GAL Poarta Transilvaniei se apropie de finalul primului program de accesare de fonduri europene. Rezultate notabile

Situat în Regiunea Nord-Vest, la intersecţia judeţelor Sălaj, Cluj şi Bihor, Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei” acoperă comunele Almaşu, Cizer, Fildu de Jos şi Sîg, din judeţul Sălaj, Ciucea şi Negreni, din judeţul Cluj, şi Bulz, din judeţul Bihor. Acestora li s-au alăturat de curând alte cinci comune din imediata vecinătate, Poieni, din judeţul Cluj, Borod, din judeţul Bihor, Plopiş, Bănişor şi Horoatul Crasnei, din judeţul Sălaj.

Pe parcursul etapelor de selecţie, în urma unor intense acţiuni de animare a teritoriului, la Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei” s-au depus 77 de proiecte conforme, însumând peste trei milioane de euro valoare publică. Dintre acestea, 73 de proiecte au fost depuse la AFIR şi 58 de proiecte au fost declarate eligibile, dintre care 57 de proiecte fiind semnate de către beneficiari, cu o valoare publică de 2.387.102 euro la contractele semnate, jumătate din aceasta fiind absorbită de către beneficiari până în iunie 2015 prin 15 proiecte deja finalizate şi 40 de proiecte aflate în implementare.

Finanţările europene s-au îndreptat în mod echilibrat către beneficiarii privaţi şi publici, vizând, în special, Măsurile 112, 121, 141, 312, 313 şi 322. În zona privată s-au preferat achiziţiile de utilaje agricole şi dezvoltarea exploataţiilor agricole şi zootehnice, ca şi construirea de pensiuni agroturistice, în timp ce zona publică s-a orientat spre achiziţia de utilaje pentru gospodărire comunală sau situaţii de urgenţă, modernizarea de drumuri, dar şi amenajarea de trasee turistice, marketing turistic sau modernizarea unor cămine culturale. Până la finele anului, toate proiectele care au primit finanţare vor fi finalizate.

Date fiind conjuncturile birocratice şi întârzierile, la nivel naţional, cu care s-a demarat programul precedent, rezultatele Porţii Transilvaniei, plasat pe un loc fruntaş pe ţară în clasamentul GAL-urilor, sunt notabile, astfel încât echipa GAL, condusă de Cristinel-Petru Blaga, se simte pregătită pentru un nou program de finanţări, care va demara, cel mai probabil, în 2016.

Prin acţiunile sale, GAL “Poarta Transilvaniei” este o poartă deschisă a banilor europeni în teritoriu.

Anunțuri

Realizări şi perspective la GAL “Poarta Transilvaniei”

Pe parcursul etapelor de selecţie, în urma unor intense acţiuni de animare a teritoriului, la Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei”, care deserveşte şi comunele clujene Negreni şi Ciucea, s-au depus 71 de proiecte conforme, însumând peste trei milioane de euro valoare publică. Dintre acestea, 68 de proiecte au fost depuse la APDRP şi 57 de proiecte au fost declarate eligibile, dintre care 55 de proiecte fiind semnate de către beneficiari, cu o valoare publică de 2.380.386 euro la contractele semnate.

Finanţările europene s-au îndreptat în mod echilibrat către beneficiarii privaţi şi publici, vizând, în special, Măsurile 112, 121, 141, 312, 313 şi 322. În zona privată s-au preferat achiziţiile de utilaje agricole şi dezvoltarea exploataţiilor agricole şi zootehnice, în timp ce zona publică s-a orientat spre achiziţia de utilaje pentru situaţii de urgenţă sau gospodărire comunală, modernizarea de drumuri, dar şi construirea unui cămin cultural. Areal cu bogat potenţial turistic, nu puteau lipsi solicitările pentru înfiinţarea unei pensiuni agroturistice, amenajarea de trasee turistice şi marketing turistic.

În conformitate cu Planul de Dezvoltare Locală, Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei” și-a propus, pentru viitorul imediat, realizarea unui proiect de cooperare cu doi parteneri din judeţul Maramureş, ţintind încurajarea actorilor locali din Regiunea Nord–Vest de a întreprinde proiecte de extindere a experiențelor, de stimulare și sprijinire a inovației, de dobândire și îmbunătățire a competențelor și de promovare în domeniul produselor tradiționale și locale.

Cooperarea celor trei Grupuri de Acţiune Locală vizează îmbunătăţirea capacităților de marketing ale producătorilor locali din teritoriul parteneriatului. De asemenea, Grupurile doresc să sporească numărul de producători locali formați pentru autorizare, să dezvolte gradul de instruire în domeniul siguranței alimentare, a legislației specifice şi a antreprenoriatului. Nu în ultimul rând, cooperarea îşi asumă stimularea asocierilor producătorilor locali, prin structuri noi sau prin aderare la forme asociative existente.

Memoriile unui condamnat la moarte

Lumea în care trăim pare, nu de puţine ori, ajunsă la capătul răbdării, terminată. Dispreţul omului faţă de om s-a întins ca o pecingine, din păcate multicoloră, stră-lucitoare chiar, egoismul poate părea super-bie, iar neruşinarea şi cinismul sunt “cali-tăţile” unei decadenţe devoratoare. Oferi o carte, dar nu mai eşti sigur că omul care îţi mulţumeşte “îndatorat“ o va deschide când va fi singur. Pentru că omul modern se amă-geşte chiar cu starea lui de nesingurătate, de implicare până la infraroşu, de prag-matism şi “eficienţă“, iar toate acestea pe bani. O lume în care totul se vinde şi biblicul zeu Mamona al anticilor sirieni ne zâmbeşte amical, familiar, poate prea familiar. La doc-tor, ca şi la preot. În aceste condiţii, om al scrisului fiind, să primeşti o scrisoare admi-rativă de la un cititor necunoscut este aproa-pe anormal, dacă nu incredibil. Scrisoarea lui Dietmar Steffens era adresată redacţiei hebdomadarului Meridianul Românesc, Anaheim, California, USA, şi avea în vedere modestele noastre contribuţii la redactarea donquijotescă (de unul singur şi de capul lui, deci) a unui supliment cultural pentru românii diasporeni, care îşi prelungesc exilul şi după victoria revoluţiei neocomuniste din ţară şi a parlamentului majoritar. În care fi-gurează 322 de foşti comunişti şi foşti se-curişti, “aleşii noştri”, care, vorba lui Emi-nescu, “ne fac legi şi ne pun biruri, ne vor-besc filozofie”…

Dietmar Steffens, Germania, Bonn, aprecia în articolele din supliment implicarea noastră, mai ales prin referiri la istorie, pentru a găsi un tâlc prezentului, din păcate, tot după cunoscuta reţetă a “istoriei care se repetă”; neamestecul în “marea trăn-căneală” de acasă, credinţa intimă, de la Dostoievski cetire şi de la toate spiritele luminate din cer şi de pre pământ, că “fru-museţea va salva lumea”… cred că i vor fi surâs cititorului îndrăgostit, prin celula sa intimă, de adevăr. Numai un pic de frumuseţe dac-ar fi, ar exista un motiv de a ne aprecia reciproc, de a ne admira ne-prefăcuţi, şi pacea între noi, liniştea cea roditoare de Dumnezeu, calmul din zori, înainte ca trandafirul din strat să şi desfacă bobocii înrouraţi, frenezia urcând spre amiază, selectorul de bine al inimii care tre-buie să bată tot timpul şi pentru altcineva, pentru necunoscutul în care te regăseşti, fie şi pe o literă sau pe o virgulă…

