Defăimarea lui Cezar Ivănescu: o provocare riscantă

Ion Murgeanu

 

Puţin înainte ca CNSAS-ului să i se ia jucăria, ca urmare a unui joc periculos de picioare, practicat la Curtea Constituţională – pe motivul „de lebădă” a lui Felix Motanul, alias Dan Voiculescu, unul din cei mai tenebroşi „oameni de afaceri”, scoşi din mantaua comunismului, „biroul CNSAS” mai avu timp să răspândească fumigena „colaborării cu securitatea” a poetului Cezar Ivănescu, anticomunist notoriu, aflat tot timpul, în vechiul regim, sub strictă supraveghere, şi-n interdicţia de-a se apropia de „conducătorul iubit” la mai puţin de o sută de metri…Ceea ce, cum îl ştim, nici nu credem că şi-ar fi dorit-o, poetul „Rod”-ului şi-al „Baaad”-ului, al „Muzeion”-ului şi al „Doinei”. În absenţa „inchizitorului şef” Mircea Dinescu, de la CNSAS, aflat într-un mic turneu parisian, lucrul păru de mirare, cum de ajunsese „biroul” tocmai atunci la dosarul poetului, şi cu ce scop anume răspândise zvonul înaintea „verdictului” oficial?! Cu binecunoscuta vehemenţă poetul a răspuns prompt infamei provocări, acuzându-l direct pe Mircea Dinescu, fostul său coleg din redacţia revistei „Luceafărul”, cu care avusese, la vremea respectivă, belicoase afaceri de regulat; deci, pătimaş cum îl ştim, tragicul poet îi atribuia lui Dinescu calităţi, cât nici el nu visase: general de securitate şi activist al partidului comunist. În stilul său zeflemist, poetul Dinescu îi răspunse re-încărcatului său adversar, că nu avea decât grad de soldat fruntaş, chiar dacă făcuse armata „pe ochi frumoşi”, într-o unitate de securitate, şi dacă fusese membru de partid, făcuse totul pentru a fi exclus înaintea acţiunii „Disidenţa” cu voie de la poliţie (ca atâţia alţii, de altfel) şi-a „arestului la domiciliu” mai mult de ochii lumii, şi-ai postului de radio „Europa liberă”… Sunt atâtea de stabilit „în regim de urgenţă”, înainte chiar de primele audieri în procesul comunismului, şi nu neapărat pe baza dosarelor de securitate, scoase de la naftalină de limfaticul, altfel, CNSAS, în ce ordine şi după ce „priorităţi”?!

E clar ratingul mult discutatei şi discutabilei instituţii se datorează  gurii-sparte a lui Dinescu, membru al biroului CNSAS, prezent, vorba lui nenea Iancu, „am n-am treabă” în faţa presei cu ultima informaţie, augmentată însă şi de amintirile din copilăria sa literară, când se vânturau atâtea, mai ales despre scriitorii foşti deţinuţi politici; Dinescu lansase, astfel, fără nici o acoperire, informaţia despre regretatul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, totodată şi talentat scriitor, cum că la un 23 august, i-ar fi cerut direct lui Ceauşescu, să-l avanseze de la gradul de colonel la gradul de general; „informaţie” de cafenea literară, probabil;  şi tot poetul „Beţiei cu Marx”, Mircea Dinescu, a iniţiat şi condus campania cu „berbecuţii puşi la frigare” a unor feţe bisericeşti, ameninţate cu datul în vileag, dar rămase, în lipsă de dovezi, curate şi inefabile ca şi Duhul Sfânt al misiunii lor creştine…

Cu Cezar Ivănescu lucrurile pot să se complice: în vremea aceea …puţini din autorii ce se afirmau cu maximă dificultate, atunci când li s-a dat drumul să publice, totuşi, şi criticilor să scrie pozitiv despre opera lor, au rămas în afara bănuielii de-a nu fi făcut „pactul cu diavolul”…Cezar Ivănescu s-a aflat la un moment dat sub aripa protectoare a lui Marin Preda (noi l-am dus şi l-am prezentat, prima dată, marelui prozator , directorul editurii Cartea Românească), care a şi înlesnit să-şi tipărească masivul, neobişnuitul, compozitul volum „La Baaad” (poezie, teatru, eseu), 502 pagini pe format înalt…La moartea lui Marin Preda poetul nu a mai fost, o clipă,  alături de marele său prieten; o liotă de „mititei”,  un roi de gâze literare dansaseră în jurul luminii ultimului succes literar predist, cu „Cel mai iubit dintre pământeni”…

