GAL Poarta Transilvaniei se apropie de finalul primului program de accesare de fonduri europene. Rezultate notabile

Situat în Regiunea Nord-Vest, la intersecţia judeţelor Sălaj, Cluj şi Bihor, Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei” acoperă comunele Almaşu, Cizer, Fildu de Jos şi Sîg, din judeţul Sălaj, Ciucea şi Negreni, din judeţul Cluj, şi Bulz, din judeţul Bihor. Acestora li s-au alăturat de curând alte cinci comune din imediata vecinătate, Poieni, din judeţul Cluj, Borod, din judeţul Bihor, Plopiş, Bănişor şi Horoatul Crasnei, din judeţul Sălaj.

Pe parcursul etapelor de selecţie, în urma unor intense acţiuni de animare a teritoriului, la Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei” s-au depus 77 de proiecte conforme, însumând peste trei milioane de euro valoare publică. Dintre acestea, 73 de proiecte au fost depuse la AFIR şi 58 de proiecte au fost declarate eligibile, dintre care 57 de proiecte fiind semnate de către beneficiari, cu o valoare publică de 2.387.102 euro la contractele semnate, jumătate din aceasta fiind absorbită de către beneficiari până în iunie 2015 prin 15 proiecte deja finalizate şi 40 de proiecte aflate în implementare.

Finanţările europene s-au îndreptat în mod echilibrat către beneficiarii privaţi şi publici, vizând, în special, Măsurile 112, 121, 141, 312, 313 şi 322. În zona privată s-au preferat achiziţiile de utilaje agricole şi dezvoltarea exploataţiilor agricole şi zootehnice, ca şi construirea de pensiuni agroturistice, în timp ce zona publică s-a orientat spre achiziţia de utilaje pentru gospodărire comunală sau situaţii de urgenţă, modernizarea de drumuri, dar şi amenajarea de trasee turistice, marketing turistic sau modernizarea unor cămine culturale. Până la finele anului, toate proiectele care au primit finanţare vor fi finalizate.

Date fiind conjuncturile birocratice şi întârzierile, la nivel naţional, cu care s-a demarat programul precedent, rezultatele Porţii Transilvaniei, plasat pe un loc fruntaş pe ţară în clasamentul GAL-urilor, sunt notabile, astfel încât echipa GAL, condusă de Cristinel-Petru Blaga, se simte pregătită pentru un nou program de finanţări, care va demara, cel mai probabil, în 2016.

Prin acţiunile sale, GAL “Poarta Transilvaniei” este o poartă deschisă a banilor europeni în teritoriu.

Realizări şi perspective la GAL “Poarta Transilvaniei”

Pe parcursul etapelor de selecţie, în urma unor intense acţiuni de animare a teritoriului, la Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei”, care deserveşte şi comunele clujene Negreni şi Ciucea, s-au depus 71 de proiecte conforme, însumând peste trei milioane de euro valoare publică. Dintre acestea, 68 de proiecte au fost depuse la APDRP şi 57 de proiecte au fost declarate eligibile, dintre care 55 de proiecte fiind semnate de către beneficiari, cu o valoare publică de 2.380.386 euro la contractele semnate.

Finanţările europene s-au îndreptat în mod echilibrat către beneficiarii privaţi şi publici, vizând, în special, Măsurile 112, 121, 141, 312, 313 şi 322. În zona privată s-au preferat achiziţiile de utilaje agricole şi dezvoltarea exploataţiilor agricole şi zootehnice, în timp ce zona publică s-a orientat spre achiziţia de utilaje pentru situaţii de urgenţă sau gospodărire comunală, modernizarea de drumuri, dar şi construirea unui cămin cultural. Areal cu bogat potenţial turistic, nu puteau lipsi solicitările pentru înfiinţarea unei pensiuni agroturistice, amenajarea de trasee turistice şi marketing turistic.

În conformitate cu Planul de Dezvoltare Locală, Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei” și-a propus, pentru viitorul imediat, realizarea unui proiect de cooperare cu doi parteneri din judeţul Maramureş, ţintind încurajarea actorilor locali din Regiunea Nord–Vest de a întreprinde proiecte de extindere a experiențelor, de stimulare și sprijinire a inovației, de dobândire și îmbunătățire a competențelor și de promovare în domeniul produselor tradiționale și locale.

Cooperarea celor trei Grupuri de Acţiune Locală vizează îmbunătăţirea capacităților de marketing ale producătorilor locali din teritoriul parteneriatului. De asemenea, Grupurile doresc să sporească numărul de producători locali formați pentru autorizare, să dezvolte gradul de instruire în domeniul siguranței alimentare, a legislației specifice şi a antreprenoriatului. Nu în ultimul rând, cooperarea îşi asumă stimularea asocierilor producătorilor locali, prin structuri noi sau prin aderare la forme asociative existente.

