Instalaţiile tehnice tradiţionale în Ţara Beiuşului

Radu Claudiu Canahai

Consideraţii generale. Instalaţiile tehnice tradiţionale, destinate prelucrării diverselor produse cu origine în gospodăria ţărănească, sunt rod al progresului tehnic. Condiţionarea temporală a umanităţii a impus, în procesul devenirii istorice o evoluţie gradată, de la utilizarea potenţialului uman (acţionarea manuală) în punerea în mişcare a diverselor instalaţii, la utilizarea potenţialului natural: apă, vânt, animale etc.

În ceea ce urmează, determinaţi de specificul zonei avute sub studiu vom vorbi despre instalaţiile tehnice tradiţionale cu acţionare hidraulică. Amplasarea diverselor instalaţii de acest tip – mori, pive, joagăre, şteampuri etc. – în teritoriu, suportă o serie de condiţionări, reflectate în principal de potenţialul hidro-energetic oferit de elementele cadrului natural.

Alături de prezenţa apelor curgătoare, unele industrii ţărăneşti legate de instalaţiile hidraulice, pot fi condiţionate chiar de însuşirile acestor ape, în particular de compoziţia lor chimică. De exemplu tentativa de practicare a piuăritului în valea Crişului Pietros a fost sortită eşecului ca urmare a drenajului efectuat pe solul cu conţinut mare de oxizi de fier (terra rosa) din cursul superior al acestuia, apa de râu – utilizată după cum se va vedea, în procesul de producţie – imprimând materialului prelucrat o culoare diferită de cea originală, contribuind la diminuarea calităţii sale.

De asemenea jogăritul a cunoscut o dezvoltare pregnantă în localităţi specializate în prelucrarea lemnului, aşadar în satele învecinate versanţilor împăduriţi ai orogenului peri-depresionar şi care, în perspectivă temporală a beneficiat de înlesniri privind economia forestieră, în vreme ce instalaţiile destinate prelucrării minereurilor, dispărute relativ devreme au cunoscut o răspândire legată de zonele de exploatare a diverselor resurse metalifere dar şi de amplasarea în teritoriu a manufacturilor destinate rafinării respectivelor minereuri.

Din cele enunţate, rezultă posibilitatea conturării în teritoriu a unor localităţi cu specializare într-o anumită activitate pre-industrială, distingându-se astfel practica piuăritului la Budureasa, Fânaţe, Cărbunari, Chişcău, Cărpinet, Criştioru de Sus etc., a jogăritului la Gurani, Cărbunari, Budureasa, Pociovelişte, Burda, Cresuia, Meziad etc., măcinatul minereurilor de fier la Budureasa, Chişcău, Vaşcău, Roşia, Pociovelişte, Drăgăneşti etc. Spre deosebire de aceste activităţi, morăritul era practicat în trecut pe cuprinsul întregii depresiuni, morile de apă putând fi întâlnite pe toate cursurile hidrografice ale Depresiunii Beiuşului.

În afara acestei diferenţieri teritoriale se poate vorbi de o concentrare mai puternică a activităţilor bazate pe funcţionarea de instalaţiilor hidraulice în localităţile din văile afluenţilor de dreapta ai Crişului Negru, mai viguroşi şi cu un potenţial hidraulic mai ridicat.

Un exemplu relevant îl constituie Valea Buduresei, care la începutul secolului al XX-lea, în teritoriul ce a împrumutat numele său cursului hidrografic, oferea imaginea unei regiuni preindustriale sub presiune, concentrând peste 30 de amenajări pentru instalaţii tehnice, incluzând 10 mori, aproximativ 30 pive pentru prelucrarea ţesăturilor de lână, şi câteva (probabil 5) joagăre hidraulice (anexa nr. 4). Adesea acelaşi amplasament consta dintr-un complex alcătuit din moară, piuă şi joagăr (plansa 1), fie doar moară şi piuă (planşa 2), piuă şi joagăr etc. Una dintre pivele care funcţionau aici pe la 1900, aparţinând lui Laza Gheorghe, se află astăzi expusă la secţia în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, o alta, aparţinând lui Laza Costan, ale cărei ruine se mai păstrau până în urmă cu un deceniu „in situ”, este fotografiată în lucrarea din 1981 a etnografului bihorean Ioan Godea. În acelaşi cadru, Valea Cohului, afluent al Văii Buduresei, păstrează atât în toponimie cât şi prin urmele rămase în peisaj, memoria activităţilor de exploatare şi prelucrare primară a minereurilor de fier prin şteampuri acţionate hidraulic.

Din punct de vedere istoric, se poate arăta că bazinul superior al Crişului Negru a cunoscut amenajări tehnice hidraulice încă din timpuri străvechi – probabil anterioare perioadei romane – chiar dacă vestigiile documentare nu vin să confirme realitatea prezenţei lor, decât în plin Ev Mediu.

Aspecte tehnice. Edificiile ce adăpostesc instalaţiile tehnice tradiţionale se impun în peisaj prin aparenţa lor fizică, arhitectură şi detalii constructive, prin amenajările necesare instalării lor, precum şi prin funcţionalitatea lor, revendicată de activitatea propriu-zisă şi demersurile pe care aceasta le solicită.

Amplasarea unei instalaţii hidraulice necesită amenajarea unui bazin de retenţie a apei sau iaz, un canal de aducţiune numit „ierugă“ care să concentreze într-o secţiune îngustă întregul debit al văii, la capătul dinspre aval al acesteia fiind construită instalaţia propriu-zisă (care poate fi moară, piuă, joagăr, etc.).

Pentru amenajarea iazului este necesară construirea unui stăvilar ale cărui caracteristici tehnice sunt în strânsă corelaţie cu morfologia terenului. Într-un loc cu pantă mare înălţimea sa poate fi redusă, dar există şi situaţii când aceasta poate atinge sau chiar depăşi trei metri, aceste diferenţieri conţinând o marjă de condiţionare şi din partea tipului de aducţiune folosit – inferioară sau superioară. Barajul, sau „stavila” se construiau din materiale locale – bolovani, pământ, trunchiuri de arbori etc. – barând valea oblic, astfel încât să conducă curentul apei spre gura ierugii, reducând cât mai mult posibil presiunea acesteia asupra sa. Materialul transportat de râu în timpul viiturilor contribuia de asemenea la consolidarea sau la distrugerea sa, refacerea totală sau parţială a structurii fiind adesea necesară anual.