Într-un volum postum, „Pentru Marin Preda”, Cezar Ivănescu a reiterat o serie de învinuiri, vituperând, în dreapta şi în stânga ( din păcate acesta devenind la el un fel de „stil” publicistic), şi pe câteva nume ilustre, dintre care nu a lipsit, la ziua morţii lui Marin Preda, nici poetul Dinescu…Se punea gaz pe foc unei mai vechi antipatii reciproce degenerată într-un penibil conflict…Nu numai „marele singuratec” Marin Preda nu a avut parte de prieteni devotaţi şi loiali, dar nici Cezar Ivănescu, ambii născuţi, dacă-mi aduc bine aminte, în zodia orgoliului regal al Leului, şi în aceeaşi zi, a Schimbării la faţă, 6 august, cu o diferenţă de ani, fireşte, ca de la maestru la discipol…

Orgoliul nepotolit îl costă poate, cel mai mult, pe prietenul nostru Cezar Ivănescu, poetul cel mai pur în specie estetică absolută, poetul cel mai muzical în gamă îngerească, la  rotirea de osii inefabile a sferelor celeste; marele poet, în fine, cel mai mare poet român postbelic ivit pe testamentul limbii literare eminesciene, dincolo de clasamentele curente, de coterii, şi de canoanele trecerii dintr-o barcă într-alta…Ce i-o fi trebuit să se implice într-un joc al ierarhiilor dubioase, din care autenticul său talent, specialul său talent l-a exclus ab initio; de ce i-a trebuit să sufere pentru nimic,  dacă nimeni „nu-l vede” şi nici nu-l citeşte cel puţin, în litera şi-n  toată măreţia  amplitudinilor sale; a crezut fie şi pentru o clipă că era chemat să fie preşedintele găştilor literare imunde, din „turcitul Bucureşti”?! Retras de o vreme în Iaşi, ca director al Editurii Junimea, nerenunţând  însă la naveta Bucureşti-Iaşi, hăituitul poet nici în dulcea capitală a Moldovei nu a trezit un unanim entuziasm; cine cunoaşte provincia culturală românească îşi poate da seama; o dâră de respect, datorată evidentului său talent, şi atât; respectul datorat operei sale i-ar fi ajuns să trăiască o glorie subsumată, lucrând pentru o recunoaştere de dincolo de lovituri şi poncife; dar omul dificil, „genus iritabile vatum”, a ales să participe şi să se manifeste altfel; poate amestecul „sanguinar” de rase, pe care singur şi-l recunoştea undeva, într-un vers: „grec, albanez, turc şi moldav” să fie de vină?! Conflictul ivit după eşecul campaniei sale electorale, la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, cu un scor de febleţe, totuşi, pentru poet, ca să zicem aşa, se perpetuează, nefiind fără o legătură subterană, în conflicul de azi, cu „dosarul de la securitate”…Care dosar?! Poetul Cezar Ivănescu, învinuit a fi fost informator al  securităţii „după ureche”, de anticul şi străvechiul său  duşman literar Mircea Dinescu, care într-o emisiune pe Realitatea TV, cu nelipsitul său pataşon Stelian Tănase, afirmă ca „dintr-o furie”, aşa, la plesneală: „A fost informator, domne, ştim noi”… Dar să ştie şi Grivei, nu-i aşa…