In memoriam Constantin Mălinaş

Patria  cărţilor ce se împuţinează pe zi ce trece: a mai pierdut un oştean  credincios, pe Constantin Mălinaş, omul care credea neabătut, asemenea marilor renascentişti ai lumii, că Litterae faciunt humaniores (învăţătura, cultura ne face mai umani).Vestea despre moartea sa ne-a îndurerat profund şi clopotele au răsunat în inimile noastre, aducându-ne aminte că suntem doar “o vânare de vânt”. L-am cunoscut pe Mălinaş de pe vremea când era un simplu şi meticulos bibliotecar la biblioteca ”Gheorghe Şincai”, pe vre-mea când ne citeam creaţiile la cenaclul instituţiei, înainte de l989. Anii au trecut, dar Costică Mălinaş a ţinut drept drumul de la liniştea bibliotecii la tumultul politic al agorei. A fost director al prestigioasei instituţii, consilier local, editor al unei pu-blicaţii deosebite, de un profund patrio-tism, “Familia noastră”, consacrată dialogului între românii intra muros şi extra muros. A călătorit pentru documentare la românii din afara graniţelor ţării, de la Giula şi Novi Sad la românii însinguraţi din Maramureşul istoric şi chiar la acei din Crimeea, ca şi cum ar fi vrut să-i stropească pe toţi cu flacăra vie a unirii.

Doctor în filologie, iubitor de meda-listica lui Eminescu, documentat luptător pentru recuperarea patrimoniului lui Ema-nuil Gojdu, Constantin Mălinas ne-a uimit pe toţi în ultima parte a vieţii. A scris mult după moartea soţiei sale, ca într-un gest suprem de recuperare a întregii sale vieţi. Cărţile sale de poezie şi de proză şi le-a  lansat cu lume multă şi sufragii cinstite la Cenaclul Baroului Bihor. Ultima sa carte însă, intitulată Proza de transport, şi-a lansat-o la Primăria din Marghita, alături de cei dragi lui, cei cunoscuţi din copilărie şi juneţe.

Scriitorul s-a întors în chip simbolic spre izvoare şi iată cum ultima sa carte a devenit o operă premonitorie înainte de a fi o operă care să surprindă rătăcirile  ora-lităţii urbane şi stricării limbii române.  Constantin Mălinaş a fost în sensul nemţesc al cuvântului ein bucherwurm (un şoarece de bibliotecă), dar în sensul bun al denominaţiunii, un om care se retrage în himeră pentru a se întări pentru lupta cu realitatea de dincolo de zidurile reci ale bibliotecii. Ajuns în agora, Constantin Mălinaş a învins. A păşit pe calea regală de la admirarea cărţii la facerea ei.

Ceea ce nu-i puţin lucru. Moartea lui este o pierdere grea pentru intelectualitatea din Oradea şi Bihor, după cum va fi şi o absenţă de neînlocuit pentru lucră-rile cenaclului literar al Baroului Bihor.

În semn de oraţie funebră, chiar dacă tânguirea noastră nu atinge dramatismul celor ale lui Bossuet, la capatâiul  celui dispărut dintre noi, plângem cu acest sonet despre omul iubitor de carte aleasă şi ziditoare de spirit şi simţire:

Din spuma cărei Mări, apari, Tu, Carte

Cu ochii grei de plumb, Tu, Făt Frumos

Plângând cu litere, pe Criş, în jos,

Varadiei cu şpalturile sparte?

De Tine, numai moartea mă desparte.

Tiparniţa e un concert duios,

Ca mersul Domnului cel Viu, pe jos,

Mustrare blândă a Măicuţei Arte.

Precum un panaceu mi-astâmperi chinul,

Mă faci mai tare şi mai bun, mai drept,

Mă-mbeţi în nopţi târzii, mai rău ca vinul

Dar dup-orgie, sunt mai înţelept

Şi schimb într-un surâs candid suspinul

Ce mi se-mplântă, deseori, în piept…

Av.  Paşcu Balaci
Preşedintele Cenaclului  literar al Baroului Bihor

Memoriile unui condamnat la moarte

Lumea în care trăim pare, nu de puţine ori, ajunsă la capătul răbdării, terminată. Dispreţul omului faţă de om s-a întins ca o pecingine, din păcate multicoloră, stră-lucitoare chiar, egoismul poate părea super-bie, iar neruşinarea şi cinismul sunt “cali-tăţile” unei decadenţe devoratoare. Oferi o carte, dar nu mai eşti sigur că omul care îţi mulţumeşte “îndatorat“ o va deschide când va fi singur. Pentru că omul modern se amă-geşte chiar cu starea lui de nesingurătate, de implicare până la infraroşu, de prag-matism şi “eficienţă“, iar toate acestea pe bani. O lume în care totul se vinde şi biblicul zeu Mamona al anticilor sirieni ne zâmbeşte amical, familiar, poate prea familiar. La doc-tor, ca şi la preot. În aceste condiţii, om al scrisului fiind, să primeşti o scrisoare admi-rativă de la un cititor necunoscut este aproa-pe anormal, dacă nu incredibil. Scrisoarea lui Dietmar Steffens era adresată redacţiei hebdomadarului Meridianul Românesc, Anaheim, California, USA, şi avea în vedere modestele noastre contribuţii la redactarea donquijotescă (de unul singur şi de capul lui, deci) a unui supliment cultural pentru românii diasporeni, care îşi prelungesc exilul şi după victoria revoluţiei neocomuniste din ţară şi a parlamentului majoritar. În care fi-gurează 322 de foşti comunişti şi foşti se-curişti, “aleşii noştri”, care, vorba lui Emi-nescu, “ne fac legi şi ne pun biruri, ne vor-besc filozofie”…

