tipic fiind Deva, capitala judeţului Hunedoara, din Transilvania. O dovadă ce se poate limpede vedea, de oricine, despre continuitatea neîntreruptă a poporului român pe pământul Geto-Daciei pe care el s’a format ca urmaş şi s’a individualizat ca naţiune. „Şi oraşul Turda, de pe coasta răsăriteană a regiunii matcă de la Nord-Vest, a fost interpretat de Sextil Puşcariu într’un mod convingător, ca dovadă pentru autohtonia Românilor în Transilvania”, remarcă Ernst Gamilscheg,(op. cit., loc. cit., p. 20). „Oraşul Turda însă este străbătut de râul numit Tur. Aşa cum de pildă cetatea care a fost clădită pe Salzach a fost numita Salzachburg, Salzburg, aşa se chema oraşul asezat pe Tur, Turidava. Numai pe buze romane un astfel de Turidava, nepăstrat ca atare în inscripţii, dar care mai poate fi descoperit cândva, putea deveni Turda, de vreme ce din toate limbile ce se întâlnesc aci numai Româna suprimă v intervocalic” (ibidem; vezi şi Sextil Puşcariu, Literatura Română, 1925, p. 168), aici un caz de excepţie pentru dava bine venit, adăugăm noi.

Reluând tema dava/deva Alexandru Pele într’un studiu intitulat DAVA – etimonul etnonimului DAC, publicat în al cincilea anotimp (nr. 7 (18) iulie 1998, 10-13, şi nr. 8-9 (19-20) august-septembrie 1998, p. 30), face o analiză a etimonului thrac Dava, coborând adânc şi temeinic sub vremile istorice şi „conchide că DACIA, în timpurile preistorice, nu a reprezentat, din punct de vedere semantic, altceva decât DAVIA, respectiv Ţara orăşenilor sau teritoriul populat de locuitorii davelor şi al constructorilor de dave” (loc. cit., . 10). „Ulterior -continuă Alexandru Pele-, în epoca istorică, semnificaţia acestui termen s’a lărgit de la aceea de locuitor al oraşului-stat la etimonul bine cunoscut de dac” (ibidem). Ceea ce la Nicolae Iorga era intuiţie şi presupunere: „Certains de ces noms signifient cependant une confédération ou une dénomination générale donnée par les étrangčres; tel a du ętre certainement le nom des Daci ou Dai, venant de la dénomination des daves (vilages) (8)”, sau în traducere: „Unele dintre aceste nume desemnau totuşi o confederaţie sau o denumire generala dată de starăni; aşa a trebuit să fie de sigur numele de Daci sau Dai, venind de la denumirea de dave (sate)” (N. Iorga, Histoire des Roumains, Vol. I, Partie I, Bucarest, 1937,  Les Thraces, p. 149; nota 8: „Tomaschek admite de asemenea această derivare; op. cit., I, p. 101. Cf. acelaşi, în Zeitschr. f. Ssterr. Gymnasien, 1972, p. 142″; cităm după N. Iorga opera citată de el: „Sitzungsberichte din Viena, 1882″), devine la Alexandru Pele certitudine: „Dacia este ţara DAVELOR”, în sine, fără doar şi poate, o realitate istorică, dar fundamentul acestei realităţi nu este acel dava căruia istoricii de după Tomaschek i-au acordat înţelesul comun de „fortăreaţă” sau de „aşezare umană, oraş”, ci semnificaţia primordială a cuvântului dava, singura care poate justifica derivarea presupusă de Tomaschek, reluată de Iorga şi întărită de Alexandru Pele, şi, în definitiv, singura care se putea impune, ca derivare de nume, pentru o întreagă ţară. Dar să nu ne grăbim, drumul până acolo, pentru noi, e lung, iar în cale vrem să mai notăm câte ceva din preistoria în care pătrundem, evident, nu fără legătură cu tema noastră.

Prin studiul sau, Alexandru Pele corectează, fără să vrea, opinia lui Sorin Paliga, care afirma că „dava/deva” ar fi „termeni uzitaţi în Nordul Thraciei”, iar „para/bara (aici ar fi trebuit menţionat şi -dara, ex.: Acrodabara, n. n.), bria şi diza mai mult în Sudul Thraciei”. Ca exemplificare, alegem, pentrucă suntem preocupaţi numai de termenul dava două localităţi menţionate în studiul lui Alexandru Pele, care se găsesc, una, la Sud de Dunăre -deci nu „în Nordul Thraciei”-, alta, în Asia Mica, anume: „Moldava, oraş în Bulgaria, în judeţul Plovdiv” (op. cit., loc. cit., p. 10) şi „Caldeea” (idem, idem, p. 12). Am ales „Moldava” pentrucă prin situarea ei la Sud de Plovdiv (Pulpudeva Thracilor, numită şi Philippopolis), între râurile Maritza (Hebros) şi Arda, în regiunea de domolire a înălţimilor masivului muntos Balcanii Negri -o prelungire a munţilor Rhodope ‘9h care se ştie ca au locuit Dacii (Pârvan, dupa Thucydides)-, se arată că pe întreaga întindere dintre Carpaţii nordici şi Balcanii sudici a locuit o populaţie aparţinând uneia şi aceleiaşi rase aborigenă, vobind una şi aceeaşi limbă: limba veche a Thracilor, mărturie pentru aceasta fiind hidronimul Arda, care conservă în numele lui rădăcina pre-indo-europeană Ar(d)-, (proto-thracă) a cărei vechime coboară până în primele timpuri neolitice: avem în vedere vremea în care marea naţie a Thracilor se va fi închegat ca limbă, ca spiritualitate şi civilizaţie materială. Hidronimul Arda trebue pus în legătură cu Aradwi Sura „Umegiune – Puternicie”, epitet dat într’o primă vechime râului Oxos (Oxus, azi Amu-Daria) şi cu Aradwi Sura, un alt nume al zeiţei Artemis a Thracilor, care era adorată şi ca zeiţă a „apei care face să rodească”, vocabul aflat în sanscrită: ardati -arda(ti)– şi în avestică: Aradwi, unde au semnificaţiile de mai sus (cf. A. J. van Windekens, Beiträge zur Namenforschung, Heidelberg, 1958, Vol. 9, p. 163 şi urm.), şi cu Sura care înseamnă „divinitate, zeu” (ebda). Ardati, Aradwi, Sura sunt termeni din limba thracă patrunşi în sanscrită şi în avestică.

S’a aratat în altă parte că Diana romană este thraca Artemis. Pe două inscripţii latine descoperite în pădurea Arduenna (din masivul Ardenne sau Ardennes), despre care Strabon (IV, 194) notează că se întindea pe 4000 de stadii, între Maas (Meuse) şi Rhein, zeiţa localnicilor numită Arduinna sau Ardbinna este reprezentată ca Diana (Inscriptiones Latinae Selectae, ed. H. Dessau, Nr. 4633 şi 4697). Aceasta este o dovadă că Artemis = Aradwi = Arduinna = Diana (un alt epitet al lui Artemis era Diamastigosis), dar şi că Thracii, şi respectiv Dacii, au pătruns de timpuriu, şi în număr mare, în Vestul Europei (probabil în aceleaşi vremi neolitice când Dacii s’au fost instalat şi in Rhodope şi pe valea râului Arda), după cum arată şi numele Ardisch, dat -tot de Daci- unui afluent al Rhonului de pe partea lui dreaptă.

Am ales toponimul „Caldeea” (Chaldaia, -oi în greaca veche Xaadaios şi Xaa6aia în acada Kaldi), pentru două motive: 1, pentrucă acestui nume a cărui vechime urcă bine în mileniul al III-lea a. Chr., şi despre a cărui origine şi etimologie specialiştii nu au putut stabili nimic („Herkunft und Ethymologie des Namens sind unbekant”, -adica „originea şi etimologia numelui sunt necunoscute”-, spune profesorul din Zurich, Ernst Meyer, în Der Kleine Pauly, Munchen 1979, Bd. 1, col. 1123, s. v.), este pentru prima oară că i se dovedeşte o origine, prin osârdia lui Alexandru Pele; 2, pentrucă toponimul „Caldeea” poate fi pus în legătura sincretică cu semnificaţia primară a cuvântului dava şi respectiv deva, dar despre aceasta va fi vorba, pe larg, mai departe.

Înainte însă de a veni la semnificaţia primordială a cuvântului dava trebue spus că Alexandru Pele are, printre multe altele, meritul unic de a fi mers, pe căi de istorie şi de lingvistică, până la izvoarele toponimice ale termenului dava şi de a fi urmărit evoluţia lui în timp şi spaţiu. El a lărgit orizontul geografic al DAVELOR până la limitele cele mai îndepărtate ale lumii vechi, care, după Eratosthenes cuprindea Europa, Asia, Lybia şi Arabia, arătând toate acele locuri pe unde DAVELE şi-au fost lăsat urmele fiinţării lor. Contribuţia lui Alexandru Pele în această direcţie e mare. Ea aduce în văzul lumii o realitate ignorată, marturie perenă a măreţiei neamului thraco-geto-dac şi a aportului acestui mare neam la făurirea lumii noastre, pe care bine o putem numi lumea Indo-Europenilor pentru a anula pretenţiile ce s’ar putea ridica în numele Egiptenilor, Grecilor, Romanilor sau Celţilor, şi a se recunoaşte -în sfârşit- fiecăruia ce este al fiecăruia, altfel zis, pentru a se aprinde toate luminile Istoriei, din negurile ei până în contemporaneitate.

Dar mai trebue zis că, Alexandru Pele şi-a îndreptat cercetarile sale excluziv în direcţia înţelesului de „oraş” al termenului dava, înteles pe care îl acceptă fără chiar să îl mai discute. Din aceasta cauză -şi regretăm- a scapat atenţiei lui Alexandru Pele semnificaţia primordială a cuvântului dava, către aceasta ne îndreptăm noi în cele ce urmează.

Trebue să fi fost un motiv care să-l fi îndreptătiţt pe Apollonios din Rhodos -şi numai referindu-se la locuitorii de la Nord de Istru: „poporul cel sacru al Hyperboreenilor” (‘Yperborewn ieron genos, Argonautica, IV, 614); şi, de asemenea, numindu-i tot pe ei, să facă şi afirmaţia: „poporul imens al Hyperboreenilor” (Argonautica, II, 675).

Despre cine erau Hyperboreenii ştim de la Strabon: „mai de demult… numele de hyperboreeni” era dat „popoarelor care locuiau la miazănoapte de Pontul Euxin, de Istru şi de Adriatica” (XI, 6, 2, prin Izvoare privind istoria României). Azi se ştie că în acel timp („mai de demult”), acolo locuiau Thracii şi rudele lor apropiate, Geţii (după Herodot, IV, 93: „cei mai viteji şi mai drepţi dintre Thraci”) şi Dacii. Cât de „imens” a fost „poporul Hyperboreenilor” ştim de la Herodot, care spune că „Thracii sunt neamul cel mai numeros din lume după cel al Inzilon” (V, 3), iar de curând de la Alexandru Pele, dupa multitudinea DAVELOR şi DACIILOR din Europa şi dupa multitudinea DAVELOR din Asia apropiată şi cea îndepărtată.

Dar de ce „sacru”? Cert, nu din cauza lui Apollon a carui patrie a fost la Hyperboreeni, de unde şi „fervenţii lui adoratori” pe care îi vizita în fiecare an când, de la Delphi se întorcea în patria sa în carul lui tras de lebede prin văzduhul luminat de el; căci tot aşa s’ar fi putut spune şi despre Lycieni, „poporul sacru al Lycienilor”, pentrucă şi ei îl adorau, şi la ei venea, ca la Hyperborei, în fiecare an Apollon, să-i întâlnească în al sau Manteion din Patara, ori o asemenea afirmaţie nu se întâlneşte nici la Apollonios din Rhodos, nici la oricare altul din scriitorii antici. Atunci? Explicaţia ne vine din limba sanscrită.

Noi considerăm limba sanscrită, ca şi avestica (o limba foarte apropiată sanscritei), bune conservatoare a multora din lexiile vechii limbi a Dacilor şi a Geţilor (respectiv a Proto-Thracilor), după cum am arătat şi cu alte prilejuri. În sanscrită sunt de căutat termeni şi expresii literare şi religioase -sanscrita fiind o limbă în acelaşi timp literară şi religioasă-, în avestică numai termenii religioşi, ea fiind o limbă a textelor religioase.

Întradevăr. În limba sanscrită găsim că termenul dac deva înseamnă sacru, sfânt, dar şi divinitate, zeu.

„De la începutul secolului al XIX-lea s’au cercetat termenii desemnând divinitatea la popoarele indo-europene şi s’a arătat că nume precum sanscritul deva, lituanianul devas, vechiul prusian deiws, latinescul deus, islandezul div, galicul devo – şi adjective ca grecescul dios, sanscritul divyah, latinescul divus (cf. sanskrit dyu, latineşte dies), ar putea fi în legătură cu o rădăcină indo-europeană de/o/- e/ow-, însemnând zi, lumină, principiu luminos (cf. Meillet, La religion indo-européenne, în Linguistique historique et linguistique générale, 1912, pp. 323-24)” (Jean-Claude Rivičre, Georges Dumézil, de la découverte des Indo-Européens, Paris 1979, 9. 15).

Observăm însă că, pe unele tablete myceneene apar cuvinte ca di-we şi di-wo, apropiate de sanscritul divyah, cum şi de sanscritul dyu, în „contexte” considerate „obscure”, nedescifrate: „di-we is also in obscure context (with offering of barley?) on KN F 51 rev. and PY 44 = An29 rev.; di-wo on KN E 842 may be a divine name as the text includes the word te-o-i, but on Dx1503 it is a man s name in the nominative. The mounth name Diwioio (gen.) occurs once (KN Fp5)” (M. Ventris – J. Chadwick, Documents in Mycenaean Greek, Second Edition by John Chadwick, Cambridge at the University Press, 1973, p. 126, prima ediţie în 1956; în traducere: „di-we se gaseşte de asemenea într’un context neclar (cu ofrande de orz?) pe (tableta) KN F 51 revers şi PY 44 = An29 revers; di-wo pe KN E 842 poate fi un nume divin deoarece textul include cuvântul te-o-i, dar în Dx1503 acesta este un nume masculin la nominativ. Numele lunii (din an) Diwioio (genetiv) se gaseşte numai odată”).

Limba tabletelor myceneene, aşa cum a arătat M. Ventris, confirmat de noi, este o limbă a Thracilor carpato-danubieni. Ventris crede că ar putea fi doriana sau o limbă înrudită cu etrusca. Diwioio, numele, în sanscrită, a unei luni din an, se poate pune în legătură cu di-wo şi cu di-we; la aceasta concură şi faptul că figurează în contexte apropiate între ele, anume în KN F 51 şi KN FpS; Diwioio ar desemna deci luna din an cea mai luminoasă, luna sacră, divină. Fiind bine stabilit că deva este un cuvânt de origine thraco-dacă, se poate susţine, odată mai mult, că limba tabletelor myceneene este un idiom vechi al limbii Thracilor, dar despre aceasta ne-am ocupat în altă parte, aici interesul cade asupra cuvântului deva.

J. P. Mallory, vorbind despre limba Thracilor şi limba Dacilor, afirmă că nu se poate şti „dacă daca şi thraca sunt limbi distincte sau dacă ele nu sunt decât dialecte ale aceleeaşi limbi, suficient diferenţiate pentru a fi considerate ca atare”, şi face următoarea remarcă: „este în deosebi ciudat, ca sufixul dac însemnând oraş, –dava, nu se găseşte în niciuna din cele trei lexeme thrace desemnând aşezări umane (-bria oraş, –para sat, –diza fortăreaţă )” (J. P. Mallory, A la recherche des Indo-Européens. Langue, Archéologie, Mythe, Editions du Seuil, Janvier 1997, p. 87, traducere de Jean-Luc Giribone după In Search of the Indo-Europeans. Language, Arhaeology and Myth, 1989, Thames and Hudson Ltd. Londres).

Explicaţia este simplă: –bria, –para, –diza desemnează aşezări umane comune, fără vreun alt caracter special altul decât cel de aglomerări, mai mult sau mai puţin importante, ai căror locuitori au ocupaţiuni (activităţi) obişnuite, diversificate după poziţia (locul) aşezării respective (munte, şes, pe lângă ape etc.), pe când dava înseamnă o aşezare sacră, dedicată cultic zeului luminii: acolo se aflau locuri-altare naturale – uneori locuri cu altare sau temple ridicate din străvechime de autohtoni, preferate fiind locurile ridicate de la pământ, având o anumită formă naturală, sau construită- unde era adorat „zeul luminii”, dătătorul de siguranţă şi de bunuri omului. Semnificaţia primară a cuvântului dava fiind aceea de sacru, divin, atunci când el era folosit ca sufix nu desemna în exclusivitate, cum crede J. P. Mallory -şi cum, înaintea lui, toţi alţii-, oraş. Devin, oraşul de lângă Bratislava, este cunoscut ca o localitate de cult, un locus religiosus. Bistriţa -râul care izvorăsşe în Maramureş şi se varsă în Siret mai jos de Bacău- era Vitdava Dacilor, cum tot Vitdava Dacilor era  şi aşezarea din judeţul Năsăud străbătută de râul Bistriţa şi aceea din judeţul Neamţ. Vitdava era o divinitate a Carpilor, trib dac din Moldova, locuind mai ales între Carpaţii răsăriteni, Siret şi Prut. Un alt afluent al Siretului, care izvorăşte din Bucovina şi se varsă mai jos de Roman, se numea Moldava (azi Moldova) : „râul sacru al lui mol. Ţara care cuprindea aceste râuri se numea Moldava (azi Moldova): „patria sacră a zeului Mol. Am putea presupune ca Mol ar fi putut fi o prescurtare (regionala sau intimă) a zeului Zalmoxis pentru care limba greacă veche a pastrat şi forma Zamolxis. În epoca medievală, ţara Moldava se întindea spre Sud, peste Dunăre, dincolo de Tomis (Constanţa), până la Varna, de unde începea Bulgaria. Tomisul era numit Tomiswara Moldavis, cum se arată pe harta lui I. M. Hasius, profesor de matematică, alcătuită în 1744 (vezi reproducerea acestei harţi, şi comentariul care o însoţeşte, la Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Freiburg 1984, pp. 403-407 şi Harta II, incluziv Harta II. Detaliu). Cât de întinsă era însă „ţara (zeu)lui Mol„, se poate vedea după denumirile „Moldava sau Moldova” indicate de Alexandru Pele în studiul citat (supra). Ar trebui adăugat că, „Ondava, rau şi munţi în Cehoslovacia, Lendava râu şi oraş în Jugoslavia şi râu în Ungaria” etc., menţionate de Alexandru Pele, au o vechime foarte mare şi ele justifică pe deplin acţiunea de unificare a Imperiului Dac intreprinsă de Burebista, acţiunea lui fiind făcută în numele sacrului. Imperiul basileului Burebista a însemnat o tentativă de aducere sub un acelaşi sceptru a tuturor Davelor, cea mai îndepărtată spre apus fiind oraşul sfânt Devin. Mâna criminală care l-a răpus, a oprit din drum această măreaţă şi sfântă viziune a Marelui Dac Burebista.

Cele spuse mai sus sunt dovezi că, primordial, dava, desemna sacrul, divinitatea, zeul. Dar trebue să mergem mai departe.

Toponimele, hidronimele, oronimele deosebite ca dava, ţin de conceptul pe care îl aveau Dacii Hyperboreeni despre divinitate (zeu), despre sacru, despre personificarea divinităţii, despre manifestările exterioare (şi interioare) destinate cultului divin, într’un cuvânt de credinţele Dacilor dintâi ce s’au fost constituit (afirmat) ca societăţi individuale (trib, neam, popor).

Dacă nu uităm că unul din cele două râuri mari ale Moldovei de la apus de Nistru se numea Hierasos (Rawlinson 1-a identificat cu Prutul), adică „râul sfânt cu curgerea repede”, că una din gurile Istrului se numea Hierostoma (Gura sacră), că Mureşul -la Herodot (IV, 49) Maris (gr. Maris), la Strabon Marisos (gr. Mapisos)- este un ethno-theonim pe care noi îl apropiem -contrar opiniei lui Al. Rosetti, care îl deduce de la înţelesul substantivelor greceşti „Maris, Marisos” „sumpfiger”, adică „mlăştinos” (?!)- de zeul Maris al Etruscilor (Mars la Romani); Maris (gr. Maris), fiul regelui carian (Thrac) Amisodaros (thr. Amisodaras), frate cu Atymnios, ambii luptători în războiul troian de partea lui Priam, ca însoţitori ai lui Sarpedon, fiul lui Zeus, el însuşi (Maris) de esenţă divină căci aşa se socoteau şi erau socotiţi urmaşii regali, nu îşi putea primi numele de la „mlăştinos”-ul substantiv invocat de Al. Rosetti, bizuindu-se pe doi autori occidentali pe care îi citează: „Moriseni ‘Bewohner einer sumpfigen Gegend’ (W. Brandestein, RE2., XI, 410, s.v. Thrake; Krahe, Illyr., 47), Moriseni ‘Meeranwohner’ (Jokl. RLV, XIII, 285)” (Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti 1968, pp. 227-228). Acelaşi Al. Rosetti, arată însă că: „Vocalismul formei originare era deci cu a (Maris)” (ibidem), deci fără legătură cu Moriseni, precizăm noi. Herodot (III, 94 si VII, 79) menţionează şi un popor Mâres aşezat pe coasta de Nord a Pontului, al cărui nume, de asemenea, nu poate fi dedus din substantivele greceşti citate de Al. Rosetti, şi de aici (probabil) apelul său la colacul de salvare „a (Maris)” invocat ca vocalism al „formei originare”, formă pe care se fereşte să o explice, pentrucă nici nu poate. Lingvistul român a pierdut din vedere că, în greaca veche, de dinainte de Christos, vorbită până în secolele IV/V după Christos, substantivele maris şi marisos nu existau cu înţelesul „mlăştinos”, fapt care se poate constata din monumentalul dicţionar etimologic al limbii greceşti vechi, întocmit de A. Bailly (Dictionnaire Grec Francais, Paris 1950). În greaca veche, maris (Maris) era o unitate de măsură pentru lichide şi pentru sare, atât şi nimic mai mult (cf. A. Bailly, op. cit., p. 1227, s. v.). De altfel, trebue să observăm aici că, Morini, nume care desemna un popor în Gallia Belgica, inşirat pe coasta de Vest şi de Nord care ţărmurea „canalul gallic” -„fretum Gallicum”, azi „Canalul Mânecii”- erau şi ei tot „Meeranwohner”, adică „locuitori de la mare” – „Seevolk” (M. Leglay, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 1429, s. v.), dar niciun lingvist nu a apropiat pe Morini, ca „Meeranwohner” de „mlăştinos”, numai pentrucă locuiau lângă apa mării.

După cum în credinţa Thracilor, Strymon era adorat ca zeu al fluviului Strymon, Hebros ca zeu al fluviului Hebros, Istros ca zeu al fluviului Istros etc., etc., Maris era adorat ca zeu al fluviului Maris (Mureşul).

(In adiacenţă, o paranteză. „Maris” a fost apropiat etimologic de „Merach” şi de „Mara„, adică “sfântă”, deci “apa sfântă”; unul din locurile unde au poposit Israeliţii, în străbaterea lor prin pustie, după ce au ieşit din ţara Egiptului, a fost la Mara, în ebraica Mara (Numeri, 33, 8/9); mara înseamnă „amar (izvor)” (Ernst Kutsch, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 986, s. v.). S’a arătat însă, -în altă parte-, că, Philistenii au fost un trib numeros de Thraci, din Balcani, pornişi catre Sud, peste mare, ce s’au stabilit în ţara care, de la ei, s’a numit Palestina. Dacă mara înseamnă „amar„, atunci amar, amară, etc. în limba română sunt vechi cuvinte ale Thracilor balcanici, deci şi ale Dacilor, ele nu s’au împrumutat -cum în deobşte se afirma- de la Romani, ci şi Romanii au amarus (subst.) şi amare (adv.) de la acele multe populaţii thrace pătrunse în Italia şi stabilite acolo încă dinaintea căderii Troiei (cf. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, cap. Pro analibus). Aceasta înseamnă că Amara, loc cu apă minerală cu gust amar, din jud. Ialomiţa şi satul cu acelaşi nume, tot din jud. Ialomiţa, precum şi aşezările: Amara din jud. Râmnicu-Sărat şi Amaru din jud. Buzău etc. sunt -cel puţin unele din ele- cu mult mai vechi decât s’ar putea crede, Amara, Amaru fiind denumiri autohtone, datând din timpul Dacilor.)

Dacă -de asemenea- nu pierdem din vedere ce ne spune Strabon: „Muntele (unde se afla peştera în care s’a retras şi a trăit Zalmoxis) a fost socotit sfânt şi s’a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el” (VII, 3, 5, prin Izvoare privind istoria Românilor, p. 231), atunci, adunând toate acestea, întelegem de ce Apollonios din Rhodos spune: „poporul cel sacru al Hyperboreenilor”. Aşa fiind, urmând calea de la Apollonios din Rhodos, trecând pe la Nicolae Densusianu (adică pe la inscripţiile găsite la Deva şi la Apullum, care reprezintă dedicaţii zeilor, ce au fost analizate de el) şi ajungând la Alexandru Pele, putem spune, întregind un adevăr istoric, că Dacia era ţara sacră a Zeului Luminii, Ţara cu munţi, cu ape curgătoare, cu pământuri şi cu aşezări sfinte: Dave. Diodoros din Agyrion (Sicilia) vorbeşte de un „oraş sfânt al lui Apollon” -„Zeul Luminii”-, în care: „Locuitorii acestui oraş, cei mai mulţi, sunt şi cântăreţi la chitară; şi aceştia, în timpul (ceasurilor de) celebrare a zeului cântă în cor imnuri de laudă şi se acompaniază la chitară” (Diodoros, II, 47). Multe vor fi fost acele Dave -rămase nouă necunoscute-, dacă Pindar numeşte tot poporul Hyperboreilor „slujitori ai lui Apollon” (Olympien, 11-17). Cât de multe vor fi fost Davele, nu ştim, dar că ele vor fi fost impresionante, dovezi găsim la Diodoros şi la Pindaros -care au scris ce au scris, cert nu din imaginaţie ci după tradiţii, rămase necunoscute (sau pierdute), fie orale. Un fapt este însă clar: locuitorii Davelor erau oameni de o aleasă civilizaţie şi de o mare cultură: erau „preotţi ai lui Apollon” şi ştiau „cei mai mulţi” să cânte „la chitară”, aceasta cu mult timp înainte de înfiinţarea primului „polis” grec. Asemănarea –dava = –bria, etc. o considerăm o insuficientă informare, dar privim ca pe o insinuare perfidă şi arogantă asemănarea făcută de Greci între oraşele Dava şi „Poleis” (nu cu „Polis”!), „Poleis” fiind, comparativ, un termen degradator, el nu desemna o aşezare de tip urban, evoluată, ci mai de grabă una de tip sătesc, ceea ce nu era de loc cazul Davelor (cf. F. Gschnitzer, Stammes- und Ortsgemeinden, pp. 276-286), şi regretăm neatenţia acelor istorici şi lingvişti Români care au acceptat similitudinea dava/poleis (e. g. John Nandris), dar despre aceasta însă, aici, numai atât.

Sacru era poporul Hyperboreilor pentrucă şi limba lui era sacră. Ea era considerată „limba zeilor”. Există o mărturie pentru aceasta. Zeul fluviului Scamandros de lângă Troia era numit „în limba zeilor Xanthos„, spune o tradiţie. După Homer, Xanthos, ca zeu al „frumos-curgătorului Xanthos / Cel cu vârteje de ape obârşite din veşnica slavă” (Iliada, XIV, 434-435, citatul după traducerea lui G. Murnu, Bucureşti 1959, p. 283), era fiul lui Zeus. „Limba zeilor” era limba „poporului sacru al Hyperboreilor” (pentru alte exemple, Guntert, Von der Sprache der Gotter und Geister, Halle, 1921). Se ştie că, Xanthos, în limba greacă, este cuvânt de origine cert thracă: Xanthos se numea unul din cei doi cai ai lui Achille, Xantheia s’a numit o străveche aşezare thracă de tipul „Polis” din ţinutul Thracilor Ciconi, capitala tribului thrac, Xanthioi etc.

Înainte de a urmări mai departe semnificaţia cuvântului dava/deva, câteva note şi, în legătură cu ele, sunt necesare.

George Vaida interpretează Cogaionon ca „Muntele sau Munţii înţelepţilor”, făcând apel la limba irlandeză în care pentru substantivul ‘înţelept’ „se obţine aoi (knowledgeable person – persoană înţeleaptă)”, observând totodată că „unul din sufixele pluralizante în irlandeză este on regăsit şi în dacă: a-poul-on” unde „on este pluralizantul” (în Noi Tracii, Anul XVII, Nr. 159, Februarie 1988, Roma, pp. 18-20). George Vaida nu cade prea departe de adevăr în măsura în care -fapt mai mult decât probabil- aoi („înţelept”) este în irlandeză un străvechi cuvânt de origine thraco-dacă. Nicolae Densusianu studiind tradiţiile irlandeze ajunge la concluzia că populaţia cea mai veche a insulei cele mai occidentale dintre insulele britanice, Fri-Bolgii, „care au ţinut câtva timp domnia etnică şi politică peste Irlanda”, ar fi fost „un ram emigrat spre apus de Pre-Protothraci stabilit în timpurile preistorice la Dunărea de Jos” (Dacia preistorică, Bucuresti 1913, p. 171; pentru alte argumente în acest sens, Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Freiburg 1989, nota 376, pp. 396-398).

Lui George Vaida, care s’a ocupat cu „Continutul semantic al oronimului ‘Cogaionon” (loc. cit.) i-a scăpat din vedere faptul că Thot, „Zeu1 cunoaşterii” la vechii Egipteni -dupa Diodoros din Sicilia: „atotştiutorul”: „Thoth – Logos” (I, 16, 1; idem după Cicero în De natura deorum, III, 56), în timpurile greco-romane Hermes’IYismegistos (cf. A. P. Festugiere, La révélation du Hermes Trismégiste, I, 1950)-, era închipuit ca Aion aionon (Aion aiononon), un zeu mijlocitor între nevazutul în care el exista şi lumea materială, cea văzută.

Înţelesul primar al cuvântului aion era “viaţa, durata de viaţă” (cf. Homeros, Iliada, XVI, 453). În gândirea presocratica aion exprima spaţiul cosmic ca noţiune de timp (Anaximandros, frg. A 10; Anaximenes, frg. B 16 D). Poetic, Aion a fost personificat ca fiu al lui Chronos (Euripides, Heraclidae, 900). După unele tradiţii Aion ar fi fost fiul soarelui deţinând locul suprem al zeilor şi lumii primitive.

Astfel, în compunerea tabloului noţional şi transcendent al termenului aion intră ca elemente definitorii: „timpul, spaţiul umplut cu materie, personalitatea zeiască”. Toate acestea spun că Cogaionon trebue înţeles şi tradus -fiind bine stabilit că în limba Dacilor cog = munte-, ca „Muntele zeului suprem începător al lumii primitive„, ceea ce este tot una sintagma Muntele sfânt, cum spune Strabon, care în această privinţă nu se putea înşela. Aceasta mai înseamnă însă, încă ceva: Cogaionon a fost considerat de Daci ca Muntele sfânt al lor, de din a toată vremea, adică de la începutul formării credinţelor lor, vreme ce precede pe aceea a (pre)istoriei lui Zalmoxis -ca să spunem aşa-, aceasta părând a fi şi explicaţia de ce Zalmoxis şi-a avut (ales?) locuinţa într’o „peşteră din Cogaionon”: ca zeu coborîtor din esenţa lui Aion, Zalmoxis -după Herodot IV, 94, zeu al Geţilor (Thraci)nu putea locui decât în Cogaionon, în înălţimile divine, sfinte –aionon-, care au slujit de lăcaş strămoşilor săi, zeii primitivi ai Dacilor, -aceasta în cazul în care, (pre)istoria lui Zalmoxis nu a prins, cumva, ecourile acelor vremi dintâi la care ne-am referit noi, şi daca Zamolxis nu va fi fost chiar el „zeul suprem al începerii lumii” Dacilor.

Spuneam la începutul acestui excurs, că tentativa lui George Vaida de a stabili „Conţinutul semantic al oronimului Cogaionon , nu cade prea departe de adevăr; cele de mai sus îndreptăţesc afirmaţia ca aoi, în irlandeză, este un cuvânt străvechi de origine pre-geto-daca; aşa fiind, sensul de „înţelept” avut în irlandeză, nu ar fi altceva decât interpretarea directă, transpusă în omenesc, a sensului primar al cuvântului aion, prin metateză aoin aoi; (în particular, semnalăm o inadvertenţă strecurată în studiul lui George Vaida, la locul unde citează studiul lui I. Bogdan, Cogaionon the holy mountain of Dacia, s’a scris „holly„, cu doi ll, cuvânt care înseamnă „ilice”, un arbore mereu verde).

Acest pământ sfânt al Hyperboreilor -Dacii-, sacru şi în inimile urmaşilor lor, DacoRomânii, adica Românii, este argumentul sfânt al continuităţii noastre, a Românilor, pe stravechi pământul Dacilor, prin certificare istorică, azi, al nostru. Exista o genă-tradiţie bine grefată în subconştientul popoarelor, care le influentează -mai mult: le hotărăsşte- comportamentul. Ceea ce sfânt a fost în credinţele Dacilor, în occurenţă pământul şi limba lor, rămâne sfânt, prin gene-tradiţie, şi la urmaşi. „Călcăm pe pământ sfânt: iată cu adevărat o substanţă şi forme istorice” -spune Lucian Blaga, metafizicianul spaţiului mioritic şi al specificităţii româneşti, poetul metaforelor desăvârşite încărcate de noime străvechi, grele de sevele ce-au fost sfinţit acest pământ.

Gena-Tradiţie, acest element (factor) important şi deciziv în formarea psihismului unui individ şi, prin sumă similo-etnică, al unui popor (aparţinând unei aceleiaşi etnii), a fost ignorat până şi de fondatorul transcendentalismului, Ralph Waldo Emerson (1803-1882 atunci când a scris despre „Trăsăturile caracteristice ale caracterului englez” (1856) sau că: s’a ocupat de „Psihologia popoarelor”. Această genă-tradiţie, care justifică pe deplin etnocentrismul, a rămas complet ignorată şi de sociologii şi de antropologii moderni. Doctrina evoluţionistă ar putea fi, în parte, una din cauzele ignorării acestui element care condiţionează şi asigură (prin indivizi) transmisia şi manifestarea, pe mai departe, a unor caractere bine determinate specifice unei anumite etnii, de la începutul închegării ei ca spiritualitate şi personificitate. În cazul neamului românesc această genă-tradiţie explică prin sine, legătura sfântă, de totdeauna a Românului cu pământul strămoşesc şi cu limba lui.

Interesant este să amintim aici şi pe Nicolae Miulescu, care căutând în limba sanscrită grupul silabic da, prezent în termenii Dacia, Dava, Danubius, presupune că da ar putea fi pus în legătură cu ceva ce ar tine de divinitate; traducând „da” cu „al zeilor„, el ajunge la concluzia că „Dacia” deriva din „Dakşa”, lexie care ar fi însemnat „ţara zeilor” (în Da.ksa: God’s Country, Venetia 1975). Adevărul, dacă ne referim la cuvântul Dakşa, trebue inversat după cum se va vedea mai departe. În limba sanscrită Dakşa (o divinitate) este un cuvânt preluat din limba Dacilor: la început -ca să urmărim ideea lui Nicolae Miulescu- a fost deci Dacia şi apoi Dakça > Dakşa.

Că este aşa cum presupunem noi, ne sprijină, în primul rând -documentar, eroic-, Nicolae Densusianu.

Dakşa este personificarea apelativului dakşa, care, dupa Georges Dumézil, înseamnă „forţă eficienţă”. J. Gonda îl traduce prin „skill, adroitness” (adica: „iscusinţă/pricepere, îndemânare/cu abilitate”); A. Minard traduce dakşa prin „energie creatoare” sau „capacitate (de realizare după structurile impuse)” (citatele şi referinţele după Georges Dumézil, Les dieux souverains des Indo-Européens, Editions Gallimard 1977, p. 68 şi n. 1). În alţi termeni, mai precişi, dakşa este „energie realizatoare” (Georges Dumézil, op. cit., p. 88). Acestea sunt atribute ale unor fiinţe supreme, în speţă: zeii.

Traducerea „Dakşa” = „ţara zeilor”, oferită de Nicolae Miulescu, s’ar găsi, într’un fel îndreptăţită, nu însă şi -categoric nu– derivarea cuvântului „Dacia” din „Dakşa”.

Georges Dumezil aşează pe Dakşa printre „Suveranii mari ai theologiei vedice”. Ierarhia theogonică stabilită de celebrul mitolog francez pentru fii lui Aditya: „1. Varuna„, „2. Mitrá „3. Aryaman„, „4. Bhaga Lot (Heureux), „5. Amsá Part „, „6. Dakşa Energie Réalisatrice, sous une reserve concernant le dernier ( sub o rezervă cu privire la ultimul”, adica la Daksa) -, este subiectivă, în măsura în care ea este făcută -cum însuşi afirmă- „după ordine descrescătoare a frecvenţelor (în care respectivele divinităţi apar) în imnurile din Rig-Veda (op. cit., p. 88: „selon 1’ordre décroissant des fréquences dans les hymnes du RgVeda”). Dacă ar fi să aplicăm aceleaşi criterii lumii zeilor homerici onoraţi în cele mai vechi imnuri sacre eline, Gaia si Uranos, fiul ei partenogenesic (fără tată), ar fi apărut ca nişte „suverani minori”. Ceea ce, chiar după Georges Dumézil, ar fi fals, pentrucă el identifică pe Varuna cu Uranos (cf. Georges Dumézil, Ouranós Váruna, 1934), după cum fals este şi după noi, dar nu aceasta este preocuparea noastră aici.

