In memoriam Constantin Mălinaş

Patria  cărţilor ce se împuţinează pe zi ce trece: a mai pierdut un oştean  credincios, pe Constantin Mălinaş, omul care credea neabătut, asemenea marilor renascentişti ai lumii, că Litterae faciunt humaniores (învăţătura, cultura ne face mai umani).Vestea despre moartea sa ne-a îndurerat profund şi clopotele au răsunat în inimile noastre, aducându-ne aminte că suntem doar “o vânare de vânt”. L-am cunoscut pe Mălinaş de pe vremea când era un simplu şi meticulos bibliotecar la biblioteca ”Gheorghe Şincai”, pe vre-mea când ne citeam creaţiile la cenaclul instituţiei, înainte de l989. Anii au trecut, dar Costică Mălinaş a ţinut drept drumul de la liniştea bibliotecii la tumultul politic al agorei. A fost director al prestigioasei instituţii, consilier local, editor al unei pu-blicaţii deosebite, de un profund patrio-tism, “Familia noastră”, consacrată dialogului între românii intra muros şi extra muros. A călătorit pentru documentare la românii din afara graniţelor ţării, de la Giula şi Novi Sad la românii însinguraţi din Maramureşul istoric şi chiar la acei din Crimeea, ca şi cum ar fi vrut să-i stropească pe toţi cu flacăra vie a unirii.

Doctor în filologie, iubitor de meda-listica lui Eminescu, documentat luptător pentru recuperarea patrimoniului lui Ema-nuil Gojdu, Constantin Mălinas ne-a uimit pe toţi în ultima parte a vieţii. A scris mult după moartea soţiei sale, ca într-un gest suprem de recuperare a întregii sale vieţi. Cărţile sale de poezie şi de proză şi le-a  lansat cu lume multă şi sufragii cinstite la Cenaclul Baroului Bihor. Ultima sa carte însă, intitulată Proza de transport, şi-a lansat-o la Primăria din Marghita, alături de cei dragi lui, cei cunoscuţi din copilărie şi juneţe.

Scriitorul s-a întors în chip simbolic spre izvoare şi iată cum ultima sa carte a devenit o operă premonitorie înainte de a fi o operă care să surprindă rătăcirile  ora-lităţii urbane şi stricării limbii române.  Constantin Mălinaş a fost în sensul nemţesc al cuvântului ein bucherwurm (un şoarece de bibliotecă), dar în sensul bun al denominaţiunii, un om care se retrage în himeră pentru a se întări pentru lupta cu realitatea de dincolo de zidurile reci ale bibliotecii. Ajuns în agora, Constantin Mălinaş a învins. A păşit pe calea regală de la admirarea cărţii la facerea ei.

Ceea ce nu-i puţin lucru. Moartea lui este o pierdere grea pentru intelectualitatea din Oradea şi Bihor, după cum va fi şi o absenţă de neînlocuit pentru lucră-rile cenaclului literar al Baroului Bihor.

În semn de oraţie funebră, chiar dacă tânguirea noastră nu atinge dramatismul celor ale lui Bossuet, la capatâiul  celui dispărut dintre noi, plângem cu acest sonet despre omul iubitor de carte aleasă şi ziditoare de spirit şi simţire:

Din spuma cărei Mări, apari, Tu, Carte

Cu ochii grei de plumb, Tu, Făt Frumos

Plângând cu litere, pe Criş, în jos,

Varadiei cu şpalturile sparte?

De Tine, numai moartea mă desparte.

Tiparniţa e un concert duios,

Ca mersul Domnului cel Viu, pe jos,

Mustrare blândă a Măicuţei Arte.

Precum un panaceu mi-astâmperi chinul,

Mă faci mai tare şi mai bun, mai drept,

Mă-mbeţi în nopţi târzii, mai rău ca vinul

Dar dup-orgie, sunt mai înţelept

Şi schimb într-un surâs candid suspinul

Ce mi se-mplântă, deseori, în piept…

Av.  Paşcu Balaci
Preşedintele Cenaclului  literar al Baroului Bihor

N. Manolescu: sfânta neruşinare

După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregis-trăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă.

Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în nici un fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recu-noscut şi asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie jude-caţi, condamnaţi, ci, mai important, reabi-litaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au pre-făcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vre-muri.

O carte foarte aşteptată în aceste două decade a fost Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (Piteşti: Paralela 45, 2008, 1451 p.). O lucrare impre-sionantă, care cere luni de zile de parcurs cu atenţie şi, desigur, cu folos.

Plecând de la modelul de neocolit, in-strument de lucru comparabil, Istoria lite-raturii române, de G. Călinescu, am cău-tat articolul despre autorul prodigios, Nicolae Manolescu (peste 20 de volume!), dar am constatat cu tristeţe că lipseşte. Voiam să compar pornind de la cum s-a autocarac-terizat Călinescu la vremea lui şi cum o face N. Manolescu acum. Un fel de “literatură comparată”.

Domnul Manolescu a recurs la o stra-tagemă literară şi, într-o Postfaţă, a folosit opiniile unui coleg, universitarul-scriitor Sorin Alexandrescu. Opinii care, superlativ-elogioase, nu-l avantajează pe Nicolae Ma-nolescu. Sorin Alexandrescu, fost coleg de catedră un timp, ori că nu a citit o bună parte din scrierile colegului său, ori că omite păgubos, nu salvator, pagini din trecutul ce se opune celor afirmate de domnia-sa. Moti-vaţia e de neînţeles şi am zice, cu durere, scârbavnică. Am o admiraţie pentru cultura domnului Sorin Alexandrescu, în vremea studenţiei mele constituia diferenţa (1961-1966). Îl priveam ca pe un exemplar exotic. Acum, la o vârstă înaintată, mă înspăimânt să citesc ce scrie domnia sa: “O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că «ordinea literară» românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovi-nescu (1881-1943), Călinescu (1899-1965), Manolescu (n. 1939). (…) Însemnătatea «celor patru» este enormă. (…) Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genu-rilor şi atitudinilor literare; Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui, contururile pri-melor oraşe şi conferă modernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură; Căli-nescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă, iar Manolescu sal-vează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat. Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin exce-lenţă, implică totodată indignarea apelor, respingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este şi Marele Defensor: Maiorescu ne apără de demagogie, Lovi-nescu de păşunism, Călinescu de naţionalism şi antisemitism în plină perioadă anto-nesciană, iar Manolescu respinge asalturile comuniste şi neaoşiste.”

Domnul Manolescu îşi promovează ope-ra sa capitală pe baza unor minciuni sfrun-tante, jignitoare pentru generaţii. Cum a căzut în capcana aceasta? Cum a salvat decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat, şi cum a respins asalturile comuniste şi neaoşiste?

Începând din anul 1961 (v. Viaţa românească, nr. 7) şi până 1965 (v. Lite-ratura română de azi, Încercare de sin-teză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice. Am mai scris şi nu vreau să mai dezvolt subiectul. Totuşi, pentru cei ce nu mai au acces la ceea ce Nicolae Manolescu tăinuieşte, voi puncta câteva lucruri, nu pentru a contesta pe un valoros om de cultură, ci pentru a dovedi că domnul Sorin Alexandrescu a dat un gir mincinos, condamnabil.

La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, Contemporanul, condusă de co-munistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu. Să cităm de ici-de colo:

“Cărţile celor trei poeţi – Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu şi Ion Rahoveanu – altfel diferenţiate individual, se aşează însă în unele coordonate tipice, dintre care reţi-nem deocamdată, ca simbol cuprinzător, lu-mina. Nu e doar incandescenţă a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuită pe o mare încredere în virtuţile epocii socialis-mului. Constructorul comunismului cultivă lumina. În poezia celor mai tineri e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist.” (Contemporanul, nr. 11, 16 martie 1962).

Sau: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promo-vând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omu-lui epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi con-strucţiei noi, socialiste, reflectă chipul omu-lui nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul co-munist. E o mare cucerire a literaturii noas-tre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” (Înnoire, în Contemporanul, nr. 34, 24 august, 1962).

Să mai cităm o mostră: “Factorul ho-tărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul. (…) Încă în primii ani de după Eliberare, Partidul a început procesul com-plex şi îndelungat de închegare a unui front scriitoricesc unit, a îndrumării literaturii noastre.” (Literatura română azi, în Con-temporanul, 34, 21 august, 1964).

A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socia-lismului victorios. Manolescu a semnat săp-tămânal asemenea cronici în Contempo-ranul şi, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la Scânteia ani de zile!), editează volumul Literatura română de azi (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste.

