Către Nistru

Scrisoarea mea e simplă ca un hrisov domnesc

şi-i meşterit cuvântul cu trudă, ca la plug,

de veţi simţi, citind-o, că sincer nu vorbesc

ucideţi-i vocala şi ardeţi-o pe rug.

Vă scriu, deşi-ntre inimi frăţeşti, o apă dură

acum încătuşată ca un puşcăriaş

taie-ntre fraţi de sânge, brutal, o arătură

care-nghiţi o parte din neam, ca pe-un ocnaş.

Veniţi la voi acasă voinicilor orhei,

şi voi de la Soroca, Tighina şi Cahul,

consideraţi că Prutul prea mult visat de ei

este-un tratat himeric, neavenit şi nul.

Eu nu invoc istorii când dreptul este drept,

nu amestec cu basme istoria străbună

căci ştiu până voi pune creioanele pe piept

că Nistrul ni-e hotarul înmugurit de lună.

Veniţi la voi acasă ca nişte păsări care

s-au rătăcit în zborul prelung, peste ocean,

să se-ntregească Ţara-n străvechile-i hotare

având drept temelie os dac şi os roman.

Vom sta cu toţi la masă-n sălaş voievodal,

vom chibzui la Ţară şi la destinul ei

căci voi sunteţi o fibră a doinei de caval

străini în lumi străine, iubiţii fraţi ai mei.

Poezie inedită de Ion Iancu Lefter

Anunțuri

N. Manolescu: sfânta neruşinare

După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregis-trăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă.

Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în nici un fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recu-noscut şi asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie jude-caţi, condamnaţi, ci, mai important, reabi-litaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au pre-făcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vre-muri.

O carte foarte aşteptată în aceste două decade a fost Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (Piteşti: Paralela 45, 2008, 1451 p.). O lucrare impre-sionantă, care cere luni de zile de parcurs cu atenţie şi, desigur, cu folos.

Plecând de la modelul de neocolit, in-strument de lucru comparabil, Istoria lite-raturii române, de G. Călinescu, am cău-tat articolul despre autorul prodigios, Nicolae Manolescu (peste 20 de volume!), dar am constatat cu tristeţe că lipseşte. Voiam să compar pornind de la cum s-a autocarac-terizat Călinescu la vremea lui şi cum o face N. Manolescu acum. Un fel de “literatură comparată”.

Domnul Manolescu a recurs la o stra-tagemă literară şi, într-o Postfaţă, a folosit opiniile unui coleg, universitarul-scriitor Sorin Alexandrescu. Opinii care, superlativ-elogioase, nu-l avantajează pe Nicolae Ma-nolescu. Sorin Alexandrescu, fost coleg de catedră un timp, ori că nu a citit o bună parte din scrierile colegului său, ori că omite păgubos, nu salvator, pagini din trecutul ce se opune celor afirmate de domnia-sa. Moti-vaţia e de neînţeles şi am zice, cu durere, scârbavnică. Am o admiraţie pentru cultura domnului Sorin Alexandrescu, în vremea studenţiei mele constituia diferenţa (1961-1966). Îl priveam ca pe un exemplar exotic. Acum, la o vârstă înaintată, mă înspăimânt să citesc ce scrie domnia sa: “O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că «ordinea literară» românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovi-nescu (1881-1943), Călinescu (1899-1965), Manolescu (n. 1939). (…) Însemnătatea «celor patru» este enormă. (…) Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genu-rilor şi atitudinilor literare; Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui, contururile pri-melor oraşe şi conferă modernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură; Căli-nescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă, iar Manolescu sal-vează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat. Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin exce-lenţă, implică totodată indignarea apelor, respingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este şi Marele Defensor: Maiorescu ne apără de demagogie, Lovi-nescu de păşunism, Călinescu de naţionalism şi antisemitism în plină perioadă anto-nesciană, iar Manolescu respinge asalturile comuniste şi neaoşiste.”

Domnul Manolescu îşi promovează ope-ra sa capitală pe baza unor minciuni sfrun-tante, jignitoare pentru generaţii. Cum a căzut în capcana aceasta? Cum a salvat decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat, şi cum a respins asalturile comuniste şi neaoşiste?

Începând din anul 1961 (v. Viaţa românească, nr. 7) şi până 1965 (v. Lite-ratura română de azi, Încercare de sin-teză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice. Am mai scris şi nu vreau să mai dezvolt subiectul. Totuşi, pentru cei ce nu mai au acces la ceea ce Nicolae Manolescu tăinuieşte, voi puncta câteva lucruri, nu pentru a contesta pe un valoros om de cultură, ci pentru a dovedi că domnul Sorin Alexandrescu a dat un gir mincinos, condamnabil.

La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, Contemporanul, condusă de co-munistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu. Să cităm de ici-de colo:

“Cărţile celor trei poeţi – Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu şi Ion Rahoveanu – altfel diferenţiate individual, se aşează însă în unele coordonate tipice, dintre care reţi-nem deocamdată, ca simbol cuprinzător, lu-mina. Nu e doar incandescenţă a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuită pe o mare încredere în virtuţile epocii socialis-mului. Constructorul comunismului cultivă lumina. În poezia celor mai tineri e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist.” (Contemporanul, nr. 11, 16 martie 1962).

Sau: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promo-vând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omu-lui epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi con-strucţiei noi, socialiste, reflectă chipul omu-lui nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul co-munist. E o mare cucerire a literaturii noas-tre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” (Înnoire, în Contemporanul, nr. 34, 24 august, 1962).

Să mai cităm o mostră: “Factorul ho-tărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul. (…) Încă în primii ani de după Eliberare, Partidul a început procesul com-plex şi îndelungat de închegare a unui front scriitoricesc unit, a îndrumării literaturii noastre.” (Literatura română azi, în Con-temporanul, 34, 21 august, 1964).

A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socia-lismului victorios. Manolescu a semnat săp-tămânal asemenea cronici în Contempo-ranul şi, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la Scânteia ani de zile!), editează volumul Literatura română de azi (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste.

Cu asemenea propagandă bolşevică-unicat, falsificată de domnul Sorin Alexan-drescu, N. Manolescu se lasă “aliniat” în continuarea iluştrilor înaintaşi: Maiorescu, Lovinescu, Călinescu.

De ce s-a omis Nicolae Manolescu din propria sa capodoperă? De ce şi-a ascuns activitatea din acel “cincinal roşu”, 1961-1965? Activitate inclusă în opera omnia atunci când a primit premiul (autoacordat!) Anonimus (50.000 de dolari)!

Domnul Manolescu nu trebuie să se apere de o activitate trecută, duşmănoasă poporului român, cu ascunderea adevărului. Bodyguarzii săi, de o ineducabilă obrăznicie, într-un delir de incompetenţă, coalizaţi într-o imnologie de lingăi, la momentul potrivit, îşi vor arăta faţa dosului cu o voluptate la fel de vicioasă ca şi aceea a profitului înde-lungat. Linguşeala sordidă nu este însă primul bumerang. Domnul Manolescu are un singur mare duşman: el însuşi! Şi Ceau-şescu s-a convins! Dar… prea târziu! Aşa se întâmplă dintotdeauna când “minciuna stă cu regele la masă”!

Curând după evenimentul apariţiei Is-toriei manolesciene, s-a născut un nou scandal legat de persoana reputatului critic literar: domnul Nicolae Manolescu, “cel mai mare critic literar român din toate tim-purile”, preşedintele USR, directorul revistei România literară, profesor universitar doctor, preşedintele tuturor juriilor care decernează premii (cui trebuie!), bene-ficiarul celor mai “financiare” premii, amba-sador al României la UNESCO (împreună cu “tovarăşu Corbu”), editorialist sportiv la Evenimentul zilei etc., etc., etc., a fost respins de Academia Română de la titlul suprem. Ba, chiar a doua oară!

Lingăii în derută îşi muşcă limba… To-tuşi, caiafele acestea triplicitare nu au orga-nizat, în curtea Academiei, o “demon-straţie” precum pesediştii din Ilfov în apă-rarea unor gangsteri plângăcioşi, care demi-sionează din şase în şase luni, dar nu de tot.