Poetul declarase greva foamei la Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor. Adversarul său electoral Dl N. Manolescu, preşedintele în funcţie al US, a trebuit să dea un comunicat presei, prin care să pună lucrurile la punct măcar formal: „Nu există nici un dosar de informator şi nici un verdict pe numele poetului Cezar Ivănescu”. Greva foamei a încetat dar urmele traumei nu; în succesivele „greve ale foamei”, prin care a atras de-a lungul vremii atenţia asupra stării dificile, precare, cel mai adesea grave, în care a trăit şi a scris; asupra desfiinţării abuzive a cenaclului Numele Poetului, de la revista „Luceafărul”; asupra tratamentului barbar din timpul ultimei mineriade, de la care a scăpat, aflându-se într-o redacţie vandalizată, mai mult mort decât viu, temperamentul de luptător al poetului, sau orgoliul de „hoplit literar” va fi avut de câştigat; caracterul omului s-a vulnerabilizat şi mai mult însă; singurătatea „geniului neînţeles” strigă din toate părţile, şi jură pe numele lui unic şi inefabil, atunci  când îi redeschizi cărţile de poezie… Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV  la „Naşul”, unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de  argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” câţiva ani  după  Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a 153 de la naşterea lui Eminescu, prilej cu care un ziar din Bucureşti publica un simptomatic documentar despre moartea „poetului nepereche”; conform acestui documentar, susţinut de istorici literari dar şi de prestigioşi medici, poetul Eminescu ar fi murit asasinat, din motive politice, dar cu complicitatea şi a „amicilor” săi literari, oameni politici ai vremii, după ce mai întâi i se înscenase legendara, de-acum, „nebunie”…

Să spunem, deci, că istoria se repetă, pe-aceeaşi falie şi tragică şi grotescă?! După ce, într-o altă carte post-decembristă, „Timpul asasinilor” , poetul Cezar Ivănescu, aflat el de data aceasta în corzile unei triviale defăimări, atrăsese atenţia că Nicolae Labiş însuşi fusese „asasinat”, căci fiind urmărit, pas cu pas, în acel tulbure decembrie 1956, fusese „ajutat” să lunece sub roţile sinistrului tramvai numit destin…

Am dezvoltat altădată,  despre trista „vocaţie”a poporului român din istorie, ajutat mereu de observatori prea puţin amicali, din afară, de a-şi elimina marii conducătorii; observăm cu adâncă mâhnire că nici la capitolul „poeţi de geniu” nu stăm mai bine… Cui prodest? L-am întreba totuşi pe Mircea Dinescu?! Ca poeţi cei doi nu au nici o incidenţă şi nici o „coincidenţă” : distanţa de la unul la celălalt, cu trecerea timpului va deveni „cosmică”;  Quidlibet audendi potestas/  „Posibilitatea de a îndrăzni orice, îngăduinţa oricărei îndrăzneli”, zice latinul coleg Horaţiu, inclusiv al poetului de la Slobozia, nu-i va şterge audienţa „din istorie” a „detonatorului”  Mircea Dinescu, din 21 dec. 89; dar trasul „la gioale”, tipic balcanic, într-un adversar lipsit de abilităţile lipsei de sportivitate, dar încăpăţânat să practice, cu vehemenţă fairplay-ul, nu va fi uşor uitat…

Defăimarea poetului Cezar Ivănescu , ponegrirea lui, fie şi „într-o clipă de neatenţie” a unei lumi şi-a unei societăţi grav avariate, batjocorirea numelui său, umilirea omului, înjosirea aproapelui, vor face un nou dosar de istorie literară, amintind, fireşte, de dosarul Macedonski-Eminescu, şi de atâtea altele, din care, din nefericire, n-am învăţat, nu învăţăm nimic.

 

CEZAR IVĂNESCU

 

JEU D/AMOUR

(Clară lumină)

 

! cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri l-au ucisu-L

L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-l răstignea -,

cei care azi ne-nchid, tot ei şi ieri ne-au închisu-L

Sufletul Nemuritor, tot în tremniţă grea,

cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-L

Sufletul Nemuritor, tot în temniţă grea!

 

!ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul,

casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea,

ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,

visul în inimă scria doar cu inima mea,

ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,

visul în inimă scris de inima mea!

 

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sunt ucisul,

vine acea dimineaţă care mă va libera,

tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă şi l-am scris doar cu inima mea,

tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

 

! eu numai versul l-am scrisu-l, eu numai versul l-am scrisu-l,

muzica e doar visare, muzica e doar visa-,

tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea,

tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

 

! inimii Clară Lumină i-ai fost mie, Proscrisul,

balsam şi Ţară a Verii cu Tinereţea în ea,

dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,

Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca,

Dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,

Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca!