Cu asemenea propagandă bolşevică-unicat, falsificată de domnul Sorin Alexan-drescu, N. Manolescu se lasă “aliniat” în continuarea iluştrilor înaintaşi: Maiorescu, Lovinescu, Călinescu.

De ce s-a omis Nicolae Manolescu din propria sa capodoperă? De ce şi-a ascuns activitatea din acel “cincinal roşu”, 1961-1965? Activitate inclusă în opera omnia atunci când a primit premiul (autoacordat!) Anonimus (50.000 de dolari)!

Domnul Manolescu nu trebuie să se apere de o activitate trecută, duşmănoasă poporului român, cu ascunderea adevărului. Bodyguarzii săi, de o ineducabilă obrăznicie, într-un delir de incompetenţă, coalizaţi într-o imnologie de lingăi, la momentul potrivit, îşi vor arăta faţa dosului cu o voluptate la fel de vicioasă ca şi aceea a profitului înde-lungat. Linguşeala sordidă nu este însă primul bumerang. Domnul Manolescu are un singur mare duşman: el însuşi! Şi Ceau-şescu s-a convins! Dar… prea târziu! Aşa se întâmplă dintotdeauna când “minciuna stă cu regele la masă”!

Curând după evenimentul apariţiei Is-toriei manolesciene, s-a născut un nou scandal legat de persoana reputatului critic literar: domnul Nicolae Manolescu, “cel mai mare critic literar român din toate tim-purile”, preşedintele USR, directorul revistei România literară, profesor universitar doctor, preşedintele tuturor juriilor care decernează premii (cui trebuie!), bene-ficiarul celor mai “financiare” premii, amba-sador al României la UNESCO (împreună cu “tovarăşu Corbu”), editorialist sportiv la Evenimentul zilei etc., etc., etc., a fost respins de Academia Română de la titlul suprem. Ba, chiar a doua oară!

Lingăii în derută îşi muşcă limba… To-tuşi, caiafele acestea triplicitare nu au orga-nizat, în curtea Academiei, o “demon-straţie” precum pesediştii din Ilfov în apă-rarea unor gangsteri plângăcioşi, care demi-sionează din şase în şase luni, dar nu de tot.

Dar domnul Manolescu a fost şi este un luptător. Între 1961-1965 a luptat din răsputeri pentru ca noi să înţelegem (eram student!) că “Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist”. Şi aceasta nu ca membru, după cum mereu se împăunează. Şi comunismul a învins cu asemenea sprijin de autoritate. Noi, care am fost membri, am contribuit doar cu in-competenţa noastră, plătind şi cotizaţie.

La alegerile penultime pentru preşedinte al USR a urcat de 17 ori la microfon – ţâşti-bâşti – să-şi impună autoritatea, dar un co-mando ardeleano-moldav, foarte strunit, l-a înfrânt. A fost ales Eugen Uricaru (transil-vănean). Dar, acesta, din păcate, a “defec-tat” aproape de încheierea mandatului şi domnul Manolescu, concurând cu… Mihai Gălăţanu (hî, hî, hî!) şi doamna Carolina Ilica, a triumfat. Păi, cum?

Cine dintre “revoltaţii” şi “lăudătorii”, ai celui care merită, pe drept, recunoaşterea valorii domnului Nicolae Manolescu în pro-movarea literaturii române neomoderne între 1965-1989, nu cunoaşte concesiile lui delirante şi incomparabile la care facem trimitere? Ori n-au citit şi atunci sunt nişte sărmani ignoranţi, subculturali, şi nu au dreptul să se afle în treabă, ori au citit şi atunci, din varii motive, se prefac a nu şti şi fac dovada unei împuţite laşităţi şi… complicităţi. Posibil profitabile!

Întrebarea se adresează şi condotierului lexical, Mircea Mihăieş care deplânge în România literară (păi, unde?!), revista condusă (aţi ghicit!) de reputatul literat respins de Academia Română, lovind cu bâta cuvântului în cei care nu sunt ca dânsul sub umbrela marelui respins. “Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălă-ceşte de ani şi ani de zile” (în România literară, nr. 3, 2009, p. 4). Domnul Mircea Mihăieş împinge grosier acuzele către scrii-torii “vexaţi de locul modest unde-i pusese domnul Manolescu”, dar membri titulari în înaltul for şi care i-ar fi fost opozanţi.

“Academicienii care i-au spus NU” lui Manolescu îşi şuşotesc în aparteuri expli-caţiile şi îşi declară oamenilor de încredere antipatia pentru criticul refuzat a doua oară” (Cotidianul, 20.1.2009, p. 18).

Acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei, nu subscrie motivaţiei de felul: “Nu-mi place de mutra lui!” şi înclină să se ia în seamă “impactul” şi mai ales “tensi-unile” pe care le-a provocat în mediul literar apariţia Istoriei: “Poate şi premiile, ono-rurile şi atenţia de care s-a bucurat criticul au cântărit în defavoarea admiterii lui. (…) A fost invidia la mijloc, a cules toate pre-miile, prea mult s-a vorbit de el. (…) Nu-i o greşeală că e vot secret, e o greşeală că oa-menii n-au avut tăria să spună public ce reproşuri îi aduc.” (Cotidianul).

Oare de ce? – întrebăm din nou. De ce/cine se mai teme şi după douăzeci de ani?! E posibil ca numai de ei, de ceea ce ascund şi nu vor să rişte. E întristător!

Citez tot din avertismentele penale ale lui Mircea Mihăieş: “Dacă şaptesprezece din (sic) cei patruzeci şi unu din (sic) membri titulari consideră că Nicolae Manolescu nu e demn să poarte toga academică, înseamnă că nebunia şi iresponsabilitatea au atins cote intolerabile”. “Nebunia” şi “iresponsa-bilitatea”? Dar dacă acei oameni au citit ceea ce se pare că M.M. să nu fi făcut când s-a alfabetizat în opera celui ce-i oferă o pagină fixă în fiecare săptămână în prima revistă literară din ţară (ori se preface eroic că nu ştie?), cum ar fi putut să-şi ignore conşti-inţa?

Păcat că un comentator de talia sa se coboară la un nivel… intolerabil. Huliganic.

“Toga de academician”? La ce i-ar fo-losi dacă nu este ajutat, sincer, să se deli-miteze de meritele incomparabile cu care promova “lumina comunistă”, în paralel şi exact când primii neomodernişti: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag şi alţii, şi alţii luptau pentru restabilirea cursului literaturii prezente cu performanţele interbelice şi anterioare acelei perioade?

Nu-l judec şi, cu atât mai puţin, nu-l condamn pe domnul Manolescu pentru avântul tineresc. Apreciez capacitatea sa sisifică de a se maturiza şi afirma deplin şi definitiv în fruntea criticii literare post-belice.

Dar rămâne o întrebare: de ce, după prăbuşirea sângeroasă a comunismului nos-tru drag, domnul Manolescu a renunţat la “cronica literară”? Am avut nevoie exis-tenţială, literară, de cuvântul domniei sale atunci, dar nici în aceşti douăzeci de ani nu ne-ar fi fost de prisos.

Arta aparţine durateo, dar minciuna? Laşitatea, cupiditatea, lichelismul, opor-tunismul, pupincurismul, paradirea “ling-vistică” a feselor mai-marelui tău temporar, sunt sortite şi ele duratei?

Trăim o etapă turbulentă. Un tsunami al subculturii şi al imoralităţii.

George Mirea

„Aş dori din piept să-mi scot / Inima, cu dor cu tot…”*

Adrian Irvin Rozei

Cand aveam vreo 14 ani şi învăţam la liceu la Bucureşti, am participat la o excursie de o zi organizată de profesorul de istorie, pentru toată clasa. Scopul excursiei era vizitarea castelului Bran şi a regiunii înconjurătoare. Pe atunci, la începutul anilor ‘60, nu se vorbea de Dracula şi, mai ales, cât mai puţin despre familia regală a României, care era un subiect “tabù”.

După ce am vizitat castelul, care m-a impresionat prin aerul lui de cetate de neînvins, dar m-a cam decepţionat, pentru că nu era aproape de loc mobilat, ne-am îndreptat cu toţi colegii spre o pajiste vecină, unde era prevăzut sa picnicăm, “la iarbă verde”. După care, având o oră liberă până la plecarea autobuzului, colegii mei au scos, de nu ştiu unde, o minge şi au început să joace fotbal.

