In memoriam Constantin Mălinaş

Patria  cărţilor ce se împuţinează pe zi ce trece: a mai pierdut un oştean  credincios, pe Constantin Mălinaş, omul care credea neabătut, asemenea marilor renascentişti ai lumii, că Litterae faciunt humaniores (învăţătura, cultura ne face mai umani).Vestea despre moartea sa ne-a îndurerat profund şi clopotele au răsunat în inimile noastre, aducându-ne aminte că suntem doar “o vânare de vânt”. L-am cunoscut pe Mălinaş de pe vremea când era un simplu şi meticulos bibliotecar la biblioteca ”Gheorghe Şincai”, pe vre-mea când ne citeam creaţiile la cenaclul instituţiei, înainte de l989. Anii au trecut, dar Costică Mălinaş a ţinut drept drumul de la liniştea bibliotecii la tumultul politic al agorei. A fost director al prestigioasei instituţii, consilier local, editor al unei pu-blicaţii deosebite, de un profund patrio-tism, “Familia noastră”, consacrată dialogului între românii intra muros şi extra muros. A călătorit pentru documentare la românii din afara graniţelor ţării, de la Giula şi Novi Sad la românii însinguraţi din Maramureşul istoric şi chiar la acei din Crimeea, ca şi cum ar fi vrut să-i stropească pe toţi cu flacăra vie a unirii.

Doctor în filologie, iubitor de meda-listica lui Eminescu, documentat luptător pentru recuperarea patrimoniului lui Ema-nuil Gojdu, Constantin Mălinas ne-a uimit pe toţi în ultima parte a vieţii. A scris mult după moartea soţiei sale, ca într-un gest suprem de recuperare a întregii sale vieţi. Cărţile sale de poezie şi de proză şi le-a  lansat cu lume multă şi sufragii cinstite la Cenaclul Baroului Bihor. Ultima sa carte însă, intitulată Proza de transport, şi-a lansat-o la Primăria din Marghita, alături de cei dragi lui, cei cunoscuţi din copilărie şi juneţe.

Scriitorul s-a întors în chip simbolic spre izvoare şi iată cum ultima sa carte a devenit o operă premonitorie înainte de a fi o operă care să surprindă rătăcirile  ora-lităţii urbane şi stricării limbii române.  Constantin Mălinaş a fost în sensul nemţesc al cuvântului ein bucherwurm (un şoarece de bibliotecă), dar în sensul bun al denominaţiunii, un om care se retrage în himeră pentru a se întări pentru lupta cu realitatea de dincolo de zidurile reci ale bibliotecii. Ajuns în agora, Constantin Mălinaş a învins. A păşit pe calea regală de la admirarea cărţii la facerea ei.

Ceea ce nu-i puţin lucru. Moartea lui este o pierdere grea pentru intelectualitatea din Oradea şi Bihor, după cum va fi şi o absenţă de neînlocuit pentru lucră-rile cenaclului literar al Baroului Bihor.

În semn de oraţie funebră, chiar dacă tânguirea noastră nu atinge dramatismul celor ale lui Bossuet, la capatâiul  celui dispărut dintre noi, plângem cu acest sonet despre omul iubitor de carte aleasă şi ziditoare de spirit şi simţire:

Din spuma cărei Mări, apari, Tu, Carte

Cu ochii grei de plumb, Tu, Făt Frumos

Plângând cu litere, pe Criş, în jos,

Varadiei cu şpalturile sparte?

De Tine, numai moartea mă desparte.

Tiparniţa e un concert duios,

Ca mersul Domnului cel Viu, pe jos,

Mustrare blândă a Măicuţei Arte.

Precum un panaceu mi-astâmperi chinul,

Mă faci mai tare şi mai bun, mai drept,

Mă-mbeţi în nopţi târzii, mai rău ca vinul

Dar dup-orgie, sunt mai înţelept

Şi schimb într-un surâs candid suspinul

Ce mi se-mplântă, deseori, în piept…

Av.  Paşcu Balaci
Preşedintele Cenaclului  literar al Baroului Bihor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s