Aşa l-am cunoscut pe “neamţul” Diet-mar, care “soma” în continuare redacţia, pe “omul acesta trebuie să-l cunosc!”. Sur-priză: Dietmar era un Dumitru neaoş român: Steffens este Stoian. În elegantul restaurant de pe malul lacului Herestrău, la Bucureşti, omul de la telefon mă primeşte recoman-dându-se simplu, româneşte. Mai mult, îmi pune sub ochi un document incredibil, un thriller, nerecomandabil copiilor sub 15 ani, dar şi maturilor cu inima slabă: propria con-damnare la moarte, într o sentinţă definitivă, a Tribunalului Bucureşti, din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste. Înţelegeam, în sfârşit, taina omului din faţa mea. A fost nevoit să-şi părăsească patria, iar în noua patrie adop-tivă, mai mult, să-şi schimbe numele, altfel, cine ştie cum, bum-bum. Intram lin, elegant chiar, după prima zdruncinătură, în biogra-fia acestui om plin de istorie şi de întâmplări “crude şi insolite”. Un basarabean, iniţial, fără copilărie, de fapt, căci locul copilăriei fu părăsit forţat, din momentul în care hoarda roşie înainta spre apus, peste noi şi împotriva voinţei noastre, jucaţi la masa verde a hazardului unei istorii cel mai adesea neprietenoase, spre a ne şterge şi pospaiul de civilizaţie europeană, ce se mai găsea la românii din România, la pierderea războiului lui Antonescu alături de Hitler şi… “câş-tigarea” dezastrelor următoare, la Est, cu tătucul popoarelor, “Stalin şi poporul rus, libertate ne au adus”.

Basarabenii au înţeles mai bine ca mulţi, de la început, ce poate însemna să pierzi totul într-o clipă; să fii învins fără luptă, deşi nu nimicit încă; intrând, cu voia auto-rului, mai adânc în biografia copilului săl-batec şi nesupus, a tânărului cu o căutătură ciudată şi “duşmănoasă”, în fine, a elevului sau studentului, pus cu burta pe carte, iluminat, elevul sau studentul, că numai aşa se va salva, învăţând temeinic, învăţând pentru sine, fără lozinci leniniste, învăţând pentru fraţii lui, învăţând să răzbune moartea tatălui său, preot ortodox, împuşcat la “ru-leta rusească”, de o patrulă de “eliberatori” morţi de beţi şi foarte “distractivi”, în acea zi sau seară, când Dumnezeu îl ceru jertfă pe unul din slujitorii săi, după judecata Lui cea nepătrunsă de om; învăţând pentru eroica lui mamă, care i-a dus, cum se spu-ne, în spate, pe sărăcia lucie a anilor de după război, împingându-i tot timpul în faţă, cu dragoste, pe ura ei, pentru trecutul furat de ruşi, dar nu şi fără speranţa că viitorul poate deveni mai bun pentru cine învaţă, pentru cine îşi face o meserie temeinică, şi din tehnică o profesiune practică, dincoace de trăncăneala politicii sperjure şi agramate, când n-a fost, în punctele ei esenţiale, de-a dreptul criminală. Martor al istoriei şi parti-cipant la ea, inginerul hidroenergetic Du-mitru Stoian fu în curând solicitat pe treptele manageriale ale profesiunii, inginer-şef, director, director general, având în coor-donarea lui oameni, şantiere şi fabrici, găsind inspiraţia şi puterea nu numai să i organizeze, dar mai ales să-i ajute. Din acest punct al angajării lui pentru oameni, partidul unic şi dur a trebuit să-l asculte pe el; dacă tot avea ce să-i ceară; proiectelor nu de puţine ori megalomane, ale unor nechemaţi, le contrapunea sensul practic al grijii sale faţă de om; dacă tot se foloseau de mintea lui, să-l lase să lucreze după ştiinţa sa, să nu se bage unde lor nu le fierbea oala; aceas-tă exorcizare a răului, evocată postum, pare o ficţiune; de n-ar fi fost darul şi harul unui om plin de iubire, ne/în stare de a-şi urî şi duşmanii, cu datoria în sânge, de a trăi pentru dăinuire şi pentru libertatea de mai târziu.

Am avut prilejul să discutăm cu dl. Dumitru Stoian toate aceste lucruri, des-luşite şi de pe câteva seturi de casete, din amintirile iniţial înregistrate de cineva, examen oral pe care povestitorul îl trece cu brio, cu acel talent nativ al “românului născut poet”.

Cartea pe care l-am îndemnat să o scrie, insistând adesea, a apărut în fine, la Editura Carminis din Piteşti, redactor şef Dna Cris-tina Diana Neculai. Se află deja în librăriile din ţară, fiind lansată cu un succesc ce poate surprinde; însă, de ce?! Scrisă “alb”, fără inutile literaturizări, sau “flori de stil”,  cu o sinceritate şi acribie exemplare, structurată în două părţi: 1. Supravieţuind comunis-mului şi 2. În libertate fără rădăcini, pe parcursul a 350 de pagini, cu un bonus de documente foto color, din ţară, dar şi din peregrinările specialistului “în libertate”, în o serie de ţări total dezamăgitoare, ale lumii a treia (Burundi, Haiti, Togo, Burkina Faso, Afganistan), cartea de faţă, inteligent sau poate chiar savant alcătuită, cu o prefaţă a Dnei Marianne, soţia autorului, lucidă ca o nemţoaică, dar prea radicală în judecăţile sale nespeculative, cu mulţumiri celor ce l-au încurajat şi ajutat să o ducă până la capăt, la final cu o rafinată Rugăciune adre-sată lui Dumnezeu atotputernic şi ocrotitor, înaintea  postfaţei semnată de noi, cu două cuvinte, din Creangă şi Papini, un motto, şi un ultima verba, de fapt, este primul capăt al unei lupte cu sine a autorului ei, dar şi cu admiratorii săi, până l-au decis să o publice.

Există în structura intimă a lui Dietmar şi Dumitru o înclinaţie specială, dar atât de sensibilă, pentru naraţiune, pentru ethos, pentru poveste. O genă autentic moldo-venească şi răsăriteană. Există un filon nesfârşit de bogăţii simţitoare, o tentă lirică, semne ale unui suflet solidar cu toţi oamenii pe care i-a cunoscut, de-a lungul unei vieţi luptătoare şi atât de bogate. Am devenit în scurt timp prietenul omului încărcat de ani, dar atât de tânăr în spirit, fascinat la rândul lui de izvoarele noastre, descâlcite mai mult din abstracţiuni, iar din viaţă pe cât s-a putut; lungi convorbiri telefonice, câteva întâlniri, surpriza unui dar de împărtăşanie lungă cu vinul lui Horică, binecuvântatul lui prieten focşănean, cu care ocazie noi ne-am dat drumul şi l-am evocat în suplimentul cultural californian pe poetul Horia Furtună, acelaşi nume ce-l poartă şi prietenul pod-gorean al dlui Stoian, generosul cu o mie de inimi şi toate de aur. Noi ce i-am putea dărui, în compensaţie, decât poate acest exerciţiu de admiraţie, şi alte câteva texte, cum se spune, “din clasici”, pe care inginerul de hidrocentrale, neostenitul călător şi lu-crător pe trei continente, le-a îndrăgit, şi de care, auzindu-le, fie şi telefonic, se ui-meşte ca un copil. Aşa am “negociat” să pună cele două cuvinte, la începutul cărţii pe Ion Creangă, humuleşteanul pocnit de geniu, iar la final cuvântul, la fel, de geniu al lui G. Papini.