Cum fotbalul nu m-a pasionat niciodată, m-am aşezat deoparte, pe pajiste. Atunci, s’a apropiat unul dintre colegii mei şi mi-a spus: “Vrei să vii cu mine? Am de făcut o vizită.” “De ce nu, tot mai avem o oră până la plecare”.

N’am întrebat nimic, unde mergeam, pe cine vom vedea sau de ce luase aerul acesta misterios. Ştiam că prietenul meu se trăgea dintr’o veche familie, cu nume grecesc, probabil fanarioţi, oameni de cultură, care aveau acasă o impresionantă bibliotecă rămasă “de pe vremuri”.


După ce am parcurs câteva sute de metri, ne-am oprit în faţa unei frumoase vile, construită înainte de război. Colegul meu a intrat în curte cu un aer decis, a bătut la uşă, de unde a ieşit un om simplu, în vărstă.

Imediat cum l-a văzut pe colegul meu, ochii i s-au însorit şi a strigat: “Lenuţo, vino repede. A venit Domnişorul!”.

Ne-au invitat în casă, au început să alerge în toate părţile amândoi ca să ne dea de băut şi de mâncat. După câtăva vreme, am remarcat că noi, nişte puşti, stăteam aşezaţi la masă, iar ei, oameni în vârstă, rămăseseră în picioare.

Din discuţia lor cu colegul meu, am înţeles că vila în care ne găseam aparţinuse părinţilor lui, că fusese naţionalizată şi că fostul om de serviciu locuia acum în ea. Insă ei se considerau tot în casa foştilor proprietari, cărora le trimeteau regulat la Bucuresti putinici cu unt sau brânză, un fel de chirie “în natură”, atât de preţioasă pe vremea aceea. Am înţeles că “morala socialistă” încă nu ajunsese pe meleagurile lor, cu atât mai mult cu cât ceea ce auzeam vorbindu-se îmi făcea să se ridice părul în cap măciucă. Dar aici nu eram la Bucureşti, unde te temeai de vecinul care trăgea cu urechea, pentru că vecinii aici erau numai vacile şi oile.

Inainte de a pleca, gazda noastră ne-a spus: “Domnişorule, trebuie să vedeţi ‘Inima Majestătii Sale’! Veniţi cu mine.”

Alt mister, mai curios. Oare omul ăsta n’o fi nebun? Unde vrea să ne ducă?

Ne-a dus lângă castel, pe o pajiste, ne-a arătat fostul spital “Inima Reginei”, ne-a arătat o capelă în ruină, apoi ne-a dus la piciorul unui deal şi ne-a arătat o grilă, sus la vreo 50 metri, acoperită cu mărăcini. Pe urmă, ne-a spus: “Acolo e închisă, într’o cutie de aur, inima reginei Maria! Da’ e mai bine să nu ne apropiem, pentru că nu ştiu cine ne poate vedea, şi o să fie rău!”

* * *

Am plecat de la Bran foarte impresionat. Povestea asta avea ceva foarte misterios. O inimă smulsă din pieptul unei regine şi ascunsă în pădure, lângă un castel înfricoşător! Parcă era povestea cu Albă-ca-zăpada!

De-abia cu 40 ani mai târziu, când m-am dus la Balcic, am început să reunesc piesele disparate ale “puzzle”-ului.

Dacă regina Maria a locuit şi amenajat Palatul de la Cotroceni, locurile ei preferate erau Balcicul şi Branul.

La Balcic, Regina nu avea un castel propriu-zis, ci mai degrabă o reşedinţă formată din câteva vile împrăştiate într’un parc care cobora în terase presărate cu flori, râuleţe, cascade şi logii până la malul mării.

Despre acest loc, care semăna cu golfurile de pe Coasta de Azur sau cu decorurile pitoreşti ale Crimeii, s’a spus că era “un de ces ports de beauté dans lesquels les vaisseaux pénètrent sans se soucier des hauts fonds, parce que ce sont des vaisseaux de rêve”.

Paul Morand descrie surpriza provocată de apariţia grădinii reginei Maria,

“după Dobrogea, imensă câmpie cocoşată pe ici, pe colo cu vechi morminte scite, mameloni acoperiţi câte o dată de o iarbă galbenă, o iarbă de început de lume, după aceste coline care sunt cele mai vechi de pe glob, după traversarea hurducată a satelor unde femei tătare, cu pantaloni bufanţi, îşi ascund încă gura din pudoare islamică, unde copii tunşi mişună ca nişte purceluşi,…”.

In această grădină a Edenului, regina Maria domnea printre flori şi invitaţi de marcă, aleşi după gusturile ei, mai ales în ultimii ani ai vieţii, când conflictele permanente cu fiul ei, regele Carol II, au îndepărtat-o tot mai mult de Bucureşti.

In fundul grădinii, dominând plaja, o capelă minusculă, înconjurată de vechi cruci de piatră cu inscriptii chirilice, alături de o fântână în care un fir de apă murmură fără oprire, a fost numită “Stella Maris”, după steaua care conduce la izbăvire marinarul sau pescarul pierdut în imensitatea apelor.

Când în 1938, în mijlocul lunii iulie, regina Maria se întorcea de la tratamentele urmate la Dresda, ştia că nu mai e nicio speranţă. Ajungând la Sinaia, se pare într’o stare de semicomă, se spune că avea în poşetă un bileţel pe care era scris: “Ingropaţi-mi inima la Balcic”.

După înmormântarea hollywoodiană organizată de regele Carol, care părea că doreşte să-şi răscumpere păcatele comportării aspre faţă de mama sa din ultimii ani, inima reginei a fost depusă în capela “Stella Maris” din palatul de la Balcic, închisă în două casete. Mai întâi una de argint de 561 grame, decorată cu 307 pietre pretioase, învelită cu drapelele naţionale ale Angliei şi României, care purta inscripţia:

“ALTETEI SALE REGALE PRINCIPESA MARIA A ROMÂNIEI, DOAMNELE ROMÂNE”

Această casetă era închisă într’o urnă de marmoră purtând crucea de la Sigmaringen şi coroana stilizată în forma literei M. Caseta era acoperită cu steagul de pe bricul “Mircea”, vasul cu care regele Ferdinand făcuse ultima sa călătorie în Grecia.

Insă inima reginei n’a rămas multă vreme la Balcic. In 1940, când România a pierdut Cadrilaterul, prinţesa Ileana, fiica ei favorită, a trimis un ofiţer, care a recuperat preţioasa încărcătură şi a adus-o la Bran.

Printesa Ileana povesteşte acest episod dramatic în memoriile ei, în modul următor:

“Când mama a murit, în 1938, a lăsat pe lângă testamentul său o scrisoare către poporul ei în care îşi explica o dorinţă pe care şi-a exprimat-o faţă de familia sa cu mulţi ani înainte. A cerut ca inima ei să nu fie îngropată în biserica de la Curtea de Argeş, unde erau toate mormintele familiei regale, ci să fie scoasă din corp şi să fie pusă într’o bisericuţă pe care o construise ea pe ţărmul Mării Negre.

Spunea că acolo ar fi mai accesibilă decât în mormântul regal; că tot timpul vieţii ei oamenii au putut să îşi aducă durerile şi dorinţele lor către inima ei, şi voia să fie aşa şi după moartea ei. Aşa că inima îi fusese dusă la Balcic, unde îşi avea palatul cel iubit de la malul mării, dar cruda hotărâre de la Viena, din 1940, dăduse partea aceea din România bulgarilor. Cu câteva ore înainte ca Bulgaria să ia în posesiune acel pământ pe care România fusese şantajată atât de pe nedrept să îl cedeze, credinciosul aghiotant al mamei, Generalul Zwiedineck, a luat caseta în care se găsea inima mamei şi a adus-o la Bran, unde am aşezat-o în mica noastră biserică de lemn. Mai târziu a fost săpată o capelă chiar în stânca din spatele bisericii. O cărare întortochiată cu scări urcă până la ea. Acolo am aşezat caseta care contine inima. Acolo stă deoparte, singură-relicvă uşor accesibilă tuturor.”

Castelul Bran era cealaltă reşedinţă preferată a reginei Maria. Acest castel a fost construit pe un promontoriu stâncos de către Cavalerii Teutoni în secolul XII pentru apărarea Tării Bârsei împotriva atacurilor venite de la răsărit. In acelaşi timp, castelul controlează trecerea între Muntenia şi Transilvania, de-a lungul văii înguste prin care şerpuieşte râul Turcu, aşa că a fost multe secole un post de vamă important. Construcţia, realizată numai tinând cont de necesităţile strategice, are ziduri până la doi metri grosime şi coridoare şi camere întortochiate, care urmăresc profilul stâncii pe care este aşezat.