Dietmar Steffens, Germania, Bonn, aprecia în articolele din supliment implicarea noastră, mai ales prin referiri la istorie, pentru a găsi un tâlc prezentului, din păcate, tot după cunoscuta reţetă a “istoriei care se repetă”; neamestecul în “marea trăn-căneală” de acasă, credinţa intimă, de la Dostoievski cetire şi de la toate spiritele luminate din cer şi de pre pământ, că “fru-museţea va salva lumea”… cred că i vor fi surâs cititorului îndrăgostit, prin celula sa intimă, de adevăr. Numai un pic de frumuseţe dac-ar fi, ar exista un motiv de a ne aprecia reciproc, de a ne admira ne-prefăcuţi, şi pacea între noi, liniştea cea roditoare de Dumnezeu, calmul din zori, înainte ca trandafirul din strat să şi desfacă bobocii înrouraţi, frenezia urcând spre amiază, selectorul de bine al inimii care tre-buie să bată tot timpul şi pentru altcineva, pentru necunoscutul în care te regăseşti, fie şi pe o literă sau pe o virgulă…

Aşa l-am cunoscut pe “neamţul” Diet-mar, care “soma” în continuare redacţia, pe “omul acesta trebuie să-l cunosc!”. Sur-priză: Dietmar era un Dumitru neaoş român: Steffens este Stoian. În elegantul restaurant de pe malul lacului Herestrău, la Bucureşti, omul de la telefon mă primeşte recoman-dându-se simplu, româneşte. Mai mult, îmi pune sub ochi un document incredibil, un thriller, nerecomandabil copiilor sub 15 ani, dar şi maturilor cu inima slabă: propria con-damnare la moarte, într o sentinţă definitivă, a Tribunalului Bucureşti, din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste. Înţelegeam, în sfârşit, taina omului din faţa mea. A fost nevoit să-şi părăsească patria, iar în noua patrie adop-tivă, mai mult, să-şi schimbe numele, altfel, cine ştie cum, bum-bum. Intram lin, elegant chiar, după prima zdruncinătură, în biogra-fia acestui om plin de istorie şi de întâmplări “crude şi insolite”. Un basarabean, iniţial, fără copilărie, de fapt, căci locul copilăriei fu părăsit forţat, din momentul în care hoarda roşie înainta spre apus, peste noi şi împotriva voinţei noastre, jucaţi la masa verde a hazardului unei istorii cel mai adesea neprietenoase, spre a ne şterge şi pospaiul de civilizaţie europeană, ce se mai găsea la românii din România, la pierderea războiului lui Antonescu alături de Hitler şi… “câş-tigarea” dezastrelor următoare, la Est, cu tătucul popoarelor, “Stalin şi poporul rus, libertate ne au adus”.

Basarabenii au înţeles mai bine ca mulţi, de la început, ce poate însemna să pierzi totul într-o clipă; să fii învins fără luptă, deşi nu nimicit încă; intrând, cu voia auto-rului, mai adânc în biografia copilului săl-batec şi nesupus, a tânărului cu o căutătură ciudată şi “duşmănoasă”, în fine, a elevului sau studentului, pus cu burta pe carte, iluminat, elevul sau studentul, că numai aşa se va salva, învăţând temeinic, învăţând pentru sine, fără lozinci leniniste, învăţând pentru fraţii lui, învăţând să răzbune moartea tatălui său, preot ortodox, împuşcat la “ru-leta rusească”, de o patrulă de “eliberatori” morţi de beţi şi foarte “distractivi”, în acea zi sau seară, când Dumnezeu îl ceru jertfă pe unul din slujitorii săi, după judecata Lui cea nepătrunsă de om; învăţând pentru eroica lui mamă, care i-a dus, cum se spu-ne, în spate, pe sărăcia lucie a anilor de după război, împingându-i tot timpul în faţă, cu dragoste, pe ura ei, pentru trecutul furat de ruşi, dar nu şi fără speranţa că viitorul poate deveni mai bun pentru cine învaţă, pentru cine îşi face o meserie temeinică, şi din tehnică o profesiune practică, dincoace de trăncăneala politicii sperjure şi agramate, când n-a fost, în punctele ei esenţiale, de-a dreptul criminală. Martor al istoriei şi parti-cipant la ea, inginerul hidroenergetic Du-mitru Stoian fu în curând solicitat pe treptele manageriale ale profesiunii, inginer-şef, director, director general, având în coor-donarea lui oameni, şantiere şi fabrici, găsind inspiraţia şi puterea nu numai să i organizeze, dar mai ales să-i ajute. Din acest punct al angajării lui pentru oameni, partidul unic şi dur a trebuit să-l asculte pe el; dacă tot avea ce să-i ceară; proiectelor nu de puţine ori megalomane, ale unor nechemaţi, le contrapunea sensul practic al grijii sale faţă de om; dacă tot se foloseau de mintea lui, să-l lase să lucreze după ştiinţa sa, să nu se bage unde lor nu le fierbea oala; aceas-tă exorcizare a răului, evocată postum, pare o ficţiune; de n-ar fi fost darul şi harul unui om plin de iubire, ne/în stare de a-şi urî şi duşmanii, cu datoria în sânge, de a trăi pentru dăinuire şi pentru libertatea de mai târziu.