Sunt lucruri care, oricât de diferiţi am fi, ni se potrivesc. Însă depinde, ne aten-ţionează Domnul Iisus, din Evanghelii, cum  le citim.

Pe fratele nostru, dl. Dumitru Stoian, creştin în faptă, iar nu în vorbe, încă de când l-am dedus, de sub iscălitura enig-maticului Dietmar Steffens, l-am presimţit, deopotrivă, ca pe un învingător, un om ne/sfârşit, un prieten dintre cei pe care nu-i cumperi, pe care timpul şi destinul ţi-l fac, la momentul potrivit, cadou. Iar aici el ne creează şi precedentul de a-l reciti (şi re-trăi!) din amintirile sale, într-o carte supra-vieţuitoare, ca de altfel, mai întâi, autorul ei. Un om vrednic de admiraţia noastră şi a celor ce-l vor ceti, şi se vor regăsi, fie şi într-o clipă trecătoare, pe litera şi-n spiritul său nemuritor… Condamnat la moarte fiind o carte de mărturii ale unui supravie-ţuitor, dar şi ale unui învingător, total diferită, şi cu totul aparte, faţă de lunga serie de memorialistică “anticomunistă”, devenită de la un timp modă, uneori fără orice motivaţie şi metodă.

Ion Murgeanu

Logofete, brânză-n cui…

Dumnezeu ştie că puţini oameni politici de vază ai secolului XIX au fost mai îm-proşcaţi cu noroi decât Napoleon III, îm-păratul francezilor! Toate argumentele, chiar şi cele care ar fi militat în favoarea operei lui, au fost utilizate pentru a distila în mintea noilor generaţii ideea că această personalitate majoră, care a marcat nu numai istoria politică, financiară, economică sau culturală a Franţei, ba chiar şi a Europei sau a întregii lumi, nu a fost decât un dictator «au petit pied», un surogat de operetă al marelui său unchi, o marionetă care nu a lăsat în urma trecerii sale decât o ţară, altădată glorioasă, umilită acum de o Germanie de-abia constituită, însă deja victorioasă.

Bine înţeles că această vedere simplistă ştergea cu buretele într-o clipă construcţia bazei industriale a Franţei moderne, consti-tuirea unei reţele de comunicaţii contem-porane, schimbarea radicală a aspectului oraşelor franceze, ca să nu mai vorbim de nenumăratele reforme administrative şi legislative care, în fond, sunt numai conti-nuarea operei primului împărat în acest domeniu. Însă s-ar putea spune, în perspec-tiva istoriei, că orişice om politic nu devine important decât prin grandoarea inamicilor săi!

Napoleon III a avut şansa – sau nefe-ricirea!- de a-l avea ca duşman pe Victor Hugo, monument naţional, care aranja interesele celei de a III-a Republici şi care, cu o perseverenţă şi o ură dincolo de mor-mânt, l-a urmărit, poreclindu-l  “Napoleon le Petit”. Mai apoi, această imagine a cristalizat inamiciţia intelectualităţii de stânga care, până azi, defineşte orişice om politic decis să schimbe cursul istoriei altfel decât prin palabre parlamentare, drept «bona-partist». În mod straniu, ei ascund în mod deliberat chiar şi opiniile unor contempo-rani, consideraţi, pe de altă parte, ca o referinţă a republicanismului. Iată ce spune Zola despre raporturile dintre Napoleon III şi Victor Hugo: “La douăzeci de ani, îl con-sideram pe nepotul marelui Napoleon ca pe un bandit, un om fără scrupule, «hoţul de noapte», care, după cum spune expresia consacrată, îşi aprinsese lanterna la soarele de la Austerlitz.  Doamne, crescusem în sunetul bubuitului fulgerelor lui Hugo…  Însă mi-am schimbat părerea. Pentru că, în realitate, Napoleon III descris în Châti-ments nu e decât un bau-bau ieşit gata în-călţat cu cizme şi cu pinteni din imaginaţia lui Hugo. Nimic nu e mai puţin asemănător ca acest portret, un fel de statuie de bronz şi de noroi, ridicată de poet pentru a-i servi ca ţintă săgeţilor lui ascuţite şi, să spunem lucrurilor pe nume, scuipăturilor lui.”

Cu toate astea, la mai bine de 135 ani după moartea sa, rămăşiţele pământeşti ale împăratului, în ciuda diferitelor demersuri periodice ale admiratorilor săi – există şi o astfel de categorie în Franţa contempo-rană! – se află tot la Farnborough, în Anglia, ţară pentru care el avea o simpatie deosebită, cu care s-a străduit să strângă legăturile şi unde a murit în exil. Mai mult, lucru neobiş-nuit în acea vreme, ba chiar, până la un anumit punct până şi printre oamenii politici francezi de azi, a cărei limbă o vorbea curent! În aceste condiţii nu trebuie să ne mirăm că, după cum remarca de curând un cititor – e drept, de origine libaneză! – în revista Le Figaro Magazine, niciun bulevard important, nicio piaţă majoră din Paris nu poartă numele lui Napoleon III. Singurul loc dedicat memoriei sale este o piaţă de trecere, în faţa Gării de Nord. Cu toate că, alături de principalele gări pariziene se află, de-a lungul bulevardelor repre-zentând esenţa stilului «haussmannien» – care, de fapt, ar  trebui numit «Second empire» -, chiar şi hoteluri ce amintesc dezvoltarea fără egal a reţelei de căi ferate în perioada napoleoniană.

Mai mult! Se pare că în întreaga Franţă nu există decât o singură statuie în aer liber a lui Napoleon III, un bust aflat în parcul cu acelaşi nume din centrul oraşului Vichy, o copie după opera executată de sculptorul Jean-Auguste Basse, în 1852, care se află azi în sala de căsătorii din primăria locală.

Această sculptură, sub forma unei copii executată de turnătorul Lhuillier de Lapa-lisse, a fost inaugurată pe 28 iulie 1998 la Bucureşti, în piaţa care poartă numele «Îm-păratului francezilor», vecină cu strada Paris. Se sărbătoreau în acel an 190 ani de la naşterea împăratului, şi autorităţile ro-mâne au ţinut să perenizeze memoria celui care este considerat ca fiind «le pčre de la Roumanie».

E drept că singura mare putere eu-ropeană care a susţinut unirea Principatelor Danubiene, şi în special pe viitorul prinţ Alexandru Ioan Cuza, a fost Franţa napo-leoniană. Fără să aibă interese politice di-recte în regiune, precum Turcia, Rusia şi Austria, sau economice, ca Prusia şi Marea Britanie, Franţa a înţeles avantajul pe care îl reprezenta o Românie puternică, ţară tam-pon între trei mari imperii din Europa răsă-riteană. Astfel, Napoleon III spunea : “Dacă aş fi întrebat ce interese are Franţa în acele regiuni îndepărtate traversate de Dunăre, aş răspunde că interesul Franţei se află oriunde se manifestă o cauză dreaptă”, şi România, prin consecinţele educaţiei franceze distilate în sânul vieţii ei politico-culturale, a ştiut să-i fie recunoscătoare timp de mai bine de un secol.

Anul 2008, care marca aniversarea a două secole dela naşterea lui Napoleon III, ar fi trebuit să aducă pe primul plan perso-nalitatea celui de-al doilea împărat al france-zilor. Şi totuşi, această aniversare a făcut destul de puţină vâlvă în Franţa. E drept că momentul nu era foarte potrivit pentru o celebrare zgomotoasă, pentru că, dincolo de preocupările aduse de criza economică mondială, referinţele repetate ale intelectu-alilor de stânga, care compară stilul decis, directiv şi reformator al actualului preşe-dinte al Franţei cu cel practicat în perioada celui de-al doilea imperiu, incitau mai degrabă la o oarecare discreţie.

