Cititorul are în faţă o carte (Ion Murgeanu: ISUS) scrisă nu în urma conspectării Bibliei, a Noului Testament în special (aceasta ar fi avut cu totul alt ton şi altă structură), ci, se vede de departe, cum şi mărturiseşte autorul fără însă a face mare caz din asta, în urma unei asumări personale, rod al unei trăiri interioare a Evangheliei, în urma unei fericite convertiri, rod al plămădirii liturgice a Veştii celei Bune primite în atmosfera catarctică a chinoniei sacramentale; am aflat lucrul acesta de la însuşi autorul care mi-a spus cu smerită bucurie: el merge duminica la Biserică; altfel nu l-ar numi în textul său pe Iisus Hristos, Mântuitorul, dovedind astfel nu o luare de cunoştinţă a naraţiunii evanghelice la nivel intelectual, ci o circumscriere deliberată, în norma credinţei, regula fidei – ce a caracterizat tradiţia creştină din epoca apostolică până azi. Lucrul acesta se vede şi din scrierea pronumelor referitoare la Iisus Hristos cu majuscule, fapt care în general, este la libera alegere a celui ce scrie despre Iisus, dar care la cei ce scriu din/cu credinţă devine un fel de regulă neimpusă din exterior.
Se vede că drumul lui Ion Murgeanu spre Emaus începuse înainte ca el să-l fi realizat. Cum zice frumos Fericitul Augustin: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”.
Scriitorul nu se sfieşte în naraţiunea lui să integreze în mod semnificativ şi armonios texte biblice, nu neapărat în ordinea cronologică oferită de evanghelişti, uneori reproduse mot-a-mot după Evanghelii, dar ca şi cum ar fi ale sale. Dacă n-am şti textul în stilul neotestamentar n-am realiza că autorul se serveşte copios din acele texte. Dar nu se vede nici o ruptură între textul şi stilul luat şi naraţiunea lui Ion Murgeanu. Integrarea este perfectă. S-ar părea că în mod reciproc, undeva, pe o cale de mijloc evanghelistul şi cu autorul nostru se întâlnesc. Dar nu. O lectură atentă a cărţii arată altceva. Integrarea armonioasă este unilaterală. Ion Murgeanu a intrat în stilul evanghelistului şi nu invers; într-un fel, cum spunea Sf. Pavel galatenilor „Nu trăiersc eu ci Hristos trăieşte în mine”; sau cum însuşi autorul o afirmă: folosirea textuală a Evangheliilor „ a fost ca o cuminecare, o împărtăşire pe drumul lung al însoţirii cu Iisus…am dorit să rămânem în El iar el să rămână în noi”.
Se vede aici o cucerire a noului evanghelist către vechiul, şi desigur a ambilor către Hristos. Acesta este evenimentul şi realitatea, noutatea ce stă la baza cărţii şi dincolo de ea.
Continuitatea cu stilul scripturistic, surprinzător nu este întreruptă nici măcar acolo unde autorul intervine cu propriile sale interpretări ale textului originar sau cu interpretări ale tradiţiei ortodoxe vii pe care o exprimă.
Iată una ce merită atenţie: Aflându-se pe cruce în momentele culminante, finale ale patimii, Hristos rosteşte: „Săvârşitu-s-a!” şi autorul observă pe drept cuvânt şi inspirat: Nu zice „S-a sfârşit”, pentru că nu s-a sfârşit nimic; totul abia începe; ci zice „Săvârşitu-s-a!”, în sensul împlinirii celor scrise despre El.
Adevărate lecţii de studiu şi exegeză a Noului Testament sunt şi paginile unde Ion Murgeanu explică plecarea sfintei familii în Egipt, legătura între învierea lui Lazăr şi învierea lui Hristos, odată cu pertinente reflecţii despre moarte prilejuite de interpretarea episodului cu învierea fiului văduvei din Nain ( cap. „Învierea morţilor”), apoi paginile unde explică diferenţa dintre Iisus şi Hristos în adresarea noastră către Mântuitorul potrivit ipostazelor în care Fiul lui Dumnezeu s-a aflat trecând prin diferitele evenimente ale lucrării sale mântuitoare, fără însă ca această diferenţă să introducă o separaţie în persoana sa teandrică, sau cele unde comentează drumul ucenicilor spre Emaus şi felul cum se aplică acest drum la noi înşine şi multe altele.
Dacă teolog este cel care se roagă, după definiţia patristică, vedem că Ion Murgeanu este teolog şi în sensul acesta şi în cel academic de interpret şi explicator. Al doilea însă nu poate fără primul.
Numai gândirea la Iisus în rugăciune poate produce texte de asemenea sensibilă şi înălţătoare frumuseţe aşa cum găsim în volumul de faţă.
Citind felul cum Ion Murgeanu descrie întâlnirile dintre Iisus cel înviat şi Maria Magdalena, numită „Mireasa Învierii”, am impresia că-l recitesc pe Rilke în poemul său celebru dedicat aceleeaşi Maria din Magdala.
Predicare de la amvonul sufletului său către cititori deci mărturie a propriei credinţe în Dumnezeu, curs de teologie a Noului Testament, desfăşurat în maniera proprie a autorului dar întemeiat pe Tradiţia Ortodoxă, cu interferenţe în mistica şi spiritualitatea creştină, Viaţa lui Iisus reprezintă un eveniment literar şi spiritual în acelaşi timp. De aceea el trebuie celebrat cu bucurie duhovnicească.
Cartea trebuie citită odată în întregime fără întrerupere, şi a doua oară, fragmentar în fiecare zi câte un capitol.
Zodii în cumpănă 