Dar domnul Manolescu a fost şi este un luptător. Între 1961-1965 a luptat din răsputeri pentru ca noi să înţelegem (eram student!) că “Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist”. Şi aceasta nu ca membru, după cum mereu se împăunează. Şi comunismul a învins cu asemenea sprijin de autoritate. Noi, care am fost membri, am contribuit doar cu in-competenţa noastră, plătind şi cotizaţie.

La alegerile penultime pentru preşedinte al USR a urcat de 17 ori la microfon – ţâşti-bâşti – să-şi impună autoritatea, dar un co-mando ardeleano-moldav, foarte strunit, l-a înfrânt. A fost ales Eugen Uricaru (transil-vănean). Dar, acesta, din păcate, a “defec-tat” aproape de încheierea mandatului şi domnul Manolescu, concurând cu… Mihai Gălăţanu (hî, hî, hî!) şi doamna Carolina Ilica, a triumfat. Păi, cum?

Cine dintre “revoltaţii” şi “lăudătorii”, ai celui care merită, pe drept, recunoaşterea valorii domnului Nicolae Manolescu în pro-movarea literaturii române neomoderne între 1965-1989, nu cunoaşte concesiile lui delirante şi incomparabile la care facem trimitere? Ori n-au citit şi atunci sunt nişte sărmani ignoranţi, subculturali, şi nu au dreptul să se afle în treabă, ori au citit şi atunci, din varii motive, se prefac a nu şti şi fac dovada unei împuţite laşităţi şi… complicităţi. Posibil profitabile!

Întrebarea se adresează şi condotierului lexical, Mircea Mihăieş care deplânge în România literară (păi, unde?!), revista condusă (aţi ghicit!) de reputatul literat respins de Academia Română, lovind cu bâta cuvântului în cei care nu sunt ca dânsul sub umbrela marelui respins. “Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălă-ceşte de ani şi ani de zile” (în România literară, nr. 3, 2009, p. 4). Domnul Mircea Mihăieş împinge grosier acuzele către scrii-torii “vexaţi de locul modest unde-i pusese domnul Manolescu”, dar membri titulari în înaltul for şi care i-ar fi fost opozanţi.

“Academicienii care i-au spus NU” lui Manolescu îşi şuşotesc în aparteuri expli-caţiile şi îşi declară oamenilor de încredere antipatia pentru criticul refuzat a doua oară” (Cotidianul, 20.1.2009, p. 18).

Acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei, nu subscrie motivaţiei de felul: “Nu-mi place de mutra lui!” şi înclină să se ia în seamă “impactul” şi mai ales “tensi-unile” pe care le-a provocat în mediul literar apariţia Istoriei: “Poate şi premiile, ono-rurile şi atenţia de care s-a bucurat criticul au cântărit în defavoarea admiterii lui. (…) A fost invidia la mijloc, a cules toate pre-miile, prea mult s-a vorbit de el. (…) Nu-i o greşeală că e vot secret, e o greşeală că oa-menii n-au avut tăria să spună public ce reproşuri îi aduc.” (Cotidianul).

Oare de ce? – întrebăm din nou. De ce/cine se mai teme şi după douăzeci de ani?! E posibil ca numai de ei, de ceea ce ascund şi nu vor să rişte. E întristător!

Citez tot din avertismentele penale ale lui Mircea Mihăieş: “Dacă şaptesprezece din (sic) cei patruzeci şi unu din (sic) membri titulari consideră că Nicolae Manolescu nu e demn să poarte toga academică, înseamnă că nebunia şi iresponsabilitatea au atins cote intolerabile”. “Nebunia” şi “iresponsa-bilitatea”? Dar dacă acei oameni au citit ceea ce se pare că M.M. să nu fi făcut când s-a alfabetizat în opera celui ce-i oferă o pagină fixă în fiecare săptămână în prima revistă literară din ţară (ori se preface eroic că nu ştie?), cum ar fi putut să-şi ignore conşti-inţa?

Păcat că un comentator de talia sa se coboară la un nivel… intolerabil. Huliganic.

“Toga de academician”? La ce i-ar fo-losi dacă nu este ajutat, sincer, să se deli-miteze de meritele incomparabile cu care promova “lumina comunistă”, în paralel şi exact când primii neomodernişti: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag şi alţii, şi alţii luptau pentru restabilirea cursului literaturii prezente cu performanţele interbelice şi anterioare acelei perioade?

Nu-l judec şi, cu atât mai puţin, nu-l condamn pe domnul Manolescu pentru avântul tineresc. Apreciez capacitatea sa sisifică de a se maturiza şi afirma deplin şi definitiv în fruntea criticii literare post-belice.

Dar rămâne o întrebare: de ce, după prăbuşirea sângeroasă a comunismului nos-tru drag, domnul Manolescu a renunţat la “cronica literară”? Am avut nevoie exis-tenţială, literară, de cuvântul domniei sale atunci, dar nici în aceşti douăzeci de ani nu ne-ar fi fost de prisos.

Arta aparţine durateo, dar minciuna? Laşitatea, cupiditatea, lichelismul, opor-tunismul, pupincurismul, paradirea “ling-vistică” a feselor mai-marelui tău temporar, sunt sortite şi ele duratei?

Trăim o etapă turbulentă. Un tsunami al subculturii şi al imoralităţii.

George Mirea

Paul Sterian, un poet încă „superficial cunoscut”

Despre Paul Sterian s-a mai scris în paginile Zodiilor, am publicat şi versuri inedite. Ne vom referi azi la o plachetă de versuri cu totul specială: Al Sfintei Cuvi-oase Paraschiva cea Nouă Acatist, de Paul Sterian, publicată în anul 1931. Critici ai vremii au considerat volumul o “plachetă lipsită de valoare literară”. Mai mult, G. Călinescu, criticul doritor să parvină şi să impresioneze printr-o bine marcată grando-manie şi noutate conceptuală, interpretativă, critică, proprii lui – el a urmărit, fără preget, toată viaţa sa un fotoliu de glorie literară, recunoscută ca atare, opiniile sale vor fi însă înlocuite de critica ulterioară a unor condeie autorizate, lipsite de subiectivism şi de erec-teism -, în a sa Istorie a literaturii ro-mâne de la origini până în prezent, îl încadrează în capitolul Ortodoxişti, din care, în fapt, îl exclude, violent, şi pătimaş, din prima frază referitoare la el, scornită după ureche sau după cine ştie ce absconse interese: “Evreu, Paul Sterian parodiază cu maliţiozitate ortodoxismul în versuri dada-iste…”, şi îi acordă o valoare minoră.

Iată un modus operandi al lui Călinescu, prin denunţări: “evreu”, căci denunţare a fost, denunţătorul neaducând nici o retrac-tare a ei nici după ce fapta sa fost oficial infirmată; conducerea statală din acel timp odios şi-a însuşit această denunţare şi a trecut-o, orb-berbeceşte în “Fişa alcătuită lui Paul Sterian de serviciul mobilizării din Ministerul Economiei Naţionale”, unde Paul Sterian lucra atunci- sub menţiunea: “ori-gine etnică evreiască”.

Desigur, Paul Sterian avea să dovedească originea sa (română) – producând actele oficiale şi documente istorice vechi de mai multe secole -, dar nu ca o desvinovăţire, ci, exclusiv, ca veneraţiune pentru adevăr. El cunoştea – fără’ndoială -, volumul de mare importanţă socială, L’Honneur d’ętre Juif, alcătuit de un colectiv de aca-demicieni francezi. Dacă originea sa ar fi fost semită, Paul Sterian ar fi răspuns în numele acestei onori.

Erori, intenţionate sau nu, sunt puzderii, pleavă ce se împrăştie pe unde cade şi ca orice pleavă, dispare când îi vine vremea. Pentru cei ce nu cunosc cuprinsul acestui volum, notez că printre personalităţile ce au avut onoarea să fie consideraţi evrei figu-rează şi sculptorul român… Constantin Brâncuşi!

Lăudabilă este aprecierea pe care o sem-nează Perpessicius, criticul ce aduce sub pana lui toate publicaţiile vremii, el nu putea pierde din vedere noua plachetă a lui Paul Sterian, despre care notează: “D-l Paul Ste-rian reînvie în poemul său Acatist o prea venerabilă tradiţie a bisericii şi a literaturii religioase; … reuşita d-sale se vede şi într’un pasaj luat dintr’un icos împletit în imagini autohtonizate; … poemul continuă în aceas-tă adorare enumerantă … o susţinută revăr-sare de poezie devotă”.

