Visul meu din beci

Eram la “secret” de mai multe săptămâni într-unul din subsolurile ascunse ale Minis-terului de Interne din Bucureşti. După o serie de interogatorii mai mult sau mai puţin blajine, după intimidări sau vorbe mieroase purtate pe buzele aspre ale anchetatorilor mei, după plimbări prin culoare necunoscute cu ochii legaţi, după diverse suişuri calculate pe scara unei strategii psihologice preparate cu o dibăcie diabolică, după o şedere într-altă celulă de ciment cu trei alţi “reţinuţi” şi o penibilă aşteptare de sentinţă, reuşisem să mă obişnuiesc cu tăcerea impusă şi ob-scuritatea ca în gropile lor de hibernare, cârtiţele. Toţi cei de la “Secţia a doua” eram în situaţia de cârtiţe: galeria era lungă, cu uşi ferecate pe dreapta şi pe stânga şi totul în culoarea gri-pământiu, ca un mormânt. După o frugală estimare, ar fi fost cu totul 25 sau 30 de uşi, deci tot atâtea celule pe culoarul principal: apreciam că efectivul “reţinuţilor” ar fi fost în jur de o sută de suflete. Dar suflete tacite, înspăimântate de împrejurări similare mie…

Eram, deci, la “secret” în aşteptarea unor evenimente lesne de prevăzut: ori proces ori transfer într-altă zonă la fel de secretă. Unii intuiau “Canalul”, alţii preve-deau Jilava sau Aiudul, închisori grele, de unde nu se ieşea decât pe targă sau în coş-ciug dacă, evident, corpul suferind sau mort ar fi avut autorizaţia necesară pentru a de-păşi porţile bine ferecate ale închisorii… Cei executaţi, ca de pildă în “Valea Piersicilor” din Jilava, dispăreau fără urmă: umbla vorba că trupurile lor erau transportate la crema-torii. Crematoriile socialismului! Ca la Auschwitz! Ca la Dachau! Ca la Crema-toriul Cenuşa din Bucureşti, unde cei care urcau sau coborau dealul de la poalele li-ceului Gh. Şincai şi vecin cu “Valea plân-gerii” şi Cimitirul Bellu, vedeau deseori ieşind fum negru din coşurile edificiului macabru fără ca pe aleea ce-l preceda să fie arborate drapelele negre ori să vadă ceremonii de doliu. Elevii şi profesorii liceului “Gh. Şin-cai” asistau fără voie la enigmaticul pro-cedeu fără să poată înţelege rostul lui. Până într-un zori de zi, când, la un viraj forţat, uşa din spate a unui camion rulând cu mare viteză s-a deschis şi câteva trupuri despuiate au căzut pe caldarâm. Spectacolul a fost oribil, mai ales că panica celor ce însoţeau camionul morţii nu a putut fi mascată în ochii celor din tramvaiele urcând sau cobo-rând coasta Crematoriului.

În perspectivele sumbre şi alături de cer-titudinile deşarte, se scurgeau zile şi nopţi. Iarna începuse să se simtă cu toate zidurile groase durate astfel ca să nu se audă şi să nu pătrundă nici un zgomot, nici o şoaptă. Pentru noi, exteriorul era mut, inexistent, orb şi limitat numai la aduceri aminte. Dar natura era mai puternică şi mai imaginativă decât orice barieră, mai ales când ea creează un fel de suprasimţ, care naşte în om şi capacităţi nebănuite şi care-l fac să simtă, să audă, să comunice, să pipăie şi să între-zărească elemente altminteri insesizabile. Simţeam fulgii de zăpadă, bătaia vântului, simţeam soarele, ziua, fără să avem contact direct cu toate aceste elemente ale exte-riorului. Le simţeam altminteri numai cu facultăţile obişnuite şi le împărtăşeam cu trupul nostru, subtil, în toată plenitudinea lor. În ce mă priveşte, constatam cum se dezvoltă, cresc şi se multiplică simţuri aproape paranormale, fără a le putea localiza locul şi anvergura în propria fiinţă. Totul se petrecea ca visul, ca imaginaţia silită de nevoia de a inventa, ca senzaţia de frică ori prezumţie, determinate de factori neştiuţi. Azi s-ar zice că e rodul reacţiilor bio-chimice, al circuitului helicoidal ADN, ori al facul-tăţilor paranormale: totul era posibil, în afară de explicaţiile logice! Senzaţiile erau ca ale unui radar invizibil pe care nu-l puteam nici controla, nici amplifica, mai puţin ascunde îndărătul realităţilor seci care ne înconjurau. Ca şi unii dintre vecinii de celulă, constatam că mă transform într-un fel de nălucă ori spiriduş care se desprinde din materialul uman pentru a trece prin ziduri şi a gusta timpul de afară!

Mama avea în valorile ei profunde, unda unor mistere ancestrale moştenite, pesem-ne, din seminţiile bucovinene care-i dădeau calităţi traduse prin capacitatea predestinării, a prezumţiei şi a legăturilor dintre cunoscut şi necunoscut: calităţi şi valori excepţionale! În nenumărate ocazii, părerile ei erau acte conştiente vizavi de fapte ce urmau să se petreacă peste o zi sau două, sau într-un viitor foarte apropiat. Tata avea încredere totală în opiniile, în modul ei de a gândi şi materializa evenimente ce ar fi părut alt-minteri de neconceput. Desigur că în sân-gele ei, în cugetul ei, în mecanismele neştiute ale esenţei umane, ea purta chintesenţa unui neam peste care au trecut aspre suferinţe şi grele încercări de viaţă de-a lungul multor secole de istorie.