În schimb, la Bucureşti manifestările legate de acest eveniment s-au înmulţit, spre onoarea organizatorilor.

Pe data de 7 octombrie 2008, un coloc-viu al Academiei Române a reunit sub titlul «Napoleon III –Alexandru Ioan Cuza; Destine paralele» cinci prelegeri susţinute de acad. Dan Berindei, acad. Răzvan Theo-dorescu, acad. Florin Constantiniu, Chris-tina Egli (Suisse) şi prof. Ion Bulei. Coloc-viul a insistat mai ales asupra anilor de tinereţe ai viitorului împărat, petrecuţi în Elveţia, precum şi asupra influenţei lui Napoleon III şi a stilului care-i poartă nu-mele în viaţa politică şi în urbanismul capi-talei române. Expunerile au fost însoţite de o expoziţie redusă ca dimensiuni, însă pre-zentând numeroase documente de epocă de o excepţională valoare – unele provenind din arhivele Ministerului de Externe – privind cele două domnii paralele.

Cu totul altfel se prezenta expoziţia intitulată «Napoleon III şi principatele române», accesibilă publicului în sălile Muzeului naţional de artă al României de la sfârşitul lunii octombrie 2008 până la 1 februarie 2009.

După cum spunea un comentator francez: “…este una din acele expoziţii ŕ l’ancienne a căror reţetă o credeam pier-dută: ea tratează subiectul în profunzime,  fără a căuta le grand spectacle. Documente de arhivă, planuri, cronologii permiţând să înţelegi surpriza reprezentată în 1859 de unirea Moldovei şi Munteniei, care s-au dotat cu un prinţ luminat: Alexandru Ioan Cuza cel uitat.” Şi, mai departe, Adrien Goetz, în articolul intitulat Vive l’empereur en Roumanie!, rezumă câteva decenii din istoria Principatelor Danubiene într-un ra-cursiu împodobit cu imagini percutante, pentru care îi lăsăm responsabilitatea: “Abia a avut vreme să se doteze cu un serviciu de Sčvres, o pereche de pistoale de la Gas-tinne-Renette şi de un ceainic Christofle (toate expuse într-o vitrină), că Charles de Hohenzollern-Sigmaringen lua în posesie principatul său. El fusese «testat» la Com-pičgne în 1863. Eugenie (de Montijo, soţia împăratului Franţei, n.n.) făcuse conversaţie cu el. Apartamentul B3 pe care-l ocupase la castel a fost reconstituit, e unul dintre amuzamentele expoziţiei: te simţi gata să domneşti. Comandă imediată de platouri pentru legume în argint aurit la Odiot şi, în curând, o coroană făcută din oţelul tunurilor capturate de la turci, idee ingenioasă pentru a nu-i fi furată (!, n.n.) şi ca să nu poarte o coroană de aur într-o ţară atât de săracă.”

Însă cronicarul de la Figaro indică, mai apoi, că, în 1873, la moartea lui Napoleon III, Principatele au fost singura ţară din Europa care a decretat o săptămână de doliu naţional. Dar uită să menţioneze, sau poate că nimeni nu i-a precizat, că, în 1870, după înfrângerea armatei imperiale la Sedan şi în semn de solidaritate cu Franţa, «La Mar-seillaise» devenise în ţările române un cântec atât de subversiv, încât guvernul prinţului Carol, de origine germană, s-a simţit obligat să-l interzică în localurile publice!

În tot cazul, expoziţia prezentată la Bucureşti poate fi admirată de amatorul francez între 21 martie şi 29 iunie 2009, sub titlul «Napoleon III et les principautés roumaines». Şi locul ales este, fără îndoială, cel mai potrivit pentru acest subiect… palatul de la Compičgne!

***

«Le château de Bizy» se găseşte în imediata apropiere a oraşului Vernon, în Normandia, la numai 40 Km în linie dreaptă de Paris.

Construcţia lui, începută în secolul XIV, pe terenul aparţinând unei familii de înalţi demnitari din administraţia franceză, nu a luat proporţii importante decât după moartea lui Ludovic XIV, în 1778. Intendentul de finanţe al regatului, Nicolas Fouquet, care stârnise gelozia tânărului rege construind castelul princiar dela Vaux-le-Vicomte, fusese deposedat de mai toată averea lui şi aruncat în temniţă până la moarte. Astfel, insula Belle-Île, proprietatea lui Fouquet, pe care acesta o fortificase din averea lui per-sonală, a fost preluată de autorităţile regale. Nepotul lui Fouquet, ducele de Belle-Île, care s-a ilustrat prin fapte de arme excep-ţionale în timpul războiului împotriva Spa-niei, a intentat un proces administraţiei re-gale şi, după zece ani de procedură, a obţinut despăgubiri importante pe care le-a cheltuit construind un castel la Bizy, altă proprietate a familiei sale. Numit mareşal în 1741, el începe realizarea unui proiect grandios, castelul pe care-l vedem astăzi, înconjurat de un imens parc cu fântâni, alei majes-tuoase şi scări monumentale.

Mai târziu, Bizy devine proprietatea ducelui de Penthičvre, care locuieşte aici începând din 1783, înmulţind colecţiile şi decoraţiile interioare, mulţumită averii con-siderabile de care dispunea. Renumit pentru actele lui de binefacere, ducele, devenit «citoyen Penthičvre» în timpul Revoluţiei franceze, este aclamat şi respectat de ce-tăţenii oraşului, deşi aceştia erau foarte republicani.

După moartea ducelui, proprietatea trece din mână în mână, până când, în 1858, baronul Schikler cumpără întregul domeniu. În fine, în 1903, Bizy devine proprietatea lui Louis Suchet, al patrulea duce de Al-bufera, descendentul mareşalului lui Napo-leon, duce şi «pair de France». Castelul, şi întreaga proprietate aparţin până azi des-cendenţilor acestei familii.

Din fericire, în ciuda vicisitudinilor celor două războaie mondiale, castelul, fântânile, parcul, chiar şi mobilierul au fost salvate şi astăzi sunt clasate «monument istoric».

Unul din principalele saloane ale cas-telului este consacrat legăturilor între fami-lia de Albufera cu personalităţile epocii im-periale: Joseph şi Lucien Bonaparte, Cam-bacérčs, Davout, Masséna, Suchet etc.

Pe biroul impozant care domină încă-perea, alături de două paravane din lac de Coromandel şi lângă o mapă din piele decorată cu scutul familiei, poate fi remarcat un frumos ansamblu compus din două călimări de cristal, o nisiparniţă şi un clo-poţel de argint, aşezate pe un soclu din acelaşi metal. Cel care, cu autorizaţia proprietarei castelului, ar deschide călimara din stânga, ar putea găsi un bilet împăturit pe care e scris cu creionul următorul co-mentariu:

“Această călimară, care a servit la sem-narea actului unirii Principatelor Danubiene, a fost oferită bunicului meu Mr Jacques Poumay*, însărcinat cu afaceri al Belgiei pe la 1865, de către Alexandre Jean I, prin Cuza, născut la Galaţi în 1820, mort la Heidelberg în 1873. În ciuda opoziţiei lui Nicolae Vogoride, el a reuşit uniunea Mol-dovei şi a Munteniei, prinţ al Moldovei în ianuarie 1859 a fost numit câteva zile mai târziu prinţ al Munteniei. A semnat abdicarea în 1866 în urma unei conspiraţii militare.”