Constantin Noica, filosoful activ în cro-nicile literare ale acelei vremi, în una din cronicile sale – frecvente între anii 1927-1929 -, în care prinde sub pana lui revista Gândirea din anul IX, nr. 3, scrie: “Literatura acestui număr din Gândirea este cea obiş-nuită. O singură bucată de proză, bineînţeles bună, a d-lui Cezar Petrescu; încolo, ver-surile d-lor R. Han, V. Ciocâlteu şi Paul Sterian. La ‘Idei, Oameni şi Fapte’, o însem-nare interesantă a d-lui Mircea Eliade”; poe-zia lui Paul Sterian nu era, deci, nici măcar interesantă. Este adevărat că Acatistul încă nu fusese publicat, dar nici după publicarea lui, Noica nu a găsit nimic de spus despre el. Rezerva lui Noica, ar putea fi, parţial, explicabilă: era coleg de generaţie cu Paul Sterian, coleg cu el la Asociaţia Criterion (sau Grupul Criterion), al cărui promotor a fost Petru Comarnescu, iar din punct de vedere religios, necreştin, el a ales poteca politică a struţului.

Noica “nu e credincios”. “O mărtu-riseşte singur”, ca şi Alexandru Davila cu care vrea să se asemue; “sufletul” său nu se deschide “destinderii creştine”: “Mă întrebaţi dacă sunt credincios?”, îşi pune omul Noica întrebarea, fără ca aceasta să-i fi fost pusă de cineva, ci numai ca să poată răspunde: “Nu, nu sunt. Respect religia pen-tru că o consider o nevoie a sufletului ome-nesc: dar pe aleşii ei, pe popi, nu-i respect, căci sunt foarte mulţi ticăloşi”. Vană moti-vaţie şi ilogică.

Aceasta fiind atitudinea de vieaţă a omului Noica, este fata morgana, chip mor-ganatic de oază în deşert, socotinţa scăpată lui Noica dintr’o tolbă magică, socotinţă pe care, ca să rămână în acest text, o cităm: “Introducând ideea de Dumnezeu în ştiinţă, fenomenele vor căpăta o bază metafizică, adevărul relativ se va integra în cel absolut şi cosmosul se va rotunji armonios” (Con-stantin Noica, Semnele Minervei. Publi-cistică I, 1927-1929, Ediţie îngrijită de Ma-rin Diaconu, în cap. Sinteză religioasă, p. 115).

Pentru Paul Sterian, “cântare ce se re-cită în picioare”, Acatistul este “căutarea patetică a eului”. O “căutare” irumptă în sufletul lui de când era copil de 14 ani, cum singur ne spune, cu multa dulce duioşie a amintirei trecută în lumea basmelor:

“A fost odată un băiat de patrusprezece ani. Din rafturile bibliotecii părinteşti a smuls într’o bună zi din acel fericit an o carte. Conţinutul ei: doctrina materialismului. Autorul Büchner. Adolescentul a luat-o în mână cu multă curiozitate. A cântărit-o: era groasă şi grea. A suflat praful de pe ea. A deschis, cu sfială, prima pagină. A citit două rânduri. A închis-o la loc şi a pornit razna pe stradă, spunând cu voce tare, de se uitau trecătorii uimiţi: Am să scriu eu o carte în care să dovedesc că Dumnezeu există!”.

Dacă Mircea Vulcănescu – apropiat de Paul Sterian printr’o veche prietenie din vremea facultăţii – se referă la acest mo-ment când, despre Paul Sterian, scrie: “a trăit la un moment dat, o experienţă duhov-nicească autentică”, nu avem nimic de zis; dar dacă se gândeşte că acest “la un moment dat” a fost ceva trecător în viaţa spirituală a lui Paul Sterian, atunci, Mircea Vulcă-nescu greşeşte grav, judecata lui este întu-necată. Paul Sterian a fost în toată viaţa lui spirituală un ales creştin ortodox ce nu s’a desminţit niciodată, ca Sandu Tudor.

Despre Sandu Tudor (Alexandru Teo-dorescu), o caracterizare lapidară a lăsat Gala Galaction în însemnările sale din Jurnal:“25 noiembrie 1927. Sînt în Bu-cureşti de o săptămână. Plutesc şi azi între Bucureşti şi Chişinău. În Chişinău, duc o viaţă încordată şi combativă. Mă lupt să fac cetăţeni ai împărăţiei lui Isus Christos pe nişte tineri în majoritate cu totul analfabeţi evanghelici. Am luat cu mine să mă ajute pe poetul Sandu Tudor, un suflet cu devo-ţiuni aspre, dar cu perseverenţă promi-ţătoare”. Pe atunci, Sandu Tudor avea 28 de ani. Se născuse la Bucureşti în anul 1899. La 49 de ani, va deveni călugăr sub numele de Agaton, în Mănăstirea Antim din Bucu-reşti, unde însufleţeşte Rugul Aprins, o grupare duhovnicească ale căror baze au fost puse în 1945 de stareţul Mănăstirei Antim, Vasile Vasilachi. Aceasta a fost imediat după terminarea războiului dezas-truos pentru România.

Prezent, de la întemeierea Rugului Aprins, a fost şi Paul Sterian. Iată cuvintele scrise de Rev. Dr. Vasile Vasilachi despre Paul Sterian: “Scriitorul Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, des-văluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi”.

Despre Mircea Vulcănescu – acesta a aderat mai târziu la Rugul Aprins -, Rev. Dr. Vasile Vasilachi, în amintirile sale, scrie: “încă tânăr excela ca scriitor şi filosof”. Era deci, în acei ani, departe de “cugetările Sfinţilor Părinţi”. Cum departe a fost de putinţa de a înţelege pe Paul Sterian. Din această neputinţă au ieşit judecăţile de valoare – strâmbătăţi până în miezul lor strâmb, căci, după cum spunea Neculai Costin, Cronicarul, nu poate să fie umbra dreaptă de va fi strâmb lemnul ce aruncă umbra – proferate de Mircea Vulcănescu când a adus în ocularul său (intim) figura lui Paul Sterian (am spus intim, pentru a ocoli orice comentar faţă de omul căruia toţi românii suntem datori să-i purtăm respect total şi o pioasă amintire).

Toţi criticii vremii, şi cei de mai târziu, au trecut cu nepricepere peste valoarea, mare, a operei lui Paul Sterian, în deosebi peste Al Sfintei Cuvioase Paraschiva Cea Mare Acatist, ca operă de sine stă-tătoare.

Încercările, neizbutite, făcute pe “la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut”, de un Ovid S. Crohmălniceanu şi un D. Micu, – sau de mult zgomotosul Vigil Ierunca, zece ani mai târziu -, sunt, toate, scrise pe un podium literar, improvizat de neavizaţi par-tinici ai unei alte indefinite concepţii, ele sunt şi rămân cu totul departe de ceea ce s’a vrut a fi “o revalorificare a poeziei ortodoxe a lui Paul Sterian”, cum o priveşte Victor Durnea. Ticăloasă este intervenţia făcută de Alexandru Sahia – pe atunci tânăr redac-tor al jurnalului Rampa , prezentându-l pe Paul Sterian, după ce se publicase Al Sfintei Cuvioase Paraschiva Cea Nouă, “un poet lipsit de talent”, care “se poate întâmpla să fie pătruns de ortodoxismul pe care îl îm-parte pe toate cărările, dar lipsa lui de talent l-a făcut să se exprime ciung”, şi îi cere lui Paul Sterian să-şi renege “calitatea de ortodox”, fără să aibă habar, nătângul incult ce era acel Alexandru Sahia, că ortodoxia nu este o “calitate”, ca aceea a unui pantof, pe care, dacă îţi place îl încalţi, dacă nu, îl laşi; dacă am menţionat pe Alexandru Sahia – a cărui concluzie, la scrisele sale, se cere, pentru ce se va spune mai departe, a fi citată: “… în fauna literelor româneşti, s’a petrecut o minune spirituală, un ortodox a devenit futurist”-, este, pentru că, recent, Victor Durnea, ocupându-se de Cazul Paul Sterian. Ortodox şi futurist (România literară, Nr. 29/27 iulie 2007), afirmă că “De la poziţia acestuia (adică a lui Alexandru Sahia, n.n.) deci, se cuvine să înceapă dis-cuţia”. Bună şi dreaptă este zicala: “Spune-mi cu cine te aduni şi-ţi voi spune cine eşti”, în cazul de faţă ea ne scuteşte de a ne spune cine este acest Victor Durnea. Este însă cazul a spune că acel “tânăr” Alexandru Sahia a fost împins, la mârşava sa inter-venţie critică, de chiar G. Călinescu, în umbra căruia s’au mai găsit şi alţii.