„Ieruga”, cu lungimi variabile, uneori de până la câteva sute de metri, era excavată în funcţie de morfologia terenului, fie în pietrişul aluvionar, fie, în cazul albiilor încătuşate în chei, în roca din subasment.

În privinţa edificiului-adăpost, instalaţiile hidraulice prezintă diferenţieri de la caz la caz, o similitudine a caracteristicilor constructive putând fi semnalată în cazul instalaţiilor cu destinaţii identice pe cuprinsul întregii depresiuni.

În cazul morilor de apă, edificiul (planşa 3) consta dintr-o construcţie formată din trei încăperi – moara propriu-zisă (a), camera morarului (c) şi cămara-magazie (c). Primele două compartimente, cu dimensiuni aproximativ similare, aveau o formă pătrată sau aproape pătrată cu o latură de 3,5-5 m, magazia, de formă dreptunghiulară având latura mică de 1,5-2,0 m. Particularităţi constructive deosebite apăreau doar în cadrul primei încăperi – cea a morii – pe unde se făcea şi accesul în interior. Această încăpere era separată în două sectoare, între care cel dinspre ierugă, ridicat la aproximativ 1,0-1,5 m, în funcţie de necesităţi, forma podul morii (d); aici se aflau instalaţia de măcinat cu cele două pietre de moară, cutia pietrelor şi coşul morii. La acest nivel o uşă, făcea accesul la jgheabul morii; în cazul instalaţiilor cu aducţiune superioară aceasta era necesară pentru a pune sau scoate moara din funcţiune. Celălalt nivel al încăperii, situat la nivelul solului sau cel puţin la nivelul restului edificiului, era prevăzut cu una sau două uşi de acces din exterior, o altă uşă permiţând accesul spre camera morarului. Aici, se făcea şi colectarea făinii măcinate într-o ladă amenajată special în acest scop. Adesea, între încăperea morii propriu-zisă şi cea a morarului exista o fereastră din care acesta din urmă putea urmări bunul mers al instalaţiei, fiind în acelaşi timp ocupat cu alte treburi.

Materialul de construcţie utilizat la construcţia morii era lemnul, trunchiuri de răşinoase fasonate, îmbinate în „şoşi”, cu excepţia părţii dinspre roata hidraulică, unde datorită trepidaţiilor imprimate de acţionarea roţii hidraulice se practica îmbinarea în „cheotori”. Talpa construcţiei era aşezată pe o fundaţie de piatră bine consolidată, mai ales în secţiunea instalaţiei propriu-zise. Exceptând camera morii unde trepidaţiile nu o permiteau, întreaga construcţie era tencuită şi văruită. Acoperirea clădirii s-a făcut, cel puţin în ultimul secol, cu ţiglă.

Pivele pentru prelucrat postav, aparţin tipului de instalaţie cu mişcare pendulatorie orizontală. Acestea erau adăpostite într-o construcţie din lemn cu o singură încăpere de formă dreptunghiulară, cu dimensiuni de 5-6 m lungime şi 3 m lăţime, aşezată pe o temelie de piatră. Pereţii erau construiţi din scânduri groase (3-4cm) din lemn de fag îmbinate în „şoşi” verticali pe talpă, netencuiţi (planşa 4). Acoperişul, confecţionat din paie sau fân, era înalt şi ascuţit, în patru ape. Ca la majoritatea construcţiilor acoperite astfel, nu exista un coş pentru evacuarea fumului din vatră şi în absenţa podului aceasta se realiza prin paiele „plafonului”. Instalaţia, sau piua propriu-zisă, se afla în partea dinspre aval a încăperii şi, consta dintr-un cadru numit „jug”, care susţinea „maiurile” (ciocanele) destinate prelucrării prin batere în mediu umed a postavului, şi o „troacă” în care se aşezau „sumanii” destinaţi prelucrării. Fiecare „mai” era prevăzut la partea inferioară cu o „codiţă”, acţionată de „vâzgla” corespunzătoare de pe „grindeiul” (axul) roţii hidraulice. Interiorul unei pive mai includea alături de instalaţie, vatra pentru foc prevăzută cu un cazan pentru încălzitul apei, precum şi „valăul” (recipient din lemn scobit) în care se păstra apa rece. Acesta din urmă se afla lângă peretele dinspre jgheabul de aducţiune cu care comunica printr-o conductă necesară alimentării cu apă a interiorului (planşa 5).

Pentru adăpostirea unui joagăr hidraulic se edifica o construcţie cu plan dreptunghiular (detaliu în planşa 1), cu dimensiunile de 2,0 – 2,5 x 10 m, deschisă spre exterior pe toate laturile, acoperită cu ţiglă sau şindrilă. În majoritatea cazurilor joagărul sau „firezul” foloseşte aducţiunea inferioară. Roata hidraulică, cu diametru redus şi lăţime mare (un metru sau chiar mai mult) se confecţionează dintr-un trunchi de arbore fasonat cilindric în care au fost fixate sau scobite palete. Instalaţia funcţiona prin transformarea mişcării de rotaţie în mişcare liniară pe verticală, punând în mişcare lama fierăstrăului, în timp ce un mecanism complementar asigura deplasarea buşteanului pe măsură ce era fasonat sau tăiat.

Şteampurile, instalaţii destinate prelucrării primare a minereurilor metalifere, feroase în acest caz, s-au răspândit în cuprinsul depresiunii în contextul istoric al activităţilor de exploatare, obţinere şi manufacturare a fierului în secolele trecute.

În ceea ce priveşte particularităţile activităţilor aferente instalaţiilor tehnice descrise, elemente deosebite se întâlnesc în cazul piuăritului. Acesta consta în baterea ţesăturilor de lână în apa caldă şi rece, având ca scop îngroşarea şi compactarea lor, în faza intermediară, precedată de fabricarea materialului (ţeserea lui) şi etapa următoare, de transformare a sa în produse finite (articole vestimentare, ţesături de interior etc).