Din păcate, proprietara castelului unde, mulţumită unor cunoştinţe din localitate, am descoperit martorul interesant al unei pagini majore din istoria României, nu are nici cea mai mică idee despre provenienţa acestui obiect în familia Albufera. Contez pe cititorii acestui articol şi pe istoricii pe care îi voi consulta, pentru a elucida acest mister!

Adrian Irvin Rozei

*Jacques Poumay, bancher de reputaţie internaţională, a fost ani de zile consulul Belgiei la Bucureşti şi a însoţit pas cu pas ascensiunea şi dizgraţia prinţului Cuza. Bun cunoscător al moravurilor româneşti, iată cum descrie el obiceiurile şi caracterul populaţiei din Principatele Danubiene:

“Românii îşi iubesc ţara, sau cel puţin vor-besc mult despre ea şi se lasă cu uşurinţă purtaţi de emoţie la auzul numelui patriei lor. Literatura lor se bizuie pe de-antregul pe acest sentiment şi pe cel al iubirii, dar poate că totuşi imaginaţia cântăreşte mai greu decât inima în aceste emoţii violente şi rapide…

Românii  înteleg uşor, pricep imediat şi au un spirit fin. Ei preferă, din toate domenile de studiu, dreptul, pentru că acesta le pune în valoare un dublu instinct: cel al fineţei în argumentaţie şi cel al abundenţei în vorbire. Să adăugăm că mulţimea de procese face ca profesia de avocat să fie foarte lucrativă. Exis-tă, păstrînd proporţia, mai mulţi doctori în drept la români decât la orice alt popor din Europa. Cei mai mulţi dintre aceştia şi-au făcut studiile la Paris.

Citesc cu aviditate istoria, dar pentru a-şi satisface mai degrabă o curiozitate copilă-rească decât pentru a învăţa marile ei lecţii. De aceea, preferă istoria contemporană şi, în această istorie, partea anecdotică.

Adoră pamfletele, istoria citită în alcov. Li se pare că viciile celor mari îi absolvă de pro-priile lor vicii. Câţiva au abordat totuşi latura de erudiţie a istoriei; au strâns o groază de documente, dar le lipseşte spiritul de coor-donare….

În filosofie, iubesc îndestul arguţiile, dar se preocupă puţin de marile probleme reli-gioase şi sociale…

Ştiinţele exacte sunt cultivate de câţiva tineri fiind, în general, neglijate de masa stu-denţilor.

Chestiunile politice îi preocupă în cel mai înalt grad. De zece ani, românii nu mai scriu decât articole de ziar şi aceste articole, când nu sunt scrise de personalităţi, nu dezvoltă decât teorii găunoase, cărora le lipseşte sanc-ţiunea experienţei.

Imaginaţia românilor este vie şi mobilă… Ei se entuziasmează uşor şi se potolesc nu mai puţin repede… Sensibilitatea li se asea-mănă cu imaginaţia.

Se îndragostesc repede şi uită încă şi mai repede. La ei, nicio impresie nu durează; nu păstrează amintirea răului mai mult decât pe cea a binelui. Nu sunt deloc răzbunători, după cum nu sunt nici recunoscători.”

Visul meu din beci

Eram la “secret” de mai multe săptămâni într-unul din subsolurile ascunse ale Minis-terului de Interne din Bucureşti. După o serie de interogatorii mai mult sau mai puţin blajine, după intimidări sau vorbe mieroase purtate pe buzele aspre ale anchetatorilor mei, după plimbări prin culoare necunoscute cu ochii legaţi, după diverse suişuri calculate pe scara unei strategii psihologice preparate cu o dibăcie diabolică, după o şedere într-altă celulă de ciment cu trei alţi “reţinuţi” şi o penibilă aşteptare de sentinţă, reuşisem să mă obişnuiesc cu tăcerea impusă şi ob-scuritatea ca în gropile lor de hibernare, cârtiţele. Toţi cei de la “Secţia a doua” eram în situaţia de cârtiţe: galeria era lungă, cu uşi ferecate pe dreapta şi pe stânga şi totul în culoarea gri-pământiu, ca un mormânt. După o frugală estimare, ar fi fost cu totul 25 sau 30 de uşi, deci tot atâtea celule pe culoarul principal: apreciam că efectivul “reţinuţilor” ar fi fost în jur de o sută de suflete. Dar suflete tacite, înspăimântate de împrejurări similare mie…

Eram, deci, la “secret” în aşteptarea unor evenimente lesne de prevăzut: ori proces ori transfer într-altă zonă la fel de secretă. Unii intuiau “Canalul”, alţii preve-deau Jilava sau Aiudul, închisori grele, de unde nu se ieşea decât pe targă sau în coş-ciug dacă, evident, corpul suferind sau mort ar fi avut autorizaţia necesară pentru a de-păşi porţile bine ferecate ale închisorii… Cei executaţi, ca de pildă în “Valea Piersicilor” din Jilava, dispăreau fără urmă: umbla vorba că trupurile lor erau transportate la crema-torii. Crematoriile socialismului! Ca la Auschwitz! Ca la Dachau! Ca la Crema-toriul Cenuşa din Bucureşti, unde cei care urcau sau coborau dealul de la poalele li-ceului Gh. Şincai şi vecin cu “Valea plân-gerii” şi Cimitirul Bellu, vedeau deseori ieşind fum negru din coşurile edificiului macabru fără ca pe aleea ce-l preceda să fie arborate drapelele negre ori să vadă ceremonii de doliu. Elevii şi profesorii liceului “Gh. Şin-cai” asistau fără voie la enigmaticul pro-cedeu fără să poată înţelege rostul lui. Până într-un zori de zi, când, la un viraj forţat, uşa din spate a unui camion rulând cu mare viteză s-a deschis şi câteva trupuri despuiate au căzut pe caldarâm. Spectacolul a fost oribil, mai ales că panica celor ce însoţeau camionul morţii nu a putut fi mascată în ochii celor din tramvaiele urcând sau cobo-rând coasta Crematoriului.

În perspectivele sumbre şi alături de cer-titudinile deşarte, se scurgeau zile şi nopţi. Iarna începuse să se simtă cu toate zidurile groase durate astfel ca să nu se audă şi să nu pătrundă nici un zgomot, nici o şoaptă. Pentru noi, exteriorul era mut, inexistent, orb şi limitat numai la aduceri aminte. Dar natura era mai puternică şi mai imaginativă decât orice barieră, mai ales când ea creează un fel de suprasimţ, care naşte în om şi capacităţi nebănuite şi care-l fac să simtă, să audă, să comunice, să pipăie şi să între-zărească elemente altminteri insesizabile. Simţeam fulgii de zăpadă, bătaia vântului, simţeam soarele, ziua, fără să avem contact direct cu toate aceste elemente ale exte-riorului. Le simţeam altminteri numai cu facultăţile obişnuite şi le împărtăşeam cu trupul nostru, subtil, în toată plenitudinea lor. În ce mă priveşte, constatam cum se dezvoltă, cresc şi se multiplică simţuri aproape paranormale, fără a le putea localiza locul şi anvergura în propria fiinţă. Totul se petrecea ca visul, ca imaginaţia silită de nevoia de a inventa, ca senzaţia de frică ori prezumţie, determinate de factori neştiuţi. Azi s-ar zice că e rodul reacţiilor bio-chimice, al circuitului helicoidal ADN, ori al facul-tăţilor paranormale: totul era posibil, în afară de explicaţiile logice! Senzaţiile erau ca ale unui radar invizibil pe care nu-l puteam nici controla, nici amplifica, mai puţin ascunde îndărătul realităţilor seci care ne înconjurau. Ca şi unii dintre vecinii de celulă, constatam că mă transform într-un fel de nălucă ori spiriduş care se desprinde din materialul uman pentru a trece prin ziduri şi a gusta timpul de afară!