Am avut prilejul să discutăm cu dl. Dumitru Stoian toate aceste lucruri, des-luşite şi de pe câteva seturi de casete, din amintirile iniţial înregistrate de cineva, examen oral pe care povestitorul îl trece cu brio, cu acel talent nativ al “românului născut poet”.

Cartea pe care l-am îndemnat să o scrie, insistând adesea, a apărut în fine, la Editura Carminis din Piteşti, redactor şef Dna Cris-tina Diana Neculai. Se află deja în librăriile din ţară, fiind lansată cu un succesc ce poate surprinde; însă, de ce?! Scrisă “alb”, fără inutile literaturizări, sau “flori de stil”,  cu o sinceritate şi acribie exemplare, structurată în două părţi: 1. Supravieţuind comunis-mului şi 2. În libertate fără rădăcini, pe parcursul a 350 de pagini, cu un bonus de documente foto color, din ţară, dar şi din peregrinările specialistului “în libertate”, în o serie de ţări total dezamăgitoare, ale lumii a treia (Burundi, Haiti, Togo, Burkina Faso, Afganistan), cartea de faţă, inteligent sau poate chiar savant alcătuită, cu o prefaţă a Dnei Marianne, soţia autorului, lucidă ca o nemţoaică, dar prea radicală în judecăţile sale nespeculative, cu mulţumiri celor ce l-au încurajat şi ajutat să o ducă până la capăt, la final cu o rafinată Rugăciune adre-sată lui Dumnezeu atotputernic şi ocrotitor, înaintea  postfaţei semnată de noi, cu două cuvinte, din Creangă şi Papini, un motto, şi un ultima verba, de fapt, este primul capăt al unei lupte cu sine a autorului ei, dar şi cu admiratorii săi, până l-au decis să o publice.

Există în structura intimă a lui Dietmar şi Dumitru o înclinaţie specială, dar atât de sensibilă, pentru naraţiune, pentru ethos, pentru poveste. O genă autentic moldo-venească şi răsăriteană. Există un filon nesfârşit de bogăţii simţitoare, o tentă lirică, semne ale unui suflet solidar cu toţi oamenii pe care i-a cunoscut, de-a lungul unei vieţi luptătoare şi atât de bogate. Am devenit în scurt timp prietenul omului încărcat de ani, dar atât de tânăr în spirit, fascinat la rândul lui de izvoarele noastre, descâlcite mai mult din abstracţiuni, iar din viaţă pe cât s-a putut; lungi convorbiri telefonice, câteva întâlniri, surpriza unui dar de împărtăşanie lungă cu vinul lui Horică, binecuvântatul lui prieten focşănean, cu care ocazie noi ne-am dat drumul şi l-am evocat în suplimentul cultural californian pe poetul Horia Furtună, acelaşi nume ce-l poartă şi prietenul pod-gorean al dlui Stoian, generosul cu o mie de inimi şi toate de aur. Noi ce i-am putea dărui, în compensaţie, decât poate acest exerciţiu de admiraţie, şi alte câteva texte, cum se spune, “din clasici”, pe care inginerul de hidrocentrale, neostenitul călător şi lu-crător pe trei continente, le-a îndrăgit, şi de care, auzindu-le, fie şi telefonic, se ui-meşte ca un copil. Aşa am “negociat” să pună cele două cuvinte, la începutul cărţii pe Ion Creangă, humuleşteanul pocnit de geniu, iar la final cuvântul, la fel, de geniu al lui G. Papini.

Sunt lucruri care, oricât de diferiţi am fi, ni se potrivesc. Însă depinde, ne aten-ţionează Domnul Iisus, din Evanghelii, cum  le citim.

Pe fratele nostru, dl. Dumitru Stoian, creştin în faptă, iar nu în vorbe, încă de când l-am dedus, de sub iscălitura enig-maticului Dietmar Steffens, l-am presimţit, deopotrivă, ca pe un învingător, un om ne/sfârşit, un prieten dintre cei pe care nu-i cumperi, pe care timpul şi destinul ţi-l fac, la momentul potrivit, cadou. Iar aici el ne creează şi precedentul de a-l reciti (şi re-trăi!) din amintirile sale, într-o carte supra-vieţuitoare, ca de altfel, mai întâi, autorul ei. Un om vrednic de admiraţia noastră şi a celor ce-l vor ceti, şi se vor regăsi, fie şi într-o clipă trecătoare, pe litera şi-n spiritul său nemuritor… Condamnat la moarte fiind o carte de mărturii ale unui supravie-ţuitor, dar şi ale unui învingător, total diferită, şi cu totul aparte, faţă de lunga serie de memorialistică “anticomunistă”, devenită de la un timp modă, uneori fără orice motivaţie şi metodă.

Ion Murgeanu

Ţipăt pentru Basarabia

Când ţi-au luat Basarabia şi Bucovina, ţara mea

Ţi s-au tăiat mâinile-amândouă întinse către soare

Şi de atunci tu ai fost o ţară Ciungă, ţara mea,

O Rană despicată în două

Una din Răni plecată în deportare!