Înainte de a fi introdusă în piuă, ţesătura sau „sumanul”, cum i se spunea, cu dimensiuni medii de 6 coţi lungime şi 1,0 – 1,5 coţi lăţime, era „îngurzit”. Operaţia consta în împăturirea sumanului şi tivirea lui din loc în loc cu scopul de a evita încâlcirea (inevitabilă de altfel) a materialului în piuă în cursul prelucrării. Urma stivuirea sumanelor în troaca pivei, punându-se aproximativ câte 50 de coţi de material în fiecare din cele două troace cu care era înzestrată o piuă. Unele sate, de exemplu Hinchiriş, Mierag, Pietroasa, Gurani etc., confecţionau sumani cu lungimea de până la 40 de coţi, astfel încât nu se putea prelucra odată decât un singur suman de acest fel şi eventual încă unul mai mic într-o troacă.

Piuatul presupune menţinerea umezelii materialului pe tot parcursul prelucrării, aceasta desfăşurându-se în mai multe faze.

În primul interval, cu o durată de 1,5 – 2 ore se utiliza apă rece după care se trecea treptat la apă călduţă şi apoi tot mai caldă, ajungându-se în final la apă fierbinte, evitându-se totodată opărirea materialului. După ce erau piuaţi vreme de 12 ore, sumanii erau scoşi pentru descâlcire, după care prelucrarea continua alte 12 ore , interval la capătul căruia se proceda la o nouă descâlcire a materialului. La sfârşitul unei prelucrări sumanii erau scoşi din piuă şi „dezgurziţi”.

Trebuie arătat că prelucrarea prin piuare nu se termină simultan pentru fiecare categorie de material, timpul necesar prelucrării – vizând obţinerea unui material uniform cizelat pe întreaga-i suprafaţă – fiind dependent de calitatea lânii, calitatea ţesăturii, grosimea materialului sau firului din care a fost ţesut. Cel mai anevoios se prelucrau sumanii ţesuţi din fir gros, postavul provenit din părţile Zărandului de pildă, remarcându-se dimpotrivă printr-o ţesătură din lână moale, fapt ce conducea la un aspect deosebit de plăcut rezultat prin prelucrare.

În urma prelucrării, sumanii scoşi din piuă erau atârnaţi pe o bară de lemn orizontală amenajată în interiorul pivei pentru a fi descâlciţi. Erau apoi rulaţi strâns sub forma unor suluri şi aşezaţi din nou în troacă în poziţie verticală. Pe la cele două extremităţi ale fiecărui sul se turna apă caldă, după care se restivuiau sulurile în troacă în poziţie orizontală şi se punea piua în funcţiune. În această fază a prelucrării, cu o durată de 10-15 minute era necesar ca piuarul să apese sumanii în troacă cu genunchiul pentru a nu fi aruncaţi afară în timpul funcţionării instalaţiei. În final se scotea materialul din piuă şi se aşeza – fiecare sul în poziţie verticală – pe un suport din scânduri, fiind ţinuţi aici până la scugerea apei în care erau îmbibaţi. Apoi, erau de regulă transportaţi la domiciliul piuarului, fiind întinşi la uscat, utilizându-se în acest scop bare-suport din lemn, întinse orizontal, de obicei în grădini, de la un pom la altul.

În ceea ce priveşte munca la piuă, sezonul de piuărit debuta toamna odată cu „târgul de Sânmedru” (sărbătoarea Sfântului mare mucenic Dimitrie, celebrată la 26 octombrie) şi dura până către Crăciun. Însă dacă prelucrarea sumanelor nu era epuizată la această dată se lucra şi în timpul iernii, munca la piuă desfăşurându-se uneori până primăvara. Fiecare sezon îşi intra în drepturi odată cu repararea instalaţiilor , în sensul că diversele accesorii ale pivei erau supuse uzurii, fiind aşadar necesară, la anumite intervale, înlocuirea pieselor vechi cu altele noi. „Maiurile” spre exemplu, se schimbau odată la 2-3 ani.

În sezon, munca la piuă solicita în permanenţă veghea a doi lucrători. Unul dintre aceştia avea sarcina de a supraveghea bunul mers al instalaţiei, în timp ce însoţitorului îi revenea obligaţia de a întreţine focul ce încălzea apa solicitată de prelucrarea postavului. Lemnul de foc necesar era procurat de pe versanţii apropiaţi, unde era doborât cu toporul şi coborât la vale. Era apoi îmbucătăţit şi crăpat la dimensiuni corespunzătoare. Munca la piuă era considerată drept o muncă grea, ticăloasă, concurenţa era mare, iar venitul oferit nesatisfăcă-tor.

Aspecte economice. În ceea ce priveşte morăritul, dată fiind larga răspândire teritorială a instalaţiilor ce-l deserveau trebuie arătat că în cadrul gospodăriei tradiţionale nu se obişnuia stocarea făinii în cantităţi mari. Gospodarul păstra cerealele în aşa numitele „hămbare” (lăzi de dimensiuni mari confecţionate de meşteri populari), măcinându-se doar pentru necesităţi imediate, făina rezultată prin măcinare fiind, datorită tehnicii rudimentare utilizate, neseparată de griş.

Spre deosebire de acestea, joagărele hidraulice deserveau o arie mult mai largă, satele specializate în prelucrarea lemnului şi care dispuneau de aceste instalaţii – Gurani, Cărbunari, Budureasa, Pociovelişte, Burda, Cresuia, Pietroasa, Meziad, Poiana, Finiş, Borz, Roşia – asigurând pe cuprinsul întregii depresiuni şi, adesea chiar regiunile învecinate – prin târgul săptămânal de la Beiuş – necesarul de scânduri, grinzi, şi alte materiale de construcţie prefabricate etc.

Similar, piuăritul, cunoştea o răspândire destul de redusă în teritoriu – în întreaga depresiune existau doar câteva sate specializate – regiunea deservind un „hinterland” incluzând Culoarul Crişului Negru, Câmpia Crişurilor şi o parte a Culoarului Crişului Alb (aceasta din urmă dispunând de câteva centre proprii de piuari la Moneasa, Groşi, Sebiş etc.).

Încadrat condiţiilor economiei capitaliste piuăritul a cunoscut o concurenţă acerbă, determinată de legea cererii şi ofertei, de costul lucrării prestate şi de calitatea garantată de prelucrător. Într-o anumită epocă se lucra în mod obişnuit cu 5 lei cotul de material, dar erau şi piuari care din lipsa clienţilor efectuau lucrarea pentru 2-3 lei/cot, adesea calitatea, funcţie de calificarea meşterului-piuar, având şi ea de suferit.