Prinţesa Ileana, ca şi mama ei, era îndrăgostită de castelul de la Bran. După cum povesteşte în memoriile ei, când era copil, îi plăcea să stea

“la una din ferestrele din turn, privind norii de praf de pe şosea, ce anunţau apropierea vreunui oaspete aşteptat la castel şi mă simţeam ca sora Ana din povestea lui Barbă Albastră, când îi vedea venind pe fraţii ei. Uneori, când eram mică, în timp ce o aşteptam pe mama, mă încânta foarte mult faptul că în norul care anunţa sosirea ei se produceau din când în când scânteieri bruşte. Erau razele de soare care atingeau metalul strălucitor de pe capota Rolls-Royce-ului cu design special care îi plăcea atât de mult”.

Castelul, care după reîntregirea României, nu mai prezenta niciun interes strategic şi reprezenta o povară financiară, a fost oferit de oraşul Braşov reginei Maria, care, ca şi în celelalte reşedinţe, a învestit mulţi bani, multe idei şi mult gust pentru a-l restaura, moderniza şi a-l face locuibil. La moarte ea l-a lăsat prin testament fiicei preferate, prinţesa Ileana.

Era deci normal ca inima reginei să-şi găsească odihna definitivă lângă acest castel la care ţinuse atât de mult.

Numai că vremurile de război erau foarte dificile, iar după război a fost şi mai rău.

Tot prinţesa Ileana povesteşte:

“…în toamna anului 1947… Continuam să plănuiesc viitorul. Mulţumită generozităţii unui industriaş bogat, am început să construiesc în curtea spitalului o micuţă capelă, care semăna exact cu cea a mamei mele din Balcic. Acolo am planificat să aşez inima mamei mele, aşa încât să rămână pentru totdeauna în Spitalul Inima Reginei, care fusese dedicat memoriei ei. Am găsit un pictor talentat care să realizeze frescele.”

Insă lucrurile aveau să se petreacă altfel. La numai câteva luni, regele a fost forţat să abdice şi întreaga familie regală e obligată să se expatrieze.

Prinţesa Ileana descrie astfel acest moment de dramatică despărţire:

“Incă odată a rămas Mircea** să fie singurul păzitor al casei noastre. De data asta inima mamei lui, aflată în stânca de peste valea îngustă, îi ţine companie. Am vrut să o luăm cu noi, dar sarcofagul de marmură era atât de bine cimentat în stâncă încât nu am putut nici să-l deschidem, nici să-l mişcăm. Apoi m-am gândit că poate era dorinţa mamei ca inima să rămână cu poporul ei, în pietrele şi pământul românesc. Deşi noi toţi trebuia să plecăm, ceva din ea şi din fiul ei mai mic rămânea; un simbol al dragostei şi credinţei pe care nici o putere de pe pământ nu le poate distruge.

Am îngenunchiat împreună cu Anton şi copiii pentru ultima dată la altarul unde era inima şi ne-am rugat adânc în tăcere. Atunci mi-am promis solemn că oriunde aş merge voi încerca să-mi continui munca; mi-am promis că, deoarece în inima mea era încrustată imaginea României, viaţa mea va rămâne în continuare dedicată ei.”

Versiunea oficială spune că “taina desăvârşită a fost descifrată de directorul muzeului care a descoperit ascunzişul inimii din casetă”. Aşa că în 1970 cutia de metal a fost transportată la Muzeul National şi astăzi poate fi văzută în tezaurul expus la subsol.

Urna de marmură, asezată în spatele grilei metalice, străjuită de o cruce cu inscripţii chirilice săpate în piatră, se găşeste tot în stânca din preajma castelului Bran, lângă pajiştea mărginită de râul Turcu.

* * *

Trikomo este un sătuleţ din zona de nord a Ciprului, care se găseşte la vreo douăzeci de km de Famagusta. De fapt nici nu se mai cheamă aşa de mai bine de treizeci de ani, pentru că după separarea insulei într’o zonă turcă şi o zonă greacă în 1974, toţi locuitorii greci au fugit. Au fost înlocuiţi de alţi refugiaţi, de data asta turci, care veneau dintr’un sat de lângă Larnaca. Aşa că locuitorii turci l-au botezat “Yeni Iskele” – Noua Skala, în amintirea satului părăsit. Poate şi pentru ca să uite că aici s-a născut celebrul general Grivas, fondatorul organizatiei EOKA, ce urmărea alipirea Ciprului la Grecia.

In orice caz, satul Trikomo, deşi se găseşte foarte aproape de mare, o mare albastră cu reflexe argintii, ca în filme, arată mai degrabă ca o aşezare din mijlocul Dobrogei, “écrasé par le soleil” şi năpădită de praf.

Când în fine, prin luna Decembrie/ Ianuarie vin ploile atât de aşteptate timp de zece luni, satul înoată timp de câteva zile în glod, altă calamitate.

Vizitasem acum câţiva ani acest loc, unde locuiesc nişte prieteni turci ciprioţi pe care îi cunosc de mai bine de treizeci de ani şi care au fost “repartizaţi” aici. Şi care tot mai plâng după casa lăsată “dincolo”, la fel ca şi prietenii mei ciprioti greci din Limassol, care plâng după casa lăsată la Famagusta.

Singurul obiectiv artistic interesant din acest colţ pierdut de lume, în afara picturilor străvechi ale unei biserici ortodoxe, mai tot timpul închisă, este minuscula capelă St. James, aflată în mijlocul unei întretăieri de drumuri, încercuită în permanenţă de baletul camioanelor, care se dirijează spre staţia rutieră vecină.

Această capelă, înconjurată de câţiva palmieri plantaţi de curând, la aproape un metru sub nivelul şoselei înconjurătoare, are un aer cunoscut. Este copia fidelă a capelelor reginei Maria de la Balcic şi Bran!

Mai bine zis, originalul, pentru că o placă metalică, aşezată în faţa capelei, precizează în engleză şi turcă: “Capela St. James (secolul XV)”. Inscripţie laconică, şi care nu spune mare lucru despre cei care a construit-o!

Era pe vremea când Cipru mai era încă o insulă veneţiană, cea mai avansată posesiune a Serenissimei în Mediterana.

Pe vremea aceea, Sandro Boticelli o picta pe Simonetta Vespucci – al cărei frate a marcat geografia lumii pentru eternitate – sub trăsăturile zeiţei Venus, despre care mitologia antică spune că s-ar fi născut în Cipru. Numai că Sandro nu-şi închipuia că, după ani şi ani, zeiţa pe care el o imaginase ieşind din spuma mării va deveni, reprodusă de mii de ori, vectorul publicitar de pe cutiile de rahat, una dintre specialităţile gastronomice ale insulei.

In acelasi timp, la alt capăt al lumii otomane, Stefan cel Mare construia câte o biserică după fiecare victorie asupra turcilor. Turcii care, câtiva zeci de ani mai târziu, urmau să ocupe insula Afroditei, punând astfel prima piatră a convieţuirii între biserici şi moschei, care sunt obligate să se suporte de mai bine de cinci secole.

La fel ca şi în grădina reginei Maria de la Balcic, unde vila principală, pe care o străjuie un minaret copiat după moscheiele turceşti din regiune, se găseşte la o aruncătură de băţ de capela construită după modelul cipriot.

Oare cum a cunoscut regina Maria, sau arhitectul ei de la Balcic, această minusculă capelă, cu proportii perfecte, construită acum cinci secole şi devenită mai târziu lăcaş ortodox? Mister…! Cândva voi încerca să-l dezleg prin biblioteci cu hrisoave prăfuite.

Dar, deocamdată, am ocazia să visez la culmile înzăpezite ale Carpatilor, aşezat pe o bancă de piatră, în mijlocul mulţimii care forfoteşte într’un sat de câmpie, pierdut pe o insulă, în inima Mediteranei.