Când românii din Basarabia şi Bucovina

Erau duşi în inima Siberiei

Bucăţi din inima Ta, Românie,

Îngheţau în pustietatea nesfârşită a Siberiei

Privind cu ochii holbaţi Carul Mare pe cer

Gândindu-se îngroziţi la vremea când va coborî

Să-i ia şi să-i ducă acasă!

Când românii din Basarabia şi Bucovina

Ajungeau în inima Siberiei

Dinţii le clănţăneau în gură atât de tare

Că în Cancelariile lumii Şefii de State

Îşi puneau vată în urechi.

În timpul acesta în ţară activiştii de partid

Strigau: Trăiască Marea Uniune Sovietică

Şi poporul sovietic eliberator!

Ajunşi în Siberia, Românii

Îşi făceau bordeie din lacrimi

Acoperindu-le cu sentimele lor de milă sfâşietoare

Apoi îi scoteau din inimă unde îi ţinuseră înveliţi

Pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Viteazul

Îşi făceau rugăciunea şi se închinau

Se aşezau cu toţii la masă

Bătrâni şi copii

Domnul să ne binecuvânteze

Spunea cel mai bătrân dintre ei

Doamne ajută, spunea şi Mihai Viteazul închinându-se

Cu lacrimile scurgându-i-se-n barbă

Vai de capul neamului ista

Ofta întunecat Ştefan cel Mare!

Şi pe când fraţii noştri mureau în troienele Siberiei

Noi în ţară făceam colectivizarea

Îi băgam în puşcării pe intelectuali

Şi pe gospodarii satelor

Şi-n timp ce clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea

Îi mulţumea poporului frate sovietic

Morţii neamului nostru

Se întorceau în mormânt cu faţa în jos de ruşine!

Basarabie, Basarabie!

Cât tu eşti ruptă din trupul străvechi al Daciei Mume

Nimic nu este de capul neamului ăsta în istorie

Mai ticălos şi mai nenorocit

Este de o mie de ori

Decât Călăii care şi-au bătut joc de El, Basarabie,

Căci atunci când fraţii noştri erau deportaţi

În îndepărtata Siberie

Noi singuri ne deportam pe drumul invers

Al nesfârşitei şi ticăloasei Siberii din noi.

Basarabie, Basarabie, Basarabie!

Vai de capul nostru

Basarabie,

O Ţară Mutilată, asta suntem,

Fără Provinciile rupte din trupul Mamei Dacii,

Basarabie!

Versuri de Ştefan Dumitrescu

Logofete, brânză-n cui…

Dumnezeu ştie că puţini oameni politici de vază ai secolului XIX au fost mai îm-proşcaţi cu noroi decât Napoleon III, îm-păratul francezilor! Toate argumentele, chiar şi cele care ar fi militat în favoarea operei lui, au fost utilizate pentru a distila în mintea noilor generaţii ideea că această personalitate majoră, care a marcat nu numai istoria politică, financiară, economică sau culturală a Franţei, ba chiar şi a Europei sau a întregii lumi, nu a fost decât un dictator «au petit pied», un surogat de operetă al marelui său unchi, o marionetă care nu a lăsat în urma trecerii sale decât o ţară, altădată glorioasă, umilită acum de o Germanie de-abia constituită, însă deja victorioasă.

Bine înţeles că această vedere simplistă ştergea cu buretele într-o clipă construcţia bazei industriale a Franţei moderne, consti-tuirea unei reţele de comunicaţii contem-porane, schimbarea radicală a aspectului oraşelor franceze, ca să nu mai vorbim de nenumăratele reforme administrative şi legislative care, în fond, sunt numai conti-nuarea operei primului împărat în acest domeniu. Însă s-ar putea spune, în perspec-tiva istoriei, că orişice om politic nu devine important decât prin grandoarea inamicilor săi!

Napoleon III a avut şansa – sau nefe-ricirea!- de a-l avea ca duşman pe Victor Hugo, monument naţional, care aranja interesele celei de a III-a Republici şi care, cu o perseverenţă şi o ură dincolo de mor-mânt, l-a urmărit, poreclindu-l  “Napoleon le Petit”. Mai apoi, această imagine a cristalizat inamiciţia intelectualităţii de stânga care, până azi, defineşte orişice om politic decis să schimbe cursul istoriei altfel decât prin palabre parlamentare, drept «bona-partist». În mod straniu, ei ascund în mod deliberat chiar şi opiniile unor contempo-rani, consideraţi, pe de altă parte, ca o referinţă a republicanismului. Iată ce spune Zola despre raporturile dintre Napoleon III şi Victor Hugo: “La douăzeci de ani, îl con-sideram pe nepotul marelui Napoleon ca pe un bandit, un om fără scrupule, «hoţul de noapte», care, după cum spune expresia consacrată, îşi aprinsese lanterna la soarele de la Austerlitz.  Doamne, crescusem în sunetul bubuitului fulgerelor lui Hugo…  Însă mi-am schimbat părerea. Pentru că, în realitate, Napoleon III descris în Châti-ments nu e decât un bau-bau ieşit gata în-călţat cu cizme şi cu pinteni din imaginaţia lui Hugo. Nimic nu e mai puţin asemănător ca acest portret, un fel de statuie de bronz şi de noroi, ridicată de poet pentru a-i servi ca ţintă săgeţilor lui ascuţite şi, să spunem lucrurilor pe nume, scuipăturilor lui.”