O asemenea nemernicie nu putea ră-mâne fără răspuns. Paul Sterian “răspunde” lui Alexandru Sahia că în numitele păreri exprimate în jurnalul Rampa, “domnişorul ne-a arătat că nu ştie nici ce e ortodoxie, nici futurism, şi mai ales în ce constă su-doarea de sînge a lui Hristos în Getsemani”; punându-şi sieşi întrebarea: “Va fi fiind adevărat că în forma canonului pe care, după strălucitul exemplu al lui Sandu Tudor, cel ce, după atâtea veacuri de uitare, a reîn-noit cântarea ce se recită în picioare, aca-tistul, ai încercat exaltarea extatică, după cum încerci să descoperi în banalul fapt divers, în metoda reportajului, atât de dispreţuită, metafizica faptului divers, aceeaşi exaltare a duhului, aceeaşi încon-tinuă mirare şi proslăvire a vieţii şi a cos-mosului? Domnule Duh, să am iertare, dar dacă recunoşti unitatea metafizică a inspiraţiei noastre literare, nu înţeleg cum nu poţi vedea, obiectiv, unitatea spiritului modern al poeziei aşa-zis futuriste cu tradiţia milenară a creştinismului. Ce altceva în-seamnă paradoxul liniei simple, primitivis-mul unui suflet complicat, patriarhalismul şi liniştea unui suflet în vecinic război cu lumea, naturaleţa prăpastiei înfiorătoare, jocul şi candoarea unui suflet aspru, ten-siunea tăcută, dar teribilă metafizică, halu-cinaţia obiectivă a duhului, apocalipsul într’un cuvânt, extazul este caracteristica amânduror tendinţe, care nu sunt decât una şi aceeaşi, căutarea patetică a eului” (cita-tele, după Victor Durnea, loc. cit.).

În exegeza încercată de Marin Diaconu, în 2001, asupra operei lui Paul Sterian, printre altele, acesta scrie: “Deschiderea către absolutul divin prin poezie creştin-ortodoxă a fost cea dintâi şi definitorie cale, care l-a orientat din prima tinereţe până la cei 80 de ani trecuţi, când tot meşterea ceva la un amplu poem”; exegetul ţine însă să precizeze: “Deocamdată, istoricii literari, pe urmele lui G. Călinescu, îl aşează între poeţii ortodocşi ai revistei Gândirea. Deocamdată, întru cât Sterian este încă superficial cu-noscut” (ibid.).

Într-adevăr, Paul Sterian “este încă superficial cunoscut”.

Zodiile încearcă să repare (şi) această nedreptate.

Caşin Popescu

Visul meu din beci

Eram la “secret” de mai multe săptămâni într-unul din subsolurile ascunse ale Minis-terului de Interne din Bucureşti. După o serie de interogatorii mai mult sau mai puţin blajine, după intimidări sau vorbe mieroase purtate pe buzele aspre ale anchetatorilor mei, după plimbări prin culoare necunoscute cu ochii legaţi, după diverse suişuri calculate pe scara unei strategii psihologice preparate cu o dibăcie diabolică, după o şedere într-altă celulă de ciment cu trei alţi “reţinuţi” şi o penibilă aşteptare de sentinţă, reuşisem să mă obişnuiesc cu tăcerea impusă şi ob-scuritatea ca în gropile lor de hibernare, cârtiţele. Toţi cei de la “Secţia a doua” eram în situaţia de cârtiţe: galeria era lungă, cu uşi ferecate pe dreapta şi pe stânga şi totul în culoarea gri-pământiu, ca un mormânt. După o frugală estimare, ar fi fost cu totul 25 sau 30 de uşi, deci tot atâtea celule pe culoarul principal: apreciam că efectivul “reţinuţilor” ar fi fost în jur de o sută de suflete. Dar suflete tacite, înspăimântate de împrejurări similare mie…

Eram, deci, la “secret” în aşteptarea unor evenimente lesne de prevăzut: ori proces ori transfer într-altă zonă la fel de secretă. Unii intuiau “Canalul”, alţii preve-deau Jilava sau Aiudul, închisori grele, de unde nu se ieşea decât pe targă sau în coş-ciug dacă, evident, corpul suferind sau mort ar fi avut autorizaţia necesară pentru a de-păşi porţile bine ferecate ale închisorii… Cei executaţi, ca de pildă în “Valea Piersicilor” din Jilava, dispăreau fără urmă: umbla vorba că trupurile lor erau transportate la crema-torii. Crematoriile socialismului! Ca la Auschwitz! Ca la Dachau! Ca la Crema-toriul Cenuşa din Bucureşti, unde cei care urcau sau coborau dealul de la poalele li-ceului Gh. Şincai şi vecin cu “Valea plân-gerii” şi Cimitirul Bellu, vedeau deseori ieşind fum negru din coşurile edificiului macabru fără ca pe aleea ce-l preceda să fie arborate drapelele negre ori să vadă ceremonii de doliu. Elevii şi profesorii liceului “Gh. Şin-cai” asistau fără voie la enigmaticul pro-cedeu fără să poată înţelege rostul lui. Până într-un zori de zi, când, la un viraj forţat, uşa din spate a unui camion rulând cu mare viteză s-a deschis şi câteva trupuri despuiate au căzut pe caldarâm. Spectacolul a fost oribil, mai ales că panica celor ce însoţeau camionul morţii nu a putut fi mascată în ochii celor din tramvaiele urcând sau cobo-rând coasta Crematoriului.

În perspectivele sumbre şi alături de cer-titudinile deşarte, se scurgeau zile şi nopţi. Iarna începuse să se simtă cu toate zidurile groase durate astfel ca să nu se audă şi să nu pătrundă nici un zgomot, nici o şoaptă. Pentru noi, exteriorul era mut, inexistent, orb şi limitat numai la aduceri aminte. Dar natura era mai puternică şi mai imaginativă decât orice barieră, mai ales când ea creează un fel de suprasimţ, care naşte în om şi capacităţi nebănuite şi care-l fac să simtă, să audă, să comunice, să pipăie şi să între-zărească elemente altminteri insesizabile. Simţeam fulgii de zăpadă, bătaia vântului, simţeam soarele, ziua, fără să avem contact direct cu toate aceste elemente ale exte-riorului. Le simţeam altminteri numai cu facultăţile obişnuite şi le împărtăşeam cu trupul nostru, subtil, în toată plenitudinea lor. În ce mă priveşte, constatam cum se dezvoltă, cresc şi se multiplică simţuri aproape paranormale, fără a le putea localiza locul şi anvergura în propria fiinţă. Totul se petrecea ca visul, ca imaginaţia silită de nevoia de a inventa, ca senzaţia de frică ori prezumţie, determinate de factori neştiuţi. Azi s-ar zice că e rodul reacţiilor bio-chimice, al circuitului helicoidal ADN, ori al facul-tăţilor paranormale: totul era posibil, în afară de explicaţiile logice! Senzaţiile erau ca ale unui radar invizibil pe care nu-l puteam nici controla, nici amplifica, mai puţin ascunde îndărătul realităţilor seci care ne înconjurau. Ca şi unii dintre vecinii de celulă, constatam că mă transform într-un fel de nălucă ori spiriduş care se desprinde din materialul uman pentru a trece prin ziduri şi a gusta timpul de afară!