Note:
*Cuvintele unei binecunoscute romanţe, interpretată cu mult dor de Ioana Radu
** Fiul cel mai tânar al reginei Maria, decedat la vârsta de trei ani la Bucuresti, câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în Capitală, în timpul Primului Război Mondial

SERVICE APRES VENTE

Se pare cà, dupà moartea regelui Ferdinand, în anii primei domnii a regelui Mihai, încă un copil, regina Maria se temea de posibilitatea unei lovituri de Stat militare, preparată în ascuns de mareşalul Averescu. Din aceasta cauza, şi pentru a pregati o eventuala retragere rapidă, regina Maria a profitat de un un voiaj in Mediterana pentru a lua contactul cu autorităţile cipriote, insulă pe atunci colonie englezà. Cu ocazia acestei vizite, regina ar fi descoperit această capelă. In acelaşi timp ea a achizitionat şi diferite piese antice cu care a decorat grădina reşedinţei sale din Balcic.

Amintiri despre Petre Gavriş (1952-1982)

M-a emoţionat să citesc în numărul precedent al revistei „Zodii în cumpănă” un buchet de poezii foarte existenţiale, semnate de un fugar prin această lume, sculptorul de cuvinte PETRE GAVRIŞ, trecut prea devreme prin porţile cerului, la o vârstă, când alţii abia se aşează în maturitate. Şi aşa mi-am adus aminte de întâlnirile noastre de la Cenaclul „Iosif Vulcan”, de la Casa de cultură a sindicatelor din Oradea, care prin anii de după deschidere, la 25 decembrie 1972, devenise cu adevărat un centru cultural al Orăzii, la care lumea venea spontan şi firesc, din curiozitate, ca la o construcţie nouă şi surprinzătoare, deschisă în toate direcţiile, în contrast evident cu închiderile produse în cultură după Plenare CC al PCR din 3-5 noiembrie 1971. Ca primul director al Casei de cultură a sindicatelor, a cărei construcţie am încheiat-o şi apoi am condus-o între anii 1971-1978, am adus acolo Cenaclurile „Iosif Vulcan” şi „Ady Endre”, când nu aveau sediu permanent şi se adunau pe unde puteau, le-am asigurat un loc bun pentru ele, care au şi avut acolo o activitate fructuoasă, din care au rămas multe urme literare. Acolo, adus de către profesorul de talente Cornel DANA, a venit mai întâi Petre Gavriş, ca un tânăr firav fizic, dar deosebit de puternic psihic, care scria aşa de frumos, încât mi se părea că îşi picta poeziile. Acolo a adus din desenele sale, de inspiraţie brâncuşiană, din care acum mai găsesc două, pe care le dau pentru tipărire în revistă, ca un semn despre personalitatea sa armonioasă, totodată bântuită de griji pentru lume şi pentru destinul filosofic al omului, în timp ce de sine nu se ocupa nicidecum, umbla flămând şi dezbrăcat, dar cu sufletul incandescent, având o putere calorică a sufletului de o ingenuitate dezarmantă. Nu prea era în rând cu lumea şi am plănuit să-l însurăm, ca să capete o îngrijire firească din partea unei femei iubitoare, care să-i facă de mâncare şi să-l poarte îmbrăcat, dar nu am reuşit, deşi fata plângea după el, dar s-a dus… s-a dus în Bucureşti. Unde a lucrat mai mulţi ani pe lângă ateliere de sculptură în Cişmigiu, împreună cu fratele lui, de asemenea fire de artist spaţial. Ne-am reîntâlnit în Oradea, prin graficiana Aurora Nagy, după câţiva ani, era neschimbat, era toamna şi era frig, prin noiembrie în 1978. Atunci l-am invitat la noi acasă, unde soţia Elena, care-l preţuia şi compătimea foarte mult, ca pe un tânăr de bună educaţie, dar nefericit, ne-a dat de mâncare, apoi i-a dat de cadou paltonul meu din studenţie, la care ţinea foarte mult, căci în acela ne căsătorisem în 1964. Dar i l-a dat şi Petre Gavriş a plecat, învelit în această căldură sub vântul subţirel de seara. Şi nu l-am mai văzut, de la el mi-au rămas un teanc de poezii frumos manuscrise cu litere mari în tuş maron şi câteva desene, care nu mai ştiu pe unde sunt. Decât aceste două, datate martie 1974, care fac elogiul unui spirit elevat, cu simbolul cărţii, învelind geometric mintea lui Brancuşi şi cu silueta Rugăciunii funerare a lui Brancuşi.

Le depun aici, ca un semn de memorie pentru fratele Petre şi de apropiere tot mai mult de el. Scrierile şi desenele lui sunt vrednice de bibliotecă, de pe unde or fi, merită şi trebuie să fie adunate şi publicate în volum… Oare, câte asemenea pietre cad şi se pierd din zidirea culturii româneşti, din cauza indolenţei
noastre!
Constantin MĂLINAŞ

Graiurile româneşti din stânga Prutului

O sinteză coşeriană de Dumitru Draica 

Limba vorbită de populaţia băştinaşă şi majoritară între Prut şi Nistru, şi în parte, şi dincolo de Nistru, ţine în toate privinţele de dialectul dacoromân. Tot ceea ce este caracteristic pentru dacoromână şi desparte acest dialect de celelalte  dialecte româneşti este caracteristic şi graiului românesc din Basarabia şi Transnistria, ba mai mult, acest grai nu constituie nici măcar un grai autonom, cu trăsături specifice, în cadrul dacoromânei, cum ar fi de exemplu, graiul bănăţean sau cel maramureşean.

În toate cazurile în care Basarabia constituie o zonă lingvistică continuă, această zonă întrece cu mult graniţele ei, cuprinzând o mare parte din teritoriul lingvistic românesc. De cele mai multe ori însă,  Basarabia nu reprezintă doar o singură zonă continuă, ci cel puţin două zone, cunoscând forme ce se întâlnesc şi în dreapta Prutului, nefiind deci specifice doar Basarabiei în aceste zone. O limbă de cultură (comună şi literară) exista deja în Basarabia la data anexării ei, în anul 1812,  era limba care s-a mai predat în unele şcoli până ce a fost strict interzisă pe la 1870, şi cea a actelor publice; era limba care s-a citit în slujba religioasă până când, tot pe la 1870, din ordinul arhiepiscopului rus Pavel, cărţile româneşti au fost scoase din biserică şi arse.

Această limbă era limba română cultă, în acea variantă a ei care se folosea în Moldova, variantă care prezintă fără îndoială unele trăsături regionale moldoveneşti, dar prezintă în primul rând toate trăsăturile devenite până atunci româneşti generale, la acest nivel: trăsături proprii, tradiţionale, culte, moldoveneşti, dar mai ales trăsături de origine muntenească. Şi această limbă s-ar putea considera şi “moldovenească”, dat fiind faptul că se folosea în Moldova, dar ea este, în primul rând românească, adică destinată tuturor românilor. Ea nu a devenit, deci, limbă română abia după anul 1812, printr-o ulterioară influenţă muntenească şi prin adoptarea de neologisme latine şi occidentale. Când limba cultă din Basarabia şi-a găsit calea ei normală de dezvoltare, norma ideală care s-a impus a fost aceea a limbii române comune şi literare.

În cursul procesului de renaţionalizare şi de normalizare a limbii culte, care a urmat şi încă nu s-a încheiat, au fost eliminate rusismele de formă şi conţinut, nu „românismele”.

Se ştie că, drept rezultat al unui îndelungat proces istoric s-a format limba română comună, care este deasupra dialectelor şi graiurilor teritoriale. Această limbă comună se vorbeşte într-un spaţiu vast, diferenţiat mai mult sau mai puţin după graiuri, şi s-a simţit nevoia ca  “pe deasupra limbii comune şi a calităţii limbii comune să se formeze din nou, de obicei, printr-un proces istoric, care poate fi ajutat intenţionat, o limbă exemplară, o normă a acestei limbi comune, adică o limbă comună a acestei limbi comune, limbă pe care o putem numi limbă standard sau, am preferat eu s-o numesc, limbă exemplară“ (1).

Dar, după cum afirmă  lingvistul român, Eugeniu Coşeriu, “în cazul limbii române aproape că nu există diferenţe între nivelul limbii comune şi nivelul limbii exemplare. Diferenţele sunt de fonetică şi, din când în când, de vocabular; gramaticale sunt foarte puţine. Aproape că nu există diferenţe între limba comună care prezintă o varietate regională şi limba comună exemplară, adică limba standard”  (2).

    La Eugeniu Coşeriu găsim un prim şi întemeiat răspuns la întrebarea “de ce nu a putut fi realizată ideea absurdă de a crea o nouă limbă romanică la est de Prut – “limba moldovenească ?”, afirmând că teoria aşa-zisei “limbi moldoveneşti” a fost inventată din considerente politice, pentru a îndreptăţi răpirea Basarabiei de către Rusia ţaristă în 1812. Lingviştii oneşti sunt datori să ia atitudine faţă de acest fals, să-i dezvăluie esenţa şi să-l combată ştiinţific.  

