Despre Paul Sterian s-a mai scris în paginile Zodiilor, am publicat şi versuri inedite. Ne vom referi azi la o plachetă de versuri cu totul specială: Al Sfintei Cuvi-oase Paraschiva cea Nouă Acatist, de Paul Sterian, publicată în anul 1931. Critici ai vremii au considerat volumul o “plachetă lipsită de valoare literară”. Mai mult, G. Călinescu, criticul doritor să parvină şi să impresioneze printr-o bine marcată grando-manie şi noutate conceptuală, interpretativă, critică, proprii lui – el a urmărit, fără preget, toată viaţa sa un fotoliu de glorie literară, recunoscută ca atare, opiniile sale vor fi însă înlocuite de critica ulterioară a unor condeie autorizate, lipsite de subiectivism şi de erec-teism -, în a sa Istorie a literaturii ro-mâne de la origini până în prezent, îl încadrează în capitolul Ortodoxişti, din care, în fapt, îl exclude, violent, şi pătimaş, din prima frază referitoare la el, scornită după ureche sau după cine ştie ce absconse interese: “Evreu, Paul Sterian parodiază cu maliţiozitate ortodoxismul în versuri dada-iste…”, şi îi acordă o valoare minoră.
Iată un modus operandi al lui Călinescu, prin denunţări: “evreu”, căci denunţare a fost, denunţătorul neaducând nici o retrac-tare a ei nici după ce fapta sa fost oficial infirmată; conducerea statală din acel timp odios şi-a însuşit această denunţare şi a trecut-o, orb-berbeceşte în “Fişa alcătuită lui Paul Sterian de serviciul mobilizării din Ministerul Economiei Naţionale”, unde Paul Sterian lucra atunci- sub menţiunea: “ori-gine etnică evreiască”.
Desigur, Paul Sterian avea să dovedească originea sa (română) – producând actele oficiale şi documente istorice vechi de mai multe secole -, dar nu ca o desvinovăţire, ci, exclusiv, ca veneraţiune pentru adevăr. El cunoştea – fără’ndoială -, volumul de mare importanţă socială, L’Honneur d’ętre Juif, alcătuit de un colectiv de aca-demicieni francezi. Dacă originea sa ar fi fost semită, Paul Sterian ar fi răspuns în numele acestei onori.
Erori, intenţionate sau nu, sunt puzderii, pleavă ce se împrăştie pe unde cade şi ca orice pleavă, dispare când îi vine vremea. Pentru cei ce nu cunosc cuprinsul acestui volum, notez că printre personalităţile ce au avut onoarea să fie consideraţi evrei figu-rează şi sculptorul român… Constantin Brâncuşi!
Lăudabilă este aprecierea pe care o sem-nează Perpessicius, criticul ce aduce sub pana lui toate publicaţiile vremii, el nu putea pierde din vedere noua plachetă a lui Paul Sterian, despre care notează: “D-l Paul Ste-rian reînvie în poemul său Acatist o prea venerabilă tradiţie a bisericii şi a literaturii religioase; … reuşita d-sale se vede şi într’un pasaj luat dintr’un icos împletit în imagini autohtonizate; … poemul continuă în aceas-tă adorare enumerantă … o susţinută revăr-sare de poezie devotă”.
Constantin Noica, filosoful activ în cro-nicile literare ale acelei vremi, în una din cronicile sale – frecvente între anii 1927-1929 -, în care prinde sub pana lui revista Gândirea din anul IX, nr. 3, scrie: “Literatura acestui număr din Gândirea este cea obiş-nuită. O singură bucată de proză, bineînţeles bună, a d-lui Cezar Petrescu; încolo, ver-surile d-lor R. Han, V. Ciocâlteu şi Paul Sterian. La ‘Idei, Oameni şi Fapte’, o însem-nare interesantă a d-lui Mircea Eliade”; poe-zia lui Paul Sterian nu era, deci, nici măcar interesantă. Este adevărat că Acatistul încă nu fusese publicat, dar nici după publicarea lui, Noica nu a găsit nimic de spus despre el. Rezerva lui Noica, ar putea fi, parţial, explicabilă: era coleg de generaţie cu Paul Sterian, coleg cu el la Asociaţia Criterion (sau Grupul Criterion), al cărui promotor a fost Petru Comarnescu, iar din punct de vedere religios, necreştin, el a ales poteca politică a struţului.
Noica “nu e credincios”. “O mărtu-riseşte singur”, ca şi Alexandru Davila cu care vrea să se asemue; “sufletul” său nu se deschide “destinderii creştine”: “Mă întrebaţi dacă sunt credincios?”, îşi pune omul Noica întrebarea, fără ca aceasta să-i fi fost pusă de cineva, ci numai ca să poată răspunde: “Nu, nu sunt. Respect religia pen-tru că o consider o nevoie a sufletului ome-nesc: dar pe aleşii ei, pe popi, nu-i respect, căci sunt foarte mulţi ticăloşi”. Vană moti-vaţie şi ilogică.