Mama avea în valorile ei profunde, unda unor mistere ancestrale moştenite, pesem-ne, din seminţiile bucovinene care-i dădeau calităţi traduse prin capacitatea predestinării, a prezumţiei şi a legăturilor dintre cunoscut şi necunoscut: calităţi şi valori excepţionale! În nenumărate ocazii, părerile ei erau acte conştiente vizavi de fapte ce urmau să se petreacă peste o zi sau două, sau într-un viitor foarte apropiat. Tata avea încredere totală în opiniile, în modul ei de a gândi şi materializa evenimente ce ar fi părut alt-minteri de neconceput. Desigur că în sân-gele ei, în cugetul ei, în mecanismele neştiute ale esenţei umane, ea purta chintesenţa unui neam peste care au trecut aspre suferinţe şi grele încercări de viaţă de-a lungul multor secole de istorie.

În lumina interpretărilor izoterice ori me-tafizice de azi, sensibilitatea ei era rodul unor capacităţi înnăscute ale căror valori depăşea media umană. Intuiţiile ei erau realităţi. Visu-rile ei, prevestitoare de evenimente verifi-cate. Sentimentele ei – ca şi resentimentele ei! – puternice. Când tata spunea admirativ că “o supă a Paraschivei face mai mult decât toată literatura mea”, el îngloba sub ima-ginea gospodărească o serie întreagă de calităţi şi valori sublime. Se pare că la chip şi statură mă asemănam cu tata. Poate că era expresia de politeţe a unor spirite care ar fi voit să mă flateze: e posibil! Dar când mi-am dat seama – şi asta destul de târziu – că existau unele trăsături din valorile meta-fizice materne şi unele capacităţi de depăşire a unui nivel comun în ceea ce priveşte relaţia spirit-materie-energie şi oarecare posibilităţi devinatorii, m-am simţi mult mai apropiat de sfera disciplinelor unde necunoscutul poate fi sondat printr-alte mijloace decât cele obişnuite.

În celula din fundul culoarului “Secţiei a doua” unde zăceam, era, la ora prânzului: o supă incoloră şi o mâncare fără gust. Is-prăvind de mâncat, eu şi cei trei tovarăşi de celulă, am aţipit pe scândurile numite pat comun. Mulţumeam providenţei că tre-cuse cu bine prima jumătate a zilei, fără in-terogatorii sau alte şicane uzuale. Adorm… Un ciocănit în uşa metalică mă face să mă ridic. Clincănit de chei… Uşa se deschide şi un ins în uniformă militară întinde ară-tătorul mâinii drepte pe rând spre noi: con-form dispoziţiilor noi, trebuie să ne spunem numele în şoaptă, iar cel “chemat” urma să iasă pe uşă… Îmi spun numele: degetul ară-tător mă cheamă afară. Urmez paşii lui, dar încadrat de alţi doi militari în papuci de pâslă: era tertipul practicat pentru a nu se putea identifica mişcările de pe culoarele subsolului. Parcurg culoarul cunoscut dintr-alte “ieşiri” la interogatoriu, apoi sunt împins spre dreapta pe un alt culoar-galerie total necunoscut. În fundul acestui parcurs se desluşea o uşă deschisă dând spre o încăpere slab iluminată. Pe măsură ce mă apropiam, vedeam desenându-se o masă-birou în ge-nul celor ce se găseau pe la percepţiile fis-cale sau prin gări. Pe biroul respectiv ve-deam un geamantan: era geamantanul albastru, identic celui ce-l dusesem lui tata la prima vizită ce i-am făcut-o pe când era în Lagărul de la Târgu-Jiu. Militarii se o-presc la uşă, lăsându-mă să intru în încă-perea slab iluminată, unde, de partea opusă a biroului, şedea un gradat. Acesta îmi face un semn mut să deschid geamantanul: îl deschid şi, ridicându-i capacul, văd o hârtie pe care era scris “E pentru tine, Barule, ca să nu-ţi fie frig, că o să mai stai un timp acolo.” Peste cele câteva obiecte de îm-brăcăminte, era aşezată o creangă mică de brad. Imaginea dispare. Încă dorm.

Un ciocănit în uşa metalică mă face să mă ridic deodată cu ceilalţi. Clincănit de chei. Sunt uluit: cu câteva minute mai îna-inte scena se petrecuse aidoma! Un ins în uniformă militar întinde arătătorul mâinii drepte pe rând spre noi. Fiecare rosteşte încet numele întreg. Îmi spun numele: dege-tul arătător mă cheamă afară. Sunt, într-adevăr, încadrat de trei militari în papuci de pâslă. Totul era de astă dată real, dar ur-mând cu fidelitate cele intuite cu câteva mi-nute mai devreme. Visasem şi visul era acum realitatea cea mai tulburătoare. Într-adevăr, vedeam ceea ce vă văzusem în visul meu ciudat. Viziune? Presimţire într-un scenariu de iluzii? Anticipare paranormală sau isterie spontană?! Nu-mi puteam explica, deşi par-curgeam cu o exactitudine uimitoare traseul deja cunoscut.

Viziunea mea fantastică devenea, cu fiecare pas făcut, o uluitoare realitate. Des-copeream acum cu ochii mei camera slab iluminată, cu masa-birou aidoma celei vă-zute, pe care era geamantanul albastru, închis. Gradatul mi-a făcut, realmente, semn să-l deschid…

Am apăsat cele două clape ale în-chizătorii şi am ridicat capacul, înfrigurat. O foaie albă cu ceva scris zboară din gea-mantan pe podea. Cu un gest scurt, gradatul ridică hârtia, ascunzând-o într-un sertar. Nu descopăr decât creanga de brad şi cele câteva haine de iarnă.

Dar mesajul văzut în visul meu vedenie îl înţelesesem prea bine, ştiind acum că voi mai rămâne o bună bucată de vreme între zidurile reci…

Era o zi de decembrie. Visul meu deve-nise un adevăr mai mult decât surprinzător pentru sufletul meu. Fusesem pentru un moment în legătură cu ai mei, dincolo de orice explicaţie sau interpretare.

Ştiam acum că voi mai rămâne, dar unde, în ce loc?

Probabil că la acea dată anchetatorii mei nu aleseseră încă viitorul meu loc de odihnă forţată.

Baruţu T. Arghezi

Centru de Studii Argheziene la Arad

Doina şi Baruţu T. Arghezi, Academia Română şi Universitatea “V. Goldiş” din Arad au marcat a 129-a aniversare a naşterii Nepere-chelui de la Mărţişor prin inaugu-rarea Centrului de Cercetare a Lite-raturii Argheziene, din cadrul sus-numitei instituţii de învăţământ, care a avut loc în 21 mai a.c., la sediul din Arad, Piaţa Catedralei, nr. 9, etaj I. La eveniment au par-ticipat, alături de fiul şi nora lui Tudor Arghezi, acad. Eugen Simi-on şi prof. univ. dr. Aurel Ardelean, rectorul Universităţii arădene, scriitori, cadre didactice, studenţi, invitaţi din ţară şi străinătate, zia-rişti.

După cuvântul de omagiere a Părintelui Cuvintelor potrivite şi operei acestuia, rostit de rectorul Aurel Ardelean, acad. Eugen Simi-on a creionat perspectivele Cen-trului, aşa cum au fost ele confi-gurate de Academie şi de Univer-sitatea “V. Goldiş”, în beneficiul literaturii române, dar şi al publi-cului interesat şi al specialiştilor.

Urmărite cu un viu interes au fost prezentarea donaţiei în manu-scrise, cărţi, documente etc. fă-cută de Doina şi Baruţu T. Arghezi, a tribulaţiilor generate de ame-najarea Centrului, precum şi un laudatio adus omului de excepţie care este rectorul Aurel Ardelean, cuvintele rostite cu acest prilej – emoţionante, patetice, dar adevă-rate şi sincere – dezvăluind con-tribuţia şi vivacitatea, dragostea de neam şi de ţară, de valorile culturii româneşti de care Doina Arghezi este animată şi întru promovarea cărora domnia-sa a lucrat, atât în ţară, cât şi în străinătate.

Scurt, dar plin de căldură şi în-ţelepciune, a fost şi cuvântul lui Baruţu T. Arghezi, care, în vorbe de duh şi flacără, şi-a omagiat Pă-rintele şi a înălţat o odă limbii ro-mâne şi geniului românesc.