Mama avea în valorile ei profunde, unda unor mistere ancestrale moştenite, pesem-ne, din seminţiile bucovinene care-i dădeau calităţi traduse prin capacitatea predestinării, a prezumţiei şi a legăturilor dintre cunoscut şi necunoscut: calităţi şi valori excepţionale! În nenumărate ocazii, părerile ei erau acte conştiente vizavi de fapte ce urmau să se petreacă peste o zi sau două, sau într-un viitor foarte apropiat. Tata avea încredere totală în opiniile, în modul ei de a gândi şi materializa evenimente ce ar fi părut alt-minteri de neconceput. Desigur că în sân-gele ei, în cugetul ei, în mecanismele neştiute ale esenţei umane, ea purta chintesenţa unui neam peste care au trecut aspre suferinţe şi grele încercări de viaţă de-a lungul multor secole de istorie.

În lumina interpretărilor izoterice ori me-tafizice de azi, sensibilitatea ei era rodul unor capacităţi înnăscute ale căror valori depăşea media umană. Intuiţiile ei erau realităţi. Visu-rile ei, prevestitoare de evenimente verifi-cate. Sentimentele ei – ca şi resentimentele ei! – puternice. Când tata spunea admirativ că “o supă a Paraschivei face mai mult decât toată literatura mea”, el îngloba sub ima-ginea gospodărească o serie întreagă de calităţi şi valori sublime. Se pare că la chip şi statură mă asemănam cu tata. Poate că era expresia de politeţe a unor spirite care ar fi voit să mă flateze: e posibil! Dar când mi-am dat seama – şi asta destul de târziu – că existau unele trăsături din valorile meta-fizice materne şi unele capacităţi de depăşire a unui nivel comun în ceea ce priveşte relaţia spirit-materie-energie şi oarecare posibilităţi devinatorii, m-am simţi mult mai apropiat de sfera disciplinelor unde necunoscutul poate fi sondat printr-alte mijloace decât cele obişnuite.

În celula din fundul culoarului “Secţiei a doua” unde zăceam, era, la ora prânzului: o supă incoloră şi o mâncare fără gust. Is-prăvind de mâncat, eu şi cei trei tovarăşi de celulă, am aţipit pe scândurile numite pat comun. Mulţumeam providenţei că tre-cuse cu bine prima jumătate a zilei, fără in-terogatorii sau alte şicane uzuale. Adorm… Un ciocănit în uşa metalică mă face să mă ridic. Clincănit de chei… Uşa se deschide şi un ins în uniformă militară întinde ară-tătorul mâinii drepte pe rând spre noi: con-form dispoziţiilor noi, trebuie să ne spunem numele în şoaptă, iar cel “chemat” urma să iasă pe uşă… Îmi spun numele: degetul ară-tător mă cheamă afară. Urmez paşii lui, dar încadrat de alţi doi militari în papuci de pâslă: era tertipul practicat pentru a nu se putea identifica mişcările de pe culoarele subsolului. Parcurg culoarul cunoscut dintr-alte “ieşiri” la interogatoriu, apoi sunt împins spre dreapta pe un alt culoar-galerie total necunoscut. În fundul acestui parcurs se desluşea o uşă deschisă dând spre o încăpere slab iluminată. Pe măsură ce mă apropiam, vedeam desenându-se o masă-birou în ge-nul celor ce se găseau pe la percepţiile fis-cale sau prin gări. Pe biroul respectiv ve-deam un geamantan: era geamantanul albastru, identic celui ce-l dusesem lui tata la prima vizită ce i-am făcut-o pe când era în Lagărul de la Târgu-Jiu. Militarii se o-presc la uşă, lăsându-mă să intru în încă-perea slab iluminată, unde, de partea opusă a biroului, şedea un gradat. Acesta îmi face un semn mut să deschid geamantanul: îl deschid şi, ridicându-i capacul, văd o hârtie pe care era scris “E pentru tine, Barule, ca să nu-ţi fie frig, că o să mai stai un timp acolo.” Peste cele câteva obiecte de îm-brăcăminte, era aşezată o creangă mică de brad. Imaginea dispare. Încă dorm.

Un ciocănit în uşa metalică mă face să mă ridic deodată cu ceilalţi. Clincănit de chei. Sunt uluit: cu câteva minute mai îna-inte scena se petrecuse aidoma! Un ins în uniformă militar întinde arătătorul mâinii drepte pe rând spre noi. Fiecare rosteşte încet numele întreg. Îmi spun numele: dege-tul arătător mă cheamă afară. Sunt, într-adevăr, încadrat de trei militari în papuci de pâslă. Totul era de astă dată real, dar ur-mând cu fidelitate cele intuite cu câteva mi-nute mai devreme. Visasem şi visul era acum realitatea cea mai tulburătoare. Într-adevăr, vedeam ceea ce vă văzusem în visul meu ciudat. Viziune? Presimţire într-un scenariu de iluzii? Anticipare paranormală sau isterie spontană?! Nu-mi puteam explica, deşi par-curgeam cu o exactitudine uimitoare traseul deja cunoscut.

Viziunea mea fantastică devenea, cu fiecare pas făcut, o uluitoare realitate. Des-copeream acum cu ochii mei camera slab iluminată, cu masa-birou aidoma celei vă-zute, pe care era geamantanul albastru, închis. Gradatul mi-a făcut, realmente, semn să-l deschid…

Am apăsat cele două clape ale în-chizătorii şi am ridicat capacul, înfrigurat. O foaie albă cu ceva scris zboară din gea-mantan pe podea. Cu un gest scurt, gradatul ridică hârtia, ascunzând-o într-un sertar. Nu descopăr decât creanga de brad şi cele câteva haine de iarnă.

Dar mesajul văzut în visul meu vedenie îl înţelesesem prea bine, ştiind acum că voi mai rămâne o bună bucată de vreme între zidurile reci…

Era o zi de decembrie. Visul meu deve-nise un adevăr mai mult decât surprinzător pentru sufletul meu. Fusesem pentru un moment în legătură cu ai mei, dincolo de orice explicaţie sau interpretare.

Ştiam acum că voi mai rămâne, dar unde, în ce loc?

Probabil că la acea dată anchetatorii mei nu aleseseră încă viitorul meu loc de odihnă forţată.

Baruţu T. Arghezi

Centru de Studii Argheziene la Arad

Doina şi Baruţu T. Arghezi, Academia Română şi Universitatea “V. Goldiş” din Arad au marcat a 129-a aniversare a naşterii Nepere-chelui de la Mărţişor prin inaugu-rarea Centrului de Cercetare a Lite-raturii Argheziene, din cadrul sus-numitei instituţii de învăţământ, care a avut loc în 21 mai a.c., la sediul din Arad, Piaţa Catedralei, nr. 9, etaj I. La eveniment au par-ticipat, alături de fiul şi nora lui Tudor Arghezi, acad. Eugen Simi-on şi prof. univ. dr. Aurel Ardelean, rectorul Universităţii arădene, scriitori, cadre didactice, studenţi, invitaţi din ţară şi străinătate, zia-rişti.