Limba română din Basarabia, confruntându-se cu realitatea sovietică, cu influenţa limbii şi culturii ruse, a avut de suportat pierderi enorme, dar aceeaşi tradiţie lingvistică, aceeaşi cultură, aceeaşi spiritualitate românească au fost în stare să asigure, în ciuda românofobiei agresive, actul de la 1989, când limbii române, numite încă “moldovenească”, i s-a recunoscut supremaţia la ea acasă.

La crearea primului model de “limbă moldovenească” în R.A.S.S.M s-a pus la bază nu limba română comună, ci un grai de la periferia cea mai îndepărtată a limbii comune, care vreme îndelungată s-a aflat sub influenţa dezastruoasă a limbii ruse. Nu s-a ţinut cont de un lucru foarte important, asupra căruia atragea atenţia Eugeniu Coşeriu, şi anume: “Fiecare mod de a vorbi este corect în propria sa sferă şi se realizează în acest sens. Însă fiecare mod de a vorbi nu este potrivit pentru orice situaţie şi pentru orice scop ”  (3).

Limba care guvernează nu poate să fie reprezentată de un grai local, care nu are absolut numic comun cu tradiţia culturală a întregului neam. Făuritorii “limbii moldoveneşti” au introdus în limbă tot felul de expresii formate după modele ruseşti: stângomaluriisnică (“de partea stângă”, “de pe malul stâng”), dreaptomaluriisnică (“de pe partea dreaptă”, “de pe malul drept”), pomântolucrare (“lucrarea pământului”), câtimnic (“cantitativ”), unoiamnic (“omogen”)…

 Motivul acestor “făcători” de limbă fiind de natură ideologică, ei au desconsiderat un lucru esenţial, şi anume că “vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor în lingvistică, fiindcă limbajul este făcut de către şi pentru vorbitori, nu de către şi pentru lingvişti”   (4).

Prin natura sa limbajul este dinamic, deschis, liber, creator,  vorbirea fiecărui individ “are loc totdeauna după anumite norme istorice,  de acord cu anumite tradiţii, care sunt tradiţii ale comunităţii stabilite în istorie şi prin istorie, (comunităţile istorice), deci de acord cu o anumită tehnică, care este tehnica istorică de fiecare dată”, adică “de  acord cu tehnica comunităţii de limbă română”   (5).

Ceea ce s-a încercat în R.A.S.S.M  a fost o adevărată răsturnare de principii universale, o ignorare sfidătoare a faptului că “o limbă nu există asemenea unui obiect sau organism natural, deci nu are o continuitate organică independentă de conştiinţa vorbitorilor”; fiind “o tehnică de vorbire istoric constituită”, limba “există doar ca  tradiţie a capacităţii de a fi vorbită, cu alte cuvinte, ca o cunoaştere tehnică, o competenţă transmisă de şi către membrii individuali ai comunităţilor lingvistice”  (6).

Chiar şi cei mai intransigenţi “moldovenişti” şi-au dat seama că au pornit pe un drum greşit, căci probabil era prea evident efectul celor două universalii determinante ale limbajului, despre care vorbea Eugeniu Coşeriu, “creativitate” şi “alteritate   (7).

Creatorii de “limbă moldovenească“ au redus la zero eficienţa celei de-a doua dimensiuni a limbajului, alteritatea: fiind îndreptată spre comunitatea de limbă română, acest fel de “creativitate” s-a dovedit a fi artificial şi inacceptabil. Chiar şi în condiţiile supremaţiei limbii şi culturii ruse în R.A.S.S.M, s-au produs schimbări în vorbirea comunităţii de limbă română de aici, care au vizat doar norma, fără să afecteze în vreo măsură sistemul limbii.

“Din punct de vedere “areal”, graiul basarabean este cuprins în aria dacoromână, prezentând aceleaşi trăsături caracteristice, inclusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (la a cărei dezvoltare şi fixare au contribuit… şi o seamă de scriitori şi învăţaţi din Basarabia), şi, în pofida influenţelor străine, nu a fost atras în altă arie ori subarie lingvistică“   (8).

S-au  comparat, însă, graiurile populare din Republica Moldova cu limba literară din România şi s-a afirmat că ele nu coincid, graiurile însă trebuiau comparate cu unităţi de acelaşi nivel: “atunci s-ar constata  o uimitoare continuitate a graiurilor din Moldova Sovietică şi a aceloraşi graiuri din România: cele din nord şi din centru ajung până în Ardeal şi Marmureş, cele din sud sunt continuarea graiului muntenesc şi se întind până în Transnistria de sud şi încă hăt până la Bug; Prutul, ca graniţă politică nu  constituie o graniţă lingvistică, nici la nivelul graiurilor, nici la cel al limbii literare“   (9).

În R.A.S.S.M a fost creată practic o utopie irealizabilă, o limbă artificială, dar această limbă nu a fost acceptată nici de oamenii de rând, nici de intelectualitate. Ori de câte ori s-a pus problema “purificării” limbii, promovării unei norme, s-a înţeles că această normă nu putea să fie decât norma limbii române literare: “…termenul “moldovenească” nu este la acelaşi nivel semantic cu româna: acest termen, dat fiind că desemnează numai un grai al dialectului dacoromân, ce stă la baza limbii române literare, este în raport de noţiune specifică faţă de cea generică – limba română“   (10).

 Adevărul nu este recunoscut de politicienii de la Chişinău, ei nu vor să-l recunoască. Denumirea “limbă moldovenească” pune într-o situaţie inferioară limba română, alofonii (rusofonii), dar nu numai ei, refuză s-o înveţe şi s-o folosească. Rusificarea sistematică, mult mai intensă sub comunism decât sub ţarism, a eşuat în ceea ce priveşte limba ca atare. A implicat numai adoptarea limbii ruse pe lângă limba română sau cel mult, pierderea limbii române şi înlocuirea ei cu limba rusă la o seamă de vorbitori. Rusismele din lexic şi sintaxă, frecvente la vorbitorii bilingvi, sunt totuşi şi până azi numai fapte de interferenţă, lipsite de orice regularitate; din perspectiva limbii române ele sunt numai greşeli de limbă, aceste rusisme din vocabular ţin mai ales de domeniul tehnic, n-au pătruns în vocabularul de bază.

Susţinătorii existenţei unei “limbi moldoveneşti”, confundând criteriul genealogic cu cel areal şi istoria lingvistică cu cea politică, cred că “independent de importanţa influenţei ruseşti “interne”, limba moldovenească s-ar fi despărţit de limba română şi ar fi devenit o limbă autonomă, printr-un proces de diferenţiere – de divergenţă pozitivă şi negativă – datorită unei împrejurări externe, anume anexării Basarabiei la Imperiul rus în 1812“   (11).

 Graiul “moldovenesc” din Basarabia şi graiul tot moldovenesc de la est de Prut, separate politic, nu s-au dezvoltat diferit, unul rămânând “moldovenesc” şi celălalt devenind român.  Ele nu au fost despărţite  niciodată, iar Prutul nu a reprezentat o frontieră lingvistică.

Din punct de vedere genealogic, graiul basarabean nu reprezintă o unitate lingvistică, el nu constituie o altă limbă decât româna, nu este nici un dialect al limbii române, sau un grai autonom în cadrul dialectului dacoromân, şi chiar nici un subgrai autonom în cadrul graiului dacoromân moldovenesc. El este numai secţiunea din stânga Prutului a aceluiaşi sistem de graiuri şi subgraiuri pe care îl constatăm şi în dreapta  Prutului.

“Graiul din nordul şi din centrul Basarabiei ţine de graiul moldovenesc propriu-zis, care, precum se ştie,  se întinde şi în nordul Transilvaniei…, iar graiul din sud ţine de graiul muntean, ca şi graiul din sudul Moldovei dintre Prut şi Carpaţi…”   (12). 

Aşa–zisa “limbă moldovenească” nu există ca unitate la nivelul graiurilor populare, este vorba doar de forme ale dialectului dacoromân, de graiuri care se întind şi dincoace de Prut. 

“O limbă moldovenească diferită de limba română, sau chiar şi numai de dialectul dacoromân, pur şi simplu nu există: este o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nici o bază reală”  (13).