 

…………………………………………………..

…………………………………………………. ”

 

Avem o problemă: Adrian Păunescu

de ION MURGEANU

Adrian Păunescu ne-a făcut nu de puţine ori să ne simţim vinovaţi că avem un mare poet cu numele lui Adrian Păunescu. Vrem nu vrem el este, alături de Ion Gheorghe,  unul din cei doi, poate ultimii cei mai mari poeţi români în viaţă. Sigur, ca orice vinovăţie şi aceasta e discutabilă. Adrian Păunescu – poetul este un personaj hugolian, sau chiar un Hugo român, care nu s-a decis încă să-şi scrie şi el „Mizerabilii” săi. Ca la Victor-Marie Hugo însă, geniul Franţei post-napoleoniene, 1892-1875, debitul poetului român, n. 1943, este enorm, din care unii extrag greşalele lui ca poet şi chiar şi ca om. Pentru că are şi vrea tot timpul mai mult. Dar aceasta este şi cea mai originală particularitate a sa: această cumulativă vorbire declamatorie,  pe un portativ monoton şi totuşi seducător ; muzica subtextuală, dar şi muzica vocii, atât de cald şi uman exprimată pe toate durerile şi nedreptăţile lumii, dar nu în ultimul rând pe jubilaţiile ei.

Când era foarte tânăr Adrian Păunescu s-a repezit să cucerească lumea şi gloria cu un singur gest, oarecum repezit, propriu firii sale pandure care-l conţine prin naşterea olteană, dar şi prin aleanul basarabean, după mamă,  cum aveam să aflăm mai târziu. Ni-l aducem aminte pe hol la revista Luceafărul din fostul bulevard Ana Ipătescu 15, victima unei mici farse din care a izbândit până la urmă firea sa comprehensivă: „Mă băieţi, de ce mi-aţi făcut asta? Nu v-aţi dat seama că am glumit?” Am fi dorit să stăm de vorbă cu redactorul-şef (eram doi, mereu câte doi, cum se întâmplă la prima vârstă a tinereţii) iar el ne-a spus de pe sală, din faţa biroului redactorului- şef: „Eu sunt redactorul şef”. Deci am intrat intempestivi la adevăratul redactor- şef care era atunci Dan Deşliu. Ne-a luat tare de guler: „Cum daţi buzna aşa în biroul redactorului – şef?” „Pentru că tocmai am vorbit cu redactorul şef  pe sală”. Dan Deşliu a deschis uşa lui de mare şi „legitim”şef în trombă şi s-a burzuluit la tânărul poet, un debutant ca şi noi, un frate al nostru în fond.

Era un băiat subţire şi înalt şi preocupat tot timpul să se afirme după cum s-a şi dovedit în continuare. A fost eroul cenaclului „Nicolae Labiş” de la Casa Scriitorilor condus de Eugen Barbu. Pe faza aceasta îl decupăm din amintirile altora. Se reprezenta de la început enorm nu încă şi „monstruos”. El nu ilustra propriu zis sentimente; el exprima „ultrasentimente”, cuvânt „inventat” de poet pentru a-şi înscrie debutul în carte, 1965, col. Luceafărul a Editurii pentru literatură. Venea în urma deschizătorilor de colecţie, şi de drum, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, 1960, după lunga şi secetoasa noapte proletcultistă,  cinci ani mai târziu deci, timp în care colecţia îi mai lansase şi pe Ion Alexandru, Ana, Blandiana, Marin Sorescu, iar lucrurile în  ce priveşte eterna „libertate de expresie” la poeţi, păreau să se fi tranşat pozitiv. „Se dăduse drumul la peisaj”, cum ar fi spus în acelaşi anotimp al istoriei, pictorii. Păruse a se desprimăvăra ideologic. Norocul sau nenorocul tânărului poet Adrian Păunescu a fost să-i iasă înainte noul lider comunist Nicolae Ceauşescu. El lui sau invers, lururile sunt încă de cercetat. În unele emisiuni de televiziune de la posturi liberale şi deci şi comerciale, capitaliste, poftim,  tot mai îngrămădite, o vreme, către, sau după miezul nopţii, Adrian Păunescu a povestit cu „picanterii” această întâlnire, efectele ei directe dar şi pe cele secundare. Cert este că Adrian Păunescu a rămas marcat pe viaţă de această întâlnire. Onest sau chiar nobil este că după catastrofala cădere a dictatorului comunist poetul nu s-a dezis, nu se dezice cel puţin şi sentimental de el. A-i mai susţine geniul politic fostului „coducător” va fi o vreme din ce în ce mai greu. Adrian Păunescu însă cu inteligenţa lui naturală, firească, cu farmec chiar, şi acea „sinceritate” proprie marilor  poeţi, care „mint frumos ca să se ţină minte” ce vor numai ei să exprime, se întoarce tot timpul, şi din te miri ce la Ceauşescu şi epoca lui, retrasându-i dimensiunile umane, fazele „creatoare”, motivaţia istorică, inclusiv parantezele între care s-a şi sinucis politic, şi pe urmă a fost ucis cu disperare de foştii lui tovarăşi şi „pretini”. Adrian Păunescu nu-i iartă lui Ceauşescu faptul că ne-a lăsat în faţa istoriei „descoperiţi”, nu şi faptul că nu s-a putut opri la timp, deşi insistă că din 1985 încolo nu l-a mai însoţit, ba dimpotrivă. El însuşi nu învaţă nimic din tragedia „idolului” său, căci insistă să facă politică alături de asasinii lui Ceauşescu!