În lumina interpretărilor izoterice ori me-tafizice de azi, sensibilitatea ei era rodul unor capacităţi înnăscute ale căror valori depăşea media umană. Intuiţiile ei erau realităţi. Visu-rile ei, prevestitoare de evenimente verifi-cate. Sentimentele ei – ca şi resentimentele ei! – puternice. Când tata spunea admirativ că “o supă a Paraschivei face mai mult decât toată literatura mea”, el îngloba sub ima-ginea gospodărească o serie întreagă de calităţi şi valori sublime. Se pare că la chip şi statură mă asemănam cu tata. Poate că era expresia de politeţe a unor spirite care ar fi voit să mă flateze: e posibil! Dar când mi-am dat seama – şi asta destul de târziu – că existau unele trăsături din valorile meta-fizice materne şi unele capacităţi de depăşire a unui nivel comun în ceea ce priveşte relaţia spirit-materie-energie şi oarecare posibilităţi devinatorii, m-am simţi mult mai apropiat de sfera disciplinelor unde necunoscutul poate fi sondat printr-alte mijloace decât cele obişnuite.

În celula din fundul culoarului “Secţiei a doua” unde zăceam, era, la ora prânzului: o supă incoloră şi o mâncare fără gust. Is-prăvind de mâncat, eu şi cei trei tovarăşi de celulă, am aţipit pe scândurile numite pat comun. Mulţumeam providenţei că tre-cuse cu bine prima jumătate a zilei, fără in-terogatorii sau alte şicane uzuale. Adorm… Un ciocănit în uşa metalică mă face să mă ridic. Clincănit de chei… Uşa se deschide şi un ins în uniformă militară întinde ară-tătorul mâinii drepte pe rând spre noi: con-form dispoziţiilor noi, trebuie să ne spunem numele în şoaptă, iar cel “chemat” urma să iasă pe uşă… Îmi spun numele: degetul ară-tător mă cheamă afară. Urmez paşii lui, dar încadrat de alţi doi militari în papuci de pâslă: era tertipul practicat pentru a nu se putea identifica mişcările de pe culoarele subsolului. Parcurg culoarul cunoscut dintr-alte “ieşiri” la interogatoriu, apoi sunt împins spre dreapta pe un alt culoar-galerie total necunoscut. În fundul acestui parcurs se desluşea o uşă deschisă dând spre o încăpere slab iluminată. Pe măsură ce mă apropiam, vedeam desenându-se o masă-birou în ge-nul celor ce se găseau pe la percepţiile fis-cale sau prin gări. Pe biroul respectiv ve-deam un geamantan: era geamantanul albastru, identic celui ce-l dusesem lui tata la prima vizită ce i-am făcut-o pe când era în Lagărul de la Târgu-Jiu. Militarii se o-presc la uşă, lăsându-mă să intru în încă-perea slab iluminată, unde, de partea opusă a biroului, şedea un gradat. Acesta îmi face un semn mut să deschid geamantanul: îl deschid şi, ridicându-i capacul, văd o hârtie pe care era scris “E pentru tine, Barule, ca să nu-ţi fie frig, că o să mai stai un timp acolo.” Peste cele câteva obiecte de îm-brăcăminte, era aşezată o creangă mică de brad. Imaginea dispare. Încă dorm.

Un ciocănit în uşa metalică mă face să mă ridic deodată cu ceilalţi. Clincănit de chei. Sunt uluit: cu câteva minute mai îna-inte scena se petrecuse aidoma! Un ins în uniformă militar întinde arătătorul mâinii drepte pe rând spre noi. Fiecare rosteşte încet numele întreg. Îmi spun numele: dege-tul arătător mă cheamă afară. Sunt, într-adevăr, încadrat de trei militari în papuci de pâslă. Totul era de astă dată real, dar ur-mând cu fidelitate cele intuite cu câteva mi-nute mai devreme. Visasem şi visul era acum realitatea cea mai tulburătoare. Într-adevăr, vedeam ceea ce vă văzusem în visul meu ciudat. Viziune? Presimţire într-un scenariu de iluzii? Anticipare paranormală sau isterie spontană?! Nu-mi puteam explica, deşi par-curgeam cu o exactitudine uimitoare traseul deja cunoscut.

Viziunea mea fantastică devenea, cu fiecare pas făcut, o uluitoare realitate. Des-copeream acum cu ochii mei camera slab iluminată, cu masa-birou aidoma celei vă-zute, pe care era geamantanul albastru, închis. Gradatul mi-a făcut, realmente, semn să-l deschid…

Am apăsat cele două clape ale în-chizătorii şi am ridicat capacul, înfrigurat. O foaie albă cu ceva scris zboară din gea-mantan pe podea. Cu un gest scurt, gradatul ridică hârtia, ascunzând-o într-un sertar. Nu descopăr decât creanga de brad şi cele câteva haine de iarnă.

Dar mesajul văzut în visul meu vedenie îl înţelesesem prea bine, ştiind acum că voi mai rămâne o bună bucată de vreme între zidurile reci…

Era o zi de decembrie. Visul meu deve-nise un adevăr mai mult decât surprinzător pentru sufletul meu. Fusesem pentru un moment în legătură cu ai mei, dincolo de orice explicaţie sau interpretare.

Ştiam acum că voi mai rămâne, dar unde, în ce loc?

Probabil că la acea dată anchetatorii mei nu aleseseră încă viitorul meu loc de odihnă forţată.

Baruţu T. Arghezi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s