Cu toate astea, la mai bine de 135 ani după moartea sa, rămăşiţele pământeşti ale împăratului, în ciuda diferitelor demersuri periodice ale admiratorilor săi – există şi o astfel de categorie în Franţa contempo-rană! – se află tot la Farnborough, în Anglia, ţară pentru care el avea o simpatie deosebită, cu care s-a străduit să strângă legăturile şi unde a murit în exil. Mai mult, lucru neobiş-nuit în acea vreme, ba chiar, până la un anumit punct până şi printre oamenii politici francezi de azi, a cărei limbă o vorbea curent! În aceste condiţii nu trebuie să ne mirăm că, după cum remarca de curând un cititor – e drept, de origine libaneză! – în revista Le Figaro Magazine, niciun bulevard important, nicio piaţă majoră din Paris nu poartă numele lui Napoleon III. Singurul loc dedicat memoriei sale este o piaţă de trecere, în faţa Gării de Nord. Cu toate că, alături de principalele gări pariziene se află, de-a lungul bulevardelor repre-zentând esenţa stilului «haussmannien» – care, de fapt, ar  trebui numit «Second empire» -, chiar şi hoteluri ce amintesc dezvoltarea fără egal a reţelei de căi ferate în perioada napoleoniană.

Mai mult! Se pare că în întreaga Franţă nu există decât o singură statuie în aer liber a lui Napoleon III, un bust aflat în parcul cu acelaşi nume din centrul oraşului Vichy, o copie după opera executată de sculptorul Jean-Auguste Basse, în 1852, care se află azi în sala de căsătorii din primăria locală.

Această sculptură, sub forma unei copii executată de turnătorul Lhuillier de Lapa-lisse, a fost inaugurată pe 28 iulie 1998 la Bucureşti, în piaţa care poartă numele «Îm-păratului francezilor», vecină cu strada Paris. Se sărbătoreau în acel an 190 ani de la naşterea împăratului, şi autorităţile ro-mâne au ţinut să perenizeze memoria celui care este considerat ca fiind «le pčre de la Roumanie».

E drept că singura mare putere eu-ropeană care a susţinut unirea Principatelor Danubiene, şi în special pe viitorul prinţ Alexandru Ioan Cuza, a fost Franţa napo-leoniană. Fără să aibă interese politice di-recte în regiune, precum Turcia, Rusia şi Austria, sau economice, ca Prusia şi Marea Britanie, Franţa a înţeles avantajul pe care îl reprezenta o Românie puternică, ţară tam-pon între trei mari imperii din Europa răsă-riteană. Astfel, Napoleon III spunea : “Dacă aş fi întrebat ce interese are Franţa în acele regiuni îndepărtate traversate de Dunăre, aş răspunde că interesul Franţei se află oriunde se manifestă o cauză dreaptă”, şi România, prin consecinţele educaţiei franceze distilate în sânul vieţii ei politico-culturale, a ştiut să-i fie recunoscătoare timp de mai bine de un secol.

Anul 2008, care marca aniversarea a două secole dela naşterea lui Napoleon III, ar fi trebuit să aducă pe primul plan perso-nalitatea celui de-al doilea împărat al france-zilor. Şi totuşi, această aniversare a făcut destul de puţină vâlvă în Franţa. E drept că momentul nu era foarte potrivit pentru o celebrare zgomotoasă, pentru că, dincolo de preocupările aduse de criza economică mondială, referinţele repetate ale intelectu-alilor de stânga, care compară stilul decis, directiv şi reformator al actualului preşe-dinte al Franţei cu cel practicat în perioada celui de-al doilea imperiu, incitau mai degrabă la o oarecare discreţie.

În schimb, la Bucureşti manifestările legate de acest eveniment s-au înmulţit, spre onoarea organizatorilor.

Pe data de 7 octombrie 2008, un coloc-viu al Academiei Române a reunit sub titlul «Napoleon III –Alexandru Ioan Cuza; Destine paralele» cinci prelegeri susţinute de acad. Dan Berindei, acad. Răzvan Theo-dorescu, acad. Florin Constantiniu, Chris-tina Egli (Suisse) şi prof. Ion Bulei. Coloc-viul a insistat mai ales asupra anilor de tinereţe ai viitorului împărat, petrecuţi în Elveţia, precum şi asupra influenţei lui Napoleon III şi a stilului care-i poartă nu-mele în viaţa politică şi în urbanismul capi-talei române. Expunerile au fost însoţite de o expoziţie redusă ca dimensiuni, însă pre-zentând numeroase documente de epocă de o excepţională valoare – unele provenind din arhivele Ministerului de Externe – privind cele două domnii paralele.

Cu totul altfel se prezenta expoziţia intitulată «Napoleon III şi principatele române», accesibilă publicului în sălile Muzeului naţional de artă al României de la sfârşitul lunii octombrie 2008 până la 1 februarie 2009.