După cuvântul de omagiere a Părintelui Cuvintelor potrivite şi operei acestuia, rostit de rectorul Aurel Ardelean, acad. Eugen Simi-on a creionat perspectivele Cen-trului, aşa cum au fost ele confi-gurate de Academie şi de Univer-sitatea “V. Goldiş”, în beneficiul literaturii române, dar şi al publi-cului interesat şi al specialiştilor.

Urmărite cu un viu interes au fost prezentarea donaţiei în manu-scrise, cărţi, documente etc. fă-cută de Doina şi Baruţu T. Arghezi, a tribulaţiilor generate de ame-najarea Centrului, precum şi un laudatio adus omului de excepţie care este rectorul Aurel Ardelean, cuvintele rostite cu acest prilej – emoţionante, patetice, dar adevă-rate şi sincere – dezvăluind con-tribuţia şi vivacitatea, dragostea de neam şi de ţară, de valorile culturii româneşti de care Doina Arghezi este animată şi întru promovarea cărora domnia-sa a lucrat, atât în ţară, cât şi în străinătate.

Scurt, dar plin de căldură şi în-ţelepciune, a fost şi cuvântul lui Baruţu T. Arghezi, care, în vorbe de duh şi flacără, şi-a omagiat Pă-rintele şi a înălţat o odă limbii ro-mâne şi geniului românesc.

În încheierea festivităţilor din Piaţa Catedralei din Arad au fost lansate un extraordinar de bine conceput şi realizat buletin biblio-grafic – Donaţia de documente, manuscrise şi cărţi Doina şi Ba-ruţu T. Arghezi – realizat de Ce-zara Lăzărescu, şi un volum dedicat “fiului risipitor” de la Mărţişor – Baruţu T. Arghezi, un spi-rit european, de Vasile Man.

La Arad, 21 mai a fost nu numai o zi aniversară a marelui poet român al secolului XX, ci, în primul rând, o zi de renaştere şi înăl-ţare a spiritului românesc de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi a ÎnaltPreasfântului Poeziei Româneşti Tudor Arghezi.

Tragedia evreilor din Spermezeu în timpul ocupaţiei ungureşti din 1940-1944

 Pr. Macarie (Marius Dan) Drăgoi

 

Alături de tragedia românilor din teritoriul ocupat al Ardealului se petrecea şi tragedia evreilor, victime ale şovinismului ungar, ale monstruoasei politici de exter-minare etnică şi rasială dusă de gu-vernele de la Budapesta în anii Dictatului de la Viena.1

Potrivit recensământului efectu-at în anul 1941 în Transilvania de Nord, localitatea Spermezeu, din totalul celor 2078 de locuitori, avea 152 evrei care convieţuiau alături de cei 1889 români majo-ritari şi de cei 34 maghiari, 2 ruteni şi 1 ţigan.2

Numele evreilor din perioada anilor 40 nu mai sunt cunoscute astăzi, decât după “ciuf” (poreclă), de unii dintre săteni, care i-au putut cunoaşte şi cu care au convieţuit. De la sătenii: Nazarica Şerban, prof. Emil Cotuţiu, Vasile Drăgoi, Ioan Balaş şi Şerban Macedon am aflat câteva date care ne vor ajuta în relatarea evenimentelor tragice din primăvara anului 1944. Casele evreilor, foarte încăpătoare şi bine construite (unele se păstrează până astăzi, fiind locuite de români), ocupau partea centrală a satului, cu crâşmele, prăvăliile şi măcelăriile lor, iar românii locuiau doar la periferie. “De unde stă Alexan-dru Dolarului şi până la grajdul taurilor de pe Şes erau doar 4 case locuite de români: casa lui Cotuţiu Simeon la Gura Pără-ului, casa lui Gavrilă a Pando-rului, casa lui Indrei Balaş   şi casa giacului Grigore Cosma” (prof. E. Cotuţiu).

Pe locul actualei case parohiale locuia Şmilcu lui Ida, care avea măcelărie. “La prăvălia lui, chilu de carne îl cumpăram pe 4 ouă” – îşi aminteşte Nazarica Şerban”. “Mama mă trimetea la el când eram copil şi cumpăram petrol pe ouă, pe fileri şi penghi” (Vasile Drăgoi). Alături de locuinţa lui Şmilcu era casa Şoctărului, care locuia cu soţia şi cele două fiice (Ghizi şi Baila). “Şoctăru, rabinul lor, tăia toate găinile evreilor. Cele care nu erau cuşă-re nu se consumau şi se aruncau la butea cu petrol”(prof.Emil Cotuţiu). Lângă casa Şoctărului, din centrul satului, era casa lui Jupu, iar vis-a-vis, unde locuieşte astăzi fam. Ioan Pop locuia atunci Nemeş, care avea magazie cu oale din lut. Alături, pe locul actualului cămin cultural din localitate stătea Fobias cu soţia Laica, evreul “era un fel de negustor având multe terenuri agricole” (Vasile Dră-goi). Sinagoga evreilor a fost construită din piatră în anul 18873 şi era amplasată pe locul actualului magazin universal al satului (cooperativa). Alături de sinagogă se afla şi baia publică. “În sina-gogă, pe pereţi erau pictaţi 2 lei mari, pacă amu-i văd” (Vasile Drăgoi).

Dudăl şi soţia Czili, numită Dudăloaie, aveau cea mai mare prăvălie din sat. Dudăloaie erau o bună comerciantă. Împrumuta cu insistenţă năfrămi, mărgele, felu-rite podoabe pe anumite sărbători ţărancelor din sat, mai ales fetelor. “A doua zi făceam orice să facem rost de bani şi să-i dăm plata, că podoabele erau tare faine şi ne venea bine cu ele. Nu le-am mai fi lăsat de la noi nici în ruptul capului. Ş-amu ţân o năframă cumpărată de la Dudăloaie” (Nazarica Şerban). Casa lui Dudăl  şi Dudăloaie se păstrează până astăzi, într-însa locuieşte familia decedatului Constantin Deneş. “Dudăloaie avea o singură fetiţă, care se numea Zisi, tare alintată. Să zice că le-o împuşcat pe amândouă în lagăr la nemţi că n-o vrut să se despartă una de alta” (Vasile Drăgoi).

În aceeaşi clădire în care locuieşte astăzi Valentin lui Savas-tinu Diacului (la Strajă) locuia Şmil. Acesta avea o moară, iar ca morar pe ţăranul Meftode Cristea. “Moara lui Şmil era în partea de sus a satului şi i se zicea moara lui Meftode. Oamenii când mergeau dimineaţa la lucru lăsau la Şmil, în centru satului, “giptu”. Meftode îl ducea la moară, îl măcina, iar până seara făina era adusă în centru, la Şmil. Oamenii, seara, la întoar-cerea de pe hotar, şi-l puneau în car, gata măcinat, şi-l duceau acasă” (prof. Emil Cotuţiu). Aproape de Şmil, în actualul parc, locuia Şetăr Adolf, care avea o altă măcelărie. Vis-a-vis, pe locul stu-pinei lui Puşcaş, locuia familia Friş, care deţinea cojocărie. Unde locuieşte Cosma Radu se afla casa familiei Nacman, care confecţiona pălării din paie.

Pe locul casei prof. Emil Cotuţiu locuia Hescăluţ (Abraham Hirsch), cu soţia Estera şi mama dânsului, “Avrămoaie”. Acesta avea cea mai mare “crâşmă” din localitate, numită “Biruinţa”. Pe Părău mai locuiau câteva familii de evrei, unul dintre ei era pantofar.