„Iată povestirea naşterii fiilor lui Aditya in MaitrayaniSamhita I, 6, 12 (unde Dhatar crez înlocueşte pe Daksa, înlocuire care apare frecvent în textele vedice în proză) :

„Aditi dorea (să aibă) un urmaş. Ea a fiert terci şi (după ce l-a oferit în libaţie) a mâncat restul; i s’au nascut Dhatar (adică Dakşa, n. n.) şi Aryaman. Ea a fiert terci încă odată şi a mâncat restul; i s’au născut Mitra şi Váruna. Ea l-a mai fiert încă odată şi a mâncat restul şi s’au născut Amsa şi Bhága. A mai fiert încă odată (terci). Ea a socotit: ‘Mâncând restul (de terci), mi s’au născut fiii doi câte doi; fără îndoială profitul va fi mai mare dacă mănânc eu întâi (din terci)’. Ea a mâncat prima, şi apoi a făcut ofranda; cei doi copii care erau la sânu ei spusera: ‘Noi doi vom fi ca Adityi’. Adityii (fiii numiţi în Rig-Veda „Aditya”, n. n.) căutară pe cineva care să-i stârpească (pe noii nascuţi) şi să-i înlature. Am~a şi Bhaga i-au extirpat şi i-au înlăturat. Dar Indra (unul din cei doi) s’a ridicat numaidecât în înălţimi respirând din plin. Pentru celălalt a căzut un ou mort: acesta este Martanda căruia îi aparţin aceste creaturi umane. Şi Aditi alergă către Adityi: ‘Faceţi-mi-1 să trăiască să nu fi ieşit de geaba din mine!’ Ei ziseră: ‘Atunci, să ne vorbească, să nu fie orgolios faţă de noi!’ Acesta este Vivasvat, fiul lui Aditi, din care s’au născut Manu Vaivasvata (tatăl genului uman) şi Yam; (primul mort, regele Morţilor).”

Urmărind pe Dakşa, în celebra teogonie din RgVeda, 10, 72, la strofele 3, 4 si 5, găsim: e

3. În prima vârstă a zeilor, din Nefiinţă se născu Fiinţa. Atunci, după aceea, se născură sferele cerului, ieşite din Parturiente (corect: din aceea care are piciorele întinse, ca în procrearea omenească).

4. Lumea se născu din Parturiente, din Lume (se) născură tărâmurile (sferele). Din Adit (se) născu Dakşa şi, din Dakşa Aditi.

5. Căci Aditi născu, o Dakşa, ea care este fiica ta. După ea se născură zeii, preafericiţii (şi) muritorii înrudiţi (lor)” (traducerea după Georges Dumézil, op. cit., p. 111).

Examinând cu atenţie textele de mai sus am putea, de sigur, face o paralelă cu teogonia hesiodică. Am putea, de exemplu, identifica Terciul şi pe Aditi cu potenţele primare: Urano şi Gaia, respectiv cu Okeanos (Terciul?) şi Tethys, soţul lui Rhea, tatăl lui Zeus, Pluton ~ Poseidon, al lui Hera, Demeter şi Hestia – Rhea fiind (ca şi Gaia) Mama Pământului şi zeilor (Mhtera sumpavTwn makappwn), „Mama tuturor preafericiţilor”, zice Apollonios din Rhodos (Argonautica, I, 1094), pentru care qeos = „divinitate” este tot una cu Rhea (ibid., I, 1088). Demetra, ca şi Aditi, întruchipează dublul aspect de Mama-Fiică (cf. d. Przyenski, La grande Déesse, 1950, p. 162 şi urm.). Întradevăr, teogonia lui Hesiodos începe cu Nefiinţa (Chaos-ul) şi Fiinţa Primordială (Gaia), respectiv Fiinţele primare şi Eros, ca Potenţă a Generării (procreerii): din Chaos apar Nix (noaptea, înfăşurată în negru vestmânt cu sclipitoare stele) şi Erebos (infernul), din aceştia Aither şi Hemera (frate si sora) care creează Cerul şi Pământul şi Marea -„Sferele”- (după Euripides -frg. 839, 941, 1023-, Aither este soţul Pământului; după Aristophan, el este şi tatăl Norilor Nubes, 569 şi urm.; în Orpheus, Argonautika, 14, Aither apare ca fiu al lui Chronos; la Akusilaos din Argos, unul din primii mitologi ai prozei literare, autor al unei „Genealogii” pe care o numeşte „Istorie”, Aither şi Eros sunt copii lui Nyx şi Erebos); Gaia naşte pe Uranos, pe Pontos şi Munţii ş. a. m. d. Aici, noi nu suntem însă interesaţi să urmărim paralelismul între teogoniile RgVeda – Hesiodos (paralelism, care, fie că a scăpat atenţiei lui Georges Dumézil, fie că nu l-a interesat, în sine, desfăşurarea acestor teogonii şi comentarea lor în vreun fel oarecare. Noi am vrut să subliniem marea lor asemănare si să lăsăm să se înţeleaga prin aceasta că ambele teogonii au avut, înaintea lor, un unul şi acelaşi model, care 1-au urmat, el trebue înţeles ca atare (ca model), deşi asupra lui nu se poseda nici cât de putin ceva scris. Este înafară de orice dubiu ca Hesiodos -şi înaintea lui Homer- s’ar fi putut inspira, în reprezentarile lor mitice, din RgVeda. Grecii au avut modelul, la care ne referim, la ei acasă. „În vechime -spune Strabon (X, 3, 17)- Pieria, Olympul, Pimpleia; Leibethrion, erau localităti şi munţi ai Thracilor. Heliconul a fost închinat muzelor de către Thracii care locuiau în Beotia şi care au consacrat nimfelor peştera din Leibethrion” (v. si Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Freiburg 1989, p. 118, passim). Olymp înseamnă Zei, Zei înseamna Theogonie. Ea nu apare ca atare, dar se poate reconstitui, cu migală de cercetător, din scrierile anticilor, care nu puteau ocoli unele adevăruri esenţiale, atunci când le erau cunoscute -din mituri, din legende, din tradiţii-, nu uitau -unii dintre ei- să le amintească, fie şi în treacăt. Herodot spune că Athenienii erau urmaşi ai Pelasgilor; arheologic s’a stabilit că oraşul Athena era locuit înca din neolitic, cu 3000 de ani înainte de Christos. De la acei Thraci (Strabon), de la acei Pelasgi (Herodot): Pelasgii -aşa s’a dovedit-. vorbeau o aceeaşi limbă ca şi Thracii şi aveau aceleaşi credinţe ca şi ei; din mitologia acelor Thraci şi a acelor Pelasgi -perpetuată prin tradiţii (orale)-, s’au inspirat şi au scris -nefăcând altceva decât interpretând modelul, cum am spus, avut la ei acasă-, Hesiodos şi primii mitografi prozatori. Dacă theogoniile lor, erau diferite între ele, (după cum s’a văzut). aceasta se explică prin faptul că diferite vor fi fost şi mitologiile din care s’au inspirat mitografii sau scriitorii greci: ei nu au putut utiliza alte mituri, tradiţii. legende, decât acelea ce le erau cunoscute, şi care vor fi putut diferi între ele -după locuri şi credinţe-, cum diferite vor fi fost între ele şi populaţiile preeline, de Thraci şi de Pelasgi, din care s’au ales Athenienii şi, in general, Elinii. Notam aici o singură dovadă -certă- despre existenţa acestui model, sau, dacă se vrea, modele: existenţa versului 234 din capitolul XVI al Iliadei: „Zeus tu cel de departe, al Dodonei stăpâne pelasgic”. Aşa dar, Zeus era „Pelasg” nu „Elin”! Toţi istoricii care au comentat Iliada, au trecut peste acest vers şi peste însemnătatea lui, ca şi cum nici nu ar fi existat! Ba şi mai rău: Pelasgii, ca popor, (după chiar şi unul dintre istoricii şi arheologii români -şi nu dintre cei mai puţin însemnaţi-, al cărui nume nu-1 rostim, şi pe care nici nu-1 comentăm, aici), ar fi o născocire a vechilor scriitori elini! Cât despre „Dodona”. aceasta se ştie că înseamnă „Oracol”: dar „Oracol” duce la „păstorii Hyperborei”, înfiinţatorii oracolului de la Delphi, -nu însă înainte de a fi avut în patria lor, propriul loc sfânt, cu „Oracol”: la Callatis, la ţărmul mării Pontului, în Dobrogea fertilă (cf. D. M. Pippidi, Kallatis, în Bulletin de Correspondance Hellénique, 86, Paris 1962, pp. 517 si urm.; regretăm că distinsului nostru istoric, i-a scăpat din vedere să apropie Callatis, de Lato / Leto, în etruscă letun: mama gemenilor Artemis si Apollon), ceea ce justifica existenţa unui oracol la Callatis.

În ţara RgVedei mitologia Thracilor a ajuns cu Dacii. Nicolae Densuşianu desluşeşte -bazat pe documente- o anume theogonie dacă. asemănătoare -putem spune- cu „celebra theogonie a RV 10. 72” (Georges Dumézil, op. cit., p. 110). Zeiţa protectoare a Daciei era Dacia-Sfântă, reprezentată pe monedele din timpul lui Traian şi mai târziu din timpul lui Filip Arabul, purtând căciula dacă şi un sceptru sau o sabie recurbată, caracteristica Daciei. Nicolae Densuşianu arată că Terra Dacia, Dacia, numită în compania unui şir de alte divinităţi, nu era alta decât Gaea, Gaia, Ge, Zeiţa Pământului, protectoarea prin excelenţă a pământului Dacilor. Un alt nume al lui Saturn, remarcat de Nicolae Densuşianu în a lui Plinius, naturalis historiae (VII, 57, 4), era Dokius Caeli filius; Zeus era numit şi Dakin (născut din Dacia); alt nume al lui Gaea (Gaia) era Rhea, căreia i se spunea şi Dakia, Dacia Terra şi Dacia Augusta, sensul cuvintelor Dacia, Dokius, Dakin fiind acela de sfânt-sfântă (Nicolae Densuşianu, op. cit., p. 256; v. la acelaşi pp. 251-256). Este de la sine înţeles că Romanii nu puteau da respectivele nume care aveau înţelesul de sfânt şi de sfântă, decât după tradiţiile locale, care, evident, le erau scumpe Dacilor. Tot Nicolae Densuşianu atrage atenţia ca numele Pelasgi ar însemna cei „născuţi din pământ” (ibidem, p. 26), adică din Gaia. Zeus se mai numea şi Pelasgios, adică „fiul lui Gaia„. După Apollodoros (biblioqhkh, 3, 69), Pelasgos este definit ca Autochton, ceea ce este tot una cu „născut din pământ”: chton = pământ. Nicolae Densuşianu mai observa că numele Pelasgilor, în textele antice, este asociat cu deoi (ibidem, p. 660), gr. qeoi adică divini, respectiv devah, devas.

Pelasgi, este numele mai vechi, generic, al Proto-Thracilor carpato-balcanici (cf. Caşin Popescu, op. cit., supra, p. 146 şi urm.). Pindar spune că Hyperboreos este fiul unui pelasg, Phoroneus (Scolii la Olympicele, în Frg. Hist. Graec., ed. C Muller, II, p. 387). În timpul din urmă s’au adus suficiente dovezi pentru documentarea relaţiei Pelasgi = ProtoThraci. Despre lumea pelasgă şi despre unitatea etno-culturală thraco-pelasgă, s’a vorbit, pe larg, în altă parte (cf. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii), aici, s’a amintit -şi mai amintim în continuare- doar atât cât este necesar temei noastre. Thucydide (II, 17, 1-5) ne face cunoscut unde şi cum s’au stabilit Athenienii în Pelargicon -parte situată pe coasta vestică a acropolei- împotriva unei exorcizări, -se pare inventată de Pelasgi-, ca „Pelargicon nu trebue să fie ocupat”, prin aceasta făcând să plutească asupra acestui loc maledicţiunea de a nu fi locuit. Denumirile celor mai multe ţinuturi din Hellada, s’a demonstrat lingvistic că sunt pelasge, fapt care îndrumă către concluzia că populaţia majoritară, preelina, a fost pelasgă. Herodot spune clar: „actuala Hellada, numită odinioară Pelasia” (II, 56, I). „Locuitorii din Atica sau Athenienii sunt Pelasgi”, afirmă fără reticenţe acelaşi Herodot (VII, 44, 2). Lumea ioniană este pelasgică, adică proto-thracă. Eolienii purtau înainte numele de Pelasgi. Oraşul Antandros de la poalele munţilor Ida, în Troada, era al Pelasgilor, ne spune tot Herodot (VII, 42, 1), iar de curând, savantul bulgar Leonid A. Gindin, observa că Troada este nume thrac, ceea ce întăreşte relaţia Pelasgi = ProtoThraci.

Am văzut că originea numelui Zeus trebue căutată în proto-indo-europeanul *dieu-s,  care înseamnă „strălucitorul”, „clar, limpede luminătorul”, „luminătorul timpului”, sau la proto-indo-europeanul *Dyeu- (*Div-), etimologic „Cer luminos”. Cu acelaşi înţeles dideti, vechi cuvânt în India, dar şi Dyauh (Div-) la Homer: deato, deelos, de la rădăcina *dei-, „a lumina”, „a străluci”; *deiuo-s, în thraco-pelasgă, cu înţeles de „zeu”, „ceresc”, u– părând a fi un element sacral: în limba vedică cer = Dyu; în limba sanscrită îi corespunde devá(h); în limba Oscilor deivai, în latina deivos, divus, deus, literar dięvas; în India vedica *diew– era cel mai vechi şi mai mare zeu al „cerului diurn”; în vedică termenul *deywos personifica „zeii”; în limba celtă dagodevos înseamnă „bunul-zeu”. Paralela Zeus paqh (gr.) = dyaus pitar (vechi ind., dar există şi forma pitrdevah, în Ram., I, 49, 9) = Diespiter, tris (lat.) = Jupiter (tatăl zilei) = Deipatiris (illyr.) = Jupater (în limba Umbrilor, în ţinutul lor, după Herodot, I, 94, s’au oprit, venind din Lydia, sub conducătorul lor Tyrsenos, Etruscii) = Zeus Papas (în limba Thracilor din Bithynia) = Zeus Papaios (la Scythi, cf. Herodot, IV, 59) = dieus pater (în proto-indo-europeana. cu înţelesul de „tatăl cerului” = Dia (gr., la Aristoteles, magna moralia, II, 11, 1208b 30 si urm.), indo-europeanul *dyeus phater „Tatăl cerului”, impun pentru Zeus o origine thraco-pelasgă, atât ca nume cât şi ca divinitate.

Termenul indo-european deiwo -care este sanscritul devah (devas) şi dacicul deva-, a fost pus în legatură cu străvechiul nord-germanic *Tiwaz sau *Tiuz in Germania continentală. „zeul cerului şi al timpului” (în „althoch deutsch” -vechea limbă germană cultă-, Zin, Tin, echivalentul lui *Tyr în Scandinavia), lituanul dievas, vechiul irlandez dia şi pluralul tivar = „zei” din limba vechilor popoare din Scandinavia, numita „norrois”. Omologul sanscritului devas, este (in sanscrită) „Dyaus”, care înseamnă „Cer” (cf. J. P. Mallory, op. cit., p. 145-146). Deşi legătura cu Tin, Tinia = „Zeul Cerului”, cea mai mare divinitate la Etrusci (comparabil cu Zeus-Jupiter) este, etimologic, evidentă, ea a scăpat oricărei atenţii.

In imnurile vedice există un imn dedicat „tuturor zeilor”: „VisveDevah” (Devah, Devas = „zei”, pluralul de la deva = „zeu”). Aceasta ne duce cu gândul la faimoasa pateră din aur, din tezaurul de la Pietroasa, despre care M. Sutu, întărit de Nicolae Iorga, au arătat că este un monument autohton. dedicat „tuturor zeilor” daco-getici. Sanscrita este deci nu numai păstrătoarea multora din lexiile Geto-Dacilor, ci şi a unora din credinţele şi din manifestările lor de cult. Chadwick face o legătură între acest imn vedic şi dedicaţiile din epoca miceneană către „toţi zeii” („pansi theoi’i”) şi observă că tabletele pe care apar asemenea dedicaţii s’au găsit exclusiv la Knossos, în Creta, nu şi la Pylos (Chadwick, op. cit., p. 127). Explicatia: Creta, ştim de la Homer, este insula în care cei mai vechi locuitori ai ei au fost Thracii şi Pelasgii; dedicaţia către „toţi zeii” face parte din ritualul şi credinţele vechilor Thraci şi respectiv Pelasgilor, cu aceştia au ajuns în Creta, şi din Creta, această manifestare de străveche onorare a zeilor a fost adusă de Greci pe pământul lor continental. Tot cu aceştia au ajuns şi în India, şi vom vedea, mai departe, într’un alt context, cum.

Prin cele arătate mai sus, am vrut să dovedim că termenul „Dacia” nu poate deriva din Dakşa, ci, dimpotrivă, Dakşa, ca nume şi personificare, este transpunerea în sanscrită a termenului şi înţelesului Dacia. Aşa dar, concluzia studiului lui Nicolae Miulescu -de la el am pornit de am ajuns până aici- este total eronată. Insă presupunerea acestuia că da ar putea fi pus în legătură cu ceva ce ar ţine de divinitate, nu poate fi ignorată. ~nm „Deo”, la genetiv 4nous (Apollonios din Rhodos, Argonautica, III, 413), un alt nume pentru Demeter zeiţa cerealelor, mama Persephonei zeiţa Infernului (Aristophanes, Plutus, 515; Hymni Homerici, D. 47), care ne duce cu mult înapoi, la da -poate unul din cele mai vechi cuvinte thraco-pelasge monosilabice („Lallwort” în germană)-, al cărui înţeles este ”pământ” (cf, Aischylos, Eumenides, 835m), dă  confirmare „presupunerii” lui Nicolae Miulescu. Dos a fost o zeiţă originară a Pelasgilor înrudită cu Demeter, în doriană (o limbă thracă, de la Istru, databilă, sub aspectul intrării ei in istorie, din sec. XIII/XII a. Chr.), Damater, Damatra, pe tabletele de la Pylos „da-ma-te” (PY En 609.1), în mesapiană Damatira, Damatura, „mama pământului” sau „zeiţa pământului” (în greceşte Yn unTnP- cf, Orpheus Argonautica, frg. 302, Ed. O. Kern), dar şi zeiţa agriculturii şi a cerealelor (Homer, Iliada, XIII, 322), în general a roadelor pământului), prezentă în sfera Hyperboreenelor de la Delos (Hymnos des Olen: Pausanias, V, 7, 8), identificată cu Ceres (de la ‘creare’, ‘crescere’), şi cu Dia, „egala lui Zeus” („das ‘weibliche Gegenstuck zu Zeus’ „, decazută din drepturile ei prin intervenţia Herei, dar păstrând legătura cu Zeus ca fiică, după Strabon (VIII, 382) şi Pausanias (II, 12, 4), în funcţiunea lui Ganymeda sau Hebe (Hans von Geisau, în Der Kleine Pauly, Bd. 1, col. 1503).

Numele mai vechi al lui Hecate era Daira (Apollonios din Rhodos, Argonautica, III, 847) zeiţă a Thracilor carieni, căreia, după unele tradiţii locale, Zeus i-a dat să stăpânească peste o parte din pământ, din mare şi din cer (cf. M. P. Nilsson, Geschichte der grichischen Religion, Ediţia 2-a, 1955, Vol. I, p. 722), şi peste vânători, păstori şi pescuitori; a fost identificată şi cu Artemis, „Thraca”. Daira este nume de origine thracă, veche. Un alt nume al Herei era Daidala. Aşa dar, în privinţa semnificaţiei primare a lui da, Nicolae Miulescu se găseşte în Adevăr.

Un argument că limba sanscrită este păstrătoarea unei mari părţi din vocabularul Thraco-Geto-Dacilor, şi chiar a reprezentării pe care au avut-o ei despre Cosmos (Geneză), este că, în chiar gramatica acestei limbi întâlnim construcţii asemănătoare gramaticii limbii Geto-Dacilor, pe care au moştenit-o Românii. Deducem aceasta -lucru peste care lingviştii au trecut prea uşor cu vederea-, că în limba sanscrită articolul se gaseşte la sfârşitul substantivului, ca şi în limba română, moştenitoarea, cum am zis, a structurii gramaticale a limbii Geto-Dacilor. O aceeaşi construcţie gramaticală se observă şi în textele tabletelor de la Knossos (cca. 1400 a. Chr.) şi de la Pylos (cca. 1200 a. Chr.): Exemplu: genetiv diwo, dativ diwe; luna lui Zeus este consemnată pe tabletele myceneene diwijo meno etc. În sanscrită: deva (zei), devas „zeii”, devah „acei zei”, devanam „zeilor (al)”, la nominativ şi la vocativ devo etc.

Să ne întoarcem la VisveDevah.

Georges Dumézil, ocupându-se cu caracterizarea „Suveranilor minori ai teologiei vedice”, arată că în RgVeda „Aryaman este prezentat ca specialistul darului”. „Commentant RV 2, I, 4, Sayana ecrit datrtvam caryamus lingam, aramyeti tam ahur yo datiti ‘la qualite de donneur est la caracteristique d’Aryaman, on appelle Aryamanien celui qui donne’ „. Lui Aryaman i se adresează cel care doreşte ca „oamenii să dorească să-i dea, ‘car 1′ Aditya Aryaman est celui qui donne’, danakama: ‘vamam-vamam ta adure / devo datatv aryama’ „, adică: „Toate felurile de bunuri, o Aduri, să ţi le dea zeul Aryaman” (op. cit., pp. 100-101).

Aryaman, observă Dumézil, se interesează de libera circulaţie pe drumuri, el are patronajul drumurilor; unele dintre epitetele lui Aryaman sunt: .aturtapantha = „al cărui drum nu poate fi tăiat”, şi pururatha = „care are numeroase care”. Drumul de Sud este numit „drumul lui Aryaman”, pe el „merg cei ce respectă religia tradiţională, ritualistă (astfel Mbh. 12, 26, 9-10)” (ibid., p. 102).

„Pe de altă parte -spune Dumézil-, Aryaman prezidează el-însuşi, în lumea de dincolo, o curioasă societate, aceea a Pitarah-ilor, a ‘Părintilor’. BhagavataPurana 5, 18, 19, îl defineşte pe Aryaman ca pitrganadhipatih „suveran al trupei Pitarah-ilor” (ibidem). În Mahabharata 13, 91, 24, se face următoarea precizare: „les Visvedevah qui toujours vont avec les Pitarah” (ibidem), adică „Toţi zeii care totdeauna merg cu Pitarah-i”). M. Thieme, comentat de Dumézil, crede că Pitarah sunt „o masă de genii minori asociaţi voluntar acestor VisveDevah”. Dumézil: „Mais leur nom ne peut tromper: primitivement ces’Pčres’ domiciliés dans 1’au-delŕ ont dű ętre une partie au moins des ancętres plus ou moins lointains de la société sédentaire ou nomade” (ibidem). Noi suntem însă de o alta părere, care ţine, să explice, şi să arate originea „tabloului, în întregime coerent, al activităţilor lui Aryaman”, ca să ne exprimăm ca Georges Dumézil (ibidem). „Tabloul” complet al lui Aryaman este făcut de Georges Dumézil în op. cit., 4. Aryaman : cohésion et durée des sociétés aryas, pp. 96-102. Nu ne este în gând să reluăm acest tablou, extragem din el numai părţile necesare sprijinirii concluziei către care ne îndreptăm.

Aryaman este un zeu. Numele de Aryaman desemnează, ca apelativ, o diversitate de „amici”. El deţine puterea asupra hranei şi o împarte oamenilor. Este „dătător de bunuri” („data vasunami”) „fără a fi solicitat”. Veghiază la soliditatea diverselor legături care unesc pe membrii societăţilor aryas. Este ospitalier. Are patronajul drumurilor, drumul lui nu poate fi întrerupt. Este regentul „drumului de Sud”, care prelungeşte lumea muritorilor, care a fost la început lumea Pitarah-ilor. Cei care vor „să meargă unde doresc” sau la „alte neamuri” o fac sub protecţia lui Aryaman. Este garantul activităţii rituale făcută posibilă prin el din cele mai vechi timpuri şi, de atunci, continuată fără întrerupere. Ordonează „darurile şi prestările reciproce”. Acestea sunt acţiunile lui Aryaman în lumea pământeană. El se interesează însă şi de societatea morţilor. Prezidează în lumea de dincolo societatea Pitarah-ilor („Pitarah” = „Pčres”, în traducerea dată de Georges Dumézil, -adică „Părinţi”-, dar cuvântul are şi înţelesul de „strămoş”). Acesta este tabloul „activitătiţlor lui Aryaman”, după Georges Dumézil, tablou -subscriem- „în întregime coerent” şi exact, însă incomplet şi neexplicat.

Înainte de toate, în vederea întemeierii explicaţiilor noastre, trebue să observăm că Aries, cuvânt ce se poate pune direct în legătură cu Aryaman, înseamnă, în limba latină, berbec, masculul oii. În greaca veche apare, uneori, pentru oaie, termenul apropiat, arneios (a:pvetoa). Originea acestor termeni este cert thracă (D. Detschew, Die thrakische Sprachreste, 1954, p. 24, si W. Tomaschek, Die alten Thraker, 2, 1, 1893, p. 54 şi urm., deduc numele lui Ares -divinitate de origine thracă atestată de Homer, Iliada, XIII, 301, Odyseea, VIII, 361, şi de Herodot, V, 7 si VII, 76, confirmaţi de Tumpel, RE I p. 642 şi urm.-, de la Ap(e)ia, şi iîl numeşte Aria). Acestea ne îndreptăţesc să presupunem, şi în acelaşi timp să admitem, că Aryaman întruchipează divinitatea suverană -într’un anume fel şi protectoare- a păstorilor. Activităţile (caracteristicile) lui Aryaman sunt evident legate de activităţile pastorale. Inutil să le enumerăm comparativ, ele se identifică imediat şi în totalitate cu tabloul făcut de Dumézil. Păstoritul, pe scară largă, în grupuri asociate -atâta cât le era de nevoie, şi bine organizate în scopul urmărit-, are în urma lui, raportat la timpurile creştine, peste şase bune milenii. El reprezintă prima activitate care implică o organizare bine închegată şi o societate nu numai a reprezentanţilor (păstorii), ci şi a aceleia în care reprezentanţii saă-şi poată dărui/schimba bunurile pe care le produc prin creşterea animalelor pentru menţinerea vieţii. Drumurile pe care s’au fost mişcat cei dintâi păstori cu turmele de oi şi de capre, în necontenită peregrinare întru căutarea de hrană pentru ele, şi mai apoi, în căutare de grupuri pentru plasarea produselor excedentare, şi schimburi, vor fi fost, fireşte către Sud, Nordul cel rece nefiind de loc ispititor pentru păstorit. Aryaman este „donator de bunuri”, este „regentul drumului de Sud”, „drumul lui nu poate fi întrerupt”. Aryaman este definit ca „suveranul turmei Pitarah”: pitrganadhipatih. In completarea tabloului lui Aryaman, Dumézil face şi o alta constatare: „Aussi la littératureépique et les Purana intéressent-ils Aryaman ŕ la société des morts” (op. cit., p. 101; în traducere: „De asemenea, în literatura epică şi în Purana se arată că Aryaman este interesat şi de societatea morţilor”). Se regăseşte aici credinţa Hyperboreilor: „supravieţuirea în altă regiune terestră deosebită, însă fericită” (Nicolae Densuşianu, op. cit., p. 353). După tradiţii, păstorii hyperborei au trimes la Delos, „prin virginele Opis şi Hecaerge ca dar la templul lui Apollo”, nişte table de aramă în care se arată „că sufletele celor decedaţi se duc la judecata supremă într’un loc anumit din ţara lor, de unde apoi aceia, cari au fost conduşi în viaţă de un geniu bun, trec în regiunea celor vii” (Nicolae Densuşianu, op. cit., loc. cit. supra). Geniile bune sunt întruchipate prin Pitarah, al căror conducător este Aryaman. După noi Pitarah trebue apropiat întâi şi direct, de Patriarhi, şi indirect -ca derivativ logic- de „Parinţi” („Pčres„). În limba greacă patriarkhes -asemănarea cu Pitarah se cere de la sine- înseamnă „şef de familie”, adică exact calitatea pe care o avea păstorul primitiv. De altfel păstor, latineşte pastor, de la pascere (a paşte), în franceză pasteur, în spaniolă pastor, în italiană pastore sunt cuvinte destul de apropiate de Pitarah; interesant de observat este că în italiană pasto -cuvânt legat de activitatea pastorală (nu de cea primitivă de culegător sau de vânător ori de pescuitor), înseamă „hrană, mâncare, masă” (pasturare = „a paşte, a păstori”, dar şi „a hrăni” şi „a se hrăni”), elemente care constitue argumente irefutabile pentru însemnătatea păstoritului în desvoltarea societăţilor umane. Activităţile pastorale, manifestările şi credinţele păstorilor, ei fiind susţinătorii şi membri cei mai importanţi ai societăţii primitive, patriarhale, vreme când ei vor fi fost relativ foarte mulţi -păstoritul, ca vechime, precede cu mult, în timp, agricultura-, s’au întipărit adânc în memoria grupurilor umane primitive: nimic mai firesc ca ele să ducă la ceea ce Dumézil numeşte „tabloul lui Aryaman”. În legendele şi colindele româneşti păstorii apar uniţi, apropiaţi unii de alţii, şi în relaţii directe cu divinitatea pe care, prin adoraţiune comună vor să o câştige de partea lor. Un exemplu din care se poate deduce cele de mai sus este colinda păstorilor la Români: „Trei păstori se întâlniră / Raza Soarelui, Floarea Soarelui (refren) / Şi aşa se sfătuiră / Haideţi fraţilor să mergem, / Floricele să culegem, / Şi să facem o cunună / S’o’mpletim cu voie bună / Şi s’o ducem lui Christos / Să ne fie cu folos”. „Să ne fie cu folos”, adică să le păzească familia, turmele şi pe ei, să nu le oprească drumurile şi să le prilejuiască relaţii şi schimburi bune cu lumea în care se mişcă şi cu care pot intra în contact. Păstrători prin tradiţii orale din moşi strămoşi, a unui fond ancestral, colindele -chiar şi atunci când a intervenit elementul cult, căci acesta nu le putea altera fondul, ci afecta numai forma exprimării lui- sunt martori de istorie, ca şi miturile, ca şi legendele, ca şi tradiţiile. Relaţiile dintre păstori şi Christos, şi invers -ocolind noţiunea modernă de sincretism care nu ne mulţumeşte (de la Plutarchos, părintele moral al „sincretismului” şi până azi, cuvântul a făcut prea multe mariaje, niciunul reuşit)- sunt, în ciuda multi milenarelor vârste din spatele lor, aceleaşi ca între Pitarah şi Aryaman, şi vice-versa.

Restrâns la înţelesul primar, Pitarah sunt Pastorii, Patriarhii vremii dintâi a Patriarhatului, Aryaman, „souverain de la troupe des Pitarah” este întruchiparea divinităţii care asigură „darurile şi prestările reciproce”. De aici şi până la tabloul lui Aryaman făcut de Georges Dumezil nu este decât o cale de vremi, de şlefuire şi de ajustare mitică, proprie evoluţiei culturale, de la loc la loc, de la neam „contaminat” (mitic) la neam „contaminat”. Relaţia: PăstoriChristos = PitarahAryaman (Christos înţeles ca divinitate preferată, ca reprezentare, a păstorilor) este directă, nu necesită niciun efort ermeneutic pentru relevarea ei. Timpii din care, la Români, vine această colindă, în esenţa ei nealterată -iată o bună dovadă de fiinţare continuă, de data aceasta pastorală, a neamului românesc pe aceleaşi vechi-străvechi meleaguri-, se pot situa înainte de formarea limbii sanscrite, aşa cum ea ne apare azi, adică în ultimul sfert de mileniu II a. Chr., sau, ca să ne folosim de o dată mai mult sau mai puţin cunoscută, înainte de venirea pe lume a lui Paris, răpitorul Helenei, dar după trimeterea lui Apollon la Admetos ca să-i slujească, un an, ca Păstor (Kallimachos, Hymni, 2, 48; Virgilius, Georgica, III, 2). O tradiţie cunoscută de Euripides spune că Paris a fost trimes, pe când era copil încă, de tatăl său Priamos, ca pândar (văcar) la turmele regale alături de ceilalţi pândari de meserie (Euripides, Iphigenia Aulidensis, 180). Această tradiţie se regăseşte, întocmai, în Mahabharata, IV, 3 69-70: Sahadeva spune fraţilor săi că pe când era de vârstă crudă a fost trimes să trăiască printre văcari, de la care a căpătat foarte multe şi folositoare învăţăminte. Aceasta este o dovadă -scăpată lui Georges Dumezil şi urmaşilor (şi comentatorilor) lui, care arată şi vremi şi locuri din care s’a fost alimentat mitica devenită indiană, vedică. Ea trebue coroborată -şi ca vreme şi ca loc- cu ştirea ce se deţine de la Dionysios care, fără să vrea, indirect, ne-a pus pe aceste urme, atunci când a facut numărătoarea neamurilor din suita lui Dionysos, în campania întreprinsă de zeu în India (Dionysios, Bassarica, folosită de Nonnos din Panopolis pentru Dionysiaca, istoria zeului thrac, a cărui preistorie începe cu răpirea Europei; Dionysos -numele său înseamnă: „Fiul lui Zeus”- figurează în Pantheonul (tabletelor) de la Pylos, alături de Ares, de Apollon, de Artemis, de Hermes, de Poseidon, de Hephaistos, de Eileithyia, de Athena, de Hera, de Zeus (zei şi zeiţe primare thraco-pelasge), sub numele diwonusojo, (pe fragmentul Xa06, la M. Ventris – J. Chadwick, op. cit., p. 127; vezi, de asemenea, la P. Meriggi, Glosario miceneo, 1957, p. 21, tableta Xa 102). După campania în India, Dionysos se duce la Theba, să viziteze „oraşul zeilor” (Argonautica, II, 906), unde se instalase Cadmos, după ce ucisese monstrul (un dragon), „care păzea izvorul lui Ares” -poate că după această tradiţie Dionysos a primit porecla de Cadmos-, şi să vadă cum arătau zidurile la care lucraseră Amphion şi Zethos, fraţi gemeni, fiii lui Zeus cu Antiope.

Zidurile Thebei au fost privite ca sacre, ele s’au făcut sub patronajul lui Zeus, Theba fiind „oraşul zeilor”, după cum se citeşte din nume. Acolo se afla „izvorul lui Ares”, acolo a locuit Cadmos 8 ani în slujba lui Ares (Theba Beotiana, despre aceasta este vorba, s’a numit înainte Cadmeia), una din cele şapte porţi sacre ale Thebei s’a fost numit Cadmos. Cadmos este viţă de Thrac, frate cu Phoinix, Chilix şi Europa. Mama sa Thelephassa era Thraca, după răpirea fiicei sale (Europa) se duce în Thracia, unde şi moare. Cadmos se căsătoreşte cu Harmonia, fiica lui Ares, la Samothrace, o insulă a Thracilor, celebră prin misterele thracice practicate acolo, dedicate cultului „Marilor Zei”, şi unde exista un sanctuar al Thracilor.

Aici este de amintit că Dionysos s’a căsătorit cu Ariadne la Dia, numele mai vechi al insulei Naxos a Thracilor.