După cum spunea un comentator francez: “…este una din acele expoziţii ŕ l’ancienne a căror reţetă o credeam pier-dută: ea tratează subiectul în profunzime,  fără a căuta le grand spectacle. Documente de arhivă, planuri, cronologii permiţând să înţelegi surpriza reprezentată în 1859 de unirea Moldovei şi Munteniei, care s-au dotat cu un prinţ luminat: Alexandru Ioan Cuza cel uitat.” Şi, mai departe, Adrien Goetz, în articolul intitulat Vive l’empereur en Roumanie!, rezumă câteva decenii din istoria Principatelor Danubiene într-un ra-cursiu împodobit cu imagini percutante, pentru care îi lăsăm responsabilitatea: “Abia a avut vreme să se doteze cu un serviciu de Sčvres, o pereche de pistoale de la Gas-tinne-Renette şi de un ceainic Christofle (toate expuse într-o vitrină), că Charles de Hohenzollern-Sigmaringen lua în posesie principatul său. El fusese «testat» la Com-pičgne în 1863. Eugenie (de Montijo, soţia împăratului Franţei, n.n.) făcuse conversaţie cu el. Apartamentul B3 pe care-l ocupase la castel a fost reconstituit, e unul dintre amuzamentele expoziţiei: te simţi gata să domneşti. Comandă imediată de platouri pentru legume în argint aurit la Odiot şi, în curând, o coroană făcută din oţelul tunurilor capturate de la turci, idee ingenioasă pentru a nu-i fi furată (!, n.n.) şi ca să nu poarte o coroană de aur într-o ţară atât de săracă.”

Însă cronicarul de la Figaro indică, mai apoi, că, în 1873, la moartea lui Napoleon III, Principatele au fost singura ţară din Europa care a decretat o săptămână de doliu naţional. Dar uită să menţioneze, sau poate că nimeni nu i-a precizat, că, în 1870, după înfrângerea armatei imperiale la Sedan şi în semn de solidaritate cu Franţa, «La Mar-seillaise» devenise în ţările române un cântec atât de subversiv, încât guvernul prinţului Carol, de origine germană, s-a simţit obligat să-l interzică în localurile publice!

În tot cazul, expoziţia prezentată la Bucureşti poate fi admirată de amatorul francez între 21 martie şi 29 iunie 2009, sub titlul «Napoleon III et les principautés roumaines». Şi locul ales este, fără îndoială, cel mai potrivit pentru acest subiect… palatul de la Compičgne!

***

«Le château de Bizy» se găseşte în imediata apropiere a oraşului Vernon, în Normandia, la numai 40 Km în linie dreaptă de Paris.

Construcţia lui, începută în secolul XIV, pe terenul aparţinând unei familii de înalţi demnitari din administraţia franceză, nu a luat proporţii importante decât după moartea lui Ludovic XIV, în 1778. Intendentul de finanţe al regatului, Nicolas Fouquet, care stârnise gelozia tânărului rege construind castelul princiar dela Vaux-le-Vicomte, fusese deposedat de mai toată averea lui şi aruncat în temniţă până la moarte. Astfel, insula Belle-Île, proprietatea lui Fouquet, pe care acesta o fortificase din averea lui per-sonală, a fost preluată de autorităţile regale. Nepotul lui Fouquet, ducele de Belle-Île, care s-a ilustrat prin fapte de arme excep-ţionale în timpul războiului împotriva Spa-niei, a intentat un proces administraţiei re-gale şi, după zece ani de procedură, a obţinut despăgubiri importante pe care le-a cheltuit construind un castel la Bizy, altă proprietate a familiei sale. Numit mareşal în 1741, el începe realizarea unui proiect grandios, castelul pe care-l vedem astăzi, înconjurat de un imens parc cu fântâni, alei majes-tuoase şi scări monumentale.

Mai târziu, Bizy devine proprietatea ducelui de Penthičvre, care locuieşte aici începând din 1783, înmulţind colecţiile şi decoraţiile interioare, mulţumită averii con-siderabile de care dispunea. Renumit pentru actele lui de binefacere, ducele, devenit «citoyen Penthičvre» în timpul Revoluţiei franceze, este aclamat şi respectat de ce-tăţenii oraşului, deşi aceştia erau foarte republicani.

După moartea ducelui, proprietatea trece din mână în mână, până când, în 1858, baronul Schikler cumpără întregul domeniu. În fine, în 1903, Bizy devine proprietatea lui Louis Suchet, al patrulea duce de Al-bufera, descendentul mareşalului lui Napo-leon, duce şi «pair de France». Castelul, şi întreaga proprietate aparţin până azi des-cendenţilor acestei familii.

Din fericire, în ciuda vicisitudinilor celor două războaie mondiale, castelul, fântânile, parcul, chiar şi mobilierul au fost salvate şi astăzi sunt clasate «monument istoric».

Unul din principalele saloane ale cas-telului este consacrat legăturilor între fami-lia de Albufera cu personalităţile epocii im-periale: Joseph şi Lucien Bonaparte, Cam-bacérčs, Davout, Masséna, Suchet etc.