Unul dintre cele mai puternice centre de piuari în perioada de înflorire a acestei activităţi a fost în regiune, Budureasa. Piuarii de aici se aprovizionau cu sumanii destinaţi prelucrării la târgul săptămânal din Beiuş, unde aceştia, asemeni fiecărei branşe meşteşugăreşti sau negustoreşti, avea un loc destinat special, unde îşi întâlneau clienţii. Cei din urmă, veniţi din cuprinsul întregii arii deservite încredinţau piuarului produsul de prelucrat, iar după un anumit interval necesar executării prestaţiei, meşteşugar şi client se întâlneau în acelaşi loc, primul pentru a-şi încasa plata, celălalt pentru a-şi recupera articolul.

Un alt procedeu larg utilizat, cunoscând poate maxima frecvenţă, consta în deplasarea meşteşugarului la domiciliul beneficiarului pentru a ridica el însuşi postavul de prelucrat, urmând ca ulterior, tot acesta, să-l returneze. În această situaţie, fiecare piuar frecventa un anumit areal – constând din una sau mai multe localităţi – desemnat sub numele de „sumănărie”. Astfel, de exemplu, cutare piuar avea sumănărie la Cintei, Nădab, Şiclău, cutare la Nădab şi Şimand, altul la Sohodol, unii la Grăniceri, Holod, Mocear (azi Dumbrava), Râpa, Husasău de Tinca, Miersig, Sânnicolau Român, Roit, Dobreşti, Pomezeu etc.

Existau de asemenea cărăuşi. Aceştia se ocupau doar cu transportul sumanilor de la beneficiar la prelucrător şi invers. Nu aveau piuă şi erau părtaşi la câştig cu piuarul în baza unei înţelegeri. În privinţa acestui procedeu, al ridicării sumanilor de la domiciliul producătorului, trebuie arătat că fiecare proprietar avea semnul său distinctiv, de culoare diferită de cea a postavului. Acesta era ţesut în bucata de postav, devenind în urma piuării de neşters, prin el, fiecare gospodar putându-şi identifica bunul.

Un aspect de menţionat aici îl constituie delimitarea traseelor frecventate de piuari şi de cărăuşii care-i deserveau, acestea oferind o imagine clară asupra amplorii spaţiale a acestei activităţi tradiţionale. Principalele drumuri plecau din Budureasa spre Beiuş, de unde prin Pocola, Şoimi, Tinca, Salonta, Chişineu-Criş se ramificau fie spre Socodor, Şiclău, Grăniceri, fie spre Nădab, Cintei, Zărand sau Socodor, Pilu, Vărşand. O altă ramificaţie se desprindea la Şoimi spre sud, prin Ursad, Coroi, Gurba, Şicula, iar din Beiuş pe Valea Roşiei un traseu înscria localităţile Remetea, Căbeşti, Roşia, Luncasprie, Dobreşti, Pomezeu. De la Pocola drumurile piuarilor mergeau de asemenea fie spre Răbăgani, Sâmbăta, Ceica, fie spre Şoimi, Tinca, Husasău de Tinca, Miersig, Gepiu, Sânnicolau Român, Roit.

În călătoriile lor negustoreşti, piuarii nu foloseau întotdeauna drumurile amenajate, aşa cum le cunoaştem astăzi, ei urmând adesea, pentru a scurta o rută, drumurile de pământ, „duleurile” ce traversau întinsele câmpuri agricole din Câmpia Crişurilor. Un exemplu de acest fel îl constituie ruta Miersig – Gepiu – Sânnicolau Român.

Anunțuri

Crăciunul şi Anul Nou la Spermezeu

prezentare de Protos. Macarie (Marius Dan) Drăgoi

În ajunul Crăciunului, “găzdoaiele” pregăteau în cuptoarele de la casele lor “coptătura” pentru intervalul de zile dintre Crăciun şi Bobotează, deoarece în această perioadă sacră se interzicea “băgatul în cuptor”. Atunci se preparau colăceii pentru colindători, pâinea şi turtele, prinosul “Sân Văsâi”, care se consuma în dimineaţa Anului Nou, precum şi costiţele şi cârnaţii din care toată lumea aştepta să se înfrupte în ziua praznicului, mai cu seamă cei mici, care nu uitau să facă aluzie la mâncările “de dulce” în “colindiţa” lor:

Colindiţă cu codiţă,
Holbă ochii la poliţă,
La cârnaţi şi la costiţă;
Colindiţă cu flişcoi
Hai, Crăciune, şi la noi,
Că nouă ni s-o urât
De-atâta mălai prăjât.

Aşadar, primii colindători din Ajun erau cei mici. Băieţii, câte doi sau trei, cu steaua, cu capra sau cu colinda primind din partea gazdelor bani, iar fetiţele în grupuri cu colinda primeau în trăistuţe colăcei, dulciuri sau fructe. O altă colindă glăsuită de cei foarte mici (băieţi şi fetiţe până la 5-6 ani) este:

Şăde ursu pa butuc,
Dă-mi colacu să mă duc;
Că te-am colindat bugăt,
Cu picioarele-n omăt;
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu nu te-oi colinda.

De asemenea, printre obiceiurile îndrăgite în zonă se numără: “Cu steaua” şi “Capra”.
Spre seară, mergeau cu colinda grupurile de tineri, băieţi şi fete, iar spre dimineaţă vârstnicii. Co-linda se cânta la fereastră, nu îna-inte ca unul dintre colindători să întrebe: “Sloboziţi  Crăciunu-n casă?”. Gazda răspundea:  “Slobo-zim, slobozim!”.  După colindă, ceata intra în casă, unde colin-dătorii erau poftiţi “după masă” şi serviţi cu “toate bunătăţile” pregătite de “găzdoaie” (mâncare şi băutură).
În Spermezeu sunt cunoscute mai multe urări care se rostesc după colindă. Cea mai cunoscută este aceasta:

Bine, bine, jupâne gazdă
C-am ajuns acest praznic luminat,
Care cu drag l-am aşteptat,
Să auzim îngerii cântând,
Cu steaua călătorind
Buna veste aducând,
Nouă şi la dumneavoastră
Că sânteţi de legea noastră.

Gazda răspundea: “Mulţumim, haidaţi în casă!”
O altă variantă:

Ciucur verde de mătasă,
Slobozî-ne gazdă-n casă,
Că de-om sta mai mult p-afară
Ni-i afla la primăvară.
Şî de nu ni-i slobozi
Ţ-om sparge uşa cu pumnu
Şî ţ-om arăta Crăciunu.