Theba, „oraşul zeilor” din Beotia, este Deva, oraşul sacru al zeilor din ţinutul central al Daciei. Nu numai ca sacralitate, ci şi ca similitudine de nume şi de amplasare (evidenţiate deja de Adrian Poruciuc), această apropiere trebue făcută. On(3at, la Homer OnRn este considerat nume pregrec căruia nu i se cunoaşte nici o etimologie (cf. Hans Wolfgang Helck, in Der Kleine Pauly, Bd. 5, col. 664, s. v.). „Pregrec”, înseamnă protothrac (pelasg). Alternanţa 0(th)/d este deci proprie unui idiom protothrac, „pregrec”, exemple în această privinţă sunt nenumarate: Thalysia daatiata sărbătoarea în onoarea lui Demeter; Thargelia dapytjata sărbătoarea de dinaintea recoltei, de asemenea dedicată Demetrei (se sărbătorea în Aprilie/Mai), coordonată cu cultul lui Apollon (Hesych. Suda s. 0; Calathos Kciaadog coşul ornat cu flori şi umplut cu roade, un atribut al lui Demeter, un „Modius” atribuit şi lui Artemis, etc., etc., cuvinte (cele mentionate), din vechea limbă a Thracilor; profesorul din Berlin, Dietrich Wachsmuth, consideră „Thargelia cuvânt pregrec” (în Der Kleine Pauly, Bd. 5, col. 650, s. v.). Tot aşa şi alternanţa v/b care ne pare a fi proprie limbii vorbită în Daco-Mysia. Strabon (XII, 570 si 576) pomeneşte de un oraş Tabai (TaBai) aşezat pe o înălţime din piatră aflată în câmpia cu acelaşi nume, cuprinsă între partea de Nord a regiunii muntoase Babadag, la răsărit de Bozdag şi la Sud de Sandrasdag, pe locul unde este azi oraşul Davas, demografic văzut, în zona de graniţă dintre Caria, Phrygia şi Psidia, ţări cu numeroase populaţii de neam thrac. Ocupându-ne, mai demult, cu enumerarea aşezărilor thrace care amintesc numele eroului thrac, Hercules, spuneam: „Făcând această enumerare nu putem să nu atragem atenţia asupra unui fapt care exclude coincidenţa, şi se constitue ca problemă -dar şi ca dovadă în teza noastră-, nu uşor de rezolvat, în primul rând pentru lingvişti şi apoi pentru foloasele istoriei: Heracleia din Nordul Dobrogei şi Heracleia din Caria sunt amândoua aşezate la Est de toponime care, cu toată distanţa ce le desparte, au acelaşi nume: Babadag! Babadag din Dobrogea şi Babadag din Caria sunt identităţi nominale „sensaţionale” (ca să împrumutăm un adjectiv de la Pârvan, adoptat într’o situaţie similară –supra), care au scăpat oricărei atenţii. Rezolvarea acestei probleme ar putea arunca lumini noi în preistoria locurilor şi a peregrinării neamurilor, şi ar aduce câştiguri de metodă şi analiză lingvistică” (Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 3, Octombrie 1957, Extras din capitolul PRO ANALIBUS din cartea CINE SUNT ETRUSCII, p. 184-185). Cele ce urmează lărgesc orizontul acestei note, care se cerea amintită în acest context. Davas este numele anticului Davai păstrat până în timpurile moderne. Aceasta (vechimea oraşului) spune că Strabon a cunoscut denumirea veche Davai, de ce, totuşi, el scrie Ta(3ai? Raspunsul ni se pare a fi acesta: el redă în scris articularea fonică a cuvântului Davai, aşa cum acesta va fi sunat în urechea lui de Grec, şi cum, deci, se obişnuia a fi transcris, ceea ce duce la TaSat = Davai = Davas = Dava, fapt ce duce necondiţionat la Thebai = Devai = Deva. Dar s’ar fi putut ca Strabon, prin excepţie -el era din Amaseia Pontului- să fi transpus cu bună ştiinţă, potrivit uzanţei, Davai în greceşte TnRai, şi în acest caz s’ar vedea în TaBai o confirmare scriptică a alternanţelor D/T şi v/b, ceea ce ar însemna că ele sunt caracteristice vorbirii populaţiei respective, implicit populaţiilor „preeline”. În una din concluziile studiului său, Adrian Poruciuc formulează un punct de vedere fericit (original) care trebue reţinut şi valorificat din punct de vedere lingvistic şi istoric: „Toponime din filonul Onsai+rasai+DeVa au supravieţuit până în epoca modernă în forme surprinzător asemănătoare dav-dev-div), ceea ce ar putea sugera chiar o mare apropiere iniţială în pronunţie (cu toate transcrierile divergente), şi nu o convergenţă ‘independentă’ ulterioară” (op. cit., p. 13). Aici -cu toată părerea de rău- trebue să semnalăm ca lingvistul nostru a fost victima unei informaţii greşite: „După Paulys (IV, 1932) -notează lingvistul şi istoricul din Iaşi-, carianul Tabai supravieţuieşte în Dawas (w german?) din Turcia modernă, iar o probabilă rudă a acelui toponim, lidianul Tabala, apare azi sub forma Davala” (op. cit., p. 49). Eroare! Tabai supravieţuieşte în Davas, şi  A. Poruciuc are toată dreptatea să se întrebe: (w german?). Corectarea acestei eronate informaţii o face istoricul din Stuttgart, Eckart Olshausen, în Der Kleine Pauly, Bd. 5, col. 475, s. v. Tabai, unde apare, pe locul lui, Davas).

Alegerea unor locuri înalte pentru construirea Develor este legată de o foarte veche credinţă a Thracilor: zeilor le place să locuiască pe înălţimi (vezi Olympul). De acolo pot supraveghia tot ce se petrece în jurul lor şi sub ei. Din acest punct de vedere, Theba Beotiei, pe care noi o apropiem de Deva Dacilor, merită un studiu aparte, în coordonate mitologice, asupra aşezării ei topografice, întru cât, fiind zidită înafara centrului hyperborean (dacic) prezintă o serie de caracteristici mitologice, tipice. De exemplu, nu ni se pare nesemnificativ că orientarea căderii înalţimii acropolei este către Nord (spre polul hyperboreu, „Getici… poli”, la Martialis, Epigrammata, IX, 45); sau că la fiecare din cele patru unghiuri în care s’a înscris „oraşul zeilor” se găseşte câte o ridicătură naturală (măgură), sau faptul că marcarea locului de început al zidului de împrejmuire a oraşului sacru, s’a făcut printr’o piatră unghiulară vârful unui munte desprins din piatră de Zethos şi purtat pe umerii zeieşti până la punctul de fixare a începutului, unde puternicul fiu al lui Zeus ajunge sleit de puteri (Apollonios din Rhodos, în Argonautica, I, 735-741), elemente care ar trebui comparate cu cele de la Deva dacă. Adrian Poruciuc a relevat deja o serie de asemănări între Theba beotiana şi Deva transilvană, din păcate numai sub aspectul toponimic (nu şi cel mitic), urmărind ideea călăuzitoare, tema ce şi-a propus-o, fiind aceea de a demonstra, din punct de vedere lingvistic, Deva = Thebai = Tabai, = ” ‘întăritura pe vârf (sau ‘oraş aflat pe o stancă’)” (op. cit., p. 452), idee pe care o justifica, mai mult decât convin ator. Pacat însă, că eruditul român nu a văzut în „înălţime” şi zeii. Şi ar fi putut să-i vadă, pentru că a mers până foarte aproape de ei, şi dacă i-ar fi văzut, lingvistica şi etimologia ar fi făcut cu Adrian Poruciuc un imens pas înainte, bine înţeles, dacă savantul ieşean ar fi tăiat cu sabia alternanţelor nodul gordian legat în calea lingviştilor, cu un secol înainte, de acel Wilhelm Tomaschek, „savantul vienez” care nu a văzut în „jos” şi pământul zeilor. În drumul său către „înălţime”, Adrian Poruciuc ajunge, printr’un ocol bine jalonat, la „tifa”, cuvânt pentru al cărui sens trimete „la sabin. teba ‘deal’ „. Puţin mai departe era Tifata, o zonă muntoasă, odinioară bine împădurită, unde erau adoraţi: Jupiter Tifatinus (Tab. Peut., VI, 4) şi Diana Tifatina, ca zeiţă a vânătoarei (Corpus Inscriptionum Latinarum, X, 3796, 3933, 4564). Da! Zeilor le sunt plăcute înălţimile! Aşa fiind, rădăcina lui dava (dac. deva) este de– (de/o-), ci nu dhe-.

În privinţa caracterului sacru avut de oraşele Thebai, Thebe, este de notat că Thebe, multă vreme rezidenţa regilor Egiptului, cu temple pentru zei şi loc de înmormântare a regilor, chiar şi atunci când, din motive politice şi-a pierdut calitatea de resedinţă regală, a continuat să fie un centru de cult, regele fiind obligat să meargă la Thebe în fiecare an când avea loc celebrarea sărbătoarei Opet în cinstea zeului local Amun. Thebe era clădită pe o colină sacră şi îşi trăgea numele de la nimfa Thebe, fiica lui Triton, din care „s’au născut preoţii nemuritorilor” (Apollonios din Rhodos, Argonautica, IV, 260). Thebe, ca nimfă şi fiică a lui Triton, era Thracă, aşa dar credinţele la Thebe, a Egiptului, erau originar proto-thrace. Ca fiu al lui Poseidon cu Amphitrite (de unde îi vine şi numele), Triton -în etruscă Tritun) era de esenţă thracă, configuraţia individuală, locală, nu poate să ne deruteze, el păstrează legătura cu cei din neamul său şi se arată favorabil faţă de ei (Argonautica, IV, 1537 şi urm.).

Socotirea ca sacre a zidurilor de înconjur şi apărare a unei cetăţi (aşezări umane) este un sentiment ce face parte din „credinţele hyperboreenilor”. Când Zethos desprinde din munte o piatră unghiulară ca săfixeze locul de început al zidurilor Thebei, el săvârşeşte un act ritual, introdus de însuşi „Apollon, Hyperboreul”. Acesta, împreună cu Poseidon şi cu Aiacos (fiul lui Zeus cu Aigina) lucrează la zidurile Troiei. Această credinţă au moştenit-o -ca ram hyperboreu- Etruscii. Este cunoscut faptul că Etruscii, atunci când delimitau hotarele unui oraş, trăgeau cu plugul o brazdă sacră. Cercetătoarea de origine americană, Emeline Richardson, studiind grupul în bronz, descoperit la Arezzo, care înfaţişeaza un plugar conducând un plug tras de doi boi, ajunge la concluzia că omul care conduce plugul nu este un plugar care îşi protejează capul împotriva arşiţei, ci un preot, după cum pare să arate îmbrăcămintea lui (E. H. Richardson, Etruscan Votive Bronzes, Mainz 1983; vezi la Larissa Bonfante, Civilizaţia Etruscilor, Bucuresti 1996,comentariul de la p. 311 şi Fig. VIII-46 reprodusă de noi în Zodii în cumpănă, Anul III, Numărul 4, Noembrie 1996, p. 235, la finele articolului Către uri codex thracius, Extras din cartea Cine sunt Etruscii, p. 235). După noi, acest bronz votiv reda un act ritual: sacerdotul comunităţii trăgând cu plugul brazda sacră în jurul unui oraş nou, o tradiţie venită în Italia cu Etruscii, moştenită de la „poporul cel sacru al Hyperboreenilor”. Dacii au avut şi ei această tradiţie, se pare însă la modul absolut, dacă ar fi să interpretăm acel monument preistoric cunoscut azi sub numele de: „Brazda lui Novac” -un şanţ, pentru vremea aceea, uriaş-, ca o „brazdă” trasă la marginea de Sud a Ţării Dacilor. Această „Brazdă” nu trebue confundată cu ceea ce în timpurile istorice vor constitui „limes”-urile romane; traseul pe care îl are, în Dacia, şi mai departe până la Don, această „brazdă”, se opune oricărei idei ca ea să fi fost construită de Romani pentru apărarea graniţelor lor de peste Dunăre, ea nu se justifică pentru Dacia cucerită de Traian, şi nici pentru Dacia de mai târziu, după părăsirea ei oficială, când Roma mai încerca încă să se înstăpânească peste Dunăre. Se cunoaşte că „Brazda lui Novac” începe în ţara noastră la Hanova-Mehedinti, lângă cotitura cea mare a Dunării, merge pe la Oraviţa, Corlătel, Dobra, Breasta, Dobrun, Şopârliţa, trece Oltul pe la Greci, continuă pe la Ursoaia, Broşteni, Finta, Ploieşti, probabil până la Traian şi de acolo ajunge la Tuluceşti-Galaţi, de unde trece Prutul în Basarabia. Ce să fi apărat Roma printr’un astfel de „limes”? Am ţinut să facem această precizare şi totodată să punem această întrebare, pentrucă monseniorul Octavian Bârlea, în studiul său: Limes-ul roman şi urmele lui Valahi, Wallons si Wales: consecinţele Vallum-ului roman (Der romische Limes und seine Spuren Walachen, Wallonen und Wales: Konsequenzen des romischen Wallum‘s, publicat în Perspective, Nr. 47-48, Ianuarie-Iunie 1990, Anul XII, pp. 3-119), confundă „Brazda lui Novac” cu un val de apărare roman (limes), ajungând astfel la concluzii -regretăm a o spune- total eronate, deducând numele de „Valahi” de la „vallum”, cuvânt căruia  monseniorul Octavian Bârlea îi acordă sensul de „graniţă”, Valahi ar fi deci o denumire postromană, relativ nouă, înţelesul cuvântului fiind (după Mons. O. B.) acela de „apărători ai vallum-ului roman”; Monseniorul ignorează, de la bun început (op. cit., p. 7) ca „vallum”, în limba latină (rom. val), este cuvânt de veche origine thraco-dacă, şi ca atare, îl găsim în limba sanscrită în forma valla, unde înseamnă împrejmuire, zăplaz, fapt care obligă a considera cuvântul „Valahi” a avea în urma lui o mare, o foarte mare vechime (prinşi de marea vechime a „Valahilor” era să uităm a spune că, traseul „Brazdei lui Novac” 1-am menţionat după articolul: Brazda lui Novac, semnat de Ing. Silviu Dragomir, apărut în Noi Thracii, Anul II, Nr. l, Septembrie 1975, Milano, p. 1; pentru interpretarea noastră -brazda sacră la margine de tară. Gheorghe Diaconu, Brazda lui Novac de Nord, D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României, p. 102). În legendele româneşti, Novac apare numit şi Manu Novac; aici trebue să amintim că, Manu Vaivasvata, fiul lui Aditi, este socotit „tatăl genului uman” (supra), şi că Manu-Novac a fost identificat cu Saturnus (Vasile Lovinescu), zeu venit la Roma cu Etruscii (etr. Satre), care, după cum se ştie, a fost pus în legătură cu Cronos şi cu începuturile agriculturii primitive, în ocurenţă, la Daci.

Urmărind pe Dionysos am ajuns în India, la Zabioi, un popor preindic, pe care trebue să-1 privim ca fiind de origine protothracă (Nonnos, Dionysiaca, 26, 65).

Ni se deschid prin acestea luminişuri în zările pe unde au pătruns sub cerul Mahabha ratei cel puţin o parte din acei minunaţi eroi Pandava -şi potrivnicii lor Kaurava- şi, odată cu ei, cel puţin o parte din credinţele vedice. Observăm -oprindu-ne de la orice comentariu- că numele generic al unuia din cele două grupuri în război care fac tema celor 200.000 de versuri din Mahabharata, celebra epopee sanscrită, este Pandava, că numele ultimului dintre cei cinci fraţi gemeni, Pandava, este Sahadeva, şi că Sahadeva, presupusul fost văcar, este caracterizat prin „înţelepciune, inteligenţă, bunătate şi pudoare”, însuşiri căpătate în timpul comerţului său cu văcarii de meserie şi, respectiv, cu păstorii. După o interpretare a lui Vasile Lovinescu eroul unei legende româneşti, Manea-Novac, ar fi o personificare a lui Saturn, „Regele Păstorilor”, un fapt care nu pare lipsit de importanţă în zarea Mahabharatei (Vasile Lovinescu La Dacie hyperboréenne, 1987, pp. 45-46). Novac are un rival, Iovea, din propria sa spiţă, elemente asupra cărora s’ar putea glosa în zarea deschisă, oricum, aici nu este cazul. S’a scris enorm, şi în toate limbile culturii, despre Mahabharata, „una din cele mai lungi epopei ale tuturor literaturilor” (Dumézil), dar despre originea şi despre rădăcinile ei -mituri, legende, tradiţii aflate în adâncul preistoriei neamurilor Indiei, care generos le-au alimentat-, nu s’a spus niciun cuvânt întreg. Dacă ne-am abţinut -aici- de la orice comentariu este pentrucă s’ar putea ca prin Pandava şi Sahadeva să întrevedem capătul unui drum care să ducă, prea departe, la originile Mahabharatei. Acest drum ar fi însă lung şi plin de riscuri ce n-ar putea fi ocolite în cuprinsul unui articol, unde, nu ar avea loc încăpător şi nici nu i s-ar cuveni locul. Poate într’o carte. Ce s’ar putea spune deocamdată, în lumina celor de mai sus, este că Mahabharata a prins ambele ecouri dava/deva, iar f2gVeda, în deosebi, deva. Cât de departe de adevărul istoric s’au găsit acel Ananda Coomaraswamy (1942) şi adepţii lui când au gândit că „autoritatea spirituală” şi „puterea temporală”, întruchipate, prima de Mithra, a doua de Varuna, au putut fi „împrumutate Occidentalilor” de RgVeda, nu este de comentat ci doar de menţionat ca punct de vedere eronat (citatele după Georges Dumezil, op. cit., p. 74, nota 3). Oracolele din Tibet, de pildă, nu pot fi considerate, fără dificultate, ca o iniţiere originară, autohtonă, ele au avut, ca precedenta iniţiatoare, oracolul lui Apollon de la Delphi, dacă nu altul hyperboreian, mai vechi, ştiut fiind că Apollon este iniţiatorul divinaţiei (învaţă pe Idmon să prezică viitorul) şi al ornitomanciei, pe care i-o desvălue lui Mopsos (cf. Apollonios din Rhodos, Argonautica, I, 65-66, 142-145). Aşteptam ca studiile lui M. Wikander (începute în 1947) „asupra fondului mitic al Mahabharatei, care relevă în India arhaică o mitologie paravedică; să aducă unele modificări de opinii în problemele mitologiei vedice. (Vedius este nume gentilic de origine etruscă, un râu în judeţul Argeş se chiamă Vedea -în sanscrită „veda” înseamnă „cunoaştere”-, iată apropieri de nume care ar trebui şi ele, comparativ, cercetate.)

În concluzie, depărtându-ne de Georges Dumézil pentru a-l putea întregi şi totodată a-l explica, răspundem întrebării: „Cine sunt aceşti Pitarah?

La început şi inceput aceşti Pitarah, locuind în depărtări pământene, hyperboreene, necunoscut oamenilor din Sudul Hyperboreilor, au fost primii Păstori, plecaţi care de unde şi pe unde, vor fi întâlnit, de bună seamă, pe drumurile ce le-au fost bătut, oameni diverşi şi diferite grupuri umane, de care, apropiindu-se, le vor fi oferit, în dar, spre ospătare, sau ca îmbrăcăminte, celor ce nu vor fi avut, parte din bunurile lor; fireşte, ceea ce vor fi putut produce acei păstori, prin îndeltnicirile lor de atunci, vor fi fost, pentru cei întâlniţi, bunuri noi, necunoscute de ei, deci impresionante pentru a fi ţinute minte şi împărtăşite mai departe. Ne gândim la cei aflaţi în aglomerări fixate locului. A glosa pe această temă ar fi superfluu şi neinteresant. Cert este -zicem- că acei păstori „au fost cel puţin o parte din stramoşii mai mult sau mai puţin îndepărtaţi ai societăţii sedentare şi nomade” -ca să împrumutăm în răspunsul nostru unele din cuvintele din răspunsul lui Dumézil.

Pastor, pastor, pasteur, pastare, pasto, pasturare, pastura, şi derivatele lor sunt vechi cuvinte de origine thraco-geto-dacă; o dovadă întăritoare a acestei afirmaţii o oferă verbul pesti (a), şi forma lui mai veche apesti (a), -care înseamnă „a zăbovi, a întârzia”, după cum şi „a răbda, a suporta, a suferi”-, şi derivatele lor adjectivale pestit, apestit, care înseamnă „zăbavnic, lent, încet, cu întârziere, târziu”; apesti este forma unificată şi diferenţiată a verbului a paşte apaşte apasti, noul cuvânt căpătând interpretarea, sub aspect psihologic, a acţiunii de a paşte, care implică în primul rând manifestarea, oarecum statică, de „a zăbovi”, de unde şi celelalte sensuri; compunerea cu prepoziţia a de dinaintea infinitivului unui verb cu verbul însuşi, pentru a forma un verb nou, este o caracteristică a limbii Dacilor: a amiji, de la a miji: primul înseamnă „a închide puţin ochii de oboseală, a adormi foarte puţin, a se repausa”, cel de al doilea are ca sensuri principale „a se vedea puţin, a se crăpa de ziuă, a se revărsa zorile”, sau, ca să mai dăm un exemplu: a amirui înseamnă „a câştiga, a profita”, a mirui înseamnă „a unge cu sfântul mir”, operaţiune care se face în folosul celui uns cu mir, de unde şi sensul de „a câştiga”: miji şi amiji, mirui şi amirui sunt cuvinte autohtone, dacice : se intueşte în această modalitate psihologică de compunere a unor cuvinte noi (verbe, adjective, etc), plecând de la un cuvânt primar, un aspect care ar putea deveni instrument de lucru în mâna lingviştilor, atunci când este vorba de stabilirea originii unui cuvânt şi nu sunt suficiente date pozitive sau convingătoare; de exemplu amirui nu vine, cum se crede, de la „lat. a-mareo, de a caştiga” -latinii nu au amareo şi nici amareor de la mareor-, ci este compunerea, după psihologia autohtonă a formării cuvintelor, de la mirui, la baza căruia stă substantivul mir, „untdelemn sfinţit cu anume ceremonial şi rugăciuni”, cuvânt, de asemenea, care nu vine de la grecescul myron, unde înseamnă „parfum” sau „lichid frumos mirositor”, „untdelemnul sfinţit” nu miroase ş. a. m. d.; patriarh, părinte, pčre, sunt tot cuvinte autohtone, dacice; da (a), verb, este cuvânt thraco-pelasgic, şi prin moştenire directă geto-dac, păstrat în limba română; în sanscrită datiti înseamnă „cel care dă”, româneşte „dătător”, termen a cărui scriptură şi pronunţie în limba română sunt aproape aceleaşi ca în sanscrită; de aici deducem că dono, „donator”, donum din limba latină, donneur (= datrtvam, în sanscrită, în limba română s’a păstrat verbul a da), donateur, don, din franceză, cum şi toate cuvintele apropiate din limbile considerate romanice, au aceeaşi veche origine thracică, ele au venit în limbile respective nu pe calea numită a „romanizării”, ci pe una cu mult mai veche decât Roma, pe când nu se putea vorbi de „romanizare”, dovezi în acest sens -foarte multe pentru a le putea relua aici-, au fost aduse, de noi -de curând şi de alţii-, în altă parte.

Am văzut că da înseamnă „pământ”. Acesta -Pământul- poate fi ‘gândit’ că o afirmaţie evidentă, văzută, a unui Zeu ca el există cu adevărat. Şi de aici -fireşte- afirmaţia: da, sinonim mitic al lui da = Pământ, rostită de cei dintâi oameni care au avut această intuiţie, pe nume Hyperboreenii (pentru cine trebuesc înţeleşi prin Hyperboreeni, Caşin Popescu, Izvoarele şi mediul, extras din capitolul Pro analibus II, din cartea Cine sunt Etruscii, în „Zodii în Cumpănă”, Anul IV, Numarul 3, Octombrie 1997, p. 177 şi urm.). În această optică, condiţiunea formulată de cercetătoarea Mioara Alecu-Căluşiţă: „Dacă punem pe da -din Dacia, dava, Danubius- în legătură cu afirmaţia românească da, constatăm că este posibil ca în limba dacă silaba da să fi introdus sensul de sfânt” este pe deplin justificată (cf. Noi Tracii, Anul XVII, Nr. 160, Martie 1988, p. 22). Poate că ar trebui să reamintim aici pe W. Tomaschek, care găseşte că da, din familia de limbi caucaziene, înseamnă „jos”, lipsind acest cuvânt de calitatea de „sacru”.

Cuvântul compus visajidavya din textul Kharosthi: yesa vivada siyati rayadvarammi visajidavya a fost tradus prin „curtea regelui” („the King’s court”, cf. T. Burow, The language of the Kharosthi documents, Cambridge 1937, p. 66, citatul după J. Gonda, Selected Studies, Volume I, Indo-European Linguistics, p. 174, traducerea citatului în limba română este: „de la cine vin aceste svoniri, ele trebue să vină de la curtea regelui”). Regele era considerat asemenea zeilor, curtea lui era şi ea sacra. Termenul davya, ca şi deva, poartă în el noţiunea de sacralitate.

În concluzie, putem spune, împreună cu Alexandru Pele, şi întărindu-1 pe Apollonios din Rhodos: „Dacia în timpurile preistorice”, şi mai târziu, „nu a reprezentat … altceva decât DAVIA … ţara Davelor”, ţara poporului sacru, cu aşezări sacre. În textul Kharosthi apare clar forma davya – DAVIA – dedusă de Alexandru Pele pentru DACIA. Urmând ideea ce se desprinde din textul Kharosthi, s’ar putea presupune că în fruntea davelor dace se găsea un sacerdot păzitor al legilor sacre. Printre aceste legi era şi interzicerea folosirii semnelor scrierii privite ca sacre -de unde oprirea iniţierii vulgului întru cunoaşterea lor-, aceasta fiind rezervată exclusiv Marelui Preot şi Regelui, şi numai cu încuviinţarea lor, celor cu rang de sacerdoţi sau regal (vezi explicaţia noastră referitoare la ‘de ce nu au lăsat Thracii urme scrise deşi ei sunt inventatorii scrierii danubiene neolitice’, în Cine sunt Etruscii) În India, Devanagari înseamnă „scrierea zeilor”, spre deosebire de Nagari care defineşte „scrierea de oraş”, adică laică, dedusă din vechiul alfabet al scrierii Brahmi, considerată sacră. Alfabetul Brahmi arată a fi înrudit cu alfabetul fenician -acesta din urmă a fost datat, arheologic, ca apariţie, cel mai târziu din sec. XI a. Chr.- la bază aflându-se semnele scrierii danubiene neolitice (cf. Caşin Popescu, în Cine sunt Etruscii).

Scrierea Nagari a apărut în sec. VII a. Chr., alfabetul ei însă, pare să se fi statornicit cam de prin secolul XI a. Chr., ea mai este încă întrebuinţată în Nordul şi Vestul Indiei. Nu putem să nu facem legătura între scrierea Devanagari şi faptul că primele semne ale scrierii au fost descoperite la Tărtăria, localitate nu prea departe de Deva.

După unii istorici, Vezii (-.Veda) numiţi Arya (Arieni) au pătruns în Nord-Vestul Indiei către jumătatea celui de al doilea mileniu înainte de Christos, şi odată cu ei credinţele, obiceiurile, felul de viaţă, „sistemul castelor”, etc. Acest fapt lămureşte de ce RgVeda a reţinut termenul dac Deva şi semnificaţiile lui, şi nu termenul Dava, care prin chiar aceasta se arată a fi mai vechi de cât Deva. Întâietatea, în vechime, a termenului dava rezultă şi din studiul lui Alexandru Pele, care consideră „DAVA etimonul etnonimului DAC”, deci întâi DAVA şi apoi DEVA. „Elementul lexical autohton DAVA, datorită vechimii sale multimilenare, precum şi răspândirii pe o imensă arie geolingvistică euro-asiatică -spune Alexandru Pele- a cunoscut în cursul evoluţiei fonetice, mai multe variante, între care: DAHA, DA, DEVA şi DOVA, toate având acelaşi semantism originar ‘cetate’. După forma iniţială -DAVA- a doua ca vechime o considerăm pe baza evoluţiei a  e, ca fiind DEVA… Între variantele amintite, DEVA a reuşit să se păstreze şi ea pe o mare suprafaţă geografică” (loc. cit., p. 12). Instalarea DAVA j DEVA se va fi petrecut, aşa dar, în timpuri preistorice anterioare, cum deja am spus (supra), înfiinţării oracolului de la Delphi de către păstorii hyperboreeni, sau, ca să punem o dată şi după Alexandru Pele, secolul XX a. Chr., certificată prin „evoluţia toponimului Caldeea” (supra: „Chaldeva … Caldeea”). O constatare de mare importanţă pentru teza noastră este remarca făcută de Adrian Poruciuc: „Deva este cea mai importantă supravieţuire în terenul limbii române” (op. cit., p. 33, n. 1), ea dă confirmare opiniei noastre că, sanscrita este păstrătoarea multora din vocabulele limbii Dacilor, prin aceasta căpătând tărie şi explicaţie faptul real al conservării termenului deva în sanscrită, cum şi rara apariţie a formei, mai vechi, dava (davya), în documentele Kharosthi.

Caldeea era un oraş clerical, acolo locuiau o seamă de preoţi cu cunoştinţe deosebite în magie, în astrologie şi astronomie, pe deasupra, unii dintre ei, având şi darul profeţiei (cf. Vechiul Testament, Daniel, 2:2, 4, 6, 10). Herodot (I, 181) numeşte pe Marele Preot al lui „Zeus Belos” din Babylon: Chaldaioi. În unele inscripţii găsite la Kaniska, în Bactria, regele este numit „Deva, asemănătorul soarelui Mihr” şi „Fiul Marelui Mihr” (cf. Eisenhut Werner, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 1362: „Deva, der sonnengleiche Mihr” şi „Sohn des hohen Mihr” : Mihr = Mithras, cel mai mare şi mai adorat zeu indoiranian). Rezultă limpede, şi de aici, că termenul deva (dava) nu poate fi desprins de sensul de sacralitate pe care în totalitate îl cuprinde. Davele au dăinuit nu pentrucă au fost construite în locuri geografice favorabile, cum crede Manfred Oppermann, dava nu este un termen uzitat în Nordul Thraciei cum cred Georgiev şi Sorin Paliga, el nu defineşte numai aşezări situate pe locuri înalte, cum încearcă să ne convingă, de curând, Adrian Poruciuc, davele au învins vremurile pentrucă ele au fost aşezări sacre, oriunde s’au fost construit, din Nordul carpatic şi până la Babylon sau în Egipt, mai abitir însă, cum era şi firesc, în „Dacia Sfântă”. Astfel ne apare că întregul popor Dac a trăit sub semnul sacrului cosmic în toată străvremea davelor. Ţara de peste veac (Nichifor Crainic) este o liturghie de viaţă cosmică ale cărei sonorităţi ireductibile vin nerisipite de furtuni din străveacurile poporului Dac.

 

Câteva adiacenţe lingvistice.

Sintagma pura deva, din sanscrită a fost tradusă prin „desăvârşiţii zei”; sensul nu se schimbă cu nimic, chiar îl îmbunătăţeşte -credem noi-, dacă traducem pura deva prin „purii zei”. Aceasta ar însemna că adjectivul pur, în limba română, este un cuvânt autohton, dacic, nu preluat de la Romani -cum se susţine-, în timpul scurs între Traian, ocupant al nici măcar a unei treimi din întreaga Dacie-, şi Aurelianus, care a abandonat-o de nevoie.

Termenii: dôs, dôron, dorea, dôsis, dotinę din limba greacă, analizaţi de Emile Benveniste, în Le vocabulaire des institutions indo-européennes, însemnând: Dôs „dat”, faptul iî sine de „a da”; dôron „dar” (materializarea faptului de „a da”, adică obiectul „dat” ca „dar”); dorea „(a) darui” (faptul de „a da” în „dar”, de a face un „dar”); dôsis „dăruire”, „dajdie”, „dare” (ceea ce „se dă”, indiferent dacă se materializează sau nu, deci ceva intermediar între dôs şi dorea/dôron); dotinę „dotă” (Emile Benveniste, care nu cunoaşte cuvântul românesc „dotă”, corespondentul lui dotinę, pentru a-l consemna ca atare, şi înţelesul lui de a înzestra printr’un act, explică astfel sensul cuvântului dotinę: „C’est un don en tant que prestation contractuelle imposé par les obligations d’un pacte, d’une alliance, d’une amitié, d’une hospitalité”, în op. cit., Vol. I, Paris, Editions du Minuit, 1969, p. 69), termeni care au în limba română corespondenţe foarte asemănătoare, unele aproape identice (dorea dărui, dotine dotă), sunt preluate de vechii elini de la mai vechii Thraci.

Ca afinitate structurală lingvistică între sanscrită şi dacă (respectiv română) mai putem nota expresiile „na kadacit si kaducit = „câteodată”, na = „nu”, iar na kadacit „nici odata”: silabic şi fonic similitudinile sunt aproape evidente.

În sanscrită vam = în l. r. „pe voi”, cum probabil va fi fost şi în limba dacă.

Varna în sanscrită înseamnă „galben”, „coloare”. Cuvântul Varna este de origine thraco-getă. Oraşul Varna, din Bulgaria (port la Marea Neagră) are o vechime, arheologic atestată, de peste patru milenii înainte de Christos. Locuitorii oraşului se ocupau cu creşterea animalelor (oaia, capra, porcul, vaca, boul, calul) şi cu agricultura (plugul era cunoscut încă din mileniul IV, a. Chr.).

Sanscritul varna desemna cele trei grupuri socio-funcţionale în care era organizată societatea descrisă în RgVeda: arya, kshatria, vaiçya, fiecare din ele fiind deosebită printr’o coloare (varna) simbolică: arya, clasa brahmanilor (oamenii sacrii: nobilii, preoţii, guvernanţii -fiecare cu atribuţiile sale; în unele legende româneşti apare o „populaţie misterioasă”, ), prin „alb”; kshatriya, clasa războinicilor, prin „roşu”; vaiçya, clasa crescătorilor de vite şi a agricultorilor, prin „galben”. După Georges Dumézil: „le rouge du kshatriya, c’est encore le sang ou la passion; le jaune du vaiçya, c’est la robe ordinaire des vaches qu’il a pour fonction d’elever; le blanc du brahmane est la pureté” (Rituels indo-européens ŕ Rome, pp. 56- e: roşul lui kshatriya, este încă sângele sau pasiunea; galbenul lui vaiçya, este culoarea obişnuită a părului vacilor pe care le are pentru funcţiunea de a (le) creşte; albul bra hmanului este puritatea. Astfel, albul ar simboliza suveranitatea, sacrul, roşul forţa, apărarea suveranităţii prin pasiune şi prin sânge, galbenul, fecunditatea (Dumézil presupune că galbenul a înlocuit, pentru clasa crescătorilor de vite şi a agricultorilor, coloarea albastru-închis, care, într’o primă vechime, va fi deosebit această clasă).

Ierarhizarea tripartită a societăţii indo-europene e veche. Ea apare odată cu constituirea primelor grupuri individualizate desvoltate pe trama familiilor de vetre în care ardeau aceleaşi fierturi, din aceeaşi apă. Funcţiunile respective ţin de instinct, ele au vechimea pietrei ajunsă în mâinile omului, conştient, întru folosul lui şi al familiei de care se simţea răspunzător, pentru ca el şi familia lui să poată trăi. Organizarea respectivelor funcţiuni -ierarhizarea lor- ţine de pricepere. Evident, această pricepere are şi ea o vechime, un început, întru cât este legată de apariţia societăţilor mari, care trebuiau să-şi asigure viabilitatea. Acest început se desprinde din cele ce urmează.

Descoperiri arheologice au arătat că în spaţiul culturilor Hamangia (mileniul V/IV a. Chr.), Turdaş-Vinčca, Starcevo, Dudeşti, Larissa, Boian, Vădastra, Marica, Gumelniţa (Varna), Karanovo -cele mai vechi din Europa-, care marchează întreg mileniul IV a. Chr., grupurile umane erau deja fixate în aşezări sedentare organizate funcţional „tripartit”. Documentele arheologice provenite din marea necropolă de la Varna (de pe o suprafaţă de cca. 3000 mp), care datează din a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., au pus în evidenţă existenţa organizării „tripartită” a societăţii varneze. Astfel: în mormântul nr. 4 s’au găsit în total 320 de obiecte din aur cu o greutate totală de 1518 g. „Besonderes Interesse verdint dabei eine Prunkaxt, deren Griffstange mit Goldröhrchen versehen war. Sie hatte offenbar die Function eines Szepters und Wurdezeichens. Im ganzen kennen wir aus dieser Nekropole 1814 Goldgegenstände mit einem Gesamtgewicht von 5399 g. Bis zum Ende des Jahres 1975 waren 66 Kupfergegenstände bekannt geworden, von dennen allein 59 Werkzeuge sind… Heute kennen wir zahlreiche Gegenstände mit Symbol- und Informationsträgern dieser Art (Zeichensymbole), was vom hohen geistig-kulturellen Niveau der Ackerbau und Viehzüchter während des Chalkolithikums spricht… Während der Epoche des Neolithikums konnte die klassenlose Urgeselschaft zur vollen Entfaltung gelangen… Das Vorhandensein von reichen und armen Bestattungen in der Varneser Nekropole vom Ende des 4. Jahrtausends v. u. Z.ist gleichzeitig ein Beleg für die beginnende Auflösung der urgesellschaftlichen Ordnung… Im Chalkolithikum unserer Gebiete ein generelles Anwachsen der Viehzucht festzustellen ist, die schneller als der Ackerbau zur Erwirtschaftung eines Mehrproduktes führte und somit die Besitzdifferenzierung in der Gesellschaft förderte” (Manfred Oppermann, Thraker zwischen Karpatenbogen und Agais, 1984, pp. 21-27).

Necropola de la Varna mărturiseşte despre existenţa unei societăţi bine închegată şi strâns organizată: regele sau sacerdotul bizuit pe apropiaţii lui -deci „guvernanţii”-, posesorii (cei mulţi) de podoabe şi de obiecte din aur -deci „nobilii”-, şi crescătorii de vite şi plugarii (în ţinuturile de la Dunărea pontică, în ‘agricultura de casă -practicată pe întinderi mici-, cât şi în cea „de câmp” (pe suprafeţe întinse), plugul, tras de animale mânate de om, devenise o unealtă obişnuită de arat pământul; dintre aceştia, la nevoie, se alegeau (comandaţi de nobili), războinicii, documentaţi prin podoabele din aur specifice luptătorilor sau coarnele de cerb, cu decoraţii în forme spiralate, folosite ca arme.

Dacă am amintit cele de mai sus, este pentru a îndreptăţi presupunerea -în fond concluzia- că varna, în limba sanscrită este un cuvânt de origine thracă, iar desemnarea celor trei clase „socio-funcţionale”, prin acest termen, vine de la acea societate din bogata aşezare Varna, din Bulgaria, pe atunci, de sigur, renumită nu numai în ţinuturile Thracilor, ci şi înafara lor, prin negustori -ei înşişi purtători de podoabe şi de obiecte din aur, mai cu seamă, în expediţiile lor de comerţ-, sau prin emigranţi. Despre răspândirea Dacilor în Asia, un cuvânt care ne interesează aici, a scris şi Alexandru Pele: „în condiţiile în care neamul Dacilor era răspândit până în Persia, nu trebue să ne mai mire faptul că regele erou al Daciei carpatice, Decebal, a cerut prin Callidromus, regelui Pacorus al Parthiei, un ajutor militar împotriva imperiului roman. Fiind vorba de acelaşi popor, distanţa de peste 3000 km care îi separa pe cei doi regi nu trăgea prea greu în cumpăna dreptăţii” (Alexandru Pele, op. cit., loc. cit., p. 11).