În zona Şes, unde locuiesc familiile Chira, urmaşii lui Pante-limon Chira, stăteau “jidanii” Şaicu, care locuiau împreună cu părinţii şi Aron care avea un băiat pe nume Iţ şi o soră Luţa. “Aron avea o prăvălie şi batoză” (Emil Cotuţiu). Vis-a-vis, lângă locuinţa lui Gavrilă Balaş stătea Vais, “un jâdan de statură mică”, pantofar şi brutar de meserie, “avea cuptor de copt pâine”. Lângă casa lui Vais se mai afla casa cărăuşului Ferşală, care transporta cărbune de la Agrieş în Reteag la vagon. Pe locul unde sunt casele lui Ioan Curtuşan şi Timoftei Baias locuia Duvădber care se ocupa tot cu cărăuşia şi Motală care era fierar şi croitorul Mendălu Lupului.

Vecin cu casa lui Indrei Balaş locuia evreul Mindala din Poieni (în apropiere de locul unde se ţinea târgul în acea perioadă). Evreul Moise Aizic, cel care deţinea presa de ulei şi Moara Sâtii, îşi avea locuinţa pe locul actualei case a lui Alexa Morarului (Ioan Balaş).

Tot pe Şes unde locuieşte familia învăţătorului Benedi Rus se afla casa lui Benţien, care era cojocar. Alături locuiau Flocioile, evreice croitorese în casa cărora “se cocea pasca jidovască” (prof.Emil Cotuţiu). Vis-a-vis unde este casa familiei Grigore Rus mai locuia un evreu, Dolfi, care se ocupa tot cu cărăuşia. “Avea patru cai şi două căruţe. Căra alături de alţi jidani cărbuni de la Agrieş la vagon în Reteag” (prof.Emil Cotuţiu). În apropiere, pe Şes, unde locuieşte Grigore Măierean locuia evreul Moise, iar vis-a-vis, pe locul casei familiei Chira (Şuştărul) se afla locuinţa evreului Şamşi, care avea pompă specială pentru sifon. Pe locul “La Tauri” stătea evreul tinichigiu Avrumitic iar pe locul casei lui Ion Roman a lui Terente locuia evreul Olariu. Doctorul uman din localitate era tot evreu, se numea Vaisner. În perioada 1933-1937 când s-a edificat spitalul uman4, doctorul Vaisner a locuit în centrul satului. Din 1937 a locuit în apartamentul din cadrul spitalului.

Expulzarea evreilor din Sper-mezeu s-a făcut la începutul lunii mai, 1944. Macedon Şerban îşi aminteşte. “Noi, fecioraşii tineri, eram premilitari, <<levente>> cum ni se spunea atunci. Într-o seară am fost adunaţi toţi pre-militarii satului şi ne-o pus câte doi să stăm de pază la câte o casă jâdovească, să-i păzâm să nu părăsească deloc casa. Diminea-ţa i-o adunat pe tăţi grămadă la şcoală: bătrâni, tineri, copii de şcoală, copii mici şi i-o controlat dacă nu au aur. După amiaz i-o dus cu carele la lagărul din Dej.

…vreo 12 jandarmi cu pene o mobilizat carele cu boi din sat. I-o suit apoi pe cară cu ce aveau pe ei. Erau vreo  40 de cară  şi jandarmii unguri îi păzău cu pistoalele, parcă amu-i văd. Copiii plângeau de pe care. Românii, când treceu pe drum carele cu evrei ieşau pe la porţi şi plângeu şi ei. <<Ce plângeţi după tălharii aştia, vreţi să vă duc şi pă voi>>, o strâgat un jandarm la românii care să cântau (plângeau, n.n.). I-o dus pă toţi la Dej şi de acolo în lagăr. Puţini s-o mai întors. Mama ştia jâdoveşe bine. Era bună prie-tenă cu Dudăl, care avea cea mai mare prăvălie din sat. Înainte cu vreo câteva zile de a-i duce, i-o zis la mama: <<Tu, Ană, ia-ţi lucrurile din prăvălie şi ţi le du acasă că pe noi ne-or duce>>. Pentru că jâdanii aveau o stea în piept, mama s-o temut de jandarmi să ieie ceva şi apoi nu o lăsa inima să ia nimic de jalea lor” (Vasile Drăgoi).

La ghetoul din Dej (pădurea “Bungur”) au fost transportaţi cu aceeaşi brutalitate atât evreii din Spermezeu şi localităţile din preaj-ma Dejului, cât şi cei din oraşul Dej. Nu au fost exceptaţi nici evreii care nu purtau steaua galbe-nă. Au fost internaţi în ghetou 7860 de evrei, după unii 8000 de evrei. Viaţa în ghetou a fost foarte grea, cazarea necorespunzătoare, iar aprovizionarea cu alimente defec-tuoasă. Ghetoul era organizat în condiţii inumane, fără adăpost, fără hrană, fără apă, fără closete, fără aşternut, doar cu frunze uscate. Din cauza acestor condiţii vitrege de viaţă au murit 25 evrei şi mai mulţi copii sugari.5

Printre schingiuitori erau Fekete Margareta, Janczo Rozalia (moaşă în Reteag), Gecze Iosif, Dejakanai etc. Acesta din urmă, comisar de poliţie, îi bătea groaznic peste tălpi pe evrei şi apoi îi punea să joace sârba, în timp ce-i bătea în conti-nuare peste burtă şi peste spate. A torturat o mamă de faţă cu fiii ei, după aceea au fost şi aceştia tortu-raţi. Criminalul de război Gecze Iosif a maltratat atât de crunt pe dr. Biro Samoilă din Târgu Lăpuşului, încât acesta a murit.6

Deportarea tuturor evreilor din toate ghetourile din Transilvania s-a făcut în modul cel mai inuman, pe căldurile de la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie 1944.

“Toţi evreii au fost îmbarcaţi într-un vagon de marfă câte  70-80 persoane, de-a valma, bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi. În fiecare vagon nu s-a pus decât două găleţi, una pentru apă şi alta pentru WC. (…) S-a întâmplat chiar  mai mult, şi anume cadavrele celor care au murit în cursul transportului nu au fost scoase din vagon până la Aus-chwitz, care era staţia finală. În afară de acestă promiscuitate cau-zatoare de dureri fizice şi morale, pe tot parcursul drumului, jandar-mii însoţitori au căutat să inti-mideze în fel şi chip pe cei care îşi făceau călătoria din urmă”.7

După ce trenurile cu victime au ajuns la gara din Kosice, de acolo le-au preluat soldaţii germani, care le-au condus până la lagărul de muncă şi exterminare de la Auschwitz şi Birchenau.8

 

1 Istoria României. Transilvania, II, p.1532.

2 Recesământul din 1941 în Transilvania de Nord, manuscris în curs de apariţie la Facultatea de Sociologie din Cluj-Napoca.

3 Kádár József, Szolnok-Doboka Vármegye monographiája (Monografia comitatului Solnoc – Dobâca), Dej, 1903, vol.VI, p. 138

4 Dispensarul din Spermezeu a fost înfiinţat împreună cu alte şase dispensare: Târgu-Lăpuş, Ileanda, Gârbou, Chiochiş, Iclod şi Gherla. Vezi Afirmarea românească în Someş, patru ani de gospodărie liberală, 1933-1937, Tipografia “Cartea românească”, Cluj, 1937, p.141-142.

5 Istoria României. Transilvania II, p.1568.

6 Ibidem.

7 Ibidem, p.1571.

8 Ibidem.