Ce relevanţă are acest lucru în faţa adevărurilor poeziei aşa cum le ilustrează poetul în opera sa? Aici trebuie nuanţat dar nu sărit „peste rânduri”. Păunescu a fost printre principalii actori dar şi regizori care l-au interpretat şi l-au pus în scenă pe „primul N. Ceauşescu”,  în opereta naţionalistă care i-a conferit, iniţial, un mare succes de public, dar l-a şi înebunit de cap în aşa hal, până la urmă. „Sunt voievozii înşişi” clama tânărul A. Păunescu, însoţind „istoricele”  vizite de lucru ale „conducătorului” prin noile judeţe ale ţării, nedecupat încă din echipa biroului politic. Poetul s-a bucurat de nişte gratificaţii care-i vor fi obnubilat atenţia „selectivă”. Sau credea şi el că este bine, sau că „marele conducător” face bine, ca să ne amintim mereu de o vorbă a părintelui Galeriu despre Ceauşescu: „Sărmanul, el crede că face bine ce face”.

În curând a văzut şi poetul că idolul său nu înainta bine dar era prea târziu poate să se retragă; jocurile erau făcute, marele scandal numit „Cenaclul Flacăra” îşi urma voga deja câştigată, numai că acum tiranul cerea poate mereu mai mult, nu numai bănuţul de trecut puntea, „Cesarului ce-i al Cesarului”, două- trei lozinci circumstanţiale de cauză şi o odă scrisă direct între microfoane. Este interesant ce fel a fost „exclus” poetul deoarece din penumbra anecdotelor circulă şi alte zvonuri decât le ştie dânsul; Ceauşescu s-ar fi săturat întâiul de Păunescu şi nu invers;  cineva din anturajul  Dr. Păun medicul personal al dictatorului ne-a povestită câte ceva din „memoriile” nescrise ale medicului; cum Ceauşescu, amator de filme la televizor, aşteptând să înceapă filmul se mira de ce întârzie; Ce este la televizor? Ar fi întrebat. De ce nu începea filmul odată?! Era o emisiune „Antena vă aparţine” excluisiv încă A. Păunescu. „Nu mai termină ăstă odată?!” Şi i-ar fi aplicat cuvântul pe care noi nu vrem să-l repetăm dar îl repetă în răsfăţ detractorii de azi ai poetului. În excese cei doi se contrabalansau, dar înclinăm că poetul avea toate resursele să-l domine pe dictator, de nu cu „dictatura poeziei” sale, în mod precis cu enormul său debit, despre care am şi pomenit de la început.