Pe biroul impozant care domină încă-perea, alături de două paravane din lac de Coromandel şi lângă o mapă din piele decorată cu scutul familiei, poate fi remarcat un frumos ansamblu compus din două călimări de cristal, o nisiparniţă şi un clo-poţel de argint, aşezate pe un soclu din acelaşi metal. Cel care, cu autorizaţia proprietarei castelului, ar deschide călimara din stânga, ar putea găsi un bilet împăturit pe care e scris cu creionul următorul co-mentariu:

“Această călimară, care a servit la sem-narea actului unirii Principatelor Danubiene, a fost oferită bunicului meu Mr Jacques Poumay*, însărcinat cu afaceri al Belgiei pe la 1865, de către Alexandre Jean I, prin Cuza, născut la Galaţi în 1820, mort la Heidelberg în 1873. În ciuda opoziţiei lui Nicolae Vogoride, el a reuşit uniunea Mol-dovei şi a Munteniei, prinţ al Moldovei în ianuarie 1859 a fost numit câteva zile mai târziu prinţ al Munteniei. A semnat abdicarea în 1866 în urma unei conspiraţii militare.”

Din păcate, proprietara castelului unde, mulţumită unor cunoştinţe din localitate, am descoperit martorul interesant al unei pagini majore din istoria României, nu are nici cea mai mică idee despre provenienţa acestui obiect în familia Albufera. Contez pe cititorii acestui articol şi pe istoricii pe care îi voi consulta, pentru a elucida acest mister!

Adrian Irvin Rozei

*Jacques Poumay, bancher de reputaţie internaţională, a fost ani de zile consulul Belgiei la Bucureşti şi a însoţit pas cu pas ascensiunea şi dizgraţia prinţului Cuza. Bun cunoscător al moravurilor româneşti, iată cum descrie el obiceiurile şi caracterul populaţiei din Principatele Danubiene:

“Românii îşi iubesc ţara, sau cel puţin vor-besc mult despre ea şi se lasă cu uşurinţă purtaţi de emoţie la auzul numelui patriei lor. Literatura lor se bizuie pe de-antregul pe acest sentiment şi pe cel al iubirii, dar poate că totuşi imaginaţia cântăreşte mai greu decât inima în aceste emoţii violente şi rapide…

Românii  înteleg uşor, pricep imediat şi au un spirit fin. Ei preferă, din toate domenile de studiu, dreptul, pentru că acesta le pune în valoare un dublu instinct: cel al fineţei în argumentaţie şi cel al abundenţei în vorbire. Să adăugăm că mulţimea de procese face ca profesia de avocat să fie foarte lucrativă. Exis-tă, păstrînd proporţia, mai mulţi doctori în drept la români decât la orice alt popor din Europa. Cei mai mulţi dintre aceştia şi-au făcut studiile la Paris.

Citesc cu aviditate istoria, dar pentru a-şi satisface mai degrabă o curiozitate copilă-rească decât pentru a învăţa marile ei lecţii. De aceea, preferă istoria contemporană şi, în această istorie, partea anecdotică.

Adoră pamfletele, istoria citită în alcov. Li se pare că viciile celor mari îi absolvă de pro-priile lor vicii. Câţiva au abordat totuşi latura de erudiţie a istoriei; au strâns o groază de documente, dar le lipseşte spiritul de coor-donare….

În filosofie, iubesc îndestul arguţiile, dar se preocupă puţin de marile probleme reli-gioase şi sociale…

Ştiinţele exacte sunt cultivate de câţiva tineri fiind, în general, neglijate de masa stu-denţilor.

Chestiunile politice îi preocupă în cel mai înalt grad. De zece ani, românii nu mai scriu decât articole de ziar şi aceste articole, când nu sunt scrise de personalităţi, nu dezvoltă decât teorii găunoase, cărora le lipseşte sanc-ţiunea experienţei.

Imaginaţia românilor este vie şi mobilă… Ei se entuziasmează uşor şi se potolesc nu mai puţin repede… Sensibilitatea li se asea-mănă cu imaginaţia.

Se îndragostesc repede şi uită încă şi mai repede. La ei, nicio impresie nu durează; nu păstrează amintirea răului mai mult decât pe cea a binelui. Nu sunt deloc răzbunători, după cum nu sunt nici recunoscători.”

Alcătuire

Europă, ţările tale îşi ţin steagurile cu toată

puterea mâinilor lor,

zâmbitoare una spre alta, geloase într-ascuns,

şi puse pe harţă din te miri ce.

Cum va fi acest Viitor,

fără fabulosul trecut al Eroilor?

Şi dacă prezent fără trecut nu se poate,

prezente vor fi luptele, toate.

Când una din ţări îşi va preamări vitejiile,

nu va simţi o alta ghimpele-n inimă?

Cine oare va crede că marele fluviu – Trecutul –

va fi uitat undeva, pe o vale,

cânt toate râurile sale

sunt legendele, pline de săbi şii sânge?

Şi ce mulţime a mulţimilor va uita

să plângă la morminte de glorie?

Şi ce vei fi, o, Europă,

fără memorie?

Tu nu poţi să fii doar o alcătuire de pământ.

Tu veşnic vei fi conclavul de Patrii,

iar patriile au un trecut în fiinţa lor.

Şi dacă la dulcele glas Patriile vor aţipi,

se vor trezi spre împlinire Cetăţile

stându-i Istoriei la avanpost.

Europă, tu nu poţi să fii

fără ceea ce-ai fost.

Versuri de Victoria Ana Tăuşan