Alexandru Pele omite să precizeze că este vorba de Pacorus II, care împărţea domnia cu Vologases II (cca. 77-115 p. Chr.), de asemenea şi că acel Callidromus (se pare un Dac de la Sud de Dunare, din Illyria), devenit sclavul lui M. Laberius Maximus, Legatus Augustus pentru provincia Moesia (în anul 100-102), reuşeşte să fugă la Sarmaţi, după ce Laberius trece Dunarea pe la Dierna (Orşova), care îl predau lui Decebal; regele Dac, îl trimete (ca mesager, s’a spus însă ca dar) regelui Parthiei, Pacorus II (istoricul din Viena, Prof. Dr. Rudolf Hauslik, crede greşit că Laberius este acela care l-a trimes pe Callidromus, ca dar, lui Pacorus II, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 69). Legăturile Dacilor cu Parthia, erau vechi, înrudirea lor era prin Illyri, care se pare că vorbeau un acelaşi idiom thrac, ca Dacii (un trib de Illyri, care locuiau în Dalmaţia se numea Partheni, iar un trib thracic din Macedonia, Parteni -compară cu, la Români, numele de familie Parthenie sau Partenie şi Partene).

În Caldeea, sacerdoţii care practicau magia şi cei cunoscuţi a fi avut darul profeţiei (supra) erau din Dacia hyperboreeană. Abaris, teologul şi făcătorul de minuni -Hecataios din Abdera, în al său „roman al Hyperboreilor” îi acordă un loc central, lângă Apollon-, pe care mantica secolelor VI/V a. Chr. l-a făcut celebru, era hyperboreu (Pindar, frg. 270, spune că a trăit în timpul lui Croisos, ultimul rege din Lydia, dar după alţi mitografi, Abaris ar fi trăit cu mult mai de vreme).

În susţinerea presupunerii noastre arătăm că lângă Varna exista localitatea de cult, Devnja -aşezare sacră unde s’au descoperit o seamă de morminte simbolice-, ai cărei locuitori se ocupau de asemenea cu agricultura: „Agricultura este pentru toate zeităţile”, spune un text din Satapatha Brahmana, VII, 22, 12 (citat după Georges Dumézil, Mythos und Epos, Teil I, Die erleichterte Erde, 1989, p. 51, -traducerea primei părţi, La terre soulagée, din Mythe et épopée, I, ediţia I, 1986, prima ediţie apărută în 1968, la Gallimard, Paris). După cercetătoarea H. Todorova, unele din bogatele morminte simbolice, de la Devnja, ar fi fost făcute pentru unii din acei participanţi la expediţii de comerţ (sau de descoperire de locuri noi, la fel de bune pentru trai), dar care şi-au găsit moartea în călătoriile lor pline de riscuri (cf. Manfred Oppermann, op. cit., p. 27: „Nach Ansicht der Arhäeologin H. Todorova konnten sogar einige reiche symbolische Gräber für Expeditionsmitglieder angelegt sein, die auf ihren gefahrvollen Reisen ums Leben gekommen waren”).

Aria culturilor agricole în Dacia era mare. În Dobrogea -pare-se ţinutul pontic cel mai vechi în începutul creşterii vitelor şi al agriculturii (cf. Manfred Oppermann, op. cit., p. 15), se găseşte, la Nord de Varna, şi tot la ţărmul Marii Negre, oraşul-port, Cavarna. Mai sus de el, în judeţul Tighina, lângă apa Nistrului, se află Varniţa, şi între Cavarna şi Varniţa, o altă Varniţa, în judeţul Putna. Cavarna din Dobrogea, dacă pentru traducerea lui Ca ne folosim de limba sanscrită, unde această particulă („ca”) înseamnă „lângă” sau „în”, iar varna „galben”, desemna „oraşul de lângă Varna„, sau „oraşul în galben”, sau, cu alte cuvinte, „oraşul de lângă câmpul galben”, o „coloare plăcută”, sens pe care, de asemenea, îl are în sanscrită cuvântul varna. Denumirea ar putea fi justificată şi de apropierea geografică de multimilenara aşezare Varna.

Varna, fără îndoială, este un toponim thracic vechi de peste patru milenii a. Chr. Noi legăm sanscritul varna, atât ca semnificaţie („galben”, de unde „coloare” şi „coloare plăcută”, etc), cât şi ca întrebuinţare a lui pentru deosebirea grupurilor socio-funcţionale, de Varna, acea multimilenară aşezare, şi de mediul agricol în care s’au desvoltat şi organizat („în caste”) locuitorii ei făcându-i astfel cei mai bogaţi oameni ai lumii acelor vremi. Faptul nu putea să nu aibă răsunet şi să rămână fără urmări. Multitudinea de podoabe din aur depuse în morminte; mormintele simbolice dedicate celor ce vor fi dus până departe faima bogaţiei lor şi a mijloacelor de înavuţire a Varnezilor, sunt mărturii materiale inignorabile ce au puterea să ne apropie de adevărulistoric.

În limba thraco-geto-dacă, varna avea aceleaşi semnificaţii ca în sanscrită, logica impune o asemenea interpretare. Urmează că denumirea Varna dată oraşului de lângă ţărmul Pontului stâng este justificată de faptul, pe atunci real, că pe tot pământul ce îl delimita, locuitorii oraşului cultivau grâu şi creşteau animale de casă şi de plugărit. Câmpul care înconjură oraşul în partea dimpotriva mării, era, în vremea de roade (ca şi astăzi) o mare de coloare galbenă -coloarea spicelor de grâu-, marea purtătoare în unduirile ei promiţătoare a aurului hrănitor al omului din prima sa legare de pământ, pentru care hotărâtoare a fost fecunditatea pământului. Nu se putea ca, între acest oraş, înfiinţat în vremea dintâi a practicării unei economii de casă (plugărit şi creştere de animale) organizată şi stabilă (s’a arătat că Varna, ca aşezare, datează din mileniul V a. Chr.), să nu se fi făcut o legătură, din capul locului, cu coloarea câmpurilor cu grânele coapte (repetăm, bune de hrană şi pentru om şi pentru animalele pe care le creştea, de unde şi apariţia „stadiului sedentar”), şi, din această cauză, să fi numit aşezarea lor binecuvântată de zei: Varna: oraşul din lumina plăcută, asemenea soarelui: căci ne găsim în mileniile când omul trăia în religia simbolurilor casnice sacre. Idolii pictaţi în ocru galben vor fi putut reprezenta divinitatea acelor câmpuri pe care o adorau întru asigurarea fecundităţii, atunci când idolii nu personificau, în mod special, soarele.

Astfel gândind, „galbenul lui vaiçya„, pare mai puţin justificat să vină de la coloarea „obişnuită a părului vacilor” -cum crede Dumézil-, cât de la coloarea câmpurilor cu grânele coapte: coloarea bobului de grâu. Căci miturile, legendele, tradiţiile, care au putut constitui rădăcinile ce au alimentat Mahabharata, de acolo vin, din credinţele varneze. Cât de puternică, şi de răsbătătoare prin vremi, va fi fost în gândirea primilor agricultori impresia produsă asupra lor de câmpurile de pe care işi adunau hrana, o mărturie avem, azi, rămasă în graiul moldovenesc: hamurile şi hăţurile cailor de tras se numesc, în unele sate din Moldova, câmpuri (Emil Gârleanu, Privelişti din ţară, schiţe, însemnări, Bucureşti 1925). În această idee, am putea merge mai departe. „Albul brahmanilor arya nu este, în primul rând, „puritatea”, în sine, -cum, de altfel, pe deplin îndreptăţit afirmă Georges Dumézil. Nu trebue uitat că înainte de a deveni agricultor, fixat locului, omul primitiv a fost cioban de oi şi de capre, căutând locuri cu hrană pentru animale. Imbrăcămintea lui -sarica şi căciula, de care nu se despărţea nici vara-, erau albe, făcute din piele de oaie cu lâna pe-afară. În India ciobănitul a pătruns de timpuriu (cam prin mileniul VII a. Chr.), plecând din „centrul de domesticire din Sud-Vestul asiatic” (munţii Zagros), unde pare să se fi produs domesticirea cea mai veche de animale salbatice (oi şi capre), fără însă a se exclude şi posibilitatea existenţei şi a unor alte centre la fel de vechi, cum „este cazul” acelui „centru de domesticire de oi din Mesolitic, la peştera La Adam, în Dobrogea (România), cam în acelaşi timp cu procesul din munţii Zagros” (cf. Dr. Georges-François Culică, Valahii, în „Zodii în cumpănă”, Anul IV, Ianuarie 1997, Numărul 1, pp. 30-41). Dar nu în îmbrăcămintea ciobanilor din India se află originea pe care o căutăm. Coloarea albă a fost ridicată la „rangul” -ca să spunem aşa, nu fără o anumită intenţie- de simbolizare a purităţii -implicit a suveranităţii şi a sacrului- din vremea în care „Păstorii hyperborei”, plecaţi cu turmele lor din Carpaţi şi de la Istru, „au întemeiat oracolul de la Delphi” (Pausanias, X, 5, 7). De la acei „nobili păstori” a căpătat coloarea albă simbolul purităţii, suveranităţii şi sacrului omenesc. Coloarea roşie a războinicilor aminteşte, în mod firesc, sângele vărsat în lupte.

Gruparea celor trei colori, alb, roşu şi galben „într’un sistem simbolic” este foarte rară”, spune Dumézil; ea a fost legată de „tripartiţia fundamentală a societăţilor indo-europene, de la care a trecut în lumea veche” (Georges Dumézil, op. cit., pp. 56-57).

Deşi s’a spus, cu drept cuvânt: „este neîndoielnic foarte dificil de a clarifica problema acestei triade de colori” (Jean-Claude Rivičre, Georges Dumézil ŕ la découverte des Indo-Européens, Paris 1979, p. 43: „Il est évidemment trčs difficile d’élucider le problčme de cette triade de couleurs”), credem, totuşi, că ne găsim, cu semnificaţia dată de noi respectivelor colori, mai aproape, decât Georges Dumézil, de ceea ce ar fi putut fi adevărul istoric. Ar trebui poate să adăogăm că aria carpato-istro-balcanică este considerată, de către unii istorici, ca „una din vetrele limbii şi culturii pre-indo-europene” (cf. Leonid A. Gindin, Les Thraces en Anatolie. A-propos d’un des originelles foyers de la langue et de la culture indo-européenne- dans la Méditerranée de l’Est, în Noi Tracii, Iunie 1991, p. 5).

În legătură cu această „triadă de colori”, prezentăm mai jos un aspect lingvistic scăpat oricăror atenţii.

În limba franceză rang se consideră „cuvânt francic”. Unul din înţelesurile lui este şi acela care defineşte „locul pe care îl ocupă cineva în ierarhia socială”. Acest cuvânt se întâlneşte cu acelaşi înţeles şi în limba spaniolă: rango, şi în româneşte: rang, şi în italiană: rango, ranghi, în engleză: rank, unde are înţelesul precis de „clasă socială distinctă”: „Distinct social class”; în limba engleză exista şi verbul range, care înseamnă a varia, alături de multe alte înţelesuri care nu se acordă convenabil cu franţuzescul rang, dar a varia, se acordă bine cu coloare, care, de sigur, poate varia. Înainte de a ne întreba de ce această diferire de sensuri din limba engleza pentru un cuvânt care derivă din rang, trebue să spunem că ne este greu să admitem că Spaniolii (în Spania, Francii au pătruns ca prădalnici -pe la mijlocul secolului III a. Chr.- şi numai pentru un scurt timp, fapt ce elimină orice posibilitate de consolidare a unor împrumuturi lingvistice), Italienii, Englezii, şi alte popoare europene pe care nu le-am numit aici (pentru acestea v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, Cap. De la cărare mai departe în căutarea originii Galilor), au putut lua (când? şi cum?) acest cuvânt de la Franci sau, mai târziu, de la Francezi, cum unanim se admite, tacit, de către lingvişti.

Observăm -fapt osebit de interesant în temă- că, în limba cumană cuvântul rang înseamnă coloare (cf. Codex cumanicus, Bibliothecae ad templum divi Marci Venetiarum, Primum ex integro edidit, Budapestini Editio Scient. Academiae Hung. 1880, p. 59 si p. 306); dar s’a arătat că prin coloare (varna) se deosebeau între ele grupurile (clasele) sociale în societatile indo-europene. Însă nu de la Cumani -după cum nici de la Franci- au putut împrumuta Spaniolii, Italienii sau Englezii cuvântul rang. Mai observăm că şi în limba persană există cuvântul rang, care, ca şi în limba cumană, înseamnă coloare (cf. Codex cumanicus, p. 102 şi p. 350). Dacă despre Cumani se poate afirma că au luat rang de la Perşi, nu tot astfel se poate afirma şi despre europenii occidentali.

S’a arătat mai sus că încă din calcolitic societăţile tribale din aşezările sedentare (fixe) se găseau -arheologic documentat- organizate în cele trei funcţiuni sociale care caracterizează, de la început, societăţile indo-europene. S’a mai arătat că Dacii au pătruns, de timpuriu, în grupuri mari, în Vestul Frantei, instalându-se acolo în locuri stabile, făcute ale lor. Că Dacii au trecut în Anglia ajungând până în Irlanda, s’a spus. Că Dacii s’au fost instalat, în aşezări durabile, în Italia preromană cu multe veacuri, s’a spus. Că Dacii şi respectiv Thracii s’au aflat lângă Perşi se ştie (Vasile Pârvan, Alexandru Pele), dar ar mai fi de amintit aici, Saidawa (Saidava), din vechea Assyria, care cuprindea o parte din Nordul actualului Irak, de la răsărit de Tigris şi la Nord de cursul inferior al râului Zab, care îşi are numele de la Zabioi, acea populaţie, de seminţie thracă, anterioară celei indiene, menţionată în Mahabharata (S. Sorensen, An index to the Names in the Mahabharata, Varanasi, 1962; aşa s’au putut localiza Zabioi în regiunea irano-indiană din Nord-Vestul Indiei). Concluzia ce ni se oferă, de la sine, este clară: rang e un cuvânt, foarte vechi, de origine thracă, păstrat de anume populaţii thrace care au locuit multă vreme în locurile unde -ca originar- apare acest cuvânt. Numim -ca să nu ne extindem prea mult- vechii Perşi şi vechii Franci. Aceştia din urmă sosesc în Franţa după Vandali, care sunt semnalaţi la gura Oderului în secolul I a. Chr. S’a spus despre Franci c-ar fi fost un popor germanic apărut pe cursul Rhinului inferior (cam prin sec. III a. Chr.), a cărui origine însă a rămas necunoscută. Istoria începe a-i cunoaşte cu Childeric I (436-482), rege al Francilor Salieni (457-482). Sub Chlodowig sau Chlodwig sau Chlodowech, fiul lui Childerich (cca. 486-511) -Francezii îl vor numi Clovis, după cum lui Childerich îi vor spune Childéric-, ajung stăpânii celei mai mari părţi a Galiei (482-511; fiul lui Clovis I se va numi Clodomir -495-524 şi va deveni rege în Orléans după moartea tatălui său). Nici aceştia, nici cei ce vor veni după ei, nu au avut, secole întregi, contacte de durată cu vecinii lor, care să justifice împrumuturile lingvistice arătate mai sus. Rămânem deci la concluzia că rang este cuvânt al limbii Thracilor şi că pătrunderea lui în limba Perşilor şi a Cumanilor se datoreşte populaţiilor de neam thrac cu care Perşii şi Cumanii au avut contacte de lungă durată.

 

Alte adiacenţe lingvistice

 

Hotar este vocabul autohton, nu vine de la „ung. hátar„, cum crede I.-Aurel Candrea (cf. Dicţionar Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească”, s. v.); vechimea cuvântului la Români este cu mult mai mai mare decât apariţia Ungurilor în Europa. Îl găsim în sanscrită: hótar, unde înseamnă „preot”, care aminteşte sensul primitiv de sacru al cuvântului; am arătat (supra) ca la Etrusci hotarul unei aşezări noi se stabilea de sacerdotul comunităţii, care era şi conducătorul ei spiritual.

Ţăruş, este tot un cuvânt vechi, din lexicul thraco-dac; în sanscrită tsarukau desemna sabia, aceasta înseamnă că la început, când s’a format acest cuvânt, ţăruşul (din lemn sau din piatră) era folosit ca armă de apărare şi de atac.

Tata, în sanscrită tata cu înţelesul de „scumpul meu”, un termen de afecţiune şi de dragoste între familiari; dar în sanscrită exista şi pitaram = „tatăl tău” (să fie vreo legătură între cumanul tatli = „dulce”, şi tata? sensul este, psihologic interpretat, apropiat, dar lingvistic?), este tot cuvânt autohton, după cum şi Mama, în sanscrită te maáram = „mama ta”.

Satan, Satana este un termen thraco-dac. În legendele caucaziene care configurează mitologia epopeii nartice („nartisches Epos” sau „Nartendichtung”), apare ca figură principală în lupta continuă pe care Narti o duc cu potrivnicii lor, uriaşii Inysh, un personaj feminin numit Satanej, cu manifestări apropiate geniului rău din teologia Iudeilor. Poemele nartice (cunoscute de occidentali abia în a doua jumătate a secolului XIX) sunt scrise în limba Ossetilor (în ossetă nart = „erou”), un popor aşezat la poalele nordice ale Caucazului central, în tradiţiile căruia se întâlnesc elemente comune cu cele care îl definesc pe Ares, şi unele legate de cultul lui Mithras (compară cu Mitrea şi Mitru, nume la Români). Ca strămoşi ai Ossetilor au fost aşezaţi Scythii şi Sarmaţii. Scythii s’au găsit multă vreme amestecaţi cu Thracii, iar Sarmaţii (vorbeau o aceeaşi limbă ca şi Scythii) au locuit multă vreme lângă Daci (între Don şi Dunăre). În mitologia vedică, Santanu este conducătorul celor răi în lupta cu cei buni.

Zeu este şi el un cuvânt autohton, de vechime pelasgică atestat ca atare de Homer (supra).

Înger este şi el un cuvânt autohton, thraco-dac. În limba română există şi forma Anghel, în lat. angelus, în gr. aggelos, în ital. ángelo etc. Cuvântul înger îl aflăm în sanscrită: Angiras, „cântăreţii divini ai mitologiei vedice”, slujitorii zeilor vedici, pe care „îi preamăreau cu laude” (Dumézil; erau o parte dintre maharsi Arhangheli?- care stăteau în jurul zeilor). Mioara Căluşiţă-Alecu, în lucrarea sa Limba Românilor (Bucureşti 1944), în Cap. V. Rădăcinile indo-europene ale limbii şi spiritualităţii Românilor  1.Înrudirile de limbă ale popoarelor indo-europene, menţionează, la pagina 48: „îngeraş, îngeraşi” şi „angira, angiras (mesager între zei şi oameni)”, ferindu-se a face orice precizare. Tot astfel (ibid.) este înregistrat şi „Deva (localitate)” cu explicaţia: „deva (strălucitor, divin, zeu, rege)” (pentru alte semnificaţii ale cuvântului Deva, v. p. 130, s. v.); în Cap. VI. 1. Cuvinte autohtone în limba românilor, Deva este trecut ca „probabil” toponim autohton, după o serie de multe alte cuvinte pe care unii lingvişti români le consideră ca cert dacice. Dava este amintit în Cap. III. 2. Rădăcini de vorbire: „Va, vâ, vra introduce sensuri de curgere de apă, curgere de timp, deschidere, loc de trecere, aşezare. … Aşezarea dacă întărită se numea dava.” (ibid., p. 28). De o deosebită valoare însă, din punct de vedere lingvistic, este afirmaţia pe care o face Mioara Căluşiţă-Alecu la finele lucrării sale: „s’ar putea ca limba română să fi moştenit din preromână unele cuvinte în forme mai arhaice decât cuvintele din limba sanscrită” (p. 123). Aceasta întăreşte constatarea noastră mai veche (1989): Sans crita este depozitara multora dintre cuvintele limbii Dacilor.

 

 


 

Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice

un studiu de Caşin Popescu

„Unul din popasurile cele mai vechi este cel din ‘insula Albă’. Leuké sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare, în largul gurilor Dunărei, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului”. Acestea le spune istoricul român, Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea sa „marea neagră” (Volumul I, Bucureşti, 1988, p. 148 – Traducere de Michaela Spinei, după „La mer Noire”, volum publicat de Societas Academica Dacoromana, la München, în 1969, după manuscrisul original scris în franţuzeşte de către autor).

Am ales acest citat pentrucă, în ordinea identificării insulei lui Achile, Leuce, cu Insula Şerpilor, el face parte din cea mai recentă carte despre Marea Neagră apărută în limba română.

Toţi marii noştri istorici din ultimul secol – Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, D. M. Pippidi ş. a.-, după cum şi toţi marii noştri geografi – Brătescu, Murgoci, Vâlsan, Banu – ca să nu numim şi pe cei mai recenţi -, au identificat, fără rezerve, insula Leuce cu Insula Şerpilor; s’ar părea, printr’un fenomen de contaminare generală, dar şi din cauza unei lipse de atracţie pentru subiect, deoarece aceeaşi situaţie, fără excepţii, se întâlneşte şi peste hotare: toţi istoricii sau geografii străini care s’au preocupat de localizarea insulei Leuce – sau au fost aduşi întâmplător să vorbească despre această insulă -, au identificat-o cu Insula Şerpilor. Am spus întâmplător – şi aceasta nu trebue să mire pentrucă în unele lucrări de specialitate (e. g., „Wörterbuch der Antike”, Alfred Kroner Verlag, Stuttgart 1976, Achte, verbesserte und ergänzte Auflage), această insulă nici nu figurează, iar în bine cunoscutul „Der Kleine Pauly Lexikon der Antike (München, 1979) – care nu se arată de loc preocupat de localizarea acestei insule -, ea nu este menţionată, cum s’ar fi cuvenit, la litera „L”, ci sub „Achilleus”, unde apare, s’ar putea zice, întâmplător, legată de locurile de cult ale eroului – „… Kultstätten am Pontos: Byzanz, Insel Leuke u. a. (s. u.); dort nannte man ihn Pontarches” (Hans von Geisau, op. cit., Bd. 1, loc. cit., col. 46)-, şi de tradiţiile formate în jurul vieţii eroului de „dincolo” de moartea sa fizică -„Bald glaubte man dieses Jenseits in der Insel Leuke vor der Donau Mündung gefunden zu haben” (ibid., col. 46).

Pentrucă Gh. I. Brătianu menţionează insula Leuce în legătură cu prezenţa Milesienilor pe coasta de Vest a Pontului Euxin şi nu precizează cine au fost aceia care au ridicat în insulă „sanctuar în cinstea lui Achile”, pentru a elimina de pe acum orice presupunere în legătură cu această chestiune, trebue spus că, pe coasta Pontului şi în ţinuturile învecinate ei, cultul lui Achile era un cult indigen, instituit de autohtonii locului, cu mult înainte ca Milesienii să fi fost pus piciorul pe ţărmul apusean al mării Pontului -punct de vedere susţinut de Nicolae Densuşianu, care şi-a găsit o confirmare târzie sub chiar pana istoricului din Warburg/Westfalen, Hans von Geisau, deja citat: „An den Küsten des Schwarzen Meeres war sein Kult heimisch, ehe die Milesier dorthin kammen” (ibid., col. 46).

Nicolae Densuşianu -acest neobosit căutător de informaţii în izvoarele antice privind preistoria Daciei, şi un exact transcriptor şi traducător al lor, mai puţin însă (uneori deloc) exact în interpretările şi localizările pe care le face pe marginea informaţiilor desprinse din izvoare (acesta a fost -presupunem- faptul pentru care Pârvan a considerat Dacia preistorică -monumentala lucrare a lui Nicolae Densuşianu editată postum de Dr. C. Istrate- un „roman fantastic plin de mitologie şi filologie absurdă” (Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti 1926, p. 1), aduce, referitor la insula Leuce, câteva fragmente preţioase din izvoarele antice -şi noi pentru aceasta îl cităm, alăturându-ne total părerilor lui Radu Vulpe, elevul lui Pârvan a cărui părere despre Dacia preistorică nu o împărtăşeşte-, ce sporesc elementele de bază slujitoare identificării insulei Leuce, în pofida erorilor pe care acelaşi Nicolae Densuşianu le săvârşeşte -păcat- în interpretarea lor. Căci iată ce spune Nicolae Iorga: „Nous ne critiquerons pas les constructions bizarres, qui vont jusqu’ŕ une psychose, du si vénérable historien N. Densuşianu, dans sa Dacie préhistorique . On s’étonne męme que quelqu’un d’un esprit si méthodique que M. Radu Vulpe ait pu écrire sur ce livre: Travail qui, bien que fantastique, et erroné en fait de détails, de conclusions, est cependant trčs important par les matériaux rassamblés (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1924, p. 84, note 2)”, în Histoire des Roumains, Vol. I/I, p. 17, nota 1, -o afirmaţie nedreaptă care scade, în ochii urmaşilor, simţul critic al marelui istoric.

Ca exemplu de fidelitate în reproducerea şi traducerea izvoarelor cercetate de Nicolae Densuşianu -excluzând marginaliile care îi aparţin-, cităm: „… în poema Aetiopida scrisă de Arctinos, poet epic din Milet, care a continuat şi întregit Iliada, ni se spune, că Achile a fost ucis la Troia de Paris, fiul lui Priam, ajutat de deul Apollo, că, în fine, după multe lupte înverşunate a succes lui Ajax şi lui Ulise, ca să-i răpéscă corpul din mânile inimicilor troiani şi se-l aducă la corăbiile grecesci. Apoi veni mama lui Achile, Thetis, cu surorile sale şi cu musele (cântăreţele séu bocitórele betrâne), î-l plânseră şi-l bociră, apoi în urmă Thetis ridică cenuşa fiului seu de pe rog şi-o aduse în insula Leuce (Albă), séu insula Şerpilor, de la gurile Dunărei. Er Acheii i ridicară un tumul şi-i celebrară jocuri funebre (Homeri carmina et cycli epici reliquiae. Ed. Didot, p. 583)”. Transcriem, ca demonstraţie, o informaţie ieşită de sub condeiul lui Hans von Geisau, 70 de ani mai târziu: „Am skaischen Tor entbrennt über A.’ Leiche ein erbitterter Kampf, Aias rettet sie, während Odysseus die drängenden Feinde abwehrt. Dann wird Antilochos begraben und der Leichnam des A. ausgestellt. Thetis kommt mit den Musen und Nereiden und beweint den Sohn. Darauf entreibt sie ihn dem Scheiterhaufen und bringt ihn nach der Insel Leuke (s. u.). Die Achaier aber schütten einen Grabhügel auf und feiern Leichenspiele, Prokl. § 63-67″ (ibid., col. 49). După cum se observă, corespondenţa între cele două texte este fără reproş (diferite sunt numai referinţele; aceeaşi ştire este adusă şi de Arctinos, v. infra).

Mai spunem că, Nicolae Densuşianu în alăturare cu informaţia citată mai sus, după ce precizează: „Despre împrejurările morţii lui Achile Iliada nu amintesce nimic”, adaogă: „În Odiseă însă se spune numai atât, că el a căzut la Troia (Odyss. XXIV, 36 seqq.), că corpul seu a fost îmbrăcat în haine divine, şi ars pe rog, apoi osemintele sale aşedate în o urnă de aur la un loc cu osemintele lui Patroclu, ér peste ele Grecii au ridicat un tumul mare şi înalt pe ţermurele Helespontului, ca să pótă fi vedut departe de pe mare, atât de cei ce trăiau atunci, cât şi de cei, cari vor trăi în viitoriu” (op. cit., p. 70). Tot aşa, şi Hans von Geisau, în acelaşi context, adaogă şi el: „Auf anderer Grundlage berut die Darstellung der Totenklage und Bestattung, Hom. Od. 24,43ff. 74ff.”. Se observă deci, la ambii istorici, aceeaşi preocupare de a indica în temă şi un alt izvor -şi cum un altul nu era, referinţa şi la N. D. şi la H. v. G. este aceeaşi, numai cât N. D., mai conştiincios şi mai interesat, traduce din Odyseea tot textul în legătură cu tema, fapt pe care istoricul german îl neglijează pentru bunele sale motive: lipsa de interes pentru o istorie ce nu priveşte nici neamul lui nici pe cele ale occidentului de care se ţine aproape. Dacă am dat acest exemplu a fost pentru a atrage atenţia asupra importanţei pe care o are şi azi opera lui Nicolae Densuşianu, ca material documentar, informativ, pentru toţi acei istorici români interesaţi să scrie despre istoria neamului românesc, dar şi pentrucă, de curând, un scriitor de o autentică valoare -slavă Domnului, nu istoric!- s’a exprimat cam în zeflemea referitor la acest monument de cultură.

Transcriem acum, după Nicolae Densuşianu, acele tradiţii ajutătoare tezei noastre -tradiţii care au scăpat atenţiei întocmitorilor acelei preţioase culegeri de „Izvoare privind istoria României” (Bucureşti 1964, Vol. I).

1. „In vechia geografiă grecéscă ne mai apare la gurile Dunărei încă o numire topică sub numale de ‘Aci lleoV plax Hesychiu crede, că se înţelege insula lui Achile, Leuce (Koehler, Mémoire, p.543. 729). Însă sensul cuventului PlaV (= şes. suprafaţă) neputęndu-se aplica la o insulă mică şi convexă, cum este Leuce, e probabil, că acésta denumire se referă la canalul Chiliei” (op. cit., n. 1, p. 74). N. Densuşianu are dreptate când spune că sensul cuvântului nu se poate „aplica la o insulă mică şi convexă”, greşeşte însă fundamental când crede că Leuce este Insula Şerpilor, care întradevăr este „mică şi convexă”. Corectă este numirea topică notată de Hesychios pentru că ea are în vedere insula Leuce existentă în acea vreme la gurile Dunărei -cum se va arăta mai departe (urmând descrierile acestei insule făcute de diverşi autori antici, şi evoluţia deltei Dunărei)-, căreia îi corespunde întru totul sensul cuvântului PlaV, şi nicidecum Insula Şerpilor, rămasă necunoscută antichităţii (v. infra).

2. „Aici, după o vechiă tradiţiune a oraculelor, îşi căutau sănătatea lor aceia, cari în resbóie fusese greu răniţi. Ast-fel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într’o luptă, ce-o avuse cu Locrienii, căpetase o rană în piept, de care suferia fórte mult, consultă mai ântâiu în privinţa sănătăţii sale pe oraculul din Delphi, însă profetésă de aici (Pythia), după cum ne spune Pausania, î-l trimise se-şi caute vindecare în insula Leuce de la gurile Dunărei, de unde el s’a întors apoi sănătos2” : „2) Pausaniae lib. III. 19. 13″.

„De asemenea, ne spune şi Ammian Marcellin, că în insula Leuce se aflau şi ape salutare (aeque3) : 3) Ammiani, lib. XXII. c. 8: insula Leuce sine habitatoribus ullis Achilli est dedicata. Ibi et aquae sunt”, (op. cit., p.75 şi nn. 2 şi 3).

Argumentul pe care ni-l oferă aceste două ştiri se opune categoric asemănării insulei Leuce cu Insula Şerpilor: nici vorbă ca pe această insulă -cum o arată şi numele: a „şerpilor”-, să fi existat vreodată ape salutare, cu sau fără nămoluri vindecătoare, cum se găsesc şi azi în unele locuri de pe lângă coasta Mării Negre. (Ştirea adusă de Pausanias are o însemnătate complexă: ea atestă existenţa -înţeleasă ca o continuitate- unor legături între populaţiile din Delphi şi Leuce, şi reciproc, între aceea din Croton (de pe pământul Iapygilor) şi Istropontici. Importanţa istorică a acestor legături a fost arătată în cartea noastră „Cine sunt Etruscii”, şi nu este cazul a reveni aici mai mult decât cu paranteza de faţă.)

3. „Marcianus Capella, care a trăit pe la anul 470 d. Chr, scrie: Achillis insulam eius sepulcro consecratam. (Apud Köhler, Mémoire sur les îles et la course consacrées ŕ Achille, in Mémoires de l’Accadémie S. Pétersbourg. Tome X din a. 1825, p. 550. 734)”, (op. cit., PP· 71-72).

Nici această informaţie nu se poate aplica Insulei Şerpilor, „o stâncă”, în care nu se poate săpa mormânt şi unde nu se găseşte pământ pentru ridicarea deasupra lui, după obicei, a unui tumulus „înalt” cum se cuvenea eroului. (În paranteză fie zis, acestui Martianus Capella -nu Marcianus, cum printr’o eroare tipografică apare la N. D.-, celebru enciclopedist latin din secolul V, nu i s’a făcut loc în „Izvoare privind istoria României”, op. cit., supra.)

Nicolae Iorga, care crede şi el că insula Leuce este totuna cu Insula Şerpilor, vorbind despre Chilia, spune: „Nous osons męme proposer, bien que cela paraisse peu amissible, que l’ancien Dromos Achilléos, le chemin d’Achille pour le géographe romain Pomponius Mela 2, donc une Achilléia, qui est cependant présentée en rapport avec l’Ile des Serpents, est devenue, ŕ une époque de beaucoup postérieure, Chilia 3, cette cité byzantine, puis génoise, dans une île du Danube, qui jouera une rôle trčs important dans la rivalité entre Moldaves et Valaques. Pour appuyer cette hypothčse, il faut penser que, jusqu’aujourd’hui, le nom touranien et hellénique de Tyras, Touras, survit chez les Tatars sous la forme de Tourla” : „2 T. II, 7. Cf. Iorga, Chilia şi Cetatea-Albă, p. 18 et note 3″ : „3 Voy. aussi Klio, IX, p. tea-Albă, p. 150″ (N. Iorga, Histoire des Roumains, Vol. I, Partie I, Bucarest, 1937, p. 208).

Formularea făcută de N. Iorga ne apare confuză. Iată textul lui Pomponius Mela la care se referă istoricul român: „II, 7, 97. Sînt puţine (insule) în lacul Meotic… 98. Şi în Pont sînt puţine. Leuce, aşezată la vărsarea fluviului Boristene, destul de mică, purtând şi numele lui Achile, fiindcă aici a fost îngropat Achile 19 … : 19 Confuzie cu insula Borysthenes (Berezan) sau cu Alergarea lui Ahile ” (Izvoare…, p. 391).

Iată ce spune şi N. Densuşianu, în această chestiune: „Melae De situ orbis. II. 7. Leuce (insula) Borysthenis ostio (inielege Boreostomum séu Boreum ostium) obiecta, parva admodum, et…” (op. cit., p. 71, n. z); aceeaşi îndreptare (remarcă) o face N. Densuşianu şi când îl citează pe Plinius: „Plinii Hist. Nat. IV. 79. 1. Ante Borystheem (înţelege: Boreostomum), …” (op. cit., p. 71).

L’am amintit pe N. D. nu pentrucă el are dreptate -observaţia lui este subiectivă şi se abate de la înţelesul avut la Mella şi la Plinius-, dar, decât a imputa pe nedrept şi unui Plinius aceeaşi confuzie -cum au făcut şi alţi istorici (v., de. ex., Izvoare…, n. 38, p. 405, pusă de Vladimir Iliescu, în legătură cu incriminatul fragment din Plinius)-, mai de grabă ne alăturăm presupunerii lui N. Densuşianu, deoarece aceasta nu frustează adevărul istoric, despre insula Leuce putându-se spune la fel de bine că se găsea în faţa gurii Boreion. Motivele decurg limpede din cele ce urmează.

Cât priveşte propunerea lui N. Iorga, de a localiza în Deltă acel Dromos Achilleos trebue să spunem că el ar fi avut de partea lui toată dreptatea, dacă în loc de insula Chilia, ar fi propus insula lui Achile, Leuce (Arian, -şi nu este singurul- ne spune clar că Dromos Achilleos era o altă denumire a insulei lui Achile, Leuce), care în vremea descrierii şi localizării ei făcute de către unii din istoricii şi geografii antici, se găsea în golful pe care marea Pontului îl făcea pe locul actualei Delte (v. infra), în faţa gurilor Thiagola sau Psilon (pe actuala sahaua lui Iacob, străveche urmă a braţului Chilia) şi Boreion (pe traseul începător al braţului Sulina), iar în timpul lui Iorga era cuprinsă, de multe bune -trecute peste mileniu- veacuri, în Deltă, la Sud de cetatea bizantină care îl preocupa pe istoricul din Vălenii-de-Munte. Iorga este singurul istoric care arată îndoieli faiă de asemănarea Insulei Şerpilor cu insula lui Achile, Leuce („Dromos Achilleos”), fără insă -fapt regretabil- a o spune clar. Multa alia peccat Iorga!

Descrieri şi poziţionări aflate în Izvoare

despre Insula lui Achile, Leuce.

* „Pindar. Nemeenele, IV, 48-50 (88-81) … In Pontul Euxin, Ahile locuieşte întn’o strălucitoare insulă” (Izvoare…, p. 15).