Gazda:

Apoi decât să ne spargeţi  uşa cu pumnu,
Şî ne spuneţi o colindă,
Mai bine intraţi în tindă
Mai bine intraţi în casă,
Vă puneţi după masă.

Fraţii Valer şi Vasile Drăgoi (71 şi 67 ani) ne încredinţează că o altă oraţie s-a rostit “oarecând” după colind. “Oarecând s-o zâs după colind. Noi n-am apucat asta, da în copilăria noastră am învăţat zâcale şi de la un bătrân, Todic, care zâcea că asta să spune după colindă” (Valer Drăgoi):

Să luară gazdă nost’
Într-o sfântă joi,
Cu doisprăzăce boi.
Boii podobei,
De plătea cinci mii de lei.
La râtu rotat,
La măru tufat,
La râtu rotos,
La măru tufos.
Brazdă neagr-o rasturnat,
Grâu roşu o ravarsat,
Grâu roşu ca focu,
Şî maşcat ca şî bobu.
Să luară gazda nost’
La luna, la saptamâna,
Să vadă holda,
De mândră şî de frumoasă.
Grâu-i mândru şî frumos
Ca peliţa lu’ Hristos.
În spic ca vrabia,
În pai ca trăstia.
Să luară gazda nost’
La luna, la saptamâna,
Dupa săcerei cu săcerele
Cu mănunchi de viorele
Să săcere iute cu ele.
Altu săcera, altu lega,
Altu cu nările sfreleluie,
Altu cu urechile în sac pune.
Şî o-ncarcat tri cară de povară,
Şî o coborât în jos la moară,
Da şî moara-i curvă mare,
C-o pus coada pa spinare
Şî o luat-o-n jos la vale.
Da şî moraru-i meşter mare,
Că i-o dat tri pumni în şăle,
De o crâşcat moara-n masăle
Şî o facut  tri pasate şi-o farină
Până o fost covata plină.
Să luară gazda nost’
La luna, la saptamâna
După tri borese
Cu sâte dese
Una rară de mahară
La ăştia di p-afară.
Una deasă de matasă
La eia di pân casă.
Şî-o făcut tri colaci
Mândri şî frumoşi
În peliţa lu Hristos.
Unu l-o pus în cuiu ăl de jos
Să fie mai lesne de  scos.
Unu l-o pus în cuiu ăl  de sus
Să fie mai lesne de adus.
Mai era, mai era
Da ne temem ca-nsară
Că ni-s curţâle departe
Nişte bordeie strâcate.

Dimineaţa, “toată lumea” mergea la biserică să asculte Sfânta Liturghie. De la Crăciun până la Bobotează se interzicea cu străşnicie ca femeile să meargă în vizită la alte case, iar, în caz de nevoie, înaintea lor trebuia să intre un bărbat, pentru ca pragul casei să fie trecut de un bărbat, şi nu de o femeie, căci era “amărăsân a rău” pentru acea familie pe care o vizita.
În ajunul Anului Nou, feciorii şi fetele se adunau la mai multe case, unde se organiza Vergelul. Fiecare fată îşi aducea în traistă blidul cu plăcinte sau pancove, iar feciorii aduceau băutură şi plăteau ceteraşii. În seara din ajunul Anului Nou se păstrează tradiţia în Spermezeu de a se coace plăcintă cu brânză.
Fetele şi feciorii, adunaţi la Vergel jucau până la miezul nopţii, după care fiecare pereche se aşeza la masă ca să mănânce din cele aduse de “drăguţa” fiecăruia. Fetele invitau să guste din bucate şi pe alţi feciori sau rudenii apro-piate. Dupa gustare se juca şi “dârlăia”, dar nu până prea târziu, pentru că în dimineaţa de Sfântul Vasile tinerii aveau obligaţia să meargă alături de părinţii lor la biserică. Alteori unii tineri “petre-ceau acolo până nu mai puteau sta de trudiţi şi de amărâţi” (Bradea Paraschiva, 85 ani).
În dimineaţa Anului Nou mai era obiceiul să se înceapă prinosul “Sân Vasâi”, care se prepara în ajunul Crăciunului şi se ţinea pe colţul mesei până în ziua Sfântului Vasile. Această pâine se confecţiona din două “florii” de aluat care se aşezau cruciş, încadrate de un colac, iar deasupra se ornamenta cu un colăcel. În mijlocul acestui colăcel se punea un bob de tămâie şi un căţel de usturoi, cu credinţa că prin aceste două elemente pâinea va fi “de leac şi binecuvântare”. În dimineaţa Sărbătorii Sfântului Vasile se luau câteva felii din mijlocul prinosului, unde era colăcelul, tămâia şi usturoiul şi se împărţeau la animalele din gospodărie.
După terminarea slujbei de la biserică, membrii familiei îl con-sumau cu ciorbă de spinare de porc, mâncarea îndătinată la Anul Nou.

Colindatul în Turţ

un studiu de Alina Şaitoş

[Nici o mare sărbătoare]

Nici o mare sărbătoare
Mai frumos nume nu are
Ca naşterea lui Cristos
Din Viflaimu mai frumos
Iar popoarele păgâne
Care nu vreau să se-nchine
La moarte l-au condamnat
În numele lui Pilat
Mulţi orfani şi orfăniţe
Au rămas de-atâţia ani
Copilaşi micuţi întreabă
De ce plângi măicuţă dragă
Mamă casa noastră-i goală
Numai scaunul acela
Pe care şedea tata
Este-ntotdeauna gol
De tata mi-e tare dor
Spune-ne măicuţă-acum
Unde face el Crăciun
Pe ce scaun va şedea
La ce masă va mânca
Scaunul şi masa lui
E faţa Pământului
Şi măicuţa-ncepe a plânge
Pe copii în braţe-i strânge
Şi le spune cu durere
Mai aveţi o mângâiere
Mai aveţi în cer un tată
Care grija vi-o poartă
La ăla de veţi ruga
El vă poate ajuta.