Şi în anumite cazuri formele din sud (munteneşti) se prezintă şi dincolo de Nistru. Formele care sunt în acelaşi timp generale (cuprinzând toată Basarabia) şi specifice (cu limita la Prut) se constată extrem de rar şi numai în vocabular.

 Numai “aproape specific şi aproape general este cuvântul pleşcat „chel” (care apare şi în Bucovina şi pentru care la sud apare şi chel); generale, dar nu cu totul specifice sunt lănţuh – lănţug „lanţ” (înregistrat şi în Bucovina de nord) şi baistruc „copil din flori” (înregistrat şi în Bucovina şi într-un punct din Moldova din dreapta Prutului); specifice, dar nu absolut generale sunt cuvintele grieri „creieri” şi cleioancă „muşama”; cu totul specifice şi generale sunt numai sobor „catedrală” şi sărnice „chibrituri”; chiar dacă toate aceste forme şi alte câteva ar fi generale şi totodată specifice, asemenea elemente n-ar putea asigura autonomia graiului basarabean, „cu câteva cleioance şi cu câteva sărnice, cu câţiva baistruci nu se face o limbă !” (14).

Graiurile din stânga şi din dreapta Prutului nu au evoluat în direcţii diferite, prin urmare,  “teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună-credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când este de rea-credinţă, este o fraudă ştiinţifică“   (15).

„Moldoveniştii” au încercat să separe “limba moldovenească” de limba română, dar nu au reuşit, deoarece oricâte rusisme şi creaţii ad-hoc ar fi adoptat, o limbă care să se bazeze pe graiurile „moldoveneşti” şi care să păstreze structurile esenţiale ale acestora, nu putea fi altceva decât o formă a limbii române.

A susţine că (limba din Basarabia) ar fi devenit, împreună cu graiurile populare care-i corespund, altceva decât ceea ce era, adică nu o formă sau o variantă a limbii române literare, ci o nouă limbă romanică, în rând cu italiana, spaniola, ba chiar şi cu… româna?!, şi că, graiurile identice din stânga şi din dreapta Prutului ar ţine de două limbi romanice diferite, nu este numai absurd, ci este de-a dreptul ridicol“   (16).

Utopia “limbii moldoveneşti” a fost numai manifestarea lingvistică a unei acţiuni mult mai vaste. Acţiunea „moldovenistă sovietică” a avut în primul rând un scop politic, acela de a afirma şi promova identitatea naţională specifică a poporului moldovenesc dintre Prut şi Nistru (şi de dincolo de Nistru). Identitatea unui popor, însă, nu se afirmă prin negarea şi suprimarea acesteia, nu se poate afirma identitatea poporului moldovenesc din stânga Prutului separându-l de tradiţiile sale autentice, desprinzându-se de unitatea etnică din care face parte.

Din punct de vedere politic, promovarea unei “limbi moldoveneşti” deosebită de limba română, cu toate urmările pe care le implică este un delict de genocid etnico-cultural.

În lingvistică, “moldovenesc“, cu privire la limbă, se aplică numai unui grai (în cadrul dialectului dacoromân) a cărui arie nu coincide cu Moldova (deşi cuprinde o mare parte din ea); dar “limba moldovenească” fiind identică cu limba română, nu poate fi identică cu acest grai şi nu trebuie confundată cu el. Pe de altă parte moldovenii nu sunt numai locuitorii băştinaşi din Republica Moldova, ci şi locuitorii Moldovei „mici” din dreapta Prutului, şi românii bucovineni, şi aceştia nu numesc limba lor comună şi literară “moldovenească”, ci “română” sau “românească”.

“Limba română nu a fost niciodată numită şi nu se poate numi “română” sau “moldovenească”, fiindcă  român, românesc şi moldovean, moldoveneasc nu sunt termeni de acelaşi rang semantic (“moldovean” şi “moldovenesc” se află la nivelul termenilor muntean, oltean, bănăţean, ardelean, maramureşan, pe când “român”, “românesc” este termenul general pentru toată limba română istorică şi pentru limba română comună şi literară)“   (17).

 

 

NOTE         

1.      E. Coşeriu, Deontologia limbajului, în Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 169-170.

2.      E. Coşeriu, Unitatea limbii române-planuri şi criterii, în Destin românesc, Chişinău-Bucureşti, 1995, nr. 1, p. 27.

3.      E.  Coşeriu, Deontologia limbajului, în Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 169.

4.      Ibidem, p. 164.

5.      Ibidem, p. 166.

6.      E. Coşeriu, Nu există schimbări lingvistice,  în C L, 1992, nr. 1, p.11.

7.      E. Coşeriu, Deontologia limbajului, în Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 165.

8.      E. Coşeriu, Latinitatea orientală, în L r, 1994, nr. 3, p. 17.

9.      E. Coşeriu, Deontologia limbajului, în Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 53.

10.   Ibidem, p. 61.

11.  E. Coşeriu, Latinitatea orientală, în L r, 1994, nr. 3, pg. 18.

12.  Ibidem.

13.  Ibidem, p. 17.

14.  Ibidem, p. 23.

15.  Ibidem, p. 23.

16.  Ibidem, p. 21.

17.  Ibidem, p. 21.

Cărţile Spermezeului

 recenzie de Prof. Univ. Dr. Ion Şeulean

 

După ce în anul 2001 a izbutit să publice un volum „monografic-istoric” la prestigioasa editură clujeană „Limes”, închinat satului său natal şi intitulat Spermezeu-străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, Părintele Protosinghel Macarie Marius-Dan Drăgoi mai reuşeşte o performanţă editorială, tipărind pe parcursul anului 2005 alte trei lucrări remarcabile. Două, la editura menţionată mai înainte, la imboldul scriitorului şi editorului Mircea Petean (Folclor muzical din Spermezeu. Schiţă monografică şi Folclor poetic din Spermezeu. Texte rituale, epice, lirice et varia) şi un altul la editura, tot clujeană „Renaşterea” (Ler Sfântă Mărie. Colinde de pe văile Ţibleşului). Culegerea Ler Sfântă Mărie. Colinde de pe văile Ţibleşului a fost „tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului” (la vremea aceea) care a apreciat efortul autorului, scriind „Părintele Protosinghel Macarie Marius-Dan Drăgoi este nu doar un împătimit al acestui domeniu de cercetare, dar şi un iscusit practicant în a descoperii sursele de informaţie folclorică, în arta de a întreba şi de a consemna ştiinţific ceea ce i s-a oferit prin viu grai. Iată de ce întâmpin cu bucurie noua sa carte, răsărită ca o flacără legendară din comorile ascunse ale Ţibleşului şi menită să ne lumineze din adâncuri.” Volumele sunt apreciate laudativ şi de Prof. Univ. Dr. Ion Cuceu de la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Boliay, director al Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române din Cluj”, care, în două introduceri bine cumpănite, evidenţiază convingător calităţile ştiinţifice idiscutabile ale volumelor publicate de Părintele Macarie Marius-Dan Drăgoi.

De altfel, trebuie menţionat că, după câte ştim, întregul demers ştiinţific al autorului s-a aşezat sub semnul îndrumării şi al colaborării cu cercetătorii instituţiei academice clujene menţionate, fiind un rezultat al acestei colaborări. Aşa, de exemplu, transcrierea melodiilor a fost efectuată de etnomuzicologii Lucia Iştoc, Elena Hlinca Drăgan şi Anca Parasca, iar glosarul şi transcrierea fonetică, după consultări cu reputatul lingvist clujean Dumitru Loşonţi.

În urma acestei colaborări au rezultat trei volume, din multe puncte de vedere, exemplare, certificând valoarea efortului intelectual depus de autor. Din acest punct de vedere (al monografiilor locale), scrie Ion Cuceu, colecţia monografică al lui Marius-Dan Drăgoi „este cea mai temeinică realizare pentru aria nord-estică a Transilvaniei istorice şi poate constitui o pildă demnă de a fi urmată în alte asemenea demersuri…”. Acelaşi cercetător spunea referindu-se la Ler Sfântă Mărie: „Colecţionarul lor (al colindelor) le-a publicat, cu trudă şi osteneală… având grijă de toate, de la reproducerea tuturor datelor ce însoţesc textele, la acurateţea şi exactitatea filologică şi gramaticală, la transcrierile muzicale pentru care a apelat la ajutoare calificate. Efortul ştiinţific este remarcabil, şi rezultatul se vede în pasul mare făcut spre o cuprindere monografică a colindelor din subzona de interferenţe a văilor Ţibleşului.”