* „Scolii la Pindar. La Nemeene, IV, 79a. … Există o insulă în Pontul Euxin numită insula Albă, unde se pare că a fost transportat trupul lui Ahile de către Thetis 20. Unii arată şi nişte locuri de alergare pentru exerciţiile gimnastice ale eroului. Iar Pindar a numit în chip metaforic insula Albă – insula cea strălucitoare, deoarece culoarea albă este strălucitoare. Ea poartă numele de Albă din pricina mulţimii păsărilor (bîtlani), care îşi fac acolo cuiburi. Căci navigatorilor le apare albă. Altă explicaţie: ţărmul numit alb, din pontul Euxin, pe care apar mulţi bîtlani, face insula să pară navigatorilor albă. Ea se mai numeşte şi Locul alergării lui Ahile 21” : “20 După legendele posthomerice, eroul grec a fost răsplătit pentru curajul lui să trăiască fericit pe insula Leuce, unde se căsătoreşte cu Ifigenia, Medea sau Elena.” : „21 Confuzie cu ’Acillewz dromz, o peninsulă de la gurile Niprului, vezi Arian, nota 30″. Arian însă, scrie clar că insulei Leuce i se mai spunea şi Alergarea lui Ahile, confuzie face deci Vladimir Iliescu, autorul notelor din Izvoare…, pe care o repetă şi la „Scolii la Andromaca” lui Euripides (Izvoare…, p. 73), nu autorii antici care spun că insula Leuce mai era numită şi Alergarea lui Ahile . La nota 20 (supra), suntem tentaţi să facem o completare: traducerea din paranteza pusă în scolii (htoi erwdivm) prin „(bîtlani)”, nu ni se pare, că redă tocmai exact intenţia scoliastului, căci acesta nu spune simplu „(bîtlani)”, ci „(întradevăr bâtlani)”, vrând prin aceasta să înţelegem pe „stârcii albi” -acele păsări foarte frumoase, înalte cam de 1 metru, „de culoare albă ca zăpada”-, care trăiesc pe lângă bălţi -Flavius Philostratos, un sofist originar din Lemnos, care a călătorit mult, spune limpede că în insula Leuce „locuiesc nişte păsări albe, ele sunt păsări de apă” (vezi, la acesta, în Izvoare…, p. 661, dialogul dintre „Vierul”, din Chersonesul Thracic, şi „Fenicianul” sceptic); întradevăr, stârcii se mai numesc, în limba română, şi bâtlani -latineşte ardea major, iar cei mici, ardeola-, dar fiind vorba de coloarea „albă ca zăpada”, care se potriveşte adjectivului „strălucitoare”, ar fi fost indicat -poate-, ca în traducere să se fi adoptat expresia „stârci albi”, în loc de „bâtlani”, deoarece aceştia sunt cunoscuţi, la noi, mai ades, a avea coloarea cenuşie; această completare trebuia făcută, în deosebi, pentru eliminarea Insulei Şerpilor din competiţia cu insula Leuce, stârcul alb neputând fi văzut pe stâncile Insulei Şerpilor, pe deasupra, ea nu putea oferi nimănui un loc potrivit pentru un trai, câtuşi de puţin bun, necum divinelor personaje; am spus că ar fi fost indicat, deoarece Pindar, câteva versuri mai sus, compară strălucirea aurului cu strălucirea albului „fildeşului” sau al „crinilor”, deci, după Pindar, ar fi vorba de o anumită strălucire, către aceasta ne vom îndrepta mai departe, mai înainte însă vrem să deschidem -asemeni scoliastului- o paranteză în legătură cu cuvântul (şi cu pasărea) ardea.

Cu prilejul dovedirii că Ardeal este un cuvânt de vechime proto-indoeuropeană -vechime pe care, pentru a pune asupra ei o origine şi a o scoate din anonimatul în care o păstrează istoricii occidentali, întru cât ea permite orice tălmăcire (până nu demult i s’a spus, cu mare insistenţă: „indogermanică”!), am considerat-o, în lumina datelor istorice, pre-protothracică numai cât pre-Protothracii au fost primul popor (ca să nu spunem singurul) de după ultima glaciaţiune (dovadă de această mare vechime a lui fiind neobişnuita înmulţire la care ajunsese -în timp-, şi imensa sa răspândire în spaţiu), care a fost cunoscut istoriei, de la prima ei pagină, sub numele de Thraci, aceştia -şi niciunii alţii- ocupând locurile din acele părţi de Eurasie unde se crede că a fost leagănul limbii proto-indoeuropene (cei mai mulţi dintre cercetătorii arheologi şi lingvişti interesaţi în această problemă situează acest leagăn în zona pontico-caspiană, alţii, în bazinul istro-ponto-carpatic, de pildă, arheologii Vladimir Dumitrescu şi Milutin Gerasanin afirmă că „oameni din Pont” au coborît în grupuri masive în Sud-Estul Europei unde au introdus vorbirile „indoeuropene”, însă cine oare puteau fi, atunci, acei „oameni din Pont” sau din Sudul Rusiei până la Marea Caspică dacă nu cei din întinsa seminţie a Thracilor?)-, am arătat că în compunerea acestui cuvânt (Ardeal) se regăsesc noţiunile „înalt, superb” -păstrate de Latini în substantivul axduus, a um-, şi tot acolo spuneam că „Ar– este un radical thraco-etrusc, a cărui semnificaţie este ‘a face’ în sensul de ‘atotputernicie’, cum în numele zeiţei trivalente, iraniene, Armaiti, sinteză a celor ’trei funcţiuni’ specifice societăţii proto-indoeuropene” (Caşin Popescu, Enigmaticele rădăcini ale Etruscilor, în Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 4, Ianuarie 1998, p. 259, Extras din capitolul PRO ANALIBUS II, din cartea CINE SUNT ETRUSCII).

Ar– se regăseşte şi in limba etruscă (Aritimi, pentru Artemis), după cum şi forma Er– (Ercle, Hercles, Herecele, pentru Hercules: vechiul Herculis Portus, de la Vest de Cosa, se numeşte azi Porto’ Ercole). La Etrusci ar-, er-, însemna a face, a mişca, a merge -arac = şoim, iar arim (un diminutiv) = copilaş-, dar compară cu (c)ar -a căra- şi cu (m)er(g) -a merge-, apropieri care evidenţiază strânse înrudiri lingvistice (cf. Caşin Popescu, Cuvinte etrusce* de origine thraco-pelasgă, geto-dacice, în Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 2, Iunie 1997, pp. 95-100).

Observăm că în limba franceză păsării ardea major i se spune heron, cuvânt care se consideră a fi de origine francică („mot francique”). El este apropiat însă de grecescul erwdioz ou (ó), care are acelaşi înţeles (Iliada, X, 274) şi care nici el nu se poate despărţi, din punct de vedere lingvistic, de ardea, latin. Pe de altă parte, în cuvântul erou -heros în franţuzeşte şi hęrôs în greceşte, nume dat de Greci semizeilor sau oamenilor divinizaţi -, apare rădăcina er-, care o aminteşte pe aceea din cuvântul Erdely, o deviere (fonică?) din cuvântul Ardeal: dacă aceasta nu este decât o coincidenţă, Ar-Er- rămâne o problemă deschisă etimologiei, căci şi aceasta s’ar putea să aibă o istorie (în legătură cu Ardeal- Erdely, v. şi Sorin Paliga, Ardeal, “Transilvania”, în Tribuna, Cluj, 1986, Februarie, Nr. 8). Am mai spune că forma ardeola de la ardea, este un diminutiv care cuprinde în sine o gingăşie specifică spiritualităţii şi limbii Thraco-Dacilor: Predeal – Predeluţ, deluţ, deluşor, deluşel, deluleţ ş. a. (compară cu Ardeova, mică aşezare în judeţul Cluj şi cu Ardeoani în judeţul Bacău sau cu Ardeu în judeţul Hunedoara şi Arded în judejul Satu-Mare, toate situate în Ardeal sau lângă Ardeal).

În ordinea coincidenţelor probabile semnalăm Erucus, Erycus, un bloc izolat de munte aflat în unghiul de Vest al Siciliei, locuit din timpuri preistorice (de când, probabil, datează şi cuvântul), care trebue alăturat de Eryx, fiul Aphroditei; de aici, poate, cuvintele: erectus, a, um = înalt, ridicat, şi erumpo = a erupe, a ţâşni afară cu violenţă până la o mare inălţime.

Niciunde însă, noţiunile: „înalt”, „superb”, „a face”, „atotputernicie”, nu se regăsesc -toate împreună- mai emoţionant şi mai absolut ca în cuvântul ardea, care desemnează acea „pasăre minunată” în jurul căreia s’a ţesut o impresionantă legendă. Cel mai sărbătorit poet al Romei lui Augustus, Publius Ovidius Naso, a lăsat în nemuritoare versuri legenda acestei pasări (în Metamorphoses, XIV, 566-580), scrisă după un motiv imprumutat din ‘Eteroioumeva lui Nicandros (compuse la Roma în anii de plină glorie 4-7 d.Chr.- ele aveau să apară în timpul când poetul îndura la Tomis, în ţara Geţilor, un exil ordonat de nemilosul împărat în anul 8 după Christos- printr’un edict rămas fără cercetări juridice lămuritoare).

Iată legenda, pe scurt, după Ovidius (Metamorphoses, XIV, 516-580). În războiul pe care Aineias îl duce împotriva lui Turnus, regele Rutulilor din Latium (Rutulii erau rude de sânge cu Latinii, cf, Virgilius, Aeneis, XII, 40), „fiul lui Venus” iese victorios; odată cu Turnus, cade şi reşedinţa acestuia, Ardea, cetate vestită, „ades numită puternică pe timpul cât Turnus era sănătos şi teafăr – „Turno sospite dicta potens”; „după ce el a pierit sub loviturile unei săbii barbare şi acoperişurile (cetăţii) s’au prăvălit sub cenuşele calde încă, din mijlocul ruinelor îşi ia sborul o pasăre atunci prima oară văzută – „tam primum cognita” – care cu largi bătăi din aripe puternic aruncă cenuşa departe; ţipetele sale, a ei slăbăciune şi paloare şi totul în ea amintesc de o cetate capturată, toate până şi numele însuşi Ardea ea însăşi plângându-şi doliul lovindu-se cu propriile-i aripe”. Am fi vrut, în locul traducerii noastre libere să redăm aceată legendă în versiunea versificată a autoarei Maria Valeria Petrescu (Ovidiu, Metamorfozele, Bucureşti 1957, Ardeea, p. 232), dar ele nu ne-au oferit o imagine satisfăcătoare a fragmentului ovidian, căci am fi vrut aceasta şi pentru a putea spune, cu acest prilej, că prefaţatorul cărţii respective, Eusebiu Camilar, este unicul autor care ne-a precedat în ideea -o cităm numai cât, deşi pe foarte departe, ni se apropie-, anume, că, „expediţia Argonauţilor… s’ar fi înapoiat prin Adriatica. Noi spunem că versiunea aceasta ar fi plauzibilă, cunoscând cum căutarea averilor, a descoperit oceane şi mări”… (în op. cit., p. 14; v., pentru întoarcerea Argonauţilor prin Adriatica, v. Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Freiburg 1989, pp. I-LXVII şi 1-542 inclusiv 5 hărţi).

Cetatea Ardea se va rezidi, dar soarta ei a fost să fie din nou pustiită, de data aceasta de către Samniţi (Strabon, 232.249; pentru o probabilă origine istro-ponto-carpatică a Samniţilor, v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, Freiburg 1989, aici amintim numai că Diodoros din Sicilia îi numeşte pe Samniţi, Brutti -v. supra, Bruttium-, şi că strămoşul acestora este Brettos, unul din fii lui Heracles); Ardea va fi iarăşi reclădită. numele ei păstrându-se până către zilele noastre (Ardea, pe via Ardeatina).

Interesant -pentrucă am ajuns la Metamorphoses şi la refacerea, de-atâtea ori, a cetăţii Ardea-, este nu numai prezenia rădăcinii Ar-, în cuvântul Argos, Argus (pentru paleta cuvântului Argos, vezi, Caşin Popescu, Urgeo propositum sau Din nou pe urmele izvoarelor la Etrusci, în revista Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 4, Ianuarie 1998, pp. 248-249), ci faptul că Argos (Argus), fiul lui Arestor şi al lui Mycene -eroul cu 3, 4, chiar 100 sau, după Aischylos, nenumăraţi ochi-, este metamorfozat, după moarte, de Hera, într’un Păun (Martial, XIV, 85), acea pasăre mare cu un penaj magnific, mai ales la mascul, colorat albastru-verzui, cu o coadă foarte lungă cu pene de colori diferite, pe care, când o rotează apar sumedenie de ochi de o splendoare rară (lungimea acestei păsări, incluziv coada, trece de 2,50 m); după o altă versiune, Hera nu l-ar fi metamorfozat pe Argus într’un Păun, ci ar fi pus ochii lui în penele din coada Păunului, pasărea ei dragă (Ovidius, Metamorphoses, 1. 722-723). Iată legenda morţii lui Argus (Ovid., Met., I, 667 şi urm,). Zeus trimite pe Hermes să o răpească pe Io (nume prescurtat de la Iole sau Iocasta s. a.), preoteasa Herei şi iubita lui Zeus, dar acesta nu reuşeşte decât, numai după ce îi adoarme toţi ochii lui Argus (care o veghia pe Io -Argus oculeus totus- din ordinul Herei), prin poveşti cu cântece din flaut (Syrinx, după numele nimfei pe care Pan a urmărit-o, şi când crezând că a prins-o, s’a trezit strângând în braţe un snop de trestii în care a început să sufle…) şi vrăjitorie, trecându-i bagheta sa magică pe deasupra pleoapelor deja ostenite, după care îi taie capul cu sabia sa încovoiată; desprins de gât, capul lui Argus se prăvale, de pe stânca pe care veghea, la pământ, şi peste cei o sută de ochi se aşterne noaptea… „Fiica lui Saturn îi adună; ea acoperă penajul pasării care îi este scumpă şi îi răspândeşte ca pe pietre preţioase în coada ei înstelată”: „Excipit hos uoculus que suae Saturnia pennis / Collocat et gemmis caudam stelantibus inplet” (Ovidius, Met., 722-723). Gestul Herei marchează răsplata postumă pentru fidelitatea lui Argus. Virgilius, nu va pierde ocazia să numere printre cei de partea lui Turnus, pe Io, păzită de Argus…

În acest context se cere a fi amintită şi legenda pasării miraculoase, Phoinix (lat. Phoenix), care odată ce se arde renaşte din propria-i cenuşă. Hesiod (Frg. 171) face menţiune despre longevitatea acestei păsări (ea atingea 972 de generaţii, raportate la oameni), iar Herodot (II, 73) spune că la fiecare 500 de ani ea se ducea la Heliopolis -oraşul soarelui, din Egipt, unde era adorată- cu rămăşiţele tatălui ei, învelite într’un ou pe care îl lucra din smirnă, pentru a le depune în templul soarelui (smirnă -greceşte smurua, lat. myrrha,fr. myrrhe, span. mirra-, este cuvânt thraco-dacic, nu cum se crede, vechi slav; cuvintele din limba latină, compuse cu prefixul mir-, sunt cuvinte vechi, pre romane, cu semnificaţii ce derivă din caracteristicele pasării Phoenix, le enumerăm fără definiţii: mirabilis, mirabiliter, mirabundus, miraculum, mirandus, miratio, mirator, miratrix, mire, mirifice, mirificus, miror, mirus, acesta din urmă părând a le cuprinde pe toate, întru cât înseamnă: uluitor, supranatural, miraculos, extraordinar, minunat, admirabil).

Legenda autoincinerării şi a renaşterii din cenuşă -simbol al veşniciei- nu este de origine egipteană, deşi se credea că Re şi Osiris erau reîncarnări ale ei, ci -s’a spus- indiană sau mai de grabă arabică, smirna fiind o răşină produsă de un arbore ce creşte în Arabia, deci provine de acolo. (Dacă nu uităm că la început Arabia desemna numai partea din Nordul teritoriului cunoscut azi sub numele Arabia, adică numai partea de Nord în care se aflau întinse suprafeţe de nisip, şi dacă vrem să observăm că rădăcina proto-indoeuropeană (după noi, pre-protothracică), Ar-, este prezentă şi în acest cuvânt, atunci înţelesul către care duce Ar- s’ar lărgi cu noţiunile: extraordinar, neobişnuit, imensitate de un acelaşi fel.)

Ovidius (Met., XV, 392 şi urm.), urmând tema pythagoriciană: „Omnia mutantur, nihil interit”, adică, „totul se schimbă, nimic nu se pierde” (această temă va fi reluată, în termeni adaptaţi fizicei moderne de Lavoisier prilejuind enunţarea legilor conservării massei şi a conservării elementelor), ţine să ne spună că Phoenix este unica pasăre care se renaşte singură (XV, 392 şi urm.). Legenda autoarderii şi a renaşterii din calda cenuşă, l-a dus pe cinicul Peregrinus Proteus, din Parion, de pe coasta Mysiei, în Asia Mică (Phrygia ad Hellespontum) -crezând în propria-i veşnicie? sau, cum au spus unii contemporani, gest desperat pentru a scăpa de cine ştie ce amenţări publice care apăsau asupra lui- să-şi dea foc, la Olympia, şi să ardă (în anul 167 d. Chr.) faţă cu privitorii (se pare că, Peregrinus este o poreclă dată cinicului de către Lukianos din Samosata, unul dintre martorii acestui singular autodafeu, consemnat într’o schiţă a sa, Peregr., 27, el trece însă, ca an al acestui eveniment, 165 d. Chr.).

Se ştie că Egiptenii reprezentau pasărea Phoinix sub aspectul unui stârc cenuşiu (Ardea cinerea); acest fapt conduce la ideea că în Italia această legendă a intrat odată cu Etruscii -anume apropieri între Etrusci şi Egipteni au fost semnalate deja de noi (în cartea Cine sunt Etruscii)- şi, implicit, la concluzia că originea acesteia ar trebui căutată, fie undeva în Asia vestică, la acele neamuri cu care s’au fost înrudit Etruscii sau cu care au venit mai des în contact, dacă nu chiar la strămoşii îndepărtaţi ai Etruscilor (pentru modul în care Egiptenii îşi reprezentau pasărea Phoenix, v. Herodote, Histoires, II, 73, text stabilit şi tradus de Ph.-E. Legrand, Paris 1948, nota 9, pp. 114-115). Amintim că Românii, continuatori ai Dacilor, au în mitologia lor o seamă de legende în care este vorba de biserici care se dărâmă în timpul când se construiesc, fără a se şti de ce, ele neputându-se termina, decât numai după ce în turnul lor s’a închis „Pasărea fermecată”, numită şi „Pasărea măeastră”, singura care prin puterile ei miraculoase putea duce la întregirea zidirii bisericii.

După acest excurs, mult prea lung dar nu întru totul depărtat temei, după cum se va înţelege din concluzia studiului de faţă, să ne întoarcem la tradiţii.

Înainte de aceasta, vrem însă, să subliniem -pentru o istorie a circulaţiei (şi răspândirii) cuvintelor (şi a neamurilor)- un fapt încă neobservat: ardar (derivat prin inversiune fonică şi alternanţă consonantică de la ardeal) înseamnă în limba berberă munte (Gsell, Hérodote, p. 108); apropierea este prea evidentă pentru a considera -cum se crede-, că ardar este un cuvânt de origine berberă, el este preluat de la Proto-Thracii cu care Berberii au venit în contact în Africa nord-vestică. De semnalat este că aceşti Berberi au rezistat până azi arabizării, şi, poate, şi faptul că ei locuesc în regiuni, să le zicem, ardaice (muntoase): în Aures (masiv muntos din Algeria Orientală), în marea Kabilie (o parte din masivul algerian, Tele) şi în Rif, un masiv muntos din Nordul Marocului.

* „Scylax din Carianda. Călătorie pe mare de-a lungul ţărmurilor locuite ale Europei, Asiei şi Libiei 68 (p. 56). „… Călătoria pe mare de la Istru pînă la Criumetopon este de trei zile şi trei nopţi, iar de-a lungul ţărmului de două ori mai lungă. Căci acolo se află un golf. În interiorul acestui golf există o insulă pustie, numită Leuce, care este închinată lui Ahile” (Izvoare…, p. 133; în Izvoare…, s’a strecurat o eroare: se spune că Scylax din Carianda „a trăit în secolul al IV-lea î. e. n.”; acest Scylax a trăit, cu toată aproximaţia, între anii 540 şi 480 a. Chr., şi a fost, ca iscusit navigator şi geograf, în serviciul lui Dareios I, între 519 şi 512, aşa că, scrierea cuprinzând sinteza periplelor pontice, chiar dacă va fi fost, pe alocuri, o compilaţie -cum se crede-, având ca titlu iniţial „Periploi”, ea a fost redactată, cel puţin pentru Pont, de Scylax -sub formă de dare de seamă-, cel mai târziu până la începutul anului 512 -facem această afirmaţie, cu toată încredinţarea, cunoscut fiind obiceiul Marelui Rege de a se informa bine aspra locurilor unde se pregătea să poarte războaie, anul 512 fiind anul când Darius porneşte războiul împotriva Scythilor (cf., Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Chrstos, Cap. I, Podul lui Darius, p. 11 şi § 11, Data construirii podului, pp. 91-92); am făcut această precizare, deoarece, în Izvoare…, se spune, fără a se explica: „Scrierea păstrată sub numele lui Scylax datează de pe la mijlocul secolului al IV-lea î. e. n.”; că acea sau acele dări de seamă vor fi fost sistematizate şi retranscrise postum, probabil în sec IV a. Chr., aceasta este o chestiune înafara preocupărilor noastre).

Această ştire ce se deţine de la Scylax se opune de plano oricărei situări a insulei Leuce în largul de mare unde se află Insula Şerpilor.

Această ştire mai are şi o altă însemnătate: ea sprijină, cu toată logica ipoteticului, „una din cele mai importante chestiuni ştiinţifice ce ni s’au prezentat în legătură cu cursul Dunărei: chestiunea genesei şi evoluţiunii Deltei Dunărei” -chestiune tratată pe larg de zoologul şi deltologul român, Grigore Antipa, în lucrarea sa: „Problemele ştiinţifice şi economice ale Deltei Dunărei”, despre care vom vorbi mai încolo.

* „Arctinos, Etiopia: „După ce Ahile pune pe fugă pe troieni şi pătrunde în oraş, este ucis de Paris şi Apolo. În jurul leşului se încinge o luptă înverşunată. Aias îl ia şi-l duce la corăbii, în vreme ce Odiseu ţine piept troienilor. Apoi ei îl înmormântează pe Antiloh şi expun cadavrul lui Ahile. Sosind Thetys, însoţită de Muze şi de surorile ei, îşi plânge copilul. După aceea Thetys răpeşte de pe rug pe fiul său şi-1 poartă în insula Leuce. Aheii, făcându-i mormânt prin îngrămădirea pământului, rânduiesc în cinstea lui o întrecere, iar pentru armele sale se iscă o ceartă între Odiseu şi Aias” (Izvoare…, p.4; v. supra, aceeaşi versiune).

* „Antigonos, Culegere de povestiri uimitoare, 122 (134). Se povesteşte şi despre insula Leuce că nici una dintre păsări nu se poate ridica în zbor deasupra sanctuarului lui Ahile” (Izvoare…, p. 149). Ştirea se referă la păsările aflătoare în insulă, ca fiind ale locului, nu la cele întâmplătoare care s’ar fi abătut pe acolo, pentru care expresia „nu se poate ridica în zbor” nu ar fi fost potrivită; aşa dar această „povestire uimitoare” nu se poate aplica Insulei Şerpilor unde nu se abat decât păsările de mare, obosite sau bolnave, atunci când nu trec pe deasupra ei sau pe lângă ea.

* „Nicandru, Metamorfoze, Fr. 58 Schneider (Antonius Liberalis, XXVII. Povesteşte Nicandru în cartea a IV-a a metamorfozelor)… Cu trecerea timpului (Artemis) a strămutat-o pe Ifigenia, ajunsă (acolo), în insula numită Leuce, pe lângă Ahile şi, schimbîndu-i înfăţişarea, a făcut-o zeiţă veşnic tînără şi fără de moarte. Şi în loc de Ifigenia i-a zis Orsilocheia. Ea a vieţuit dar alături de Ahile” (Izvoare…, p.153). Insula Şerpilor nu este o insulă aptă vieţuirii umane, deci nu aici Artemis „a strămutat-o pe Ifigenia” (în Izvoare…, o inadvertenţă: s’a scris Orsilocheia, corect, Orsilochia; despre originea carpato-istro-pontică a lui Artemis şi Ifigeniei, vezi C. P., Cine sunt Etruscii).

* „Euripide, Ifigenia în Taurida, 435-438 … atingând pământul cel cu multe păsări, / ţărmul cel alb, / unde – în marea neospitalieră – se află / «Alergările» strălucite ale lui Ahile?” (Izvoare…, p. 73). Euripide spune clar: „pământul cel cu multe păsări” şi „ţârmul cel alb”, ţărmul Insulei Şerpilor este întunecat ca fundul din care s’a fost răsărit, brun, şi pe alocuri roşiatic închis.

* „Euripide, Andromaca, 1260-1262 … Ahile, / care locuieşte într’o insulă, / pe ţărmul de argint, în interiorul Pontului Euxin.

Scolii la Andromaca 1262 Leuce: Insula Leuce, unde îşi petrece timpul Ahile, în mijlocul Pontului Euxin; de aci (vine şi numele) «Alergărilor lui Ahile» , despre care s-a vorbit în Ifigenia în Taurida” (Izvoare…, p. 73). Metafora „ţărmul de argint”, ne ajută şi ea la identificarea insulei Leuce (v. infra, impresia făcută lui Vlahuţă de ţărmul ostroavelor din Deltă, este aidoma cu spusa lui Euripide).

* „Pseudo-Scymnos, Periegesis, v. 787-793 … Apoi după ea (Peuce) – în mare – / e aşezată insula lui Ahile. / (Insula) are o mulţime de păsări domestice / şi oferă celor ce vin acolo o privelişte vrednică de un loc sfânt. / De pe ea nu poate fi văzut uscatul, / deşi se află faţă de pământul (insulei Peuce) ce-i stă înainte – la o depărtare / de numai patru sute de stadii, cum scrie Demetrios…” (Izvoare…, p. 173; parantezele ne aparţin). Depărtarea faţă de pământul insulei Peuce, păsările domestice, priveliştea vrednică de un loc sfânt, sunt amănunte de cel mai bun ajutor pentru recunoaşterea locului insulei Leuce (v. infra).

* „Pliniu cel Bătrân, IV, 13 (27), 93. Insula lui Ahile, din faţa lui Boristene, a fost amintită mai sus; ea se mai cheamă şi Leuce 38 şi Macaron 39. Calculele actuale o aşază la o sută patruzeci de mii de paşi de Boristene, la o sută douăzeci de mii de Tyras şi la cincizeci de mii de Peuce 40; circumferinţa ei este de circa zece mii de paşi” : „38 Cea albă „. Deşi plasarea insulei este greşită, distanţele sunt corecte”. : „39 «A celor fericiţi». Vezi Arrian, notele 30-32”. : „Diferenţa dintre această cifră (aprox. 74 km; cf. şi Ps.-Scymnos 796) şi actuala distanţă (46 km) poate da o idee despre viteza de înaintare a uscatului în mare (cf. Strabon, I, 3, 4 Şi 7), (Izvoare…, p.405). Distanţa indicată de Pliniu pentru insula Leuce, trebue înţeleasă, cum el însuşi spune, faţă de insula Peuce, şi numai aşa privită este corectă (v. harta anexă); ea nu se referă, deci, la Insula Şerpilor, cum cred autorii notelor respective -după cum nici circumferinţa indicată de Pliniu nu are în vedere Insula Şerpilor, care -în altă ordine de idei- nu ar fi putut fi numită, nici cum, „a celor fericiţi”. Notăm că „ideea despre viteza de înaintare a uscatului în mare”, invocată în nota 40, cuprinde prin ceea ce afirmă, două erori: una: insula Peuce nu se afla între braţele Deltei (cf. studiul nostru „Încercare de reconstituire a poziţiei geografice a Insulei Peuce”, în op. cit. supra, pp. 57 şi urm., şi Schiţele I şi II, pp. 449 şi urm.); a doua: Insula Şerpilor nu este Insula Leuce; şi ar mai trebui spus că, Insula Şerpilor, faţă de limita până la care ajunsese Delta cu uscatul care „înainta în mare”, se găsea pe vremea lui Plinius, la o distanţă sensibil mai mare decât 400 de stadii.

* „Arian, Descrierea călătoriei în jurul Pontului Euxin, 21, 1. Pentru cineva care ar naviga din regiunea acestei guri (Psilon) drept spre larg cu vîntul de nord-vest, se arată o insulă pe care unii o numesc Insula lui Ahile alţii Alergarea lui Ahile 30, iar alţii îi spun Leuce 31, după culoarea insulei. Se zice că zeiţa Tetis a înălţat din apă această insulă pentru fiul ei. Aici ar fi locuit Ahile. Pe ea se află un templu al lui Ahile 32 şi un idol de lemn cu lucrătura străveche. 2. Insula nu este locuită de oameni, ci pe ea pasc doar câteva capre. Se spune că şi acestea au fost închinate lui Ahile de către cei care au tras la mal aci. În templu se află nenumărate ofrande: cupe, inele şi pietre nestemate. Se mai află şi inscripţii – unele în limba latină, altele în limba elină, în metri, cu laude pentru Ahile. 3. Există şi unele închinate lui Patroclu. Căci cei ce vor să-i fie pe plac lui Ahile îl cinstesc şi pe Patroclu, împreună cu el. În insulă îşi au cuiburile o mulţime de păsări – ca pescăruşi, lişiţe, ciori marine, în stoluri nenumărate”:30 Arian face o confuzie între o peninsulă şi o insulă. Vezi Ovidiu, nota 109″; Arian nu face nicio confuzie, autorii notei nu ar putea altfel să susţină că insula Leuce este Insula Şerpilor, căci ei ştiu bine că pe această insulă stâncoasă nu se poate alerga şi nici loc de alergare nu este, mai ales pentru Ahile, ‘cel iute de picior’, confuzia din notă apare astfel ca urmarea logică a unei confuzii. „31 Albă . Această mică insulă stâncoasă de la gurile Dunării (vezi Pliniu cel Bătrîn, nota 40) a fost de timpuriu un loc de escală pentru corăbierii din Milet (vezi Vulpe, Dobroudja, p. 63)” : „32 Corăbierii din Milet i-au ridicat un templu lui Ahile Pontarhul, protectorul navigaţiei şi comerţului din Marea Neagră (cf. Ps. Scymnos, v. 791; Filostrat, Heroicos, 20, 32-47) . Această precizare ne uimeşte: nici Ps.-Scymnos, nici Filostrat nu pomenesc în locurile indicate în această notă -şi nicăiri altundeva-, că Milesienii i-au ridicat „un templu lui Ahile” (v., de pildă, supra, versul 791, transcris de noi, după Izvoare…; de altfel, această nefondată aserţiune vine în contradicţie cu ceea ce se spune, în continuare, în aceeaşi notă 32: „Pentru problematica insulei şi a divinităţii sale, care pare -de altfel ca şi Ahile propriu zis, care era şi el prehelenic- să fi fost de origine locală, probabil chiar tracică, vezi cartea fundamentală a lui I. Tolstoi…”; n. b.: textele din note care nu interesează direct subiectul nostru nu au fost transcrise). Ştirile acestui exact şi obiectiv Arian -cel mai îndrăgit elev al stoicului Epictetos- arată clar că insula Leuce nu putea fi „Insula Şerpilor”. De exemplu: printre păsările din insula Leuce, Arian numeşte lişiţile, or este bine ştiut că lişiţa este o pasăre care trăieşte pe bălţi, ascunzându-se printre sălcii sau în stuf -mediul prin excelenţă prielnic al acestor păsări fiind delta -şi că ea se asociază în cârduri, -„în stoluri nenumărate”, zice Arian; în Insula Şerpilor nu există bălţi, nici sălcii, nici stufăriş, – atunci? poate fi Insula Şerpilor insula Leuce?

* „Pausanias, III, 19, 11. Voi aminti aici o poveste despre Elena, pe care ştiu că o spun crotonoaţii, iar locuitorii din Himera sînt de acord cu ei. Se află o insulă în Pontul Euxin, la gurile Istrului, închinată lui Ahile. Aceasta se numeşte Leuce şi are un perimetru de douăzeci de stadii, este acoperită de o pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice. În ea se află un templu şi o statuie a lui Ahile” (Izvoare…, p.621). Nici detaliile date de Pausanias, contemporanul lui Arian, nu se potrivesc cu Insula Şerpilor, iar perimetrul indicat pentru Leuce, deşi mai mic decât cel dat de Plinius, este totusi de câteva ori mai mare decât cel al Insulei Şerpilor. Precizarea lui Pausanias : „în Pontul Euxin, la gurile Istrului” -pe care o fac toţi autorii antici când poziţionează insula Leuce-, arată, examinată mai îndeaproape, că nu poate fi în cauză Insula Şerpilor, căci aceasta, în antichitatea către care privim, se găsea mai aproape de ţărmul mării de la Nord de ea, îndreptată mai mult spre Tyras, decât către gurile Istrului, şi credem că nici astăzi, când Insula Şerpilor se găseşte mult mai aproape de gurile Dunărei decât odinioară şi cam la aceeaşi distanţă de cel mai apropiat, de ea, loc de pe ţărmul nordic, niciun navigator nu ar spune, vorbind despre Insula Şerpilor, că se află „la gurile Dunărei”. Acesta este un amănunt-argument care nu poate fi neglijat în căutarea acelei insule Leuce „de la gurile Istrului”.

* „Filostrat, Heroicos, 20, 32 (p. 745) … Vierul. …în Pont se află o singură insulă, aşezată mai mult spre coasta ospitalieră pe care o ai la stânga când intri în Pont. E lungă de treizeci de stadii şi lată nu mai mult decât de patru. Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii – cum se întîmplă -, iar cei din jurul templului sînt sădiţi în rînduială. … Statuile din templu reprezintă pe Ahile şi Elena uniţi de parce. 33. … Tetis rugă pe Poseidon să scoată din mare o insulă, unde ei să locuiască.

Acesta luă aminte cît de întins este Pontul şi că în el nu se află nici o insulă – fiind o mare fără nici un loc de locuit – şi scoase la iveală insula Leuce, în felul cum am arătat-o, pentru ca Ahile şi Elena să poată sălăşlui în ea, iar corăbierii să aibă un loc de oprire în largul mării unde să-şi arunce ancora. 34. Ca stăpân asupra întregului element al apelor, după ce privi la fluviile Termodont, Boristene şi Istru cum îşi varsă în Pont valurile lor năprasnice şi mereu în clocot, el grămădi nămolul fluviilor, cărat de mare, din Scythia, şi închipui o insulă -în felul cum am spus -, fixînd-o de fundul Pontului” (Izvoare…, pp. 659 şi 661). Perimetrul insulei Leuce indicat de Flavius Philostratos -care scrie pe la începutul secolului III după Christos-, este, de asemenea, mult mai mare decât cel al Insulei Şerpilor; speciile de arbori pe care el le menţionează fac parte din vegetaţia Deltei Dunărei, unde se pot vedea mai peste tot, ele nu sunt specii cărora să le priască un mediu cu salinitate pronunţat marină cum este cel din Insula Şerpilor. De tot ajutorul în identificarea insulei Leuce este şi informaţia furnisată de Filostratos, în care se spune că Poseidon „grămădi nămolul fluviilor” şi îl fixă „de fundul Pontului”, deci nu o stâncă, cum, poate i-ar fi fost mai uşor zeului, având în vedere că pentru fixarea insulei trebuia să întărească şi nămolurile cărate de fluvii, pe când stânca era gata întărită şi bine fixată de fund. O asemenea idee nu s’ar fi putut forma, în închipuirea niciunui autor antic, dacă insula Leuce ar fi fost Insula Şerpilor. Această ştire adusă de Philostratos, grăieşte limpede că Insula Şerpilor nu era cunoscută în antichitate (v. infra, argumentele pe care se bizue această afirmaţie). Ne găsim aici în faţa unei tradiţii care elimină Insula Şerpilor din orice asemuire a ei cu insula Leuce şi obligă, a fortiori, la căutarea ei în altă parte. Adică în acea parte a Pontului unde a situat-o celebrul matematician, astronom, astrolog, geograf şi teoretician al cunoştinţelor exacte din timpul său, Claudios Ptolemaios: în spaţiul Moesiei Inferioare în care se cuprindeau şi gurile Istrului cu tot ce li se învecinau. Mai sunt şi alte amănunte notate de Filostrat, care însă nu aduc noutăţi, întru identificarea insulei Leuce, diferite de cele deja consemnate de predecesori -el scrie cam pe la mijlocul secolului III p. Chr.-, după cum mai sunt şi alţi autori antici care pomenesc de insula Leuce (Strabon, Herodian Gramaticul, Maximus din Tyros, geograful din Alexandreia Dionysios Periegetul ş. a.), dar ştirile aduse de ei, fie sunt simple menţiuni fără importanţă pentru recunoaşterea sau localizarea insulei, fie că repetă pe unele deja spuse, sau sunt confuze (Hacataios din Abdera, Lycophron), şi ca atare, acestora nu li s’a făcut loc anume printre descrierile notate mai sus.