În cadrul sărbatorilor de iarnă, corindatul este obiceiul cel mai bine individualizat în zona Turţului.
Perioada în care se colindă este însă mai redusă în comparaţie cu alte zone, obiceiul având loc în ziua Crăciunului şi mai puţin în cele trei zile ale sărbătorii.
Dacă în trecut precumpănea funcţia magică, locul acesteia este luat acum de nevoia de distracţie şi petrecere, cei tineri şi mai ales fetele invitându-şi colindătorii prin formula devenită oarecum comună: “să ghii a mă corinda”.
În trecut organizarea cetei şi repetarea repertoriului începea după două săptămâni de la intrarea în post – “ceata” fiind formată în general, din cinci, şase persoane. Astăzi grupurile se formează, stabilesc şi repetă colinzile doar cu câteva (două, trei) zile înainte de a începe colindatul propriu-zis. Trebuie remarcat de asemenea, că numărul colindătorilor vârstnici este în continuă scădere, ceea ce duce negreşit la nerespectarea vechiului ritual. Asistăm astfel la o “răsturnare” de stiluri: nu se mai stabileşte un aşa-zis “şef” al grupului; există posibilitatea ca numărul persoanelor din ceată să crească prin aderarea la ea a unora din persoanele colindate, ospăţul comun nu mai are vechiul fast, ci este înlocuit printr-o masă şi şederea îndelungată la unul din membrii grupului. Dacă în trecut textul colindelor era diferit în funcţie de persoanele care colin-dau, astăzi colindele de copii sunt din ce în ce mai rar auzite, aceştia preluând repertoriul cetelor de flăcăi.
În ceea ce priveşte distincţia colinde profane – colinde creştine, este de remarcat faptul că, dacă numărul celor din urmă este în continuă creştere, primele au dispărut aproape în totalitate. O posibilă explicaţie ar fi faptul că educaţia religioasă şi biserica au ocupat un loc important în viaţa oşenilor chiar şi în perioada de dinainte de 1989. Copiii erau şi sunt duşi, încă de mici, la biserică, arătându-li-se de către părinţi “locurile” moştenite din bătrâni de membrii fiecărei familii.
Datorită numărului mare al colindelor religioase, nu putem vorbi de o mare diversitate a colin-delor ad personam (Ghe. Vrabie).
Cetele de colindători nu au denumire specifică, dar carac-teristic zonei Oaşului este formula în care aceştia îşi cer permisiunea de a colinda, ca şi răspunsul gazdei:

– Slobod îi a veseli?
– Slobod cât îi birui!

În Turţ, copiii sunt primii care aduc colinda în casele oamenilor, ei pornind la colindat în dimineaţa de 24 decembrie şi colindând apoi toată ziua, până în seara ajunului.
Caracteristicile generale ale colindelor de copii, şi, în fapt ceea ce le deosebeşte fundamental de colindele celor vârstnici, sunt specifice şi colindelor cântate de micii oşeni. Astfel urările se prezintă sub formă directă de urări propiu-zise, ele sunt inseparabile de motivul cererii de daruri – mai întotdeauna umoristic, prin ame-ninţări comice la adresa gazdelor:

Scrisă masă de mătasă
Pune cocul pe fereastră
Că mă duc la altă casă!

Acestea nu prezintă solem-nitatea de ritual a colindelor pro-priu- zise şi au un ton general, adresându-se întotdeauna gospo-darului sau gospodarului şi gos-podinei:

Puică neagră ouă-n scai
Scoală babă dă la cai
Că ţi-i oara de sculat
Şi mie de dat colac.

Diferenţierea în cadrul acestei categorii era mult mai dezvoltată şi mai respectată în trecut. Astăzi, chiar dacă aceste diferenţieri se întrevăd în textul colindelor, colindătorii sunt rareori preocupaţi de a face să coincidă textul cu persoana căreia i se adresează colinda.
Spre deosebire de colindele de copii, acestea au o realizare melo-dică superioară, o mai mare bogăţie stilistică, iar în conţinutul lor nu mai este implicată cererea de daruri.
În ceea ce priveşte structura lor, aceste colinde încep în general cu o introducere, care se reia, con-stituind de fapt un refren, urmând apoi tratarea subiectului realizată prin naraţiune sau prin descriere. Uneori, în final, se observă prezen-ţa unei încheieri – sub forma unei urări – care pare să fie de dată mai recentă.
În cadrul colindelor laice putem doar presupune că în zona Turţului a existat cândva aceeaşi bogăţie tematică caracteristică chiar şi azi altor zone folclorice.
Dăm ca exemplu, următoarea colindă:

Pe noi Crăciunul ne-a adunat
La cinstita iastă casă
Să-i colindăm la fereastra
Să ne cheme gazda-n casă.
Gazda-n casă ne-o chemat
Şi câte-un colac ne-a dat
La noi în straiţă băgat
Şi un coc de-ar avea loc
Ca să-i cântăm de noroc:
Gată mamă tăieţei
Că vin peţitorii mei
Dă-le mamă băutură
Doar nu m-or cota în gură
Că din sus măsele nu-s
Din jos cu bota le-am scos.

Aşa cum rezultă din text, este o colindă de fereastră, iar datorită faptului că tratează oarecum tema peţitului ar putea fi inclusă în cadrul colindelor de fată mare.
Surprinde oarecum modul ironic în care este tratată această temă, deoarece colindele de fată mare vorbesc în general despre hărnicia fetei şi mai ales despre frumuseţea ei. În această colindă mama este cea care face “tăieţei”, ceea ce înseamnă că fata este leneşă. Versurile finale ne pot sugera atât faptul că fata este urâtă, fiind ştirbă, cât şi faptul că este bătrână.
Având în vedere aceste observaţii, colinda de fată mare se transformă în colindă de fată bătrână.
Pentru colinda de feciori putem nota următorul exemplu, care are o tematică vânătorească şi care se cânta de obicei în casele unde se afla un tânăr de însurat:

Noi umblăm să colindăm,
măruţ mărgăritar,
Noi umblăm să colindăm
Pe la curţi de boieri mari,
măruţ mărgăritar,
Pe la curţi de boieri mari
Dar boierii nu-s acasă
măruţ mărgăritar,
Dar boierii nu-s acasă
Că-s plecaţi la vânatoare
măruţ mărgăritar,
Că-s plecaţi la vânatoare
Să vâneze căprioare
măruţ mărgăritar,
Să vâneze căprioare
Căprioare n-au vânat
măruţ mărgăritar,
Căprioare n-au vânat
Şi-au vânat un iepuraş
măruţ mărgăritar,
Şi-au vânat un iepuraş
Să facă din pielea lui
măruţ mărgăritar,
Să facă din pielea lui
Veşmânt frumos Domnului
măruţ mărgăritar,
Veşmânt frumos Domnului
Hop, hop, hop nu mă-mpuşca
măruţ mărgăritar,
Hop, hop, hop nu mă-mpuşca
Că eu nu-s cine gândeşti
măruţ mărgăritar,
Că eu nu-s cine gândeşti
Io-s Ionu Sânt Ionu
măruţ mărgăritar,
Io-s Ionu Sânt Ionu
Mama mea m-a blestemat
măruţ mărgăritar,
Mama mea m-a blestemat
Să fiu fiară de pădure
măruţ mărgăritar,
Să fiu fiară de pădure
Nouă ani şi nouă zile
măruţ mărgăritar,

Nouă ani şi nouă zile.