De altfel nu „biografii” , sau exegeţii de mai târziu, ai incontinentului „versificator”, l-au definit primii, şi l-au descris aşa cum este de ieri şi până azi, şi cum va rămâne pesemne şi mâine şi poimâine. Încă din  Prefaţa cărţii de debut „Ultrasentimente”, 1965, Matei Călinescu remarca: „Rostogolind valuri înspumate, tulburi şi vuitoare, fluxul imaginaţiei poetice pare uneori gata să inunde şi să smulgă cu violenţă cheiurile geometric ordonate ale lucidităţii şi autocontrolului artistic. Adrian Păunescu n-a învăţat  încă să se domine, să-şi reprime impulsurile excesive. Dintr-o calitate, capacitatea de invenţie metaforică, de care dă dovadă poetul, se poate transforma într-un defect; căci, la urma urmelor, personalitatea unui artist nu o alcătuieşte suma gesturilor sale spontane – şi, într-un fel pasive – ci puterea de a le ordona; de a le unifica.” Aceste rânduri scrise de Matei Călinescu în 1965 sunt în definitiv la fel de „proaspete” şi adevărate ca şi când ar fi fost scrise ieri sau aseară. Nici vârsta nici întâmplările convulsionatei istorii prin care a trecut nu pare să-l fi schimbat prea tare pe poetul „ultrasentimenteleor”. Matur el a fost la fel de tânăr şi „inconştient”, dar şi bătrân el rămâne la fel de nepotolit, prea puţin dispus să se oprească „la timp”.

Care timp?! Timpul însuşi pare a i se fi fost dăruit în exces intempestivului poet. În mod paradoxal „excesele” lui chiar acum când par a nu mai fi actuale sunt necesare. Fireşte trecerea vremii şi profesarea îndelungă a poesiei l-a temperat ca metodă iar nu ca zel. Într-o emisiune la televizor un Adrian Păunescu în braţe cu ultima lui culegere, un florilegiu tematic, „Rugă pentru părinţi”. Acolo unde gheara leului se simte în poezia lui cel mai mult: în sentimentalitate versus sentimentaliasm. O sinteză şi o „simbioză” greu de egalat. Nu pot muri sentimentul de părinţi, sentimentul de amintirea primelor iubiri, a paradisului copilăriei şi de ţară, sentimentul unei durate în mod artificial „destructurate” de noile jocuri ale istoriei. Pe crolul televizorului defilau afirmaţii şocante despre om dar mai ales despre poet. Un Eminescu al secolului XX. Exclus. Un părinte al patriei. Intr-un fel hugolian, cum spuneam de la început, da. Un meşter retor fără ambiguităţi şi subterfugii. Extrovertitul Păunescu de la care oricând putem cere şi aştepta o emoţie sub formă de poezie chiar atunci când aceasta ne poate părea o improvizaţie. El este un poet născut să se se exprime direct, să stea cu noi de vorbă lungă şi de veghe, la focul de tabără al neamului, al naţiunii. În aşteptarea barbarilor, cum ar fi spus grecul Kavafis, sau poate a unor vremuri mai bune pentru neamul şi ţara sa.

Care este atunci problema lui Adrian Păunescu, dacă nu-l  place nici noua serie de „elitişti”?! Numai colaboraţionismul în totalitarism pe care nici cel puţin nu-l ascunde? (Şi cum ar putea?!) El are bunul simţ să-i placă în schimb pe noii „elitişti” acolo unde găseşte valoare. El are generozitatea de a recunoaşte „geniul” unui contemporan, Ion Gheorghe, aşa cum a recunoscut geniul lui Nichita Stănescu şi pe al lui Ioan Alexandru. În condiţiuni normale împreună ar fi fost cei patru stâlpi de boltă ai poeziei române din postbelic! Comunismul aplatizează cel puţin conjunctural această realitate. Problema lui Adrian Păunescu este aceea  de-a ne interzice el însuşi, apoi, prin excesele lui, să recunoaştem adevărul elementar al marelui său talent poetic. Acum, când patriotismul este o cârpă de şters pantofii tuturor  impostorilor străini şi autohtoni, poezia caldă, colocvială despre ţară şi neam, despre limbă şi adevărurile eterne, despre iubire în fine şi la nesfârşit, le simţim tot mai necesare. Problema numită Adrian Păunescu este, în rest, una falsă şi inventată, cum spunea pe crolul emisiunii citate, cineva, de nişte „păcălici”.