* „Ptolemeu, Aşezarea Moesiei Inferioare (Harta a IX-a a Europei), III, 10, 9. Insulele situate în vecinătatea Moesiei inferioare în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o -(7. Ţărmul începând de la gura cea mai de miazănoapte a Istrului şi pînă la gurile fluviului Boristene şi ţinutul din interior, pînă la fluviul Hierasos)sînt: .. şi insula lui Ahile Leuce (care are gradele) 57°30′ (şi) 47°40′ (Izvoare…, p. 549 şi 555). Oricum s’ar voi să se aranjeze coordonatele ptolemeice care slujesc la reconstruirea hărţilor lui (definitivate cam în jurul anilor 160, orientându-se, de sigur, după imaginea lumii unui Herodot -vezi, pentru aceasta, harta întocmită de George Rawlinson pentru a explica Scythia înfăţişată de Herodot, în The History of Herodotus translated by George Rawlinson, New-York, 1944, reprodusă de Caşin Popescu, în op. cit., Harta XVI, p. 452-, a unui Eratosthenes, a unui Strabon sau a unui Marinos din Tyros), locul corespunzător insulei Leuce, nu poate cădea peste Insula Şerpilor (dacă, bineînţeles se păstrează riguros reciprocitatea distanţelor dintre nodurile reţelei lui Ptolemaios). Din această cauză geograful dobrogean C. Brătescu, în harta pe care a reconstituit-o pentru „Dacia şi Moesia după Ptolemaeu”, s’a văzut silit să poziţioneze insula Leuce, mult mai la Nord de gurile Dunărei (C. Brătescu, Dacia şi Moesia după Ptolemaeu. Sec. II d. Cr., în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Anul XLII, 1923, Bucureşti 1924, harta respectivă, lipită după p. 16; v. şi Caşin Popescu, op. cit. supra, Harta XVII şi comentariul însoţitor, pp. 455-456). Trebue să spunem şi aici: nici una din încercările de a reprezenta, după Ptolemaios, aşezarea Daciei şi a Moesiei inferioare (etc), nu coincid între ele. Poziţia oraşelor „de lângă fluviul Dunărea” şi a gurilor de la „prima despărţire a lor de la cetatea Noviodunum” -de asemenea şi „aşezarea coastei după gura sacră” (Peuce)-, diferă de la autor la autor. Una din cele mai reuşite hărţi ale Istrului din acea vreme, şi al ţărmului stâng al Pontului Euxin, ar fi fost aceea a lui C. Brătescu, dacă el nu ar fi stăruit în greşala de a crede că, în primul veac după Christos, Boreum se găsea mult în josul braţului Sulina, după actualul „marele M”, foarte puţin înapoia localităţii cu acelaşi nume: de aici greşita poziţionare şi a celorlalte guri şi imposibilitatea de a se fi poziţionat satisfăcător, insula Leuce. Acesta constitue încă un detaliu -hotărîtor- care ne-a impus reconstituirea, în zonă, a hărţii după coordonatele date de Ptolemaios, în căutarea locului unde s’a fost aflat „insula lui Achile, Leuce”, loc, evident, care să corespundă întru totul şi descrierilor autorilor antici.

Elemente de identificare a „Insulei lui Achile, Leuce”.

1. Sub ştirea lui Scylax care ne spune că Leuce este situată într’un golf, am amintit de „chestiunea genezei şi evoluţiei Deltei Dunărei” şi am menţionat lucrarea lui Gr. Antipa, „Problemele ştiinţifice şi economice ale Deltei Dunărei”. Într’o lucrare ulterioară acesteia, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice, publicată la Bucureşti în 1921, Antipa aduce unele precizări ce interesează subiectul nostru. „Din descrierea ce am dat-o până acum -spune deltologul nostru-, s’a văzut că Delta Dunărei se prezintă ca un enorm lac adânc de aproape 2 m sub nivelul mării, traversat în toate direcţiile de diguri mari longitudinale şi transversale, care sunt grindurile, şi acoperit la suprafaţă cu o pătură plutitoare de stuf, numită plaur.

Acest enorm lac reprezintă în parte vechiul estuar al Dunărei – adică un larg golf al Mărei Negre în care se vărsa Dunărea – şi care a fost închis la gură printr’un lung cordon litoral de origină marină; la acesta, apoi, s’a alipit în urmă succesiv – cum continuă a se alipi şi astăzi – noi porţiuni de mare, închise prin alte cordoane litorale. Dunărea se vărsa atunci în acest golf între malurile înalte ale Isaccei şi malul proeminent al Basarabiei de la mănăstirea Terespont, adică în dreptul cetăţii romane Noviodunum.

Factorii naturali care au conlucrat la transformarea acestui estuar în deltă şi la formarea mai departe a deltei, astfel cum o vedem astăzi cu toate formele ei de teren şi elemente ce o compun, sunt: forma şi direcţiunea generală a coastei, valurile şi curentul mării, vânturile dominante, relieful şi natura fundului estuarului, curentul fluvial şi aluviunile aduse de el în suspensiune, salinitatea apei, vegetaţiunea şi eventual şi vreo mişcare isostatică. Forma actuală a Deltei nu este dar decât o rezultantă a acţiunii acestor agenţi naturali, care au conlucrat şi în trecut cum lucrează şi astăzi, participând, fiecare după împrejurările ce se prezintă în diferite momente, întrun grad mai mic sau mai mare la continuele transformări ce se petrec”, (op. cit., pp. 66-67; v., de acelaşi, Câteva probleme ştiinţifice şi economice privitoare la Delta Dunărei, în An. Acad. Rom. Mem. Seci. Şt., Seria II, Tom XXXVI, Bucureşti, 1914); ipoteza formulată de Antipa, că Marea Neagră prezenta la începutul formării deltei Dunărei un mare golf al cărui cel mai avansat ţărm, în Dobrogea, pătrundea până aproape de Noviodunum, a fost, în principiu, acceptată de toţi geografii români, unii dintre aceştia făcând, în legătura cu forma, întinderea şi vârsta geologică a acestui golf, unele consideraţiuni care însă nu ating realitatea existenţei acestui golf (exemplu, geograful Dobrogei, C. Brătescu, în lucrarea sa, Delta Dunărei, geneza şi evoluţia sa morfologică şi cronologică, publicată în Buletinul Societăţii Regale de Geografie, Tom XLI, 1922, Bucureşti 1923, considera că vârful acestui golf „înainta departe în susul Dunărei”, deci dincolo de Noviodunum, cum credea Antipa, etc.).

În acest context, pentru a arăta, încă o dată, cât de interesaţi sunt istoricii occidentali să cunoască istoria acestei părţi de lume unde locuim noi Românii, o remarcă se impune: în Der Kleine Pauly Lexikon der Antike, la baza căruia stă bine cunoscuta „Pauly’s Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft”, fondată de filologul clasicist August Pauly, şi reeditată în formă nouă de filologul german Georg Wissowa (în colaborare cu W. Kroll, K. Mittelhaus şi Konrat Julius Fürchtegott Ziegler, acesta din urmă fiind şi editorul lui Der Kleine Pauly, împreună cu Walther Sontheimer -primele patru volume- şi cu Hans Gärtner -volumul cinci) sunt trecute cinci localităţi Noviodunum -toate câte s’au aflat în ţinuturi celtice, dar Noviodunum, cetatea romană de la Dunăre, din Dobrogea Dacilor, nu este menţionată. Cel ce semnează informaţiile respective este istoricul din Zürich, Ernst Meyer (profesor doctor!), care cunoaşte şi geografia lui Ptolemaeos şi Tabula Peutingeriană şi Itinerarium Antonini, lucrări unde această cetate romană apare bine localizată. Ea ar fi rămas total ignorată de asemenea lucrări, dacă istoricul român, I. Barnea, nu i-ar fi făcut menţiune în Encidopedia dell’arte antica, vol. V, Roma 1963, s. v., pp. 566-567. Tot în legătură cu Noviodunum,o luare aminte şi o precizare. Istoricul german din fosta D.D.R., Manfred Oppermann, bine documentat în unele privinţe, afirmă: „Cu excepţia oraşelor greceşti vest-pontice teritoriul Moesiei Inferioare era locuit în exclusivitate de triburi thracice. Pentru asigurarea liniei Dunărei Romanii au organizat pe locul sau în imediata vecinătate a populaţiei autohtone lagăre militare fortificate. Cele mai importante sunt Noviodunum, Troesmis, Capidava, Durostorum, Transmarisca, Sexaginta Prista, Iatrus, Novae, Oescus, Augusta, Almus, Ratiaria şi Bononia”, (M. Oppermann, Thraker zwischen Karpaten und Agäis, 1. Auflage 1984, Printed in GDR, Kap. 8 „Das Thrakischesiedlungsgebiet auf der Balkanhalbinsel während der römischen Zeit”, p. 212). Aceasta spune că actuala Isaccea a existat ca aşezare a Dacilor înainte de prezenţa Romanilor la malul dobrogean al Dunărei, ea nu s’a format ulterior, cum se spune de către istoricii noştri, pe locul cetăţii romane, ci Noviodunum s’a aşezat pe locul Isaccei -al cărei nume mai vechi nu se cunoaşte- sau lângă ea. În legătură cu prima afirmaţie a lui M. O. trebue precizat că o serie de consideraţiuni şi argumente (care nu îşi au locul a fi expuse aici) dovedesc că în toate polisurile vest-pontice întemeiate de Greci, Thracii, respectiv Geţii şi Dacii, s’au aflat acolo şi au continuat să trăiască lângă colonii Greci, după cum se deduce din descoperirile de ceramică locală de factură cert thraco-geto-dacă şi după unele inscripţii în care apar nume de localnici, ex. soţii Saine şi Tibeios, pomeniţi într’o inscripţie găsită la Histria, al căror nume numai grecesc nu poate fi. De altfel, cercetările arheologice şi săpăturile de sondaj efectuate, în ultimul timp, pe ţărmul vestic al Pontului, în imediata vecinătate a coloniilor greceşti, uneori chiar sub temeliile lor, au scos în evidenţă că acolo au existat aşezări autohtone, continuui, începând din neolitic şi până în vremea romană, aparţinând diferitelor culturi locale (v., de exemplu, Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 182, Harta răspândirii vestigiilor getice şi trace din Dobrogea, reprodusă după R. Vulpe, I. Barnea, în Din istoria Dobrogei, II, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti 1968, Harta III).

Să revenim la studiile lui Grigore Antipa. După ce acesta arată că „insula Letea” -odinioară aflată în acel larg golf al mării-, era, „chiar la originea ei, o insulă mare limitată la Nord prin Gârla Şontea -care gârlă era încă pe la începutul secolului trecut un mare braţ de Dunăre- unind braţul Chiliei din faţa Ismailului cu braţul Sulinei la cotul de la vechea milă 23″, continuă: „Pe tot lungul grindului Caraormanului, în centrul Deltei, în grindul Letei etc., se găsesc nisipuri cu scoici de origină marină… Astfel de ex. grindul de la Vâlcov, grindul Letei, grindul Caraorman, grindul Crasnicol, grindul Ostrovul Lupilor etc.; toate acestea sunt de origină marină -resturi de vechi cordoane litorale- şi ne pot da aşa dar, o nouă serie de desluşiri asupra modului cum s’a format Delta Dunărei şi cum a evoluat ea” (pp. 61, 62 şi 66). Şi precizează: „Ceea ce deosebeşte însă cu totul regiunea Deltei de partea din sus a Dunărei inferioare este zona ei inundabilă, adică delta propriu zisă sau, mai bine zis, cele trei mari insule cuprinse între cele patru braţe principale, numite: Insula Letea, Insula Sf. Gheorghe şi Insula Dranovului” (ibid., p. 61), dintre aceste trei insule, Insula Letea având un statut particular, pe această insulă prezenţa de „nisipuri cu scoici de origine marină” datorându-se acţiunii mării (pe vremea când era cuprinsă în mare, valurile şi furtunile bătând-o din toate părţile), şi mai apoi, inundaţiilor provocate de fluviu, pe urma cărora au ajuns şi s’au depus în insulă toate acele resturi de provenienţă marină, -căci insula Letea nu provine dintr’un cordon litoral, ca insula Sf. Gheorghe şi insula Dranovului. Şi, tot Antipa: „Ceea ce caracterizează mai mult Insulele Deltei, sunt nenumăratele bălţi adânci cu stufăriile ce le acopăr”, (ibid., p. 63), adică exact mediul „lişiţelor” şi „stârcilor albi” („bâtlanilor”), păsările pomenite de Pindar şi de Arian (supra).

Antipa aduce prin cele de mai sus -şi acesta este cel mai preţios argument pentru localizarea Insulei Leuce-, confirmarea -reciproca, în perspectivă temporală inversă, este şi ea adevărată- ştirii lui Scylax care plasează insula Leuce „într’un golf al Pontului” (supra). Despre existenţa unui golf al Mării Negre pe locul actualei delte a Dunărei, vorbea deja Hansenius în a sa „Ost-Europa nach Herodot (Dorpat, 1844, p. 12). Mai notăm că Antipa, înafară de insulele care apar în textele citate, arată că mai sunt şi altele -pe unele din ele le şi numeşte- aceasta pentru a ne „da o idee de câteva din numeroasele faze prin care a trecut Delta până a ajuns în starea ei actuală” (ibid., p. 62). Această realitate, ştiinţific documentată de Antipa, are şi ea adeveriri antice: „… Între gurile de mai sus ale Istrului întâlneşti nişte insule mărunte”, ne informează geograful din Amaseia Pontului, Strabon (VII, 3, 15); „sunt şase insule între gurile Istrului”, zice şi geograful din Roma Cezarilor, Pomponius Mella (II, 7, 98).

2. Naturalistul român, specialist în geologie, George (Munteanu) Murgoci, care a întreprins cercetări geologice în Dobrogea, în Sudul Basarabiei şi în Deltă (în 1914), stabileşte că insulele Letea şi Caraorman pe care se găseşte un strat de argilă şi loess cu resturi de Elephos primigenius şi Rinoceros antiquitatis, etc., dovedesc un relief de câţiva metri deasupra mării interpretabile ca suprafeţe proeminente ale unui subasment formând un relief anterior Deltei actuale. George Vâlsan, geograf român, fost profesor la Universitatea din Cluj şi mai apoi la aceea din Bucureşti, membru al Academiei Române în 1920, reia studiile lui Murgoci -pe care le confirmă- şi arată că şi grindul Chiliei, odinioară adevărată insulă, este un fragment detaşat de o manieră destul de enigmatică din Sudul Basarabiei, acoperită înainte de o pădure de antistepă” (Nouvelles Hypothčses sur le Delta du Danube, în Bul. Soc. Reg. de Geogr., Tom. LIV, 1935, pp.32-33; v., tot acolo, referirile la cercetările lui Murgoci). C. Brătescu spune şi el acelaşi lucru (op. cit., p. 27). Aceasta este o realitate a naturii care nu admite controverse şi nu este cazul a mai aduce în sprijinul ei alte dovezi.

3. Cea mai mare parte a Deltei e acoperită de lacuri; „afară de grindurile Letea şi Caraorman mai întinse,… celelalte nu sunt decât nişte limbi înguste de nisip care însoţesc gârlele sau se înşiră paralel cu ţărmul mării, despărţite prin întinderi de lacuri” (G. Vâlsan, Dobrogea, în Bul. Soc. Reg. de Geogr., Tom. LIV, 1935, p. 67, articol publicat postum).

4. Descriind Delta timpului său, Vâlsan spunea: „… Delta e aproape pustie de aşezări omeneşti… Omul e rar în cuprinsul Deltei” (op. cit., loc. cit.). Aşadar, când Arian spune: „Insula nu este locuită de oameni, ci pe ea pasc doar câteva capre”, trebue să-1 credem, căci el arată, şi aici, un adevăr istoric.

5. Cea mai întinsă pădure de stejari se află în ostrovul Letea -„pădurea cea frumoasă de stejari”, spune N. Densuşianu: „Pădurea Letei 1„, întinsă pe „o suprafaţă de 2000 hectare” (op. cit., p.101 şi n. 1); pe grindul Letea „sînt păduri de stejar în amestec cu alte esenţe (2000 ha)”, spun A. C. Banu, L. Rudescu în Delta Dunării (Bucureşti, Cap. 11, p. 213: lucrarea a fost elaborată: Capitolele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 14 de A. C. Banu – Capitolele 9, 11, 13, 14 de Dr. L. Rudescu). În Indexul alfabetic al principalelor elemente geografice şi localizarea lor, care completează această lucrare, se mai spune: „Letea, pădure relictă de esenţe tari pe grindul cu acelaşi nume” (p. 269).

„Aşezate de o parte şi de alta a braţelor de azi şi mărturie a unor braţe vechi, grindurile fluviale sunt acoperite de păduri de sălcii, dintre care cele mai frecvente sînt Salix alba, S. fragilis, pentandra, purpuea, triandra, aurita, amygdalina, rubra şi cinerea, alături de plopul alb (Populus alba)” (op. cit., supra, Cap. 9, p. 171). Iată ce spune „Herodian (Gramaticul)” în „Cartea a XII-a, I, 313, 10. Leuce, şi nume comun 5 şi nume propriu. Ca adjectiv înseamnă cea albă , dar este şi insula Leuce, unde cuvântul are mai mult valoare de epitet. Peuce este şi o insulă pe Istru…” : „5 Plop .” (Izvoare…, p. 627). Observăm însă că lenkh,hz (h) desemna plopul alb şi lenka, ado (ad) era adjectivul feminin care însemna alb (cf. A. Bailly, Dictionnaire grec-français, s. v.), aşa dar, traducerea din Izvoare… este neglijentă, dacă nu chiar incorectă, pentrucă ea derutează, nu ne ajută la identificarea insulei Leuce, aşa cum a înţeles Herodianos din Alexandreia, după care putem, întradevăr, recunoaşte insula Leuce, prin preţioasa sa informaţie: „Leuce înseamnă şi Plop alb”, -un arbore care nu se poate vedea pe Insula Şerpilor.

6. Există în Deltă o faună „autohtonă (pisici, vulpi, nurci, vidre, hermine)” (C. A. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 9, p. 168), pe grindurile Caraorman şi Letea grămădindu-se în deosebi iepurii şi mistreţii (pentru răspândirea acestora din urmă, vezi, în op. cit., harta “Fauna Deltei”).

7. „Aşezată la 45 km. de Sulina cu suprafaţa ca un trapez, Insula Şerpilor are o întindere de 17 ha. şi e înaltă de 40 m., cu ţărmul rupt din toate părţile. E formată din gresii şi conglomerate asemenea celor din unele părţi ale Dobrogei şi e acoperită în parte de câteva petece de loess şi terra rossa. Nu e locuită. Pe ea se află un far şi gardienii trebuitori; în unele ierni grele (1929) au fost izolaţi, din cauza îngheţului Mării în jurul insulei, timp de 2 luni. Flora sărăcăcioasă aparţine stepelor, iar fauna ei sărăcă e formată din elemente ce au ajuns prin sbor, înnot sau duse de vânt. E un popas important al păsărilor călătoare” (I. Simionescu, Ţara noastră, Bucureşti 1937, p. 212). Este imposibil de asemuit această insulă cu insula Leuce. Nu i se potriveşte niciuna –n i c i u n a– din descrierile antice. Singura potrivire este că se află în faţa gurilor Dunărei, o alta nemai fiind după timpul scurs de la ultimul punct pus ultimei descrieri a insulei Leuce, deci în timpul venit după ce ultima corabie romană a mai plutit pe apele Pontului, şi după aceea, până la apariţia portulanelor. Aşezată la 45 km de gura braţului Sulina (supra), ea se găsea în antichitate, când această gură se numea Boreion Stoma, la circa 85 km, o distanţă mult prea mare pentru a fi putut fi întâlnită sau văzută de navigatori, cunoscut fiind faptul că în acele vremi, în Pont, se făcea o navigaţie de cabotaj (de la comptuar la comptuar, de la port la port, pe lângă ţărm), fapt care, şi principial, elimină folosirea unui loc de escală (v. infra).

8. Am arătat în altă parte (Caşin Popescu. op. cit., Cap. 5 Harta Istrului între secolul VI a. Chr. şi secolul II p. Chr. Descriere, argumente, mărturii, pp. 32-56). că gurile Istrului, în vremea lui Ptolemaios (Ptolomaeus, Ptolomeus) şi Arrianos, întâlneau apa Pontului în golful pe care aceasta îl făcea în faţa lor, înapoia marelui M” de pe actualul braţ al Sulinei, adică la o depărtare nu mai mică de 40 km de ţărmul de acum al mării. Cum faţă de acest ţărm Insula Şerpilor se află la circa 46 de km (cf. Izvoare…, p. 405, n. 40), înseamnă că Scylax, a cărui misiune era să exploreze ţărmul de apus al Pontului, nu a putut întâlni Insula Şerpilor în golful pe care îl descrie, ci o altă insulă, adică pe aceea care se numea Leuce. El nu a putut întâlni Insula Şerpilor nici mai departe, navigând dincolo de golf, deoarece distanţa de la acesta din oricare punct al lui şi Insula Şerpilor nu se putea găsi sub 300 de stadii, adică sub 55 de km. Ne-am referit la Scylax, întru cât acesta era recunoscut ca unul din cei mai iscusiţi navigatori ai vremii sale, şi ca trimes al lui Darius să cerceteze ţărmul scythic al Pontului, va fi ieşit, de sigur, din canoanele obişnuite ale navigaţiei. Imigranţii milesieni cum şi toţi acei navigatori greci pătrunşi în partea vestică a Pontului, preocupaţi de interese comerciale şi de descoperiri de locuri prielnice pentru instalarea (deschiderea) de factorii, pe de o parte nu urmăreau să se abată prea mult de la ţărm, pe de alta nu puteau să nu respecte cu stricteţă, şi mai ales din prudenţă, ştiinţa de atunci a navigaţiei cu regulile ei. Acele reguli prevedeau ca în caz de furtună navigatorii să tragă repede la ţărm şi să-şi asigure corăbiile. Cum se naviga sub forţa vântului, adică cu pânze, distanţa până la care navigatorii din antichitate se puteau depărta de la ţărm, nu va fi fost mai mare decât aceea care permitea ochiului să zărească -ziua sau noaptea- dunga ţărmului. Se deţine de la Strabon una din principalele învăţături întru ale navigaţiei: mh pelgizeiu , adică „nu călători pe ape adânci”; şi cum se ştia din descrierile făcute de cei ce s’au abătut în apele mării Pontului că acestea sunt ridicate ades şi pe neaşteptate de furtuni, când fundul mării abia de se mai putea vedea, distanţa navigării faţă de ţărm, va fi fost în Pont destul de mică. Acestea ne sunt temeiurile care ne-au îndreptăţit să afirmăm cu toată convingerea că în antichitate Insula Şerpilor nu a fost cunoscută. Dar nici nu aveau cum a o cunoaşte într’o mare în care se naviga strict com ercial, de-a lungul coastelor, între porturi, navigaţia de cursă lungă, cu bornaj (după stele sau soare), nefiind în prielnicie în „Pontul întunecos” nici chiar pe vreme bună, acolo, oricând, din cer senin, putându-se deslănţui acele vânturi puternice şi primejdioase, ce înnegresc şi cerul şi marea, descrise viu, cu spaimă, de unii autori antici.

Toate cele câte s’au spus mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm, fără teama de a greşi faţă de adevărul istoric, că „Insula lui Achile, Leuce” trebue identificată cu Insula Letea. Ea -nu Insula Şerpilor- se găsea odinioară în golful unde a cunoscut-o Scylax. „Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii – cum se întâmplă”, aşa cum relatează Vierul lui Filostrat, ea prezintă o „suprafaţă de şes cum se citeşte în lexiconul lui Hesychios din Alexandreia, ea -nu Insula Şerpilor- se aseamănă întru totul, fără nicio cât de cât întemeiată excepţie, tuturor descrierilor făcute de autorii antici care au amintit-o. Ea purta numele de „Albă” din cauza mulţimii păsărilor (albe) „care îşi fac acolo cuibul” (Scolii la Nemeene, supra), cum şi azi şi-l fac stârcul-alb-mare, egreta-albă, călifarul alb, vulturul codalb (Halietus albicilla), aici veneau în migrare, din mediterana, pescăruşii argintii şi culicul-de-mare pasăre de un negru lucios având pieptul şi pântecele dalbe. Aici, în insula Letea, se afla acea „pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice” despre care vorbeşte Pausanias (supra), aici se putea vedea „păduricea sfântă” despre care povesteşte Vierul thrac, prietenului său, Fenicianul (op. cit., supra, p. 661). Ea arăta o „privelişte demnă de un loc sfânt” (Ps.-Scymn., supra). Ea era „lungă de treizeci de stadii şi lată nu mai mult decât patru”, aşa precum ştia Vierul lui Filostrat (adică, în metri, lungă de aprox. 5500 m şi lată de aprox. 750 m; un stadiu măsura cca 180 m -în Izvoare…, p. 589, n. 29 se indică 177,6 m-, dar distanţa varia de la stadion la stadion: la Delfi era de 177,35 m, la Epidauros 181,30 m, la Athena 184,30 m). Ea a putut avea un înconjur de circa 10000 de paşi, cum spune Plinius („cingitur circa X, p…”); observăm că cifra dată de Plinius corespunde, destul de bine, cu înconjurul insulei făcut pe laturile indicate de Vierul lui Filostrat (pasul, ca măsură itinerară, era egal cu 1,4875 m). Pausanias notează pentru perimetrul insulei Leuce o cifră cam de 3,3 ori mai mică decât aceea dată de Plinius, dar se cuvine a aminti că această cifră Pausanias o deţine de la nişte „crotonoaţi” -cum însuşi o spune-, poate buni ştiutori de legende către care erau înclinaţi, dar nu şi de date geografice care cer o anume iniţiere. Când Mella scrie „parva ad modum”, („aproximativ mică”), nu trebue înţeles „mică”, deoarece el foloseşte această comparaţie faţă de insula Peuce, care era foarte mare („nu mai mică decât Rhodos”, zice Scymnos din Chios, -Rhodos fiind cea mai mare insulă de lânga coasta de Sud-Vest a Asiei Mici, lungă de 78 km şi largă de 35 km), după cum se înţelege din chiar paragraful citat (supra). În toată această privinţă un lucru este cert: niciuna din mărimile de mai sus nu se potriveşte Insulei Şerpilor a cărei „circumferenţă, după planul ridicat de ofiţerii ruşi în a. 1823”, era „de 925 sagene, séu 1 km, 973m” (N. Densuşianu, op. cit., p. 99, nota 1, după Koehler, Mémoire sur les îles et la course consacrées ŕ Achille, în Mémoires de l’Accadémie de St.-Pétersbourg, Tome X din a.1825, p. 600).

Acestea spuse, mai rămân de explicat -din ştiri- două afirmaţii.

a1. Plinius cel Bătrân spune clar că insula Leuce se află la cincizeci de mii de paşi de Peuce, respectiv la cca 74 de km. În acea anonimă „Periegesis” citată în Izvoare… sub Pseudo-Scymnos (titlul ei adevărat se pare a fi fost „Periegesis ad Nicomedem regem”, autorul fiind un anume Pausanias din Damascos) se spune -după „Demetrios din Callatis”, care este mai puţin clar decât Plinius-, că Leuce „se află -faţă de pământul ce-i stă înainte- la o depărtare de numai patru sute de stadii” (supra). Cum patru sute de stadii fac tot 74 de km, prin „pământul ce-i stă înainte” trebue înţeles cel al Insulei Peuce, pământ continental, ferm, cum am arătat în altă parte (Caşin Popescu, op. cit., loc. cit, supra), nu nisipurile, nămolurile şi smârcurile dintre braţele de pe atunci ale Istrului şi Marea Pontului (unde au spus cei mai mulţi că s’ar fi aflat insula Peuce), acestea neputând îndreptăţi expresia -citată, supra– din Periegesis.

Dacă măsurătoarea se începe de acolo de unde spune Strabon că se întâlneşte Insula Peuce, „mergând în sus pe gura Sacră” (Hieronstoma), atunci, socotind cu 120 de stadii, cât arată Strabon că erau între Insula Peuce (de la capătul ei cel mai avansat spre răsărit, către mare) şi gura Sacră, şi adunând la acestea numărul de stadii dintre gurile: Sacră, Naracion, Calon şi Boreion -în faţa căreia se afla insula Leuce- date de Arrianos -respectiv, 120 de stadii între gura sacră şi Naracion, 60 de stadii între Naracion şi Calon, 40 de stadii între Calon şi Boreion, se fac 340 de stadii, la care, ar trebui să adăugăm încă 60 de stadii pentru a da peste cele 400 de stadii indicate de Plinius Secundus şi de Demetrios din Callatis ca fiind între Insula Peuce şi Insula Leuce; observăm însă că între gura Boreion şi marginea de apus a Insulei Letea în vremea când ea se găsea în golful identificat de Antipa, va fi fost (corespunzător localizării făcută de noi pentru gura Boreion -v. C. P., op. cit., Schiţa 2, Istrul din Geţia în sec. I-II d. Chr.) cam tot 60 de stadii sau 11 km: aceasta este o depărtare de ţărm accesibilă corăbierilor în anotimpurile favorabile navigaţiei, când se dispune de o vizibilitate bună, şi corespunde şi cu ce povestea Vierul lui Filostrat: „Că în Pont se află o singură insulă, aşezată mai mult spre coasta ospitalieră”, cu alte cuvinte, mai aproape de ţărm decât spre largul mării, cum de sigur nu s’ar fi putut spune despre Insula Şerpilor; afirmaţia: „o singură insulă” arată şi ea că Insula Şerpilor nu era cunoscută. Aşa dar, localizarea insulei Leuce făcută de Plinius şi aceea similară din Periegesis permit, şi ele, identificarea „Insulei lui Achile, Leuce” cu insula Letea.

a2. Cea de a doua explicaţie este legată de numele Leuce dat insulei. S’a arătat (supra) că în greaca veche lenkh însemna, ca substantiv, „Plop alb”, ca adjectiv, feminin, „albă”.

În Scolii la Nemeene, IV, 79a (reluăm citatul) găsim: „Pindar a numit în chip metaforic insula Albă – insula cea strălucitoare, deoarece culoarea albă este strălucitoare. Ea poartă numele de Albă din pricina mulţimii păsărilor (bîtlani), care îşi fac acolo cuiburi. Căci navigatorilor le apare albă. Altă explicaţie: ţărmul numit alb, din Pontul Euxin, pe care apar mulţi bîtlani, face insula să pară navigatorilor albă”.

Noi credem că ar exista şi o explicaţie în adaos. Ţinând seama de spusele lui Pindar sub IV, 75 (unde, fiind vorba de strălucirea aurului el o asemue cu aceea a fildeşului sau a crinului alb, întrebuinţând pentru „strălucire” acelaşi cuvânt), traducerea versului din Pindar -partea care ne interesează- ar suna astfel: În Pontul Euxin, Achile locuieşte într’o lucitoare insulă (deci nu chiar „strălucitoare”, cum se redă în Izvoare…, supra). N. Densuşianu, traduce faeuuau uasu cu „insula luminósă, lucitoriă” (op. cit., p. 97).

Iată de ce preferăm această traducere care ni se pare mai apropiată de sensul originalului.

Este cunoscut că în Deltă „esenţele principale de arbori sunt salcia, plopul şi arinul în preajmă de stuf, papură şi ciulini” (Gr. Antipa, op. cit., p.92).

Salcia: „Mic arbore cu ramurile mlădioase, cu frunze înguste şi lungăreţe, mătăsoase şi păroase pe partea inferioară… numit şi „răchită albă”… (Salix alba)” (definiţia, citată după I.-Aurel Candrea, din Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti 1932, s. v., p. 1096). Repartizarea în procente a speciilor forestiere din Deltă dădea pentru răchita albă -salcia- în 1965, 62,7% (C. A. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 11, p. 216). Iată, nu numai pe cât de poetic, ci şi pe cât de adevărat scria Vlahuţă în a sa România pitorească (Bucureşti 1908): „Ostroavele îşi răsfrâng în valuri răchitele argintii”. Această impresie directă avută de Vlahuţă în faţa ostroavelor -el le numeşte „grădini plutitoare”- pline de sălcii, vor fi avut-o şi primii -şi toii acei- corăbieri, care vor fi plutit în apele Pontului, atunci când au avut în faţa lor acea insulă ce se arăta depărtărilor „Albă” în orice lumină, (stră)lucitoare în razele soarelui, argintie sub clarul de lună din nopţile senine, sclipitoare la adierea vântului care îi tremura frunzişul mătăsos al pădurilor sale de sălcii şi de plopi…, căci Pausanias are dreptate când spune că Leuce „era acoperită peste tot cu păduri”. Am spus ‘în orice lumină, pentrucă deşi se afirmă -pe drept cuvânt- că navigaţia în prima antichitate se va fi făcut, în exclusivitate în timpul zilei -mai ales în Pont unde primejdia şi furtuna se puteau ivi pe neaşteptate-, Scylax, totuşi, ca iscusit navigator, a călătorit în Pont şi noaptea cu aceeaşi prudenţă şi cu aceeaşi iuţeală, el notează în însemnările sale şi pentru zi şi pentru noapte că a parcurs câte 500 de stadii (I, p. 30, Huds., după C. Brătescu, Dacia şi Moesia, loc. cit., p. 9).

Plopul: „Arbore foarte înalt, cu scoarţa crăpată, cu mugurii pâsloşi, cu frunzele albe ca zăpada în partea inferioară; numit şi „plută” (Populus alba)” (idem., s. v., p. 958). Dreptate are deci şi Filostrat: „cresc acolo (în insula Leuce): plopi albi, ulmi şi alţii -cum se întâmplă-, iar cei din jurul templului sunt sădiţi în rânduială” (supra). Ulmul creşte şi el în grindul Letea; dacă Antipa nu-l menţionează, este pentrucă ulmul nu se numără printre esenţele principale, dominante, ale Deltei; după cum nu menţionează nici alte specii care cresc în Deltă, precum cătina albă, frasinul, teiul, alunul, s. a.; acestea sunt însă menţionate de A. C. Banu şi L. Rudescu (op. cit., Cap. 9, p. 173).

Aninul: „Arbore cu frunze ovale, ascuţite la vârf , dedesubt albicioase…; e numit şi Anin alb, … (Alnus incana)„, -incanus, a, um = albit (de vârstă), alb (părul, barba) (I.-A. Candrea, s. v., pp. 56-57).

Stuful: „mare plantă ierboasă…, creşte… pe malurile lacurilor… formând stuhării intinse” şi are tulpina lucitoare, de culoare alb-gălbie; dar iată ce spune Emil Gârleanu, undeva în „Privelişti din ţară, schiţe, însemnări” (Bucureşti 1925) despre cum se văd stuhăriile: „un colb de argint dă strălucire stufărişului” (idem., s. v., pp. 1221-1222).

Papura: „Plantă ce creşte în apele stătătoare şi în locurile băltoase şi din ale cărei foi (lungi şi subţiri, de culoare galbenă-verzuie) se împletesc rogojini, coşuri, etc.”. Papura, ca şi stuful, creşte, în unele locuri din abundenţă, formând aşa numitele păpurişuri… „leşiţele speriete… se ascundeau în stuful şi în papura de pe mal”, găsim într’una din descrierile lui Alexandru I. Odobescu făcute în ale sale „Scrieri literare” (idem., s. v., p· 897).

Ciulinul: „Plantă spinoasă cu flori roşii purpurii, rar albe” (idem., s. v., p. 279).

Alături de acestea, mai cresc în Deltă: captalanul, o plantă cu frunze mari albicioase, lânoase, şi colilia, o plantă de câmp cu tulpinele foarte subţiri, formând o tufă ca de fulgi albi, numită şi „părul zânelor” (idem, s. v., pp. 307-308). C. A. Banu şi L. Rudescu spun că aceste plante -care dau locului unde cresc un pronunţat aspect de alb ca zăpada („alb colilie”)- fac parte din vegetaţia specifică grindurilor Letea şi Caraorman, unde au o vechime foarte mare şi unde sunt „premergătoare întinselor păduri ce s’au format aici” (op. cit., Cap. 9, p. 173). Aşa dar, având în vedere această vegetaţie, putem spune: o zare albă, uneori lucitoare ca zăpada, alteori strălucitoare ca argintul se arăta de departe navigatorilor ce se vor fi îndreptat spre insula Leuce, dacă întradevăr insula Leuce era aceea căreia noi îi spunem Letea. Aceasta este, credem, o explicaţie, în adaos celei a scoliastului, a cărei verosimilitate nu s’ar putea respinge.