În încheierea festivităţilor din Piaţa Catedralei din Arad au fost lansate un extraordinar de bine conceput şi realizat buletin biblio-grafic – Donaţia de documente, manuscrise şi cărţi Doina şi Ba-ruţu T. Arghezi – realizat de Ce-zara Lăzărescu, şi un volum dedicat “fiului risipitor” de la Mărţişor – Baruţu T. Arghezi, un spi-rit european, de Vasile Man.

La Arad, 21 mai a fost nu numai o zi aniversară a marelui poet român al secolului XX, ci, în primul rând, o zi de renaştere şi înăl-ţare a spiritului românesc de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi a ÎnaltPreasfântului Poeziei Româneşti Tudor Arghezi.

Scriu jazz

Recenzie la o povestire,

caut dulgheri

Azi la prânz, Seymour s-a împuşcat în tâmpla dreaptă

m-am speriat

am vrut să deschid repede o anchetă

păi cum? femeia aceea din lift de ce a trebuit să se uite

la picioarele lui?

Acum Seymour e pe plajă cu Robinson,

poate se scaldă în mare

sau caută peştele banană.

Eu a trebuit să şterg urmele de sânge,

jur ruj, cum spune Frăguţa, că n-o să mai deschid cartea

asta niciodată la pagina cu sinuciderea lui Seymour.

Oare tanti Anuţa ce părere are despre toată

povestea asta?

În rest, mi-e frică să mă bucur,

întotdeauna, dar întotdeauna,

urmează tristeţi.

Fularul de cald, soarele de frig

Spre seară am ajuns la restaurantul de la gară,

unde ne-am întâlnit odată,

am intrat, era fum şi multă gălăgie

masa noastră era liberă.

Noi băusem cafea,

mi-ai dat o merdenea cu brânză, pe cea cu carne

ai mâncat-o tu în tren.

Vorbisem despre Brumaru parcă… şi despre Titel,

mi-ai dat pixuri verzi şi două cărţi de la bibliotecă.

Ţin minte că ne-a fost frig,

ne-am simţit stânjeniţi de ceva, nu mai ştiu.

La telefon mi-ai spus “Of, mă…”-

exact ce trebuia să-mi spui,

aşa am înţeles că există cuvinte nerostite ce ne aşteaptă.

Să nu uit, doamna din parc, cea cu dalmaţianul,

mi-a povestit despre Maria Treben, leacuri naturiste…

oţetul de mere face minuni,

la fel şi uleiul din seminţe de dovleac,

ăla verde verde (are tanti Anuţa).

Am întrebat-o dacă există un anestezic

pentru îndrăgostiţi când suferă.

“Ah, asta e altă problemă. Există un medic

francez care…”

Nu ştiu ce a mai spus,

m-am aplecat să culeg nişte frunze,

muriseră, iar eu nu am fost lângă ele,

atunci, în clipa aceea, of, mă, ştii tu.

Să nu uiţi să asculţi Coldplay, Lost se numeşte melodia.

Să nu ratezi versurile.

Mă bucuri.

Scriu jazz

M-am tot gândit de ce aş vrea să dispar,

e din cauza lipsei mele de experienţă,

nu am limbaj,

mi-am deteriorat scrisul şi văzul (port ochelari

pentru citit, dar îi uit pe nas când cobor să-mi iau ţigări)

cel mai bun ascunziş al meu e acela când mă uit

la faţa de masă,

Mă privesc nişte oameni ce-şi doresc peşte

în restaurant, ce să le spun? se uită la mine.

Mă voi trezi dimineaţă la cinci

să-ţi spun noapte bună,

Frăguţă, îţi voi spune ti* în limbajul nostru,

(o limbă străină, foarte complicată, seamănă

cu gheaţa îngerilor).

Acum voi scrie fără ochelari, sunt curios ce va ieşi…

Scriu jazz.

Aiurea, ascult Jimi Hendrix, mă termină omul ăsta.

Sunt în trafic, îl rog pe şofer să oprească, să te sun

la telefon, să-ţi spun, ştii tu ce.

O să mor într-o zi, înaintea ta, zi-mi ceva.

Aş vrea să-ţi dau un cadou: două kilograme de struguri,

o căpşună, oglinzi paralele şi un umbrar pe insulă.

Acum, nu mâine, Frăguţă. În Acum-ul de acum.

Notă: ti înseamnă că te voi iubi joi seară, într-o cafenea maghiară..

Fregata cu fructe

Întâmplarea ai fost tu,

într-o joi,

au trecut vreo trei-patru luni de-atunci,

ne-am întâlnit la Caprice virtual

(oare de ce nu i-or fi spus Capriciu sau Capriciul

noi puteam jongla uşor cuvintele simple).

Am vrut să-ţi cumpăr o carte, însă miroseau toate

a dezinfectant şi m-am cam speriat.

Am găsit câteva fructe proaspete în piaţă, la tanti Anuţa,

mi-a spus că e prima dată când vinde kiwi,

nu contează…

Am cumpărat două gutui şi un măr mare, mă gândeam

că-l vom împărţi,

dar tu le-ai mângâiat pe toate şi le-ai lipit de obraz,

ai vrut să le simţi aproape.

Mi-a plăcut când mi-ai spus că eşti îndrăgostită

de un tip cu suflet bun,

dar extrem de calculat.

Că e genul open office şi-ţi trimite bancuri, pilde

şi pps-uri pe email, iar pe tine te amuză.

Îţi oferă libertatea de a rămâne tu însăţi şi

nu-l interesează prea tare afinităţile tale

literare sau universul tău secret în care trăieşti

(îţi spun eu, tipul e perfect, rar mai găseşti unul ca el).

Mie mi s-a părut că ceaiul miroase a detergent, oricum,

părea industrial.

Am vrut să urlu în mine, dar am amânat, am preferat

să privesc puful gutuilor,

nu ştiu ce banalitate ţi-am spus,

afară începuse să plouă

– oare de unde pot cumpăra un capsator şi becuri?,

la asta mă gândeam, doar ca să pot uita.

Când vei citi lucrurile de pe-aici, să ştii că nu-i poezie,

iar eu nu-s poet. Iar personajele sunt imaginare.

Pe insula mea sunt gazdă pentru naufragiaţi,

le dau fructe, atât.

Am o fregată cu fructe.

versuri de Mircea Pascariu

„Aş dori din piept să-mi scot / Inima, cu dor cu tot…”*

Adrian Irvin Rozei

Cand aveam vreo 14 ani şi învăţam la liceu la Bucureşti, am participat la o excursie de o zi organizată de profesorul de istorie, pentru toată clasa. Scopul excursiei era vizitarea castelului Bran şi a regiunii înconjurătoare. Pe atunci, la începutul anilor ‘60, nu se vorbea de Dracula şi, mai ales, cât mai puţin despre familia regală a României, care era un subiect “tabù”.

După ce am vizitat castelul, care m-a impresionat prin aerul lui de cetate de neînvins, dar m-a cam decepţionat, pentru că nu era aproape de loc mobilat, ne-am îndreptat cu toţi colegii spre o pajiste vecină, unde era prevăzut sa picnicăm, “la iarbă verde”. După care, având o oră liberă până la plecarea autobuzului, colegii mei au scos, de nu ştiu unde, o minge şi au început să joace fotbal.

Cum fotbalul nu m-a pasionat niciodată, m-am aşezat deoparte, pe pajiste. Atunci, s’a apropiat unul dintre colegii mei şi mi-a spus: “Vrei să vii cu mine? Am de făcut o vizită.” “De ce nu, tot mai avem o oră până la plecare”.

N’am întrebat nimic, unde mergeam, pe cine vom vedea sau de ce luase aerul acesta misterios. Ştiam că prietenul meu se trăgea dintr’o veche familie, cu nume grecesc, probabil fanarioţi, oameni de cultură, care aveau acasă o impresionantă bibliotecă rămasă “de pe vremuri”.


După ce am parcurs câteva sute de metri, ne-am oprit în faţa unei frumoase vile, construită înainte de război. Colegul meu a intrat în curte cu un aer decis, a bătut la uşă, de unde a ieşit un om simplu, în vărstă.

Imediat cum l-a văzut pe colegul meu, ochii i s-au însorit şi a strigat: “Lenuţo, vino repede. A venit Domnişorul!”.