Credem cu toată tăria că Părintele Macarie Marius-Dan Drăgoi va continua şi în viitor  munca sa plină de dăruire, pusă în slujba valorilor spirituale ale neamului românesc.

                                                                        

Reeducatorul Patapievici dă în gropi

un articol polemic de CORNELIU FLOREA


Săptamânal, joia, citesc Evenimentul Zilei, pentru a afla cum decurg corecţiile reeducatorului H. R. Patapievici aplicate românilor, pe care el îi consideră în scrierile sale 23 de milioane de omuleţi patibulari. După ce ani de zile i-a umilit şi insultat în toate felurile cu scopul de-a le fi ruşine că sunt români, a trecut la o reeducare intensivă – o variantă modernă după cea de la Piteşti – prin spălarea şi stoarcerea scoarţelor cerebrale ale omuleţilor patibulari, după care le-o impregnează cu idei şi ideologii străine, cu fabulaţii gata primite, împrumutate sau personale, ce sunt de cele mai multe ori parafrenice. Şi, cum se întâmplă totdeauna, se găsesc destui nefericiţi cu gura căscată să fie îndopaţi, dezorientaţi sociali sau inhibaţi corticali care cad în orice plasă. Nefericiţii sunt creduli, dezorientaţii acceptă tot ce li se spune, iar inhibaţilor corticali li se pare extraordinar tot ce nu înţeleg. Aceştia formează audienţa lui HRP, sprijinit de cei doi Gabrieli (Liiceanu şi Plesu) şi o anumită mass-medie.

În EvZ din 20 Decembrie 2007, redactorii dependenţi, lipsiţi de profesionalitate şi caracter, au inserat, cu ochii închişi,articolul COMUNISMUL ŞI INTELIGENŢA, în care HRP pleacă de la un articol vechi, de o sută de ani, care se intitula OBLIGAŢIA MORALĂ DE A FI INTELIGENT. Un titlu straniu, de-a dreptul bizar şi ilogic pentru toţi care au o educaţie de bază de zece clase. Nu şi pentru HRP, fiindcă, dacă ar fi avut noţiunile clare de morală şi de inteligenţă nu ar fi căzut în groapa făcută acum o sută de ani, când are atâtea proaspete în jur. Deci, numai pentru HRP: morala este o sumă de reguli şi norme care guvernează comportamentul social, pe când inteligenţa este o funcţie neuro-fiziologică a scoarţei cerebrale prin care percepe, prelucrează şi înţelege situaţiile din mediul înconjurător pentru a ajunge la soluţionarea lor cât mai rapidă şi în mod favorabil. A se vedea manualele elementare sau în ultimă instanţă internetul. Lipsindu-i claritatea noţiunilor şi a raporturilor dintre ele, HRP nu-şi dă seama că începe să dezbată stupidităţi. Nu poţi să obligi un limitat mintal să fie inteligent, oricât patapievicianism ai pompa în el. Asta cu a fi inteligent ca obligaţie, îmi aduce aminte de o anecdotă, în care sergentul gorjan, care auzise cuvântul inteligent, i-a dat ordin recrutului ardelean: “Bă, la mine în pluton să fii inteligent!” La care Gheo din Bonţida i-a spus: “Să trăiţi don’ sergent, io-s someşan”. HRP nu numai că îmbrăţisează un articol depăşit de timp şi raţiune, dar e şi fascinat de el (“ingenios”, “admirabil”), ceea ce ne face sa ne întrebăm, fiindcă veni vorba de inteligenţă: ce IQ are HRP? Ne întrebăm pentru că graforeile lui săptămânale sunt doar nişte înşiruiri neclare de vorbe, neologisme şi fantasme, sunt propoziţii rigide şi ilogice de cele mai multe ori, cu citate străine, să-şi impresioneze clientela, ce nu pot fi produse decât de un IQ foarte modest. Îmi este jenă sa estimez o cifră procentuală.

De la obligaţia morală de a fi inteligent din 1912, după două fraze îmbibate cu patapievicianism steril (rămâi perplex: “cine renunţă la inteligenţă, renunţă la viaţă”), se trece la un articol din 1920 (parcă-i Farfuridi, la tribună), intitulat CALCULUL ECONOMIC ÎN SOCIETATEA SOCIALISTĂ, în care el a descoperit că fără proprietate privată nu există piaţă, fără piaţă, nu există preţuri ş.a.m.d., până ajunge la “fără estimări raţionale calculul nu poate fi raţional”! “Perla anului 2007” pentru admiratori lui, care, probabil până acum ştiau că dintr-un calcul iraţional iasă ceva raţional! De acum pot fi fericiţi şi plini de sine; au fost luminaţi prin reeducare de HRP.

Din alt punct de vedere, nu ştiu a câta intuiţie a avut autorul articolului, care ne vorbeşte despre economia socialista a anului 1920, dar ştiu că tăticu’ lui HRP, Dionisie Patapievici, membru al partidului comunist austriac transferat în interesul comunismului sovietic la Bucureşti, să rânduiască, nu teoretic, ci practic, o economie socialistă ! Cu Dionisie Patapievici şi cu alţii ca el au început naţionalizările şi planificările economice în RPR şi a continuat cu planificarea măreţelor planuri cincinale ale economiei socialiste în RSR. Pentru aportul adus la calculul economic în societatea socialistă, tăticul lui HRP a fost decorat cu Ordinul Muncii, iar Academia Română l-a premiat! Prin urmare, nu era mai potrivit ca HRP să ne scrie despre economia socialistă a tăticului său, nomenclaturist comunist, decât cea intuită teoretic de Ludwig von Mises în 1920?! Sau, dacă nu i-a convenit economia socialistă şi o preferă pe cea capitalistă, putea atunci să-i fi spus lui tăticu-său, care la rândul lui mergea şi-i spunea lui Ceauşescu: “schimbă, tovarăşu’, calculul economic, că nu-i place lui Horică al meu!” Şi tovarăsu’ se conforma imediat, instala calculul economic capitalist şi Horică era fericit. Acum e prea târziu şi fără nicio valoare.

Şi acest aşa zis articol, ca majoritatea pe care le semnează în EvZ, nu este decât o înşiruire de propoziţii pline de inepţii, dar, în special, în acest caz, ne dezvăluie ce personalitate detestabilă are HRP, din moment ce a beneficiat de economia socialistă, fiind fiu de nomeclaturist comunist cu state de plată de peste 30 de ani, iar acum, într-o joie din 2007, vine cu două articole depăşite demult de gândirea actuală a omenirii şi ne acuză de lipsă de inteligenţă şi morală dacă nu aclamăm capitalismul, dacă nu strigăm lozinci capitaliste după el, dacă nu ne manifestăm anticomunismul cu mânie capitalistă! Vine, făcând pe indignatul peste măsură de crimele comunismului. Uimeşte prin imoralitate! De ce nu a făcut asta înainte de 1989, pe vremea când era membru al partidului comunist?!

E deja plictisitor să tot citeşti despre comunişti, securişti, informatori după 18 ani fără să se fi făcut ceea ce trebuia făcut, la timpul potrivit. Iar pentru noi, românii care trăim în Nord-America de decenii, în care am avut/avem parte numai de capitalism, HRP apare mai mult decât penibil, când proslaveşte capitalismul la trombon aurit fixat pe scaunul unui institut din Aleea Alexandru, fără niciun merit sau concurs. (Ce are asta cu capitalismul? Are, în capitalism asemenea poziţii se ocupă prin concurs, prin concurenţă!)

În finalul “articolului”, HRP se compromite de tot, scriind: “A fi anticomunist nu este doar o obligaţie morală, e o formă directă şi simplă de adecvare la inteligenţă”. Această frază este un exemplu ce ne demonstrează reeducarea patapieviciană. Când tăticul lui HRP, comunist convins, planifica economia socialistă, când HRP, utecist de nădejde, viitor comunist, atunci ei reeducau milioanele de romani invers: a fi anticapitalist nu este doar o obligaţie morală, dată de învăţătura marxist-leninistă, ci şi obligaţia de-a demasca şi a pedepsi fără milă pe toţi duşmanii comunismului, atotbiruitor pe pământ şi-n cosmos; cu ajutorul a altor reeducatori la fel ca ei, au umplut zeci de închisori în România cu deţinuţi politici români, care aveau nevoie de pace şi libertate şi se opuneau reeducării comuniste! Pe aceştia, HRP din 1990 îi numeşte omuleţi patibulari, retardaţi şi îi trece la reeducare capitalistă…

CORNELIU FLOREA