În primul rând trebuie remarcat faptul că animalul vânat este în majoritatea colindelor cerbul, şi mai rar căprioara sau iepuraşul. De asemenea colinda nu pare să urmarească să scoată în evidenţă vitejia eroului, pentru că între acesta şi animalul pe care inten-ţionează să-l vâneze nu mai are loc dialogul caracteristic prin care fiecare se laudă că este mai bun.
Având în vedere studiul lui Petru Caraman Colindatul la ro-mâni, slavi şi alte popoa-re, putem remarca în această colindă, un motiv frecvent întâlnit în colindele ucrainiene: “un animal pe care vânătorul se pregăteşte să-l vâneze se roagă” să-l cruţe, făgăduindu-i diferite servicii în schimb. Partea în care animalul făgăduieşte vânătorului diferite servicii în schimbul vieţii lipseşte, după cum nu ştim nici dacă acesta îl va cruţa sau nu. În finalul colindei apare un motiv prezent adesea în balade: motivul blestemului.
Colindele religiose – care tratează naşterea lui Cristos sau orice alt motiv religios apocrif în legătură cu Cristos, Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria sau Sfântul Crăciun – sunt auzite cel mai adesea în Turţ în perioada Crăciunului. Principala temă a acestor colinde este naşterea şi patimile lui Cristos:

Naşterea Domnului nostru
Noi o ştim toţi cum au fost
Florile dalbe de măr,
În ieslea dobitocească
Vrut-a Domnul să se nască
Florile dalbe de măr
Şi când s-a născut Hristos
Irod a fost mânios
Florile dalbe de măr
Şi-a trimis poruncă-n ţară
Pe toţi pruncii să-i omoare
Florile dalbe de măr
De la doi ani mai în jos
Ca să-l taie pe Hristos
Florile dalbe de măr
Pe Hristos nu l-a tăiat
Tatăl Sfânt l-a apărat
Florile dalbe de măr.

Alte variante includ şi episodul fugii Maicii Domnului cu pruncul de teama urmăritorilor.
O altă frumoasă colindă ne sugerează ideea că vom fi răsplatiţi în viaţa de dincolo în funcţie de ceea ce am înfăptuit pe pământ, iar în final este realizată o imagine parabolică a Raiului şi a Iadului :

Doi stufaşi, doi porumbaşi, aleluia
Se luară, se luară, aleluia
De-a lungul oraşului, aleluia
Văd casa bogatului, aleluia
– Bună sara bogat mare, aleluia
Gata-i cina să cinăm, aleluia
-Cina-i gata pentru noi, aleluia
Nu-i pentru săraci ca voi,aleluia
Se luară, se zburară,aleluia
De-a lungul oraşului, aleluia
Văd casa mişelului, aleluia
– Dimineaţa mişel mic, aleluia
Gata-i prânzul să prânzim, aleluia
-Prânzu-i gata-i prea puţin, aleluia
Da la câţi nu ne-or ajunge, aleluia
Sunt creştini şi ne-or aduce, aleluia
Se luară şi zburară, aleluia
Văd patul bogatului, aleluia
De-aşternut îi aşternut, aleluia
Cu cuţite de-ascuţit, aleluia
Da locul de-nvălitoară, aleluia
Para focului cea mare, aleluia
Se luară şi zburară, aleluia
De-a lungul oraşului, aleluia
Văd patul mişelului, aleluia
De-aşternut îi aşternut, aleluia
Cu mătase de-cea aleasă, aleluia
Da locul de-nvălitoare, aleluia
Umbra pomilor cea mare, aleluia.

În alte colinde cu acelaşi subiect, Dumnezeu sau Sfânta Fecioară sunt cei care coboară pe pământ “şi cer adăpost bogatului şi săracului”. Aşa cum observă Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu, aceste colinde au fost create probabil de diaconi şi călugări, iar “sensului de urare i se substituie o semnificaţie moralizatoare derivând din normele creştine”.

Portul popular al turţenilor

Portul turţenilor reprezintă, alături de numeroase obiceiuri, una din punţile de legătura cu trecutul; în ultima vreme, sub influenţa portului orăşenesc, el îşi pierde treptat din frumuseţea şi naturaleţea sa. Studiul de faţă reprezintă o încercare de descriere a portului din Turţ, zona Oaşului, judeţul Satu-Mare, şi face parte dintr-o lucrare monografică.