Ne-au invitat în casă, au început să alerge în toate părţile amândoi ca să ne dea de băut şi de mâncat. După câtăva vreme, am remarcat că noi, nişte puşti, stăteam aşezaţi la masă, iar ei, oameni în vârstă, rămăseseră în picioare.

Din discuţia lor cu colegul meu, am înţeles că vila în care ne găseam aparţinuse părinţilor lui, că fusese naţionalizată şi că fostul om de serviciu locuia acum în ea. Insă ei se considerau tot în casa foştilor proprietari, cărora le trimeteau regulat la Bucuresti putinici cu unt sau brânză, un fel de chirie “în natură”, atât de preţioasă pe vremea aceea. Am înţeles că “morala socialistă” încă nu ajunsese pe meleagurile lor, cu atât mai mult cu cât ceea ce auzeam vorbindu-se îmi făcea să se ridice părul în cap măciucă. Dar aici nu eram la Bucureşti, unde te temeai de vecinul care trăgea cu urechea, pentru că vecinii aici erau numai vacile şi oile.

Inainte de a pleca, gazda noastră ne-a spus: “Domnişorule, trebuie să vedeţi ‘Inima Majestătii Sale’! Veniţi cu mine.”

Alt mister, mai curios. Oare omul ăsta n’o fi nebun? Unde vrea să ne ducă?

Ne-a dus lângă castel, pe o pajiste, ne-a arătat fostul spital “Inima Reginei”, ne-a arătat o capelă în ruină, apoi ne-a dus la piciorul unui deal şi ne-a arătat o grilă, sus la vreo 50 metri, acoperită cu mărăcini. Pe urmă, ne-a spus: “Acolo e închisă, într’o cutie de aur, inima reginei Maria! Da’ e mai bine să nu ne apropiem, pentru că nu ştiu cine ne poate vedea, şi o să fie rău!”

* * *

Am plecat de la Bran foarte impresionat. Povestea asta avea ceva foarte misterios. O inimă smulsă din pieptul unei regine şi ascunsă în pădure, lângă un castel înfricoşător! Parcă era povestea cu Albă-ca-zăpada!

De-abia cu 40 ani mai târziu, când m-am dus la Balcic, am început să reunesc piesele disparate ale “puzzle”-ului.

Dacă regina Maria a locuit şi amenajat Palatul de la Cotroceni, locurile ei preferate erau Balcicul şi Branul.

La Balcic, Regina nu avea un castel propriu-zis, ci mai degrabă o reşedinţă formată din câteva vile împrăştiate într’un parc care cobora în terase presărate cu flori, râuleţe, cascade şi logii până la malul mării.

Despre acest loc, care semăna cu golfurile de pe Coasta de Azur sau cu decorurile pitoreşti ale Crimeii, s’a spus că era “un de ces ports de beauté dans lesquels les vaisseaux pénètrent sans se soucier des hauts fonds, parce que ce sont des vaisseaux de rêve”.

Paul Morand descrie surpriza provocată de apariţia grădinii reginei Maria,

“după Dobrogea, imensă câmpie cocoşată pe ici, pe colo cu vechi morminte scite, mameloni acoperiţi câte o dată de o iarbă galbenă, o iarbă de început de lume, după aceste coline care sunt cele mai vechi de pe glob, după traversarea hurducată a satelor unde femei tătare, cu pantaloni bufanţi, îşi ascund încă gura din pudoare islamică, unde copii tunşi mişună ca nişte purceluşi,…”.

In această grădină a Edenului, regina Maria domnea printre flori şi invitaţi de marcă, aleşi după gusturile ei, mai ales în ultimii ani ai vieţii, când conflictele permanente cu fiul ei, regele Carol II, au îndepărtat-o tot mai mult de Bucureşti.

In fundul grădinii, dominând plaja, o capelă minusculă, înconjurată de vechi cruci de piatră cu inscriptii chirilice, alături de o fântână în care un fir de apă murmură fără oprire, a fost numită “Stella Maris”, după steaua care conduce la izbăvire marinarul sau pescarul pierdut în imensitatea apelor.

Când în 1938, în mijlocul lunii iulie, regina Maria se întorcea de la tratamentele urmate la Dresda, ştia că nu mai e nicio speranţă. Ajungând la Sinaia, se pare într’o stare de semicomă, se spune că avea în poşetă un bileţel pe care era scris: “Ingropaţi-mi inima la Balcic”.

După înmormântarea hollywoodiană organizată de regele Carol, care părea că doreşte să-şi răscumpere păcatele comportării aspre faţă de mama sa din ultimii ani, inima reginei a fost depusă în capela “Stella Maris” din palatul de la Balcic, închisă în două casete. Mai întâi una de argint de 561 grame, decorată cu 307 pietre pretioase, învelită cu drapelele naţionale ale Angliei şi României, care purta inscripţia:

“ALTETEI SALE REGALE PRINCIPESA MARIA A ROMÂNIEI, DOAMNELE ROMÂNE”

Această casetă era închisă într’o urnă de marmoră purtând crucea de la Sigmaringen şi coroana stilizată în forma literei M. Caseta era acoperită cu steagul de pe bricul “Mircea”, vasul cu care regele Ferdinand făcuse ultima sa călătorie în Grecia.

Insă inima reginei n’a rămas multă vreme la Balcic. In 1940, când România a pierdut Cadrilaterul, prinţesa Ileana, fiica ei favorită, a trimis un ofiţer, care a recuperat preţioasa încărcătură şi a adus-o la Bran.

Printesa Ileana povesteşte acest episod dramatic în memoriile ei, în modul următor:

“Când mama a murit, în 1938, a lăsat pe lângă testamentul său o scrisoare către poporul ei în care îşi explica o dorinţă pe care şi-a exprimat-o faţă de familia sa cu mulţi ani înainte. A cerut ca inima ei să nu fie îngropată în biserica de la Curtea de Argeş, unde erau toate mormintele familiei regale, ci să fie scoasă din corp şi să fie pusă într’o bisericuţă pe care o construise ea pe ţărmul Mării Negre.

Spunea că acolo ar fi mai accesibilă decât în mormântul regal; că tot timpul vieţii ei oamenii au putut să îşi aducă durerile şi dorinţele lor către inima ei, şi voia să fie aşa şi după moartea ei. Aşa că inima îi fusese dusă la Balcic, unde îşi avea palatul cel iubit de la malul mării, dar cruda hotărâre de la Viena, din 1940, dăduse partea aceea din România bulgarilor. Cu câteva ore înainte ca Bulgaria să ia în posesiune acel pământ pe care România fusese şantajată atât de pe nedrept să îl cedeze, credinciosul aghiotant al mamei, Generalul Zwiedineck, a luat caseta în care se găsea inima mamei şi a adus-o la Bran, unde am aşezat-o în mica noastră biserică de lemn. Mai târziu a fost săpată o capelă chiar în stânca din spatele bisericii. O cărare întortochiată cu scări urcă până la ea. Acolo am aşezat caseta care contine inima. Acolo stă deoparte, singură-relicvă uşor accesibilă tuturor.”

Castelul Bran era cealaltă reşedinţă preferată a reginei Maria. Acest castel a fost construit pe un promontoriu stâncos de către Cavalerii Teutoni în secolul XII pentru apărarea Tării Bârsei împotriva atacurilor venite de la răsărit. In acelaşi timp, castelul controlează trecerea între Muntenia şi Transilvania, de-a lungul văii înguste prin care şerpuieşte râul Turcu, aşa că a fost multe secole un post de vamă important. Construcţia, realizată numai tinând cont de necesităţile strategice, are ziduri până la doi metri grosime şi coridoare şi camere întortochiate, care urmăresc profilul stâncii pe care este aşezat.

Prinţesa Ileana, ca şi mama ei, era îndrăgostită de castelul de la Bran. După cum povesteşte în memoriile ei, când era copil, îi plăcea să stea

“la una din ferestrele din turn, privind norii de praf de pe şosea, ce anunţau apropierea vreunui oaspete aşteptat la castel şi mă simţeam ca sora Ana din povestea lui Barbă Albastră, când îi vedea venind pe fraţii ei. Uneori, când eram mică, în timp ce o aşteptam pe mama, mă încânta foarte mult faptul că în norul care anunţa sosirea ei se produceau din când în când scânteieri bruşte. Erau razele de soare care atingeau metalul strălucitor de pe capota Rolls-Royce-ului cu design special care îi plăcea atât de mult”.