Afirmaţia Vierului: (pomii) „cei din jurul templului sunt sădiţi în rânduială”, este tot cu dreptate făcută. Insula Leuce, chiar dacă nu era locuită, prezenta toate condiţiile pentru un habitat lesnicios, care, fără îndoială, va fi avut o oarecare continuitate, cel puţin pentru îngrijitorii şi slujitorii templului, care nu vor fi putut fi decât localnici, cele „câteva capre” care păşteau în insulă (Arian) sau acele „animale… blânde” despre care „Crotonoaţii” i-au vorbit lui Pausanias (supra), vor fi fost ale localnicilor, precum şi în insula Letea unde, până mai ieri, dăinuia încă, un sat cu numele insulei (cf. N. Densuşianu, op. cit., p. 101), -ce avea să se refacă, sub acelaşi nume (cf., A. C. Banu, L. Rudescu, harta „Relieful actual al Deltei Dunărei”). Urme ale unei fie şi întâmplătoare locuiri dar cu regularitatea cerută de rânduielile templului dedicat lui Achile -unde va fi existat şi un cult al lui (unele tradiţii vorbesc şi de un oracol aflător în insula Leuce), ar putea fi, de sigur, arheologic documentate, însă, din păcate, în insula Letea nu s’a întreprins nimic sistematic: nici pentru căutarea templului lui Achile (care, dat fiind marea lui vechime şi cuprinderea în Deltă a insulei Leuce -cu tot ce aceasta poate însemna ca adăugiri de depozite aluvionare sau îngrămădiri de nisipuri supraiacente, din acea vreme a întâlnirii pe linia insulei a apelor purtate de Istru cu apele mării-, se găseşte, de bună seamă, la câţiva însemnaţi metri sub suprafaţa insulei, aşteptând acolo, ca un alt Odysseus să intervină pentru scoaterea lui din tăcerea în care de peste două milenii stă cufundat), nici pentru o întâmplătoare străveche locuire a ei. Şi spunem aceasta nu pentrucă am pune la îndoială veracitatea spuselor lui Koehler -deşi şi pentru aceasta s’ar putea oferi un temei: în 1812 Alexandru I, Ţarul Rusiei primise plocon Basarabia şi ca să-şi consolideze poziţia faţă de Sublima Poartă cu un punct de sprijin şi control în Marea Neagră mai apropiat de Istambul, nu poate fi de mirare că a pus ochii pe Insula Şerpilor a Românilor, unde, mai de grabă în vederea folosirii ei în scopuri politice şi militare, decât din preocupări arheologice, a trimes acea expediţie, „memoriul” lui Koehler putând oferi un bun pretext pentru ascunderea adevăratelor intenţii ale Ţarului (în diplomaţie faptul îşi are justificarea lui), deci nu ar fi fost exclus ca acel „memoriu” să fi fost un document aranjat în întregime -adică „de toutes pieces”, cum se spune în limba în care a fost redactat-, ci pentrucă, în respectivul „Mémoire”, elementele cu care se justifică scopul arheologic al acelei expediţii în Insula Şerpilor sunt, în totalitatea lor -raportate la ceea ce ar putea reconstitui adevărul istoric-, fanteziste, ceea ce pledează convingător că autorul memoriului s’a înşelat în toate interpretările sale. Ca exemplu, cităm din memoriul lui Koehler textul care ne interesează: „aceasta din urmă (insulă) purta în antichitate numele de Leuce sau insula albă, nu din cauza albeţei ţărmurilor sale abrupte, pentrucă acestea sunt mai de grabă de o coloare brună şi roşiatică, ci din cauza albeţei marilor sale construcţii” (traducere după textul în l. fr. citat de N. Densuşianu, op. cit., nota 2, p. 102); această afirmaţie nu merită comentarii. Se mai spune în memoriu că templul „era divisat prin un mur tras de la nord spre sud, ér partea despre vest mai era divisată încă de alte trei apartamente. Lângă laturea de nord a templului se afla alipită o mică atenenţă, ce conţinea o cisternă” (ebda). Oricât de surprinzătoare în sine ar putea să pară afirmaţia că atât edificiul principal cât şi anexele (fântâni, etc.) descrise de acei ofiţeri ruşi care au cercetat Insula Şerpilor în anul 1823, după opinia noastră (dacă într-adevăr acele construcţii au existat), ele se potrivesc mai bine unor niscai depozite sau magazii neterminate -din „piatră calcară obişnuită de culoare albă, rudimentar cioplite şi aşezate unele peste altele fără mortar” (cf. Koehler)-, decât unui templu, clădite de cine ştie ce navigatori, în cine ştie ce scopuri; şi ca să punem un termen post quem, aceste construcţii nu vor fi putut fi făcute mai înainte de finele secolului VI d. Chr., când Marea Pontului încetase de mult să mai fie „un lac roman”, iar ştirilor despre Leuce li se puseseră de mult ultimul punct. Regretăm că N. D. furat de propria imaginaţie, urmându-l pe Grigore Tocilescu (întemeietorul Revistei pentru istorie, arheologie şi filologie, în 1883), cel care publică în revista sa (Vol. VII) extrase din memoriul lui Koehler, a dat crezare interpretărilor acestuia şi şi-a pus pana în sprijinul justificării apartenenţei respectivelor construcţii la un templu antic, pe care, în pofida tradiţiilor, îl consideră -dat fiind abundenţa de despărţituri din „templu”- a fi fost nu un templu „pentru cultul unui simplu erou ci”, al „unei religiuni seu al unei puteri divine” (op. cit., p. 102).

Fără a nega sau a pune sub semnul îndoielii existenţa în Insula Şerpilor a construcţiilor în cauză, un lucru rămâne greu de admis. Dacă blocurile din piatră „d’une architecture cyclopéene” (Koehler, Mémoire…, p. 604), ridicate de marinarii ruşi şi-au putut găsi diverse întrebuinţări şi să nu mai existe în forma lor aflată în insulă, cum de a fost posibil ca o operă de artă, ca renumita statue a eroului din insula Leuce, să dispară fără urmă -aceasta ar fi trebuit să existe undeva, şi nu e-, şi cum au putut să dispară, tot fără urmă, şi acele „cele mai considerabile” bucăţi din marmoră albă care constituiau partea „ornamentală” a templului, şi acel „capitel de coloană de asemenea în marmoră albă”, despre care -se spune în memoriu-, că, „au fost ridicate în 1814 de către căpitanul unui vas italian”? Dacă acesta era un lucru ştiut, de ce nu s’a întrebat nimeni ce s’a fost făcut cu acele preţioase bucăţi de marmoră, şi de ce nu s’a îngrijit nimeni -în primul rând chiar căpitanul vasului italian- de recuperarea lor în folosul unui muzeu de artă antică? În legătură cu aceste piese ce ar fi putut dovedi existenţei în Insula Şerpilor a unui templu al lui Achile, mai rămâne o întrebare: în ce muzeu au fost depuse acele „fragmente care păreau să fi făcut parte din piedestalul unei statui” (şi ele tot din marmoră albă), menţionate în memoriu? Ele nu au fost luate de ofiţerii ruşi în scopuri arheologice? Nu erau ele probe evidente ale unei vechimi ce se cerea a fi cunoscută? Lăsând la o parte aceste prea delicate chestiuni care aşează într’o lumină defavorabilă, atât un popor iubitor de artă cum s’a dovedit a fi cel italian, cât şi insuşi scopul expediţiei, ne permitem a glosa -ca totdeauna pe marginea unui subiect dificil şi obscur-, în legătură cu existenţa construcţiilor -azi dispărute- din Insula Şerpilor.

Până puţin înainte de declanşarea primului război mondial, vasele engleze de comerţ aduceau ca lest, în porturile Dunărei maritime, piatră bună pentru făcut pavaje, pe care o ofereau gratuit administraţiei porturilor, şi încărcau, în vasele astfel uşurate, cereale şi mărfuri, făceau aceasta deoarece navigarea cu cargobote insuficient lestate era periculoasă. S’ar fi putut ca şi acea „piatră calcară de culoare albă, brut cioplită -mai de grabă necioplită, ci aşa cum era extrasă din carieră-, să fi fost adusă, din motive similare, de cine ştie cine, şi depozitată în insulă, navigarea până la locul de încărcare cu mărfuri a corăbiei uşurate, nemai punând probleme deosebite; cât priveşte întrebarea de ce în insulă şi nu la locul de încărcare, e inutil a glosa asupra ei, chiar dacă motivul depozitării în insulă a pietrei va fi fost un altul, în acea vreme în care aceasta se va fi putut întâmpla. Pentru a întări presupunerea noastră arătăm că, în vechea Athena exista o lege care obliga ca „orice vas angajat în traficul din apele pontice… să se întoarcă cu o încărcătură de grâu”. Gh. I. Brătianu, de la care am luat acest citat, adaogă: „ea se va regăsi în secolul al XIV-lea în reglementările navigaţiei veneţiene” (op. cit., p. 155), or se ştie că în Marea Neagră „D-nul Soranzo releva prezenţa în 1212 şi 1232 a corăbiilor veneţiene şi provansale” (Gh. I. B., op. cit., Vol. II, p. 27). Aceasta este o simplă presupunere şi un exemplu pentru a arăta că toţi acei care au dat crezare afirmaţiilor din memoriul lui Koehler s’au înşelat şi au pierdut din vedere un fapt esenţial: „Albă” era o caracteristică a insulei Leuce, ca atare, rezultată dintr’un specific natural, particular ei, aşa cum clar o spune Arrianos: „unii o numesc Insula lui Ahile…, iar alţii îi spun Leuce după coloarea ei” (supra) sau cum la fel de clar se arată în scoliile la Nemeenele lui Pindaros (supra) sau cum şi mai clar spune Euripides: „ţărmul cel alb” (supra). Regretăm să o spunem dar, în lumina tradiţiilor, explicaţia dată de Koehler: „insula a fost numită albă din cauza albeţei marilor sale construcţii”, ne apare ca scoasă din mânecă. Ea este şi împotriva logicei pentrucă insula a fost numită „Albă” înainte de a se fi zidit pe ea „templul (construcţiile?) lui Achile”. Dacă ar fi fost aşa cum vrea să ne convingă Koehler, ar fi trebuit, măcar în una din tradiţii să se facă această menţiune şi nu se face.

Se mai spune în memoriu (supra), că templul era construit din piatră calcară obişnuită, de coloare albă”, că stânca din care e formată Insula Şerpilor este de coloare „brună” şi „roşiatică”. Fără a desbate asupra colorii pietrei de calcar (aceasta nu arareori virează către galben chiar şi când este proaspăt ruptă din stâncă), spunem doar că nisipurile şi prafurile din insulă rezultate de pe urma eroziunii (fenomen geologic bine cunoscut), ridicate şi purtate de vânt s’ar fi grămădit în golurile dintre pietre şi pe suprafaţa lor sgrunţoasă şi, în câteva decenii trecute de la zidirea templului albul lor, oricât de alb ar fi putut să fie, ar fi arătat ochiului o coloare asemănătoare versanţilor insulei, de departe confundându-se cu ea. Căci oricât ar fi fost spălate de ploi şi de furtuni, oricât vor fi trudit îngrijitorii templului să păstreze coloarea de început a pietrelor şi a întregii zidării, ele nu vor fi putut căpăta nicicum calităţile care să le facă lucitoare sau strălucitoare cum spune Scoliastul că o numea Pindar.

Singurul lucru valabil din Memoriul lui Koehler este descrierea insulei, lăsând la o parte faptul că aceasta putea fi oricând văzută şi controlată.

Aşa fiind, contrar susţinerilor lui Koehler, afirmăm: Insula Şerpilor nu este tot una cu insula Leuce din antichitate, resturile -azi dispărute şi ele- de materiale descrise ca şi cum ar făcut parte din templul lui Achile, nu se potrivesc în niciun fel acelui templu, părerea exprimată de Koehler: „edificiile pe care le-am citat, sunt de o mare vechime” (Mémoire…, p. 604), nu este cu nimic dovedită, acele „edificii” nu sunt vestigiile templului lui Achile, fragmentele presupuse a fi făcut parte din „piedestalul unei statui” nu provin de la statuea lui Achile. Insula Leuce s’a aflat în golful pe care Marea Neagră îl făcea pe locul actualei delte a Dunărei, prin urmare localizarea ei trebue făcută în Deltă. Toate ştirile despre insula Leuce ce se deţin din izvoarele antice conduc unanim la identificarea Insulei lui Achile, Leuce cu insula Letea. Aici deci, în această insulă, azi a Deltei, ar trebui intreprinse in mod serios şi sistematic cercetări arheologice, dacă întradevăr se vrea a se descoperii templul şi statuea lui Achile de care vorbeşte Pausanias.

Asupra Insulei Şerpilor ar mai fi de făcut următoarele observaţiuni care nu pot fi pierdute din vedere în cadrul temei noastre.

Pe toată partea de Vest a acestei insule nu se află niciun singur loc, cât de mic, bun pentru o acostare, iar accesul în insulă, din această parte este (pentru oameni) practic imposibil, pereţii fiind abrupii, aproape verticali. După cum bine se observă, aceasta este partea dinspre „coasta ospitalieră pe care o ai la stânga când intri în Pont”, aceea din faţa gurilor Istrului, adică aceea pe care ar fi putut-o avea în faţa lor acei navigatori din antichitate care ar fi explorat acest ţărm, îndreptându-se spre N ord, dincolo de „pustiul getic”. Tot aşa, dacă cineva, care ar fi navigat către Sud lăsând în spate gura fluviului Boristhene şi prin hazard ar fi întâlnit această insulă, el nu ar fi putut găsi loc de debarcare, pe ţărmul nordic al ei, acesta fiind şi el la fel locuri unde s’ar fi putut debarca şi pune la adăpost corăbiile şi ramele. Această mare dificultate de a face escală în această insulă stâncoasă, cu pereii abrupţi şi rupţi din toate părţile”, ar fi trebuit să fie semnalată cel puţin în una din ştirile antice, şi nu e. De unde, urmare logică, Insula Şerpilor nu a fost cunoscută în antichitate. Chiar şi în timpurile noastre -descoperite probabil de Bizantini pe la începutul mileniului II după Christos, pe când „Bizanţul nu se mulţumea doar cu acoperirea Dunărei, ci ţinea să controleze punctele principale ale litoralului pontic de la nordul Deltei” (Gh. i. Brătianu, op. cit., p.316)-, nu sunt, pe tot ţărmul de jur împrejurul Insulei Şerpilor, decât două locuri de debarcare, unul pe ţărmul răsăritean, altul pe cel sudic (a se vedea la I. Simionescu, harta Insula Şerpilor, reprodusă după V. Meruţiu, op. cit., p. 212; să se observe că pe această hartă, V. Meruţiu care era un specialist, cu importante scrieri de istorie a geografiei, nu arată nimic altceva decât nişte „ruine”, aflate în partea nordvestică a insulei, şi nu face nicio menţiune care să le pună în legătură cu templul lui Achile; pentru alte detalii, v. R. I. Călinescu, Insula Şerpilor. Schiţă monografică, în Analele Dobrogei, XII, 1931, pp. 1-62, şi G. Popa-Lisseanu, Insula Şerpilor, în Romanica, p. 127).

În drum spre concluzii

Oricine va citi cele evidenţiate de noi în chestiunea localizării insulei Leuce -deosebit de faptul că ne va da sau nu crezare- îşi va pune o întrebare legitimă: cum de a fost posibilă o asemenea incredibilă confuzie din partea tuturor acelora care, în răspărul întregii cantităţi de ştiri avute de la diferiţii autori antici ce au descris insula lui Achile, Leuce, au identificat-o, totuşi, cu Insula Şerpilor?!

Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Aproape toţi specialişti care s’au ocupat cu formarea deltei Dunărei şi înaintarea acesteia în mare au făcut una şi aceeaşi eroare. Ei s’au bizuit pe unele informaţii date de Herodot, cărora, contrar adevărului hidro-geografic pe care acestea îl conţin, le-au dat o interpretare fundamental greşită. Dificultatea de a potrivi între ele respectivele informaţii date de „părintele istoriei”, l-a condus pe un geograf de excepţie, C. Brătescu, să nege valoarea informativă a ştirilor antice, totodată şi „încercările” predecesorilor „făcute mai mult în treacăt, de a preciza creşterile în timp ale deltei dunărene, adecă evoluţia sa cronologică” (C. Brătescu, Delta Dunerei Geneza şi evoluţia sa morfologică şi cronologică, în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tomul XLI 1922, Bucureşti 1923, p. 32, -reluarea unui studiu anterior, Contribuţiuni la studiul deltei dunărene Evoluţia morfologică şi cronologia ei, apărut un an înainte în acelaşi Buletin -Tomul XL, Anul 1921- şi în aceeaşi, nemodificată, versiune). Este interesant să urmărim mai departe părerile acestui geograf al Dobrogei. Abandonându-1 pe Herodot, el spune: „Pentru limpezirea acestei chestuni vom folosi, ca izvoare de informaţie, o serie de periple şi portulane medievale şi moderne; apoi însemnata operă de geografie politică; „De administrando imperio”, a împăratului bizantin Constantin Porphyrogenetul”, condamnând ca neinformative ştirile „după Aristot,… Apollonius din Rhodos, Eratosthenes şi Pomponius Mela… Herodot, Ephoros, Scymnos din Chios, Strabo, Arrian etc.”, tot aşa şi cele după „Plinius cel Bătrân şi Ptolemeu” şi, „în sfârşit… (şi cele după) Ovidius, Statius, etc.”. A nu da crezare, în niciun fel, în numărul gurilor Istrului sau în distanţele dintre ele indicate de un Arrianos, este la fel, ca şi cum, dacă istoria de până azi ar putea fi inversată şi citită cu ochii şcolarului lui Epictetos -sclavul thrac din Phrygia devenit filosof stoic (şi învăţător al lui Arrianos din Nicomedeia)- nu s’ar încrede în numărul gurilor Dunărei de azi şi nici în distanţele dintre guri indicate de un Vidraşcu (sau de alţii) şi le-ar socoti neştiinţifice -întru cât sunt mai îndepărtate de timpul lui- şi s’ar orienta, în studiile sale despre evoluţia Deltei Dunerei, după „portulane”, ca mai apropiate de vremile sale! Totuşi… Toţi istoricii, geografii şi scriitorii antici enumeraţi de C. Brătescu aduc mărturii despre gurile Istrului pe care, dacă le-ar fi urmărit şi desluşit cronologic, după timpul când au trăit şi au scris respectivii autori -orice deltă se formează în timp-, şi-ar fi putut face o idee mai clară asupra evoluţiei deltei Istrului, în consecinţă şi a deltei Dunărei, şi nu ar fi ajuns -uitându-se la portulane– la concluzii pe care le-am putea numi antideltaice-dunărene: „Şi, dacă este aşa, (cum a văzut geograful în „portulane”, precizăm noi), atunci (spune geograful) gura Sulinei, în sec. X d. Cr. se găsia cam în acelaşi loc unde se găseşte şi astăzi, cu o foarte mică diferenţă în spaţiu. Aceasta însemnează că de aproape 1000 ani (950-1922) delta Dunărei n’a crescut mai de loc în dreptul acestui braţ de fluviu„; şi (tot uitându-se la portulane): „Concluzia: în decurs de 600 ani delta Dunării nu ne arată o creştere sensibilă la cele două guri meridionale ale ei” (op. cit., loc. cit., pp. 33 şi 35).

După C. Brătescu, „mărturiile lui Arrian, Ptolemeu, Strabo, Ovidius, Polybius, Plinius cel Bâtrân., Herodot etc.,… sunt lipsite de rigurozitate ştiinţifică” (ibid., pp. 36-37). Aşa gândind, C. Brătescu, neputând vedea in faţa gurilor Istrului nicio altă insulă decât Insula Şerpilor, se numără şi el printre aceia care au susţinut în mod absolut că aceasta este insula Leuce din Antichitate. Dacă nu comentăm concluziile lui Brătescu, nu este pentrucă acestea au fost aprig criticate la vreme (primul a fost Col. Ionescu M. Dobrogianu, într’un articol intitulat Delta Dunării, publicat în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tomul XL – Anul 1921, pp. 216259, în continuarea studiului lui C. Brătescu, supra), ci pentrucă, fiind trimes pentru studii în Deltă -deci şi la gurile Dunărei-, ca angajat* în Direcţia de studii din Direcţia generală a Porturilor şi Construcţiilor pe Apă (P. C. A.), am avut prilejul să cunosc pe fratele geografului, arhitectul C. Brătescu, din Tulcea (cu acesta aveam să colaborez şi să lucrez, mai târziu, la terminarea construcţiei liceului Mircea cel Bătrân, din localitate, -declarat monument de arhitectură-, şi la construcţia Uzinei Electrice Tulcea), acesta mi-a spus că fratele său, geograful C. Brătescu a regretat „cronologia deltei” propusă de el ca „şiinţifică” precum şi faptul că a considerat adevărurile din scrierile antice „lipsite de rigurozitatea ştiinţifică”, -greşise, dar era prea târziu pentru a se dezice.

Înainte de a discuta asupra informaţiilor respective date de Herodot, şi asupra interpretărilor ce li s’au dat, întru cât le găsim repetate şi de C. A. Banu şi L. Rudescu -unii dintre cei mai recenţi specialişti care s’au ocupat cu studiul deltei Dunărei-, le vom cita -după aceştia- împreună cu preambulul în care se arată raţiunea reluării chestiunii evoluţiei Deltei.

„Unii geografi care au scris despre deltă interpretînd documentele antice au pus prea mult preţ pe detalii, crezînd că pe baza lor pot să stabilească anumite elemente geografice: cît era de întinsă delta, cîte braţe şi cîte guri de vărsare avea atunci Dunărea, care era insula Peuce, care era lacul Halmyris, care era Gura Sacră (Hieron Stoma) etc. Fără să reuşească să ajungă la concluzii unanim admise, au alunecat pe panta unor discuţii puţin folositoare.

De aceea în rîndurile care urmează vom spicui din textele autorilor antici pasajele cele mai importante care descriu Delta Dunării sau regiunile vecine, încercînd să tragem din acestea concluzii preţioase privitoare la vechimea şi la evoluţia deltei.

După cîte s-a stabilit pînă în prezent, informaţiile cele mai preţioase le dau Herodot, ‘părintele istoriei’, Ptolemaios Lagos, general de seamă în armata lui Alexandru Macedon, şi militarul geograf Arian. Textele lor au servit ca sursă de informare şi pentru alţi scriitori antici, deoarece aceştia au ajuns până în zona de vărsare a Dunării”…

Herodot… a vizitat între anii 454 şi 447 î. e. n. ţărmul apusean al Pontului Euxin, până la fluviul Tyras (Nistrul de azi). Cu această ocazie a văzut şi gurile Dunării (Istrosul grecesc)”, fapt care, „dă valoarea informaţiilor pe care le-a lăsat Herodot”.

După acest preambul, cei doi autori citează afirmaţiile după care s’au călăuzit în studiul lor şi apoi arată concluziile pe care le-au tras.

Îi cităm: „Iată ce spune acesta (Herodot):

Trecînd pe lîngă insulele Cyanee din Bosfor, armata lui Darius a plutit drept spre Istru, apoi a navigat în susul fluviului timp de două zile şi a construit un pod în locul îngust unde se despart braţele Istrului‘ IV, 89)”.

„În altă parte (IV, 48), Herodot afirmă: ‘Istrul este cel mai important dintre toate fluviile pe care le-am văzut‘. În cartea II (33), afirmă: ‘fluviile care au renume şi care sînt navigabile cînd vii de la mare este şi Istrul, care are cinci guri’ (aici semnalăm o inadvertenţă, acest pasaj se găseşte în cartea IV, 47, nu II, 33). În sfârşit, în altă parte (IV, 99), el afirmă: ‘Tracia se desfăşoară în partea dinspre mare, înainte de a ajunge la Sciţia, care începe din acea parte de loc unde ţărmul formează un golf şi unde se varsă Istrul, cu gura întoarsă spre răsărit’„.

„Din textele lui Herodot citate mai sus trebue să reţinem:

– că în timpul său (sec. V î. e. n.) Dunărea se vărsa în mare prin cinci guri; avea deci o deltă formată;

– că această deltă era destul de dezvoltată, încât corăbiilor lui Darius le-au trebuit două zile ca să ajungă la punctul unde se despart braţele;

– că la gurile Dunării ţărmul prezenta un golf, în care „se vărsa Istrul în mare cu gura întoarsă spre răsărit” (A. C. Banu, L. Rudescu, Delta Dunării, Cap. 2, Delta Dunării în descrierile scriitorilor antici, pp. 16, 17 şi 18).

Prima eroare fundamentală pe care au făcut-o majoritatea acelora care s’au ocupat cu evoluţia Deltei Dunărei -care se întâlneşte clar formulată mai sus, urmată deci şi de A. C. Banu şi L. Rudescu- se datoreşte unei necunoasteri a Istrului din vremea lui Herodot şi de aici ideea că delta „era destul de dezvoltată, încât corăbiilor lui Darius le-au trebuit două zile ca să ajungă la punctul unde se despart braţele” Istrului. Să vedem unde duce această primă idee fundamental greşită.

Se ştie -tot de la Herodot- că în două zile de navigare pe fluviu se pot parcurge 1080 de stadii -Herodot (IV, 86) dă pentru o zi 540 de stadii- ceea ce înseamnă că lungimea braţului pe care au navigat corăbiile lui Darius era de aproximativ 199 km, dacă am socoti cu stadiul athenian, de 184,30 m.

Cea de a doua eroare fundamentală făcută de istoricii şi geografii Deltei, este că aceştia consideră că locul indicat de Herodot că se despart braţele Istrului este acelaşi cu cel de azi, şi de aici, a doua greşeală, anume că Darius ar fi trecut în ţara Scythilor pe la Isaccea; se detaşează, oarecum, de această din urmă părere, istoricul D. M. Pippidi care, dând textului lui Herodot o interpretare corectă din punct de vedere strict literar, presupune că flota lui Darius s’a oprit la ceatalul Tulcea şi ar fi legat podul peste fluviu undeva pe lângă această localitate sau, cu cuvintele istoricului: „pe undeva în preajma oraşului Tulcea, acolo unde se despart gurile fluviului”, acesta însă, nu uită să adaoge: „ceea ce contrazice recenta ipoteză după care trecerea Dunărei ar fi avut loc lîngă Cernavodă -probabil, spunem noi, socotindu-se, în această neaşteptată ipoteză, cu marea lungime parcursă pe fluviu în cele „două zile de navigare”- (cf. Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti 1976, p. 224; vezi şi I. Venedikov, în „Studia Balcanica”, I, 1970, pp. 25-32).

Suplimentar acestor interpretări eronate, adăugăm o alta şi anume, că braţul pe care a plutit flota lui Darius ar fi fost braţul Sf. Gheorghe, pe care, de asemenea mai toţi istoricii şi geografii 1-au identificat cu braţul Peuce din antichitate, unul din motive fiind şi marea lungime a acestui braţ, el măsura în 1942, 109 km până la ceatalul Sf. Gheorghe (locul unde se desprinde de Dunăre), la care dacă se adaogă 17 km până la Tulcea, fac 126 km, şi acestora încă circa 30 km până undeva pe lângă Isaccea, se fac, în total, circa 156 km, -cam o astfel de socoteală îşi vor fi făcut, pesemne, şi acei geografi care 1-au condus pe un istoric ca D. M. Pippidi să creadă şi să afirme cu toată convingerea: „Fireşte, Delta însăşi e o formaţie gelogică mai veche (unii geografi şi geomorfologi o fac să urce în timp pînă în mileniul al V-lea î. e. n.), dar către vremea cînd primii navigatori din sud îşi făceau apariţia în faţa coastelor de nord şi nord-vest ale Mării Negre înfăţişarea ei generală era aproximativ cea din zilele noastre1” : „1 Asupra formării Deltei Dunării, în general, există o literatură extrem de bogată, română şi străină, din care mă muţiumesc să citez, în ordine cronologică, numai câteva lucreri de referinţă:”…, şi, bine documentatul istoric dă o întreagă listă, mult prea lungă şi inutil a o cita, din care, fireşte, nu lipsesc Gr. Antipa, C. Brătescu, G. Vâlsan, I. G. Petrescu şi A. C. Banu (D. M. Pippidi, Inscripţiile din Scythia Minor, Vol. I, Cadrul geografic – Prolegomena geografica, Bucureşti 1983, p. 14). Totuşi, A. C. Banu, într’o lucrare pe care istoricul Histriei s’a mulţumit să nu o citeze, se arată mai prudent: „Sintetizînd informaţiile rămase de la autorii antici referitoare la Delta Dunării şi la ţărmul din faţa gurilor de vărsare, rămânem cu imaginea că în antichitate Delta Dunării era deja formată; era însă de dimensiuni mai reduse. Dunărea se vărsa în mare printr’un număr mai mare de braţe: după unii autori cinci, după alţii şase, iar după alţii (cei mai mulţi) şapte. În tot cazul erau mai multe decît azi. În zona gurilor de vărsare a Dunării în mare ţărmul forma un golf, situat la vest de meridianul capătului de est al promontoriului Dunavăţ, care atunci forma un „cap” care înainta în mare” (op. cit., Cap. 2, p. 21; în acest scop, în Fig. 2, autorul Cap. 2, A. C. Banu, dă şi o hartă: Delta Dunării în antichitate întocmită după coordonatele lui Ptolemaios Claudios; remarcăm, de pe acum, că această hartă nu se potriveşte nici cu hărţile anterior realizate, una de C. Brătescu, alta de Col. Ionescu M. Dobrogianu şi nici cu manuscrisul găsit la mânăstirea Vatopedi de la muntele Athos, pe care Vivien de St. Martin, îl consideră a fi fost desenat din timpul lui Ptolemaios Claudios -în Histoire de la Géographie, Paris 1873). Cât de „reduse” erau acele „dimensiuni” autorul o spune -fără să vrea- cu destulă claritate, atunci când o situează la Vest de promontoriul Dunavăţului, ceea ce presupune că pe vremea lui Arrianos, Delta se ţărmurea cu marea cam pe la o treime din întinderea ei de azi (v. Caşin Popescu, op. cit., Schiţa 2, Istrul din Geţia în sec. I-H d. Chr., p. 453 şi urm.). Din păcate şi acest autor crede că Insula Şerpilor este tot una cu insula Leuce, după cum crede că braţul Peuce corepunde „braţului actual Sf. Gheorghe, a cărui gură mai purta şi numele de Hieron Stoma” (op. cit., Cap. 2, p. 22).

Pentrucă D. M. Pippidi pare să se fi rătăcit printre acele scrieri geografice consultate -autorii citaţi au în privinţa cronologiei Deltei păreri diferite-, pentru a descurca pe cititor, facem apel la acelaşi C. A. Banu, care sintetizează, pe scurt, „ipotezele cele mai importante emise de unii autori cu privire la Delta Dunării”, printre care, fireşte, se numără şi cei citaţi de D. M. Pippidi.

Astfel: „Gr. Antipa admite că pe locul actualei delte ar fi existat înainte un golf al mării. Acesta, cu timpul, a fost izolat de restul mării prin cordonul litoral Jibireni-Istria şi transformat în liman. Cu timpul, limanul a fost aluvionat şi adus în faza actuală, cu terenuri uscate, mlaştini şi bălţi. Dunărea r fi debuşat în mare prin şase guri, din care trei duceau apele în Razelm; acestea din urmă ulterior s’au împotmolit.

Ipoteza lui Antipa nu explică suficient modul cum s-au individualizat braţele Dunării, formarea grindurilor fluviale şi a deltei maritime.

C. Brătescu a atribuit un rol permanent preponderent braţului Sulina. El este de părere că grindurile Jibireni-Letea-Caraorman-Istria s-au format nu înainte ca să se fi individualizat cele două braţe nordice ale Dunării, din material dominant fluvial, aşternut peste grindurile continentale, resturi din platforma Bugeacului.

Gh. Vâlsan a susţinut că delta era în trecut mult mai întinsă spre est (pînă aproape de Insula Şerpilor), o parte a ei fiind invadată de mare în timpuri recente.

I. Petrescu, dă explicaţii asupra grindurilor transversale,… acestea n-au putut lua naştere înainte ca braţele Dunării să fi ajuns în punctele respective, cum a crezut anterior Antipa. I. Petrescu mai introduce un element nou: tectonica actuală şi implicaţiile sale geomorfologice” (op. cit., Cap. 5, „Formarea Deltei şi evolu’t,ia ei geomorfologică”, pp. 68-69). Şi ca să cuprindem şi o părere mai recentă, cităm pe geograful Victor Tufescu: „Corelând observaţiile, care se dovedesc temeinice din bogata bibliografie existentă asupra deltei dunărene, fără a intra în amănunte de etapizare, firul evolutiv al terenurilor de la gurile Dunărei pare să fi prezentat următoarele trăsături esenţiale: în sectorul său inferior Dunărea s’a format târziu… Începuturile deltei sînt aşadar recente. Individualizarea ei se face prin colmatarea golfului dintre dealurile Tulcei şi Bugeac, în mai multe etape, asupra cărora nu insistăm, controversele între autori fiind încă substanţiale” (V. Tufescu, România, Bucureşti 1974, p. 186). Acesta a fost motivul care ne-a adus să presupunem că istoricul lui Tiberius şi mai apoi al Histriei- s’a rătăcit între atâtea „evoluţii” ale Deltei Dunărei.

Revenind la informaţiile lui Herodot, trebue să spunem încă odată, acestea sunt cât se poate de exacte. Gura prin care s’au îndreptat, din Pont, corăbiile lui Darius ca să ajungă la Scythi a fost nu aceea a braţului Sf. Gheorghe, ci aceea a „Istrului de la Istria”, aceasta rezultă clar din exacta citire a textelor lui Herodot, cele care o definesc şi o implică: el spune (IV, 99) că această gură -locul pe unde au intrat în susul fluviului corăbiile lui Darius- se afla „acolo unde Istrul se vărsa în mare, cu gura îndreptată spre bătaia vântului Euros”, adică spre Sud-Est, aceasta fiind, pe acea vreme, prima gură din cele cinci guri ale Istrului. Iar în cartea II, 33, 34, el spune despre Istru, de asemenea cum nu se poate mai clar: „şi traversând toată Europa, el sfârşeşte în marea Pontului Euxin, în locul unde se găseşte Istria, locuită de colonii din Milet”; D. M. Pippidi traduce ultima parte a textului citat: „în preajma cetăţii istrienilor” (în Din istoria Dobrogei, I/II, p.153, nota 52).

Am demonstrat -spunem aceasta îndreptăţit de Izvoare- atunci când ne-am ocupat de identificarea locului pe unde a trecut Darius Istrul, că acest prim braţ al Istrului -pe atunci cel mai lung (şi din această cauză Herodot când se referă la el îi spune Istru)-, se abătea din albia fluviului, la Carsium, de unde, prin văile ce (în acel timp) traversau meandric mijlocul Dobrogei (Brătescu opiniază, ignorând tectonica zonei şi exagerând înălţimile acestui relief, că o astfel de traversare nu era posibilă, îl contrazice însă Harta regiunii Bucureştilor până la mare tipărită în 1934 de U. S. A. War Office, pe care se vede că se poate ajunge, fără prea multe meandre, pe aceeaşi curbă de nivel (50), pornind de la malul Dunărei de lângă Cernavoda, prin valea Cara-su, până la Constania-Taşaul sau până la gura Buazului, şi mai departe până „în preajma cetăţii Histrienilor”, cum însuşi Herodot o spune), şi că „Darius a trecut cu armatele sale Istrul, în spre Scythi, pe la Carsium (Hârşova de azi, din apropierea Vadului Oii), cursul apei în această zonă având lărgimi sub două stadii şi jumătate” (Caşin Popescu, op. cit., p. 43 şi urm., p. 75 şi urm. incl. notele aferente).

În tema noastră, a discuta asupra cronologiei deltei nu ne aduce niciun folos. Ce trebue să spunem, bizuiţi pe izvoare, este că în antichitate delta Istrului avea limita pe care se întâlnea cu marea cu cel puţin 40 km înapoia celei actuale, şi că, în antichitate, insula Leuce se găsea în faţa gurilor acelei delte, pe locul unde o arată Izvoarele.

Alte temeiuri care sprijină ca realitate geografică si istorică relaţia: „Insula lui Achile, Leuce” = Insula Letea

De la început, o precizare: nu este în intenţia noastră de a relua critic diversele ipoteze privind formarea, vechimea şi evoluţia Deltei Dunărei şi a prezenta cititorului punctul nostru de vedere asupra acestei chestiuni, obiectivul ce urmărim aici fiind identificarea şi localizarea insulei Leuce; de asemenea nu vom discuta asupra niciunuia din temeiurile alese, câtă vreme acestea, pentru cei care au urmărit cu atenţie expunerea noastră, apar ca evidente, chiar şi în cazul în care unele dintre ele nu au căpătat recunoaşterea unanimă a specialiştilor; acolo unde vom considera necesar, vom aduce justificările de rigoare.

O explicaţie a unor termeni prezenţi în temeiurile ce urmează vine direct în ajutorul cititorului: „Grindurile de origine continentală sînt, de fapt, martori ai reliefului predeltaic, rămaşi deasupra nivelului apelor, după inundarea spaţiului deltei de către mare. Fiindcă a intrat în limbajul curent, am păstrat şi noi termenul de grind pentru aceşti martori, care numai prin poziţia topografică au asemănare cu grindurile propriu-zise, aluvionare sau marine” (A. C. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 2, p. 31).

Tl. „Gr. Antipa admite că pe locul actualei delte ar fi existat înainte un golf al mării” (A. C. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 5, p. 67).

T2. „Geologul german Max Pfannenstiel leagă evoluţia deltei de variaţiile de nivel ale Mării Negre în cuaternar. După acest autor nu poate fi vorba de un început al formării deltei mai devreme de interstadiul Wurm II – Wurm III, cînd fluviul debuşa în mare printr-un estuar, situat aproximativ pe locul actualei delte. În cuprinsul acestui estuar existau cîteva insule din vechiul soclu continental (Chilia, Letea, Caraorman) (ibid., Cap. 5, p. 69).

T3. „Aşadar, procesul general de formare şi evoluţie a actualei delte a Dunării a depins de o transgresiune…, iar procesul de evoluţie actuală este dirijat de înăliarea eustatică istorică a apelor Mării Negre.

Pornind deci din faza transgresivă Marea Neagră nouă, evoluţia Deltei Dunării în funcţie de eustatismul apelor din bazinul pontic pare să fie următoarea: În faza Marea Neagră nouă apele mării pătrund pînă la Isaccea sau chiar mai în amonte. În zona deltei se formează un golf, la gura căruia, sprijinit pe un relief pozitiv predeltaic, se formează un perisip care închide complet sau parţial golful deltei, transformîndu-l în liman (actualele grinduri Jibireni-Letea-Caraorman). Limanul este colmatat prin aluviunile aduse de fluviu. Nu este sigur dacă în interiorul acestui liman rămăseseră sub formă de insule şi alte uscaturi în afară de pintenul Chiliei şi poate al Izmailului (actualul grind Stipoc)” (ibid., Cap. 5, p. 76).

T4. „În zona dintre gura braţului Sulina (5 km sud de acesta) şi grindul Ivancea Mare, transgresiunea marină a înregistrat o avansare de circa 2 km în perioada dintre anii 1910 şi 1953, ceea ce revine în medie la circa 40 m pe an” (ibid., Cap. 5, p. 83). a fost aluvionat şi adus în faza actuală, cu terenuri uscate, mlaştini şi bălţi. Dunărea ar fi debuşat în mare prin şase guri, din care trei duceau apele în Razelm; acestea din urmă ulterior s’au împotmolit.