Un studiu de ALINA ŞAITOŞ

Portul femeiesc se compune din chişchineu, de obicei de culoare roşie sau galbenă (bătrânele purtau chişchineu de culoare neagră), o cămaşă, care are pe piept o plasă dreptunghiulară, numită cheptar, cu ornamente viu colorate. Cămaşa era încheiata la spate, iar la mâneci avea volănaşe numite fodre, pe care apăreau cusături ornamentale. Poalele erau de culoare albă cu cusături pe marginea de jos şi pe talie, cele din urmă formând un fel de brâu. Poalele reprezintă, de fapt, fusta, numită pindileu, iar brâul este numit pomată, el fiind mai puţin ornamentat comparativ cu alte sate din Oaş. Peste pindileu se pune zadia înflorată, de obicei de culoare roşie sau verde (bătrânele purtau zadie de culoare neagră). La gât, fetele şi femeile mai tinere purtau mărgele şi zgărzi viu colorate, iar cele mai în vârstă, de culori închise. În picioare aveau topanci cu toc, iar deasupra lor mânecări, împletite din lână colorată. În zilele friguroase, atât femeile, cât şi bărbaţii purtau uiosul făcut din pănură ţesută în casă, o haină cu mâneci, fără guler şi încheiată în faţă.1 O influenţă a portului maghiar este laibărul2, o vestă scurtă, introdusă în zona Turţului în urmă cu 30-35 de ani.
Iarna se purta sumanul3, adus de obicei din Negreşti-Oaş, o haină ţesută din lâna făcută de meşterii gubari.
Tot iarna, fetele şi nevestele purtau buibalău, o haină de postav sau catifea neagră foarte strânsă pe corp. Denumirea lui vine de la sutele de bumbi coloraţi cu care era ornamentat pe margini şi la mâneci.
Iarna, aveau în picioare cizme cu toc din piele, strânse la gleznă şi cu tocul foarte tare, de la gleznă până la genunchi. Pe partea de jos, deasupra călcâiului, aveau pictate flori de diferite culori. Aceste ciz-me se poartă şi azi în zona Oa-şului, ele făcându-se în Negreşti-Oaş.
Fetele de măritat se îmbrăcau cu sucna şi îşi făceau părul cu cunună de câteva ori pe an. Ele se deosebeau de mirese prin faptul că nu purtau zăvoi.
Sucna era din caşmir sau catifea, de culoare roşie sau roşie negrăi  şi era compusă din  foslan, pe care erau cusute mărgele multicolore şi dantele albe şi negre foarte îngus-te, şi partea de la talie în jos, care era foarte creaţă şi avea pe poale modele identice cu cele de pe fos-lan. Sucna se purta peste costumul oşenesc.
Părul făcut cu cunună trebuia despărţit cu răbdare în şuviţe foarte mici, în care se împleteau bănuţi şi multe marafete de sticlă. Peste această împletitură se pun zgărzile.
Portul bărbătesc era format din cămaşa scurtă cu mâneci largi, cu cusături la gât, pe piept, la poalele cămăşii şi pe pomnişori, încheiată la gât cu nasturi foarte mici şi coloraţi precum şi cu ciucalăi din mărgele colorate la băieţi sau din fibră sau mătase neagră la bărbaţi şi gaci, care erau legaţi cu brăci-nar şi aveau la poale cusături peste care se trăgea roitul. Peste gaci se purta o zadie cu cusături jos şi cu roit.
Iarna, bărbaţii purtau cioareci din lână cu jeburi şi jos cu destră-mătură – adică roit -, iar pe partea exterioară a piciorului aveau o cusătură din aţă neagră sau din alte culori, în funcţie de vârsta.
Împrumutată din Turţ şi în cele-lalte zone ale Oaşului5, straiţa, ca şi baiera care o susţinea, era împodobită cu arniciuri colorate. În trecut, în ea se purta nedespăr-ţitul cuţit. De influenţă mai târzie este chimirul. Peste cămaşă, se purta laibăr negru, la tivituri fiind ornamentat cu şnururi colorate.
Iarna, bărbaţii purtau, ca şi femeile, gubă şi uios. Pe cap se purta pălărie neagră, cea de lucru fiind simplă, dar cea de sărbători fiind împodobită cu zgărzi din mărgele, ciucalăi şi o pană mare de păun. În picioare aveau bocanci sau cizme cu tocuri în zilele de sărbătoare.
Unele versuri din ţâpuriturile oşenilor descriu cu fidelitate portul: “Clopul, pana şi straiţa/ Cât trăiesc nu le-oi lăsă”, sau: “Tot oşeanul poartă gaci/ Moştenire de la daci.”
Îmbrăcaţi cu astfel de costume, turţenii participau în fiecare duminică sau sărbătoare, dacă nu era post, la danţul care, din păcate, de vreo câţiva ani nu mai are loc.
Danţul se desfăşura într-un loc special amenajat numit ciupercă, datorită formei asemănătoare cu ciuperca. Câţiva feciori mai isteţi tocmeau ceteraşii, adică stabi-leau cu cât îi vor plăti şi cât timp vor cânta aceştia. Pe la amiază, cei care ieşeau de la biserică se în-dreptau spre ciupercă să gioace sau numai să-i privească pe cei care jucau. Înainte de începerea danţului, fetele nu intrau in ciu-percă, ci stăteau afară în faţa aces-teia, aşteptând ca baieţii care se aflau sub ciupercă să le cheme la danţ, printr-un semn foarte discret. Era o ruşine pentru fata care înţe-legea greşit semnul şi trebuia să se întoarcă în grupul celor care aşteptau. În pauza dintre danţuri, organizatorii adunau banii de la ceilalţi feciori, astfel ca, la sfârşit, sa-i poată plăti pe ceteraşi. Danţul ţinea până după-amiaza, când cei care stăteau pe aceeaşi uliţă se îndreptau în grupuri spre casă sau băieţii care aveau câte o drăguţă de pe altă uliţă, o conduceau.
NOTE

1 Tancred Bănăţeanu. Portul popular din regiunea MaramureŞ. Sfatul popular al Regiunii Maramureş, Casa Creaţiei Populare (f.a.), p.82
2 Idem, p.82         3 Idem, p.88         4 Idem, p.89         5 Idem, p. 107
GLOSAR

baieră, subst. Şnur
brăcinar, subst. Aţă împletită care se trăgea din gaci ori de câte ori erau spălaţi
buibalău, subst. Haină de postav sau catifea neagră foarte strânsă pe corp
bumb, subst. Nasture
ceteraş, subst. Violonist
cheptar, subst. Plasă dreptunghiulară, cu ornamente viu colorate, pe pieptul cămăşii
chimir, subst. Curea lată
chişchineu, subst. Basma înflorată
cioareci, subst. pl. Pantaloni
ciucalău, subst. Ciucur
danţ, subst. Petrecere la care evenimentul central este jocul
drăguţă, subst. Iubită
fodră, subst. Volănaş
foslan, subst. Vestă
gaci, subst. pl. Pantaloni largi
giuca, vb. Dansa
gubă, subst. Suman
jeb, subst. Buzunar
laibăr, subst. Vestă scurtă
pindileu, subst. Fustă
pomată, subst. Brâu
pomnişor, subst. Manşetă
roit, subst.  Franjuri
roşu negrău, adj. Vişiniu
tocmi, vb. Aranja
uios, subst. Haină cu mâneci, fără guler şi încheiată în faţă
zadie, subst. Şorţ
zăvoi, subst. Voal alb de mireasă
zgardă, subst. Împletitură de mărgele viu colorate şi având forme diferite