Castelul, care după reîntregirea României, nu mai prezenta niciun interes strategic şi reprezenta o povară financiară, a fost oferit de oraşul Braşov reginei Maria, care, ca şi în celelalte reşedinţe, a învestit mulţi bani, multe idei şi mult gust pentru a-l restaura, moderniza şi a-l face locuibil. La moarte ea l-a lăsat prin testament fiicei preferate, prinţesa Ileana.

Era deci normal ca inima reginei să-şi găsească odihna definitivă lângă acest castel la care ţinuse atât de mult.

Numai că vremurile de război erau foarte dificile, iar după război a fost şi mai rău.

Tot prinţesa Ileana povesteşte:

“…în toamna anului 1947… Continuam să plănuiesc viitorul. Mulţumită generozităţii unui industriaş bogat, am început să construiesc în curtea spitalului o micuţă capelă, care semăna exact cu cea a mamei mele din Balcic. Acolo am planificat să aşez inima mamei mele, aşa încât să rămână pentru totdeauna în Spitalul Inima Reginei, care fusese dedicat memoriei ei. Am găsit un pictor talentat care să realizeze frescele.”

Insă lucrurile aveau să se petreacă altfel. La numai câteva luni, regele a fost forţat să abdice şi întreaga familie regală e obligată să se expatrieze.

Prinţesa Ileana descrie astfel acest moment de dramatică despărţire:

“Incă odată a rămas Mircea** să fie singurul păzitor al casei noastre. De data asta inima mamei lui, aflată în stânca de peste valea îngustă, îi ţine companie. Am vrut să o luăm cu noi, dar sarcofagul de marmură era atât de bine cimentat în stâncă încât nu am putut nici să-l deschidem, nici să-l mişcăm. Apoi m-am gândit că poate era dorinţa mamei ca inima să rămână cu poporul ei, în pietrele şi pământul românesc. Deşi noi toţi trebuia să plecăm, ceva din ea şi din fiul ei mai mic rămânea; un simbol al dragostei şi credinţei pe care nici o putere de pe pământ nu le poate distruge.

Am îngenunchiat împreună cu Anton şi copiii pentru ultima dată la altarul unde era inima şi ne-am rugat adânc în tăcere. Atunci mi-am promis solemn că oriunde aş merge voi încerca să-mi continui munca; mi-am promis că, deoarece în inima mea era încrustată imaginea României, viaţa mea va rămâne în continuare dedicată ei.”

Versiunea oficială spune că “taina desăvârşită a fost descifrată de directorul muzeului care a descoperit ascunzişul inimii din casetă”. Aşa că în 1970 cutia de metal a fost transportată la Muzeul National şi astăzi poate fi văzută în tezaurul expus la subsol.

Urna de marmură, asezată în spatele grilei metalice, străjuită de o cruce cu inscripţii chirilice săpate în piatră, se găşeste tot în stânca din preajma castelului Bran, lângă pajiştea mărginită de râul Turcu.

* * *

Trikomo este un sătuleţ din zona de nord a Ciprului, care se găseşte la vreo douăzeci de km de Famagusta. De fapt nici nu se mai cheamă aşa de mai bine de treizeci de ani, pentru că după separarea insulei într’o zonă turcă şi o zonă greacă în 1974, toţi locuitorii greci au fugit. Au fost înlocuiţi de alţi refugiaţi, de data asta turci, care veneau dintr’un sat de lângă Larnaca. Aşa că locuitorii turci l-au botezat “Yeni Iskele” – Noua Skala, în amintirea satului părăsit. Poate şi pentru ca să uite că aici s-a născut celebrul general Grivas, fondatorul organizatiei EOKA, ce urmărea alipirea Ciprului la Grecia.

In orice caz, satul Trikomo, deşi se găseşte foarte aproape de mare, o mare albastră cu reflexe argintii, ca în filme, arată mai degrabă ca o aşezare din mijlocul Dobrogei, “écrasé par le soleil” şi năpădită de praf.

Când în fine, prin luna Decembrie/ Ianuarie vin ploile atât de aşteptate timp de zece luni, satul înoată timp de câteva zile în glod, altă calamitate.

Vizitasem acum câţiva ani acest loc, unde locuiesc nişte prieteni turci ciprioţi pe care îi cunosc de mai bine de treizeci de ani şi care au fost “repartizaţi” aici. Şi care tot mai plâng după casa lăsată “dincolo”, la fel ca şi prietenii mei ciprioti greci din Limassol, care plâng după casa lăsată la Famagusta.

Singurul obiectiv artistic interesant din acest colţ pierdut de lume, în afara picturilor străvechi ale unei biserici ortodoxe, mai tot timpul închisă, este minuscula capelă St. James, aflată în mijlocul unei întretăieri de drumuri, încercuită în permanenţă de baletul camioanelor, care se dirijează spre staţia rutieră vecină.

Această capelă, înconjurată de câţiva palmieri plantaţi de curând, la aproape un metru sub nivelul şoselei înconjurătoare, are un aer cunoscut. Este copia fidelă a capelelor reginei Maria de la Balcic şi Bran!

Mai bine zis, originalul, pentru că o placă metalică, aşezată în faţa capelei, precizează în engleză şi turcă: “Capela St. James (secolul XV)”. Inscripţie laconică, şi care nu spune mare lucru despre cei care a construit-o!

Era pe vremea când Cipru mai era încă o insulă veneţiană, cea mai avansată posesiune a Serenissimei în Mediterana.

Pe vremea aceea, Sandro Boticelli o picta pe Simonetta Vespucci – al cărei frate a marcat geografia lumii pentru eternitate – sub trăsăturile zeiţei Venus, despre care mitologia antică spune că s-ar fi născut în Cipru. Numai că Sandro nu-şi închipuia că, după ani şi ani, zeiţa pe care el o imaginase ieşind din spuma mării va deveni, reprodusă de mii de ori, vectorul publicitar de pe cutiile de rahat, una dintre specialităţile gastronomice ale insulei.

In acelasi timp, la alt capăt al lumii otomane, Stefan cel Mare construia câte o biserică după fiecare victorie asupra turcilor. Turcii care, câtiva zeci de ani mai târziu, urmau să ocupe insula Afroditei, punând astfel prima piatră a convieţuirii între biserici şi moschei, care sunt obligate să se suporte de mai bine de cinci secole.

La fel ca şi în grădina reginei Maria de la Balcic, unde vila principală, pe care o străjuie un minaret copiat după moscheiele turceşti din regiune, se găseşte la o aruncătură de băţ de capela construită după modelul cipriot.

Oare cum a cunoscut regina Maria, sau arhitectul ei de la Balcic, această minusculă capelă, cu proportii perfecte, construită acum cinci secole şi devenită mai târziu lăcaş ortodox? Mister…! Cândva voi încerca să-l dezleg prin biblioteci cu hrisoave prăfuite.

Dar, deocamdată, am ocazia să visez la culmile înzăpezite ale Carpatilor, aşezat pe o bancă de piatră, în mijlocul mulţimii care forfoteşte într’un sat de câmpie, pierdut pe o insulă, în inima Mediteranei.

Note:
*Cuvintele unei binecunoscute romanţe, interpretată cu mult dor de Ioana Radu
** Fiul cel mai tânar al reginei Maria, decedat la vârsta de trei ani la Bucuresti, câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în Capitală, în timpul Primului Război Mondial

SERVICE APRES VENTE

Se pare cà, dupà moartea regelui Ferdinand, în anii primei domnii a regelui Mihai, încă un copil, regina Maria se temea de posibilitatea unei lovituri de Stat militare, preparată în ascuns de mareşalul Averescu. Din aceasta cauza, şi pentru a pregati o eventuala retragere rapidă, regina Maria a profitat de un un voiaj in Mediterana pentru a lua contactul cu autorităţile cipriote, insulă pe atunci colonie englezà. Cu ocazia acestei vizite, regina ar fi descoperit această capelă. In acelaşi timp ea a achizitionat şi diferite piese antice cu care a decorat grădina reşedinţei sale din Balcic.