T5. „Efecte mai importante ale proceselor eoliene se întâlnesc pe grindurile Letea şi Caraorman. Aceste grinduri, care aparţin primei generaţii de cordoane litorale (formate în faza transgresiunii „Marea Neagră nouă”), sînt cele mai întinse şi cele mai înalte dintre grindurile nisipoase din deltă. Tocmai aceste caracteristici sînt cele care amplifică efectele proceselor eoliene” (ibid., Cap. 5, p. 99). Acestea sunt „cele mai vechi grinduri” (ibid., Cap. 5, p. 74).

T6. „Grindul Chilia este cel mai înalt dintre grindurile din Delta Dunării atingând în părţile cele mai ridicate cota de 6,50 m faţă de nivelul 0 al Mării Negre”. El este aşezat „transversal pe direcţia cursului Dunării, pe malul drept al braţului Chilia” (ibid., Cap. 3, p. 31). Acest grind este un „martor de eroziune al reliefului predeltaic” (ibid., p. 70). De reţinut este însă că până la jumătatea mileniului I a. Chr., „braţul Chilia nu se formase încă” (ibid., pp. 76-77).

T7. „În prima parte a deltei agentul, care a zidit uscatul este numai fluviul, pe când în partea sa de răsărit este mai ales Marea” (C. Brătescu, op. cit., loc. cit. supra, P· 27).

T8. Grindul Chiliei „e un rest din pământul Basarabiei, rămas în deltă” (ebda).

T9. „Mult mai nouă în timp este marginea de apus a insulei Letea”… (C. Brătescu, o. c., 1. c., p. 29).

T10. „Dunărea Chiliei îşi vărsa apele şi sedimentele în Mare prin numeroasele guri ale primei sale delte secundare, prin urmare tot la apus de insula Letei”, până către sfârşitul mileniului unu după Christos (idem., p.31).

T11. „S’ar putea spune, prin urmare, că pe la 1700 Marea uda marginea de răsărit a insulei Letea” (idem, p. 36). Aceasta înseamnă că, nu cu prea multe veacuri mai devreme „Dunărea Chiliei” reuşise să străpungă „pintenul” de pământ basarabean (v. infra, T16

T12. „A rămas până acum un punct de întrebare, ce trebue pus naturaliştilor, existenţa celor două păduri, cu copaci de esenţă tare, stejar şi ulm, din insulele Leti şi Caraormanului. Nici o deltă a vreunui alt fluviu, nu are o floră aşa de viguroasă ca delta Dunării şi e de regretat că nici unul dintre specialiştii noştri, după câte ştiu, nu s’a ocupat de existenţa acestor păduri, un adevărat fenomen ştiinţific” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, Delta Dunării, în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tomul XL – Anul 1921, Bucureşti 1922, p. 224). Explicaţia rezidă în faptul că natura şi calităţile productive ale pământului de pe grindurile Letea şi Caraorman sunt diferite de cele de pe grindul Chiliei: primele se leagă de coasta continentală sudică a vechiului golf marin în care s’a format Delta -adică de partea apuseană a Mării Negre-, pe când grindul Chiliei ţine de coasta lui nordică, o continuare a regiunii de Nord a Mării Negre. Deosebirile de soluri de pe coastele respective -fapt fizic constatat- sunt, aşa dar, cauza principală a deosebirii dintre vegetaţia de pe grindurile Letea şi Caraorman, şi aceea de pe grindul vecin, Chilia. Aceste deosebite soluri infirmă părerea lui C. Brătescu -de altfel cu nimic susţinută- cum că şi grindul Letea ar fi tot „o prelungire a coastei basarabene” (C. Brătescu, Delta Dunărei, loc. cit. supra, p. 21).

T13. „Cu date morfologice şi cu citate istorice se poate stabili aproape neîndoios, că, pe la începutul erii creştine, fluviul trebue să-şi fi clădit partea apuseană a deltei sale” (idem, p. 224).

T14. Referindu-se la ştirile lui Herodot, IV, 99 şi IV, 47, (v. supra), pe care le citează, Col. Ionescu M. Dobrogianu constată: „Pentru a pune în concordanţă aceste două citate din Herodot obligaţi suntem să admitem, că la gurile fluviului nostru era un golf dar exista şi o deltă, care nu ştim până unde se va fi întins, dar cert, după afirmările lui Polybiu, ea era cu mult spre apus de grindurile Leti şi Caraormanului” (idem, p. 226). Textul lui Polybios, la care se referă Col. I. M. D. este următorul: „Cum Istrul care vine din Europa, se varsă în Pont prin mai multe guri, s’a întâmplat că mâlul adus de aceste guri a format o fâşie lungă de aproape o mie de stadii, la o zi de cale departe de uscat. Crezându-se încă în larg, cei ce plutesc spre aceste meleaguri, mai ales la vreme de noapte, se înşală şi îşi împotmolesc corăbiile. Locul este numit de marinari Pieptul” (IV, 41, 3). Istrul de care vorbeşte istoricul din Megalopolis, Polybios, fiul strategului Lycortas (Thrac, de origine), „este Istrul lui Herodot şi al lui Ephoros – şi al lui Apollonios din Rhodos şi al lui Demetrios din Calatis şi al lui Scymnos din Chios”, de a cărui reconstituire ne-am preocupat cu alt prilej (Caşin Popescu, op. cit., pp. 2843, şi Schiţa 1 Istrul din Geţia descris de Herodot, p. 449 şi urm.; citatul se găseşte la p. 43, din op. cit.).

T15. „Strabon I, 3, 4 (C. 50)… I se părea4 că pe viitor întreg Pontul se va umple cu nămol, dacă apa va continua să curgă astfel. Chiar şi în zilele noastre -spunea el- ţărmul stâng al Pontului se înfăţişează ca o mlaştină: este vorba de Salmydessos, locurile din vecinătatea Istrului, cărora marinarii le spun «piepturi»5, şi cele de lîngă pustiul getic” : „4 Lui Eratostene. 5 Cf. Polibiu, IV, 41, 3″ (Izvoare…, p.219). Se ştie că toată coasta de Vest a Pontului începând de la Apollonia, spre Nord, şi toată coasta Pontului numită Salmydessos, erau locuite de Thracii Astai. Strabon ne informează că Astaii din vecinătatea „piepturilor” prădau corăbiile împotmolite pe ele (I, 50 şi urm.). Iată două realităţi clare.

T16. V. Tufescu spune: „… la finele mileniului II î. e. n.,… nivelul mării era cu circa 2,5 m mai ridicat decît cel actual” (op. cit., p. 186); tot el, mai spune: „către sfârşitul primului mileniu al erei noastre se produce un nou salt” care favorizează creşterea Dunărei dincolo de limita vestică a grindurilor Letea-Caraorman, înapoia căreia se găsea în ultimul mileniu precreştin (idem, p.187). Se poate socoti deci că acesta a putut fi timpul în care apele braţului Chilia au reuşit a străpunge limba de pământ basarabean care îi stătuse în cale veacuri de-a rândul.

T17. „Este foarte judicioasă observaţia, că grindul Chilia ar fi o bucată din pământul basarabean rămas în deltă. Nu tot astfel se poate spune şi despre grindul Leti, care e pământ curat dobrogean şi care, împreună cu grindul marin pe care se află orăşelul pescăresc Vâlcov, formează o strâmtoare” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, op. cit., loc. cit., p.227).

Tl8. „… Clădirea deltei se scindează în două părţi bine distincte: partea apuseană, până la grindurile Leti-Caraorman, la ca care n au contribuit nici vânturile şi nici curentul litoral marin, ci aluviunile s’au depus pe dea’ ntregul la fund; şi partea răsăriteană, la care au lucrat toţi cei trei agenţi despre care am vorbit” (idem, p. 221). Această împărţire morfologică „în două mari regiuni, fiecare cu caracteristicile ei distincte, determinate de agentul principal care a contribuit la clădirea uscatului” a fost făcută şi de Gr. Antipa şi de C. Brătescu.

T19. „Gh. Vâlsan definea grindul Chiliei, odinioară adevărată insulă, „un fragment detaşat de o manieră destul de enigmatică din Sudul Basarabiei, acoperită înainte de o pădure de antistepă” (Nouvelles Hypothčses sur le Delta du Danube, în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Tom. LIV, 1935, pp.32-33). Murgoci prezintă ipoteza că Letea şi Caraorman, insule pe care s’a găsit un strat de argilă şi loess cu resturi de Elephos primigenius şi Rinoceros antiquitatis etc., -care dovedesc un relief de câţiva metri deasupra mării-, pot fi interpretate ca suprafeţe proeminente ale unui subasment formând un relief anterior Deltei actuale (op. cit., loc. cit.)” (citat după Caşin Popescu, op. cit., Nota 249, p. 297).

T20. „Ştim, că grindul Chiliei este un teren vitreg aci, el este de origină basarabeană şi s’a înfipt ca un pintene în deltă, cu mult mai înaintea formării ei. Când apele braţului… au dat peste pragul acesta destul de lat şi de consistent, ele au reculat şi au divagat… Stagnarea apelor la pragul format de grindul Chiliei, trebue să fi dăinuit foarte multă vreme… Dovadă, că a trebuit să fi trecut un timp destul de apreciabil, până când apele să fi spart grindul aşa de gros al Chiliei, este că interiorul triunghiului se află aproape plin cu aluviuni” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, idem, pp. 248-249).

T21. „Dunele de la Letea au înălţimi ce ating 14 m; cele de la Caraorman sunt ceva mai mici” (idem, p. 251). „Raportate la nivelul Mării Negre, grindurile marine cele mai înalte din deltă (Caraorman, Letea, Crasnicol) nu depăşesc cota de 2,50 m… Dunele se formează sub influenţa vîntului dominant, care bate din direcţia E-NE. Ele se ridică peste suprafaţa originală a grindurilor (care este situată în medie la ± 4 m peste nivelul 0 al Mării Negre) cu 4-6 m în medie, atingând în unele zone de mare îngrămădire, provocată de prezenţa unor obstacole în calea înaintării lor, înălţimi de 10-12 m şi chiar mai mult” (A. C. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 2, pp. 30-31).

T22. „Ceva şi despre insula Caraorman. Orientarea acestui grind în afara normalei (încovoiat spre răsărit) ce ar fi trebuit să urmeze curentul litoral… mă întăreşte în credinţa că substratul temelie -acel piept despre care vorbeşte Polybiu- este de o altă natură decât aluvionară. De aceia a crescut pe el o floră aşa de viguroasă, stejar, frasin, ulm. Normal grindurile Ciamurlia-Caraorman nu trebuiau să fie încovoiate” (Col. Ionescu M. Dobrogianu, idem, p. 251).

T23. „Deci grindul Caraorman prezintă aceeaşi structură ca şi grindul Letea, cu deosebirea că stratul de nisip de la suprafaţă este mult mai gros (44 m faţă de 18 m la Letea). Aceasta arată că stratul de argilă are o poziţie şi mai joasă decît în Letea, şi că nivelul general al insulei Letea (raportat la nivelul mării) este sensibil mai ridicat decât nivelul general al Caraormanului (C. A. Banu, L. Rudescu, idem, p. 48). Dar aceasta mai arată şi că insula Letea era în antichitate -şi multă vreme după aceea- singura insulă din faţa gurilor Istrului. Caraormanul -pământ dobrogean ca şi cel al „Leti”găsindu-se multă vreme -veacuri vechi de-a rândul şi toată Antichitatea- sub stăpânirea apelor mării, iar insula Chilia nefiind încă formată. Ca o dovadă -neremarcată de deltologi-, că Letea şi Caraormanul sunt prelungiri ale pământului continental dobrogean, dincolo de capul Dunavăţ, ne apare acel mare „M” făcut de braţul Sulina. În mod normal, înaintarea acestui braţ către mare trebuia să se facă pe o linie cu sinuozităţi obişnuite unei curgeri prin straturi aluvionare, ci nicidecum aşa cum arată. Acest mare „M” ocoleşte -aceasta se vede clar-, cu partea sa dintre vârfurile nordice, Sudul insulei Letea. De sigur, el nu s’a format dintr’odată, mai întâi ramura cu orientarea Nord-Sud-Est, ea a aparţinut braţului Psilon (acest braţ curgea aproximativ pe Sahaua Iacob, străveche urmă a braţului Chilia, deci mai la Nord de actualul traseu al canalului Sulina) acesta fiind îndrumat de altceva decât de slaba rezistenţă a aluviunilor depuse de fluviu să ia, în faţa insulei Letea, această direcţie, care, normal, datorită legilor curgerii observate în Deltă, ar fi trebuit să se înscrie pe o linie Vest-Est, cu obişnuitele ei sinuozităţi; acest altceva arată că pe acolo, pe sub aluviuni, a fost un îndrumător puternic, şi acesta nu putea fi decât firul unei văi aflată pe limba de pământ submerjat ce făcea parte -deducţia e geologic logică din pământul care o lega de Caraorman, vale ce se desfăşura pe conturul sudic al insulei Letea. Inutil să urmărim mai departe procesul de formare a marelui „M” (acesta face parte din procesul evolutiv al Deltei şi nu intră în subiectul nostru), important este să spunem că pe limba de pământ dobrogean din care fac parte grindurile Letea şi Caraorman, a existat între acestea, ca formă de relief, cel puţin o vale, destul de largă, care le separa suprafeţele ce se văd acum deasupra nivelului mării. Acest relief susţine părerea lui Ionescu M. Dobrogianu, anume că, grindul Caraorman constituea capătul nordic al lungului piept de care vorbeşte Polybios, şi că el s’a găsit acolo din a toată străvechimea antichităţii acoperit de apa Mării Pontului până la retragerea acestora din preajma apărută la zi. Acest piept -Caraorman- şi cu insula Letea sunt cauzele care explică de ce Delta la apus de marginile acestora este în întregime constituită din aluviunile aduse de fluviu, şi dincolo de aceste margini, spre Est, Delta apare ca rezultatul combinat al acţiunii mării cu acela al fluviului şi al vântului lipsit în faţa lui de obstacole.

T25. Insula Chilia s’a format târziu după trecerea timpurilor antice (cf. C. Brătescu, op. cit., loc. cit., pp. 36-37).

T26. „Delta este… rezultatul interacţiunii proceselor fluvio-marine ce s’au desfăşurat pe un fundament afectat de mişcări epirogenetice negative… Din acest punct de vedere rolul hotărîtor l-a jucat Marea Neagră, prin oscilaţiile nivelului general din perioada de formare a deltei” (A. C. Banu, L Rudescu, Cap. 5, p. 52).

Temeiurile de mai sus şi elementele de identificare a „Insulei lui Achile, Leuce” coroborează descrierile şi poziţionările desprinse din Izvoare, dovedind usque-quaque identitatea „Insula lui Achile, Leuce” = Insula Letea, acum cuprinsă în Deltă, în grindul Letea. Ea, singură, insula Letea, s’a aflat în golful unde a văzut-o Scylax, căci acel golf a existat aşa cum îl defineşte Antipa şi exact cum, Lucius Ampelius, optsprezece veacuri mai devreme, nota în micul lui compendiu, Liber memorialis: „VII, 5. (Marea) Euxină sau pontică, care pătrunde printr’un golf uriaş în Sciţia…” (Izvoare…, p. 531); cât despre prezenţa Insulei Letea în acel golf, susţineri ştiinţifice categorice, aduce -pe lângă mulţi alţii-, Max Pfannenstiel (T2, supra).

Acum când cunoaştem unde era Insula Leuce, ne dăm seama cât de exactă este informaţia adusă de Herodot despre aşezarea acestei insule pe care, sigur a văzut-o din corabia ce îl purta prin faţa gurilor Istrului, spre Tyras (Nistru) -fluviu, în susul căruia a călătorit, cel puţin până la acel loc unde ne spune că erau „încă vizibile” mormintele regilor scythi învinşi (ucişi) şi îngropaţi de Cimmerieni (IV, 11)-, înţelegem cum trebuesc privite anume ştiri din antichitate, respectiv cele din Istoriile semnate de Herodot.

Iată cum sună această informaţie pe care, nu fără intenţie, am lăsat-o la urmă: „Anacharsis, după ce a vizitat multe ţări unde s’a remarcat prin înţelepciunea şi inteligenţa sa, s’a reîntors în ţara unde trăiau Scythii… Ajuns în Scythia, el a pătruns adânc pe locul care se chiamă Hylaia (este o regiune care se întinde paralel cu Alergarea lui Achile şi care este toată acoperită cu arbori de toate speciile);”… (IV, 76).

Aproape că este superfluu să spunem că Hylaia -la Herodot ‘Ylaihu – este (A)Hileia, Hil(e)ia, Chilia, şi că Alergarea lui Achile -la Herodot ‘Acillhiou dromon este Insula lui Achile, Leuce. Trebue să precizăm că Herodot are în vedere aici atât reşedinţa lui Anaharsis, Hylaia, cât şi regiunea cu acelaşi nume, adică limba de pământ -„pintenul”- din Sudul Basarabiei, acoperită cum spunea Vâlsan- „de o pădure de antistepă” (loc. cit., supra), pământ ce va deveni (prin procesul de formare a Deltei Dunărei) grindul Chilia. Credem că oraşul-port de mai târziu îşi datorează faima de care s’a bucurat în timp, nu numai poziţiei sale geografice, ci şi faptului că a fost reşedinţă regală.

O remarcă. Ni se pare mai puţin curios că translatorul lui Herodot în limba franceză, când ajunge la ştirea de sub IV, 76 (citată supra), spune: „Il n’était pas oiseux de rappeler que 1’Hylaia, boisée, semblait offrir un asile discret. La proximité de la Carričre d’Achille n a pas ici d’intéręt” (op. cit., nota 4, p. 93), adică: „Nu ar fi de prisos să amintim că Hylaia, împădurită, părea să ofere un adăpost discret. Apropierea Alergării lui Achile nu are aici interes”, decât faptul că în Izvoare… întregul capitol IV, 76 lipseşte! Această scăpare din vedere este cu atât mai mult curioasă, cu cât, în acest capitol, Herodot spune limpede că Anacharsis -unul din cei şapte înţelepii ai lumii vechi- nu este Scyth ci om din părţile Geţiei, adică unul dintre „ai noştri”, cum s’ar zice dacă s’ar putea actualiza vremurile. Într-adevăr, Herodot spune că Anacharsis, după ce umblase prin multe ţări „se întorcea în ţara unde trăiau Scythii”, -deci nu în patria lui-, pentru ca de acolo să se ducă la „el acasă”, unde, „dacă va ajunge sănătos şi întreg” -(deci călătoria prin ţara Scythilor nu era lipsită de oarecari primejdii pentru el)-, se legase, pe când era la Cyzic şi îi găsise pe Cyzicieni „manifestându-se în onoarea Mamei Zeilor printr’o sărbătoare somptuoasă”, a „oferi o ofrandă zeiţei Mame şi să institue în onoarea ei un altar cu veghe sacră” (IV, 76), -acesta ar fi fost primul altar cu atestare istorică gândit a fi veghiat şi îngrijit de vestale!

La „el acasă” era în Sudul Basarabiei, la Chilia, ori acolo -ştim de la Strabon- locuiau Geţii, la un loc cu Dacii-Lupi (dinastia regilor Leucon, Thraci -fiul unuia dintre ei s’a numit Spartocos, rege dinast, din casa Spartachizilor, de care a ţinut şi Spartacus-, s’ar putea să fi fost din părţile învecinate insulei Leuce). Herodot ştie de la un localnic de rasă nobilă, Tymneu (nume get, care se întâlneşte şi la Carienii), că Anacharsis era de neam regal, nepotul unui „Dac-Lup”, Lycos, şi că a fost ucis de către Saulios, fratele lui, pe când celebra cultul zeiţei Mame (Cybele), după un alt ritual -cel văzut de el la Cyzic-, care diferea de cel obişnuit locului de baştină (pentru Anacharsis Geto-Dac, v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, fragmentul Blestemul lui Anacharsis, -blestem căzut asupra neamului românesc, nu mai puţin ferit de fratricide).

Herodot mai vorbeşte însă şi în alte locuri de Hylaia (IV, 18, 19, 54, 55, 56) şi chiar de „Dromon Achilleion” (IV, 55-56), locuri din care se înţelege că aproape toată fâşia de pământ de la Vest de istmul Perecop (care uneşte Crimeea cu continentul) până spre „pustia Geţilor”, la Sud-Estul căreia se afla Chilia, purta numele de Hylaia (cam tot aşa cum o parte din coasta de Vest a Mării Pontului se numea Salmydessos). Acestea au provocat confuzii făcând pe unii traducători ai lui Herodot, şi istorici, să localizeze Chilia la Vest de Perecop etc. Chilia se găseşte întradevăr la Vest de Perecop, dar nu în apropierea lui, cum s’a putut crede şi afirma, ci mult mai îndepărtat, peste Nistru, acolo unde o ştim noi că este. Hylaia lui Anaharsis nu s’a putut forma ca insulă decât foarte târziu după moartea lui Anaharsis, un terminus post quem este data de 17 Aprilie 485 p. Chr., când moare filosoful neoplatonician, Proclos, thrac „din Lycia”, ultimul, din câte cunoaştem, care menţionează Insula Leuce, pe locul ei din faţa Hylaiei.

Studiul de faţă este un omagiu postum adus lui Virgil-Alexandru Dragalina -comandor de marină şi inginer, om de o vastă cultură universală şi desăvârşit marinar, autorul a trei volume de însemnări cu caracter pronunţat istoric, Marinarii de la Nistru (primul volum s’a publicat în Zodii în cumpănă, Anul IV, Numerele 1-4)-, cel dintâi -pe atunci unicul, care a văzut în Insula Letea vechea Insulă Leuce, asupra căreia a scris articolul Insula lui Achile, publicat în Noi Tracii (Anul I, Nr. 9 – Mai 1975, pp. 1-6, şi Anul II, Nr. 1 – Septembrie 1975, pp. 15-20). Articolul a rămas fără ecou**.

Pentru aceasta se cuvine să amintim două din concluziile sale.

„Insula lui Achile -azi înglobată în delta Dunărei sub denumirea de ‘grindul Letea’- se află la o depărtare de circa 10 km de portul prin care se intra în ‘ţara superbilor ciclopi’ – după cum spune Homer -, port în care locuia şi Thetis, botezat apoi portul Achileia şi rămas până în zilele noastre sub numele de Chilia” (op. cit., loc. cit., pp. 1-2).

„Regina Thetis nu a dus, ci a adus cenuşa fiului ei Achile în Patrie, pentru a o înhuma în acea insulă care era un adevărat paradis, cu arbori seculari, cu pajişte de iarbă moale şi cu căprioare blânde, insulă nelocuită de oameni” (idem, p. 15).

Legat de credinţa frumos exprimată de V.-Al. Dragalina: „Şi astfel Regina Thetis a adus cenuşa fiului ei în patrie, unde Peleu era regele ‘superbilor ciclopi’ sau al ‘Acheilor’ din Nordul Istrului, adică al Thracilor” (idem, p. 2), de ce nu şi adevărată -istoria mitică şi chiar istoria din preistorie nu se opun unei astfel de presupuneri-, câteva tradiţii ar putea veni în sprijinul acestei idei.

Thetis era fiica unui titan, Nereus, cu nereida Doris (nume thracic, păstrat la Români, Dora, Dorica etc.). Nereus, după Hesiod (Theogonia, 233 şi urm.) era fiul lui Pontos şi (indirect) al lui Ge (Gaia, în doriană Ga, personificarea Pământului ca Divinitate). Unii istorici au arăta că Titanes (Titani) este probabil nume vechi thracic, care însemna „Divinitate”, „Zeu”: „Möglicherweise ist Titanes thrak. = Gott” (Hans von Geisau, in Der Kl. Pauly, Bd. 5, col. 868). După Homer, Okeanos şi Thetis sunt strămoşii tuturor zeilor (Iliada, XIV, 201). Quintus Smyrnaeus, ştie că Thetis ar fi provocat jocurile funerare întru cinstirea lui Achile, timp în care i-ar fi dus cadavrul în Insula Leuce, la „Cei Fericiţi” (IV, 759). Conform acestor tradiţii Thetis ar fi fost deci din partea locului unde şi-a odihnit, întru veşnicie, fiul.

Este locul să observăm, şi aici, că în zona de vărsare a Istrului se află un întreg muzeu mitologic (v., Caşin Popescu, op. cit., supra). Acolo erau:

Hieron Stoma – gura sacră, după cum în alte ţinuturi ale Thracilor se găseau a) Hieron oros – muntele sfânt, la coasta Propontidei din stăpânirea tribului thrac, Apsinthioi, azi numit Ioros burnu (prin deformări fonice); b) Hiera Come – sacra Come, aşezare în Lydia unde i s’a fost dedicat lui Artemis, fata lui Zeus cu Leto şi soră geamănă cu Apollon, un mare şi important templu (acesta este încă un fapt care atestă -pe lângă tot ce se ştie şi se recunoaşte istoric- originea carpato-balcanică a Lydienilor); c) Hiera nesos – insula sacră, reşedinţa lui Aiolos, fiul lui Hippotes, instituit de Zeus, mai marele peste vânturi, -dar s’a arătat că vânturile au o origine hyperboreană, toate fiind din marea familie a lui Boreas, căruia „ca patrie originară i s’a atribuit Thracia, Scythia, chiar Caucazul” sau, în limba din care am luat citatul, „Als Ursprungsland bezeichnete man Thrakien, Skythien, sogar den Kaukasus” (Robert Boker, în Der Kl. Pauly, Bd. 1, col. 930); Ps.-Aristot spune că Boreas avea o serie de nume locale, la Romani, vântului de Nord i se spunea Aquilon, pe unele inscripţii apărând şi denumirea Aquilo; o apropiere între aquila (pasăre falnică, puternică şi deosebit de iute, însuşiri pe care le avea la modul absolut fiul lui Leto) şi Achile, s’ar putea face şi din punct de vedere lingvistic, cuvânt pentru care Latinii, în mod obişnuit, aveau şi sinonimul vultur, scris exact ca în limba română.

Hierasos sau Hierasus (= Siret) – fluviul sacru. Dacă Hiereis, înseamnă cult, şi dacă acest cuvânt se poate lega de Hera, cea mai veche zeiţă după Cybele (Mater Magna, mama zeilor, căreia Iulianus Apostata îi va aduce preamăriri într’o cuvântare filosofico-religioasă, aceasta se întâmpla în sec. IV, p. Chr.!), atunci şi Hierasos, etc., s’ar putea pune în legătură cu Hera, deci: fluviul sacru etc. Ca o explicaţie a legăturii dintre semnificaţia cuvântului Hereis -cult- şi Hera, găsim faptul că la Olympia, templul lui Hera este de o vechime mai mare decât aceea a templului lui Zeus. Şi mai spunem, tot pentru aceasta, că templele cele mai vechi descoperite la Olympia sunt dedicate lui Hera (un oraş Heraia a existat nu departe de Olympia, pe cursul mijlociu al fluviului Alpheios), unde ea apare ca urmaşa lui Demeter -Mama Pământului-, lui Cybele -Mama Zeilor- sau a lui Gaia-, lui Metroon (Mama Pământului), lui Demeter Chamyne (Demeter a Căminului), lui Eileithyia, toate divinităţi feminine adorate într’un singur loc (la Olympia), fapt care denotă că acele temple sunt din epoca de glorie a Matriarhatului, ori această epocă se ştie că a fost observată mai întâi în Dacia mitică.

La Herodot însă, Hierasos, apare sub denumirea Tiarantos (IV, 48; pentru Rawlinson, traducătorul Istoriilor lui Herodot şi întocmitorul hărţii „Sciţia lui Herodotos”, Siretul este Ararus, iar Tiarantos, Oltul, v., Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Freiburg 1984, Harta XVI, p. 451), ceea ce spune că Tiar-, avea semnificaţia de sacru; şi cum Antheus (Anteos – Antos) era un supranume local al lui Dionysos, ar însemna că Tiarantos s’ar putea pune în legătură cu Dionysos. Aceasta, eventual, numai dacă admitem că Dionysos, fugind şi el împreună cu îngrijitoarele lui, nimfele fugărite de Lycurgos (rege thrac, fiul lui Dryas), „cel ameţit la un chef de pe Nysa cea sfântă” (Iliada, VI, 133), ar fi ajuns până la gura fluviului Tiarantos (pe atunci marea întinzându-se mult în susul Istrului, –supra), căci iată ce spune Homer: „… Luând fuga şi Bacchus în mare / S’a scufundat sub talaz, şi acolo primitu-1-a’n braie / Tetis pe el tremurând, că mare-i fu spaima de gura / Şi nfricoşările lui”… (Iliada, VI, 135-138, în româneşte de G. Wurnu, Bucureşti 1959, p. 137). De la Nyseion (localizat la Sud de muntele Pangaion, al Thracilor, cf. Sch. I1. IV, 133) şi până la gura fluviului Tiarantos, pentru un zeu şi nişte nimfe, distanţa nu ar fi fost prea mare, ea trebuia parcursă pentrucă Bacchus (Dionysos) nu putea fi în siguranţă decât în patria lui, căci el era din Thracia getului Zalmoxis, cu care unii dintre istorici au vrut chiar să-1 identifice (F. R. Schroeder, în Hommages ŕ G. Dumézil, Paris 1960, p. 195 şi urm.), iar Thetis -deşi ca zeiţă putea fi oriunde- era şi ea din partea locului. Aşa s’ar putea lămuri şi cel de al doilea nume dat fluviului –Tiarantos– cât şi neperpetuarea acestuia, ascunderea lui Dionysos în mare nefiind decât un accident, ce s’a putut uita, cu vremea revenindu-se la mai vechea denumire. Evident, acestea nu sunt decât conjecturi pe care asemănarea de nume -aparent, subiectivă şi forţată- le permite, totuşi. Hierasos şi Tiarantos sunt hidronime indubitabil dacice.

Am mai spune aici că acea aşezare Antheia -„Antia spornică’n pajişti”, o numeşte Homer (Iliada, IX, 151 şi 293)- pe care Agamemnon o oferă lui Achile, pare să fie un oraş situat pe ţărmul golfului din apropiere de vărsarea fluviului Tiarantos, dispărută odată cu vremurile mitice şi cu închiderea respectivului golf (supra). Identificarea acelei Antheia, făcută de geografi, cu Thuria, nu ni se pare verosimilă, acolo negăsindu-se decât o mică fâşie de suprafaţă campestră, care nu putea fi cum spune Homer, „spornică”, aşa cum, de sigur, putea fi în ţara păstorilor de la Istru. Căci la Homer „spornică” însemna în primul rând „rodnică” din punct de vedere al abundenţei ce oferea pentru hrana omului şi a animalelor pe care le creştea. Zeiţa pământului şi a vegetaţiei, Demeter, avea şi supranumele Anthesphoria, anthes desemnând eterna „înflorire”, eterna refacere a vegetaţiei. Sărbătorile lui Dionysos se numeau Anthesteria, după „luna înfloririlor”, care cuprindea o parte din Februarie şi Martie, şi se celebrau între 11 si 13 ale acestei luni (A. Mommsen, Feste der Stadt Athen, 1898, pp. 385 şi urm.). Acesta este motivul pentru care ne-am gândit să propunem o altă identificare pentru Antheia, adaos faptul că o asemenea aşezare din apropierea insulei dragi eroului, Leuce, unde el, în tinereţe, îşi făcea -spun tradiţiile- alergările zilnice, această Antheia încununând frumos cele -în total şapte- oraşe oferite de Agamemnon lui Achile. Şi ar mai fi ceva de spus: faptul că Elena şi Agamemnon, apar, în unele tradiţii, ca locuind sau vizitând insula Leuce, ar putea duce la presupunerea că acele locuri le erau cunoscute.

Tyras, hidronim thraco-dacic, s’ar fi putut să fie şi el un fluviu sacru – „poporul sacru al Hyperboreenilor”, spune Appolonios Rhodianul (Argonautica, IV, 614: ‘ Yperboreu xerou geuoz)-, întru cât cuvântul arată o bună asemănare cu Tiaras sau Tiara, etimon ce poartă în el noţiunea „sacru”. Tiaras, Tiara, se ştie, era un acoperământ de cap, din pâslă (uzuală -după unii-, mai ales în Iran), asemănător căciulii Dacilor nobili, probabil dusă în Asia vestică de Hititti, identificaii, mai întâi (v. Caşin Popescu, op. cit., supra) ca locuitori în Transilvania. În Persia, tiara, cu împodobiri speciale (pietre scumpe, ş. a.), o purtau numai regii. S’a spus că boneta frigiană ar fi fost o adaptare a căciulii dace, la mediul cald, asianic, al locului, ea avea să ducă mai târziu la acea formă triunghiulară, particulară, cunoscută sub numele de Mitra sau Phrygium; Mitra -indiferent de la ce formă iniţială se va fi desvoltat- este un echivalent al Tiarei, care, ca şi Phrygium, ar fi putut proveni tot de la Daci. Ea pare să fi fost dusă la Roma de către Antiochos IV Epiphanes (fiul lui Mithradates Callinicos cu Laodice, o thracă), rege în Commagene (ţinut în Nordul Syriei, intrat în stăpânirea acestui Antiochos între anii 38-72 d. Chr.). Acest Antiochos purta şi el Tiara, şi nu va fi fost exclus să se arate, aşa acoperit, şi la Roma.

Letea, s’a apropiat deja -de către lingvişti- de Leto, Latona, mama Letoizilor, Artemis şi Apollon (Hyperboreeni). Latona se poate apropia şi de Lăţimea, cum se numea până nu de mult porţiunea de Dunăre la locul unde contura munţii Măcinului ca să se poată îndrepta din nou spre mare.

Şi dacă suntem la conjecturi, de ce să nu ne întrebăm dacă limba latină cea veche -limba căreia i s’a spus „vulgară”- nu este cumva limba Latonei (Dorienii numeau pe Leto, Lato sau poate chiar şi Latona, cum îi spuneau Romanii), aceea în care au crescut Hyperboreii lui Apollon şi ai Artemidei, fii Latonei?

Dionysios din Halicarnassos spune că Latinus era fiul lui Odysseus cu o Hyperboreiană, şi rege al “aborigenilor”. Latinus ajunge să se împrietenească cu Aeneias, să-i dea pe Lavinia, fiica sa, de nevastă -deşi ea fusese promisă lui Turnus- şi (ara să o lase Troienilor (prin Dardani, Troienii erau şi ei Hyperboreeni). Acesta este motivul pentru care Turnus porneşte să lupte -luptă în care cade şi Latinus-, şi tot acesta este motivul pentru care Aeneias numeşte toate popoarele aliate lui, în lupta pentru supremaţie, Latini. După Virgilius, Latinus este fiul lui Faunus -un străvechi zeu protector al păstorilor (este fapt cunoscut că primii păstori în Europa au fost carpato-istro-ponticii) şi al vetrelor- cu o nimfă, Marica (nume thrac -toate nimfele sunt de origine thracă- rămas la Români: Mari(ci)ca, Mariţa).

Pe de altă parte s’a zis: „Die Römer übernahmen die Göttin (Leto) aus dem dor. Unteritalien mit der dor. Namensform Lato, die sie zu Latona erweiterten”, adică: „Romanii au preluat pe zeiţa (Leto) din Italia de Jos doriană cu forma de nume dorian Lato pe care 1-au desvoltat în Latona” (Fauth Wolfgang, în Der Kl. Pauly, Bd. 3, col. 589). Dorieni erau însă la originea lor -atâta cât aceasta este cunoscută istoric- o populaţie plecată de la Istru. Cum însă s’a arătat că populaţii din „aria dunăreană” au pătruns de timpuriu în Italia („în jur de 1500”, spune Guido A. Mansuelli, în civilizaţiile europei vechi, Volumul I, traducere de Alexandra Slavu, Bucureşti 1978, p. 95), purtând cu ei cultura lor materială şi spirituală, nimic nu se opune ca Lato-Latona să fi sosit în Italia odată cu acele populaţii „dunărene” -„carpato-danubienii neolitici”-, Dorienii debarcaţi în Sudul Italiei nefăcând decât să întregească vechile tradiţii. Cam acestea ar fi -grosso modo- câteva din realităţile istorice (aici amintite în treacăt), în jurul cărora am putut pune -conjectural- întrebarea de mai sus, căci în privinţa originii limbii latine nu s’a dat încă un răspuns pe a cărui valoare -considerată din punct de vedere istoric- să se poată miza unanim. De altfel, întreg acest studiu trebuia să se încheie cu un mare semn de întrebare.

Acelora care ne vor citi şi vor stărui, totuşi, a crede că Insula Leuce – „acest paradis de verdeaţă şi de paseri” – nu poate fi identificată decât cu Insula Şerpilor – „o mare îngrămădire de stânci colţuroase şi întunecate, lipsită de vegetaţie, şi unde păsările mării -chiar şi ele- nu se opresc decât obosite sau bolnave” -, le spunem că am început a scrie acest studiu în respectul unor cuvinte ale lui Confucius, pe care le transcriem în limba în care le-am cunoscut:

„Celui qui se perfectionne lui-męme, embrasse ce qui est juste et bon, et sy attache de toutes ses forces. Il l’étudie complčtement, se le fait expliquer ŕ fond, le médite attentivement, le distingue clairement, et 1’exécute sérieusement”, adică: „Acela care îşi îmbunătăţeşte propriile sale cunoştinţe (urmărind perfecţiunea), îmbrăţişează ceea ce este drept şi bun, şi i se dărueşte din toate puterile sale. El îl studiază în întregime, şi-l desluşeşte temeinic, gândeşte asupra lui cu atenţie, îl deosebeşte cu claritate, şi îl execută cu seriozitate” (Les Quatre Livres de Confucius, L’Invariable milieu – Invariabilul mediu -, Tchoung Ioung, Avertissement de Tchon Hi – Avertismentul lui Tcbon Hi –, Traduction intégrale, notes et préface du Révérand Pere Séraphin Couvreur S. J. de l’Ecole Française en Extreme-Orient, A Paris, chez Jean de Bonnot, 1981, p. 51). Aşa am făcut noi.