Aceasta fiind atitudinea de vieaţă a omului Noica, este fata morgana, chip mor-ganatic de oază în deşert, socotinţa scăpată lui Noica dintr’o tolbă magică, socotinţă pe care, ca să rămână în acest text, o cităm: “Introducând ideea de Dumnezeu în ştiinţă, fenomenele vor căpăta o bază metafizică, adevărul relativ se va integra în cel absolut şi cosmosul se va rotunji armonios” (Con-stantin Noica, Semnele Minervei. Publi-cistică I, 1927-1929, Ediţie îngrijită de Ma-rin Diaconu, în cap. Sinteză religioasă, p. 115).
Pentru Paul Sterian, “cântare ce se re-cită în picioare”, Acatistul este “căutarea patetică a eului”. O “căutare” irumptă în sufletul lui de când era copil de 14 ani, cum singur ne spune, cu multa dulce duioşie a amintirei trecută în lumea basmelor:
“A fost odată un băiat de patrusprezece ani. Din rafturile bibliotecii părinteşti a smuls într’o bună zi din acel fericit an o carte. Conţinutul ei: doctrina materialismului. Autorul Büchner. Adolescentul a luat-o în mână cu multă curiozitate. A cântărit-o: era groasă şi grea. A suflat praful de pe ea. A deschis, cu sfială, prima pagină. A citit două rânduri. A închis-o la loc şi a pornit razna pe stradă, spunând cu voce tare, de se uitau trecătorii uimiţi: Am să scriu eu o carte în care să dovedesc că Dumnezeu există!”.
Dacă Mircea Vulcănescu – apropiat de Paul Sterian printr’o veche prietenie din vremea facultăţii – se referă la acest mo-ment când, despre Paul Sterian, scrie: “a trăit la un moment dat, o experienţă duhov-nicească autentică”, nu avem nimic de zis; dar dacă se gândeşte că acest “la un moment dat” a fost ceva trecător în viaţa spirituală a lui Paul Sterian, atunci, Mircea Vulcă-nescu greşeşte grav, judecata lui este întu-necată. Paul Sterian a fost în toată viaţa lui spirituală un ales creştin ortodox ce nu s’a desminţit niciodată, ca Sandu Tudor.
Despre Sandu Tudor (Alexandru Teo-dorescu), o caracterizare lapidară a lăsat Gala Galaction în însemnările sale din Jurnal:“25 noiembrie 1927. Sînt în Bu-cureşti de o săptămână. Plutesc şi azi între Bucureşti şi Chişinău. În Chişinău, duc o viaţă încordată şi combativă. Mă lupt să fac cetăţeni ai împărăţiei lui Isus Christos pe nişte tineri în majoritate cu totul analfabeţi evanghelici. Am luat cu mine să mă ajute pe poetul Sandu Tudor, un suflet cu devo-ţiuni aspre, dar cu perseverenţă promi-ţătoare”. Pe atunci, Sandu Tudor avea 28 de ani. Se născuse la Bucureşti în anul 1899. La 49 de ani, va deveni călugăr sub numele de Agaton, în Mănăstirea Antim din Bucu-reşti, unde însufleţeşte Rugul Aprins, o grupare duhovnicească ale căror baze au fost puse în 1945 de stareţul Mănăstirei Antim, Vasile Vasilachi. Aceasta a fost imediat după terminarea războiului dezas-truos pentru România.
Prezent, de la întemeierea Rugului Aprins, a fost şi Paul Sterian. Iată cuvintele scrise de Rev. Dr. Vasile Vasilachi despre Paul Sterian: “Scriitorul Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, des-văluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi”.
Despre Mircea Vulcănescu – acesta a aderat mai târziu la Rugul Aprins -, Rev. Dr. Vasile Vasilachi, în amintirile sale, scrie: “încă tânăr excela ca scriitor şi filosof”. Era deci, în acei ani, departe de “cugetările Sfinţilor Părinţi”. Cum departe a fost de putinţa de a înţelege pe Paul Sterian. Din această neputinţă au ieşit judecăţile de valoare – strâmbătăţi până în miezul lor strâmb, căci, după cum spunea Neculai Costin, Cronicarul, nu poate să fie umbra dreaptă de va fi strâmb lemnul ce aruncă umbra – proferate de Mircea Vulcănescu când a adus în ocularul său (intim) figura lui Paul Sterian (am spus intim, pentru a ocoli orice comentar faţă de omul căruia toţi românii suntem datori să-i purtăm respect total şi o pioasă amintire).
Toţi criticii vremii, şi cei de mai târziu, au trecut cu nepricepere peste valoarea, mare, a operei lui Paul Sterian, în deosebi peste Al Sfintei Cuvioase Paraschiva Cea Mare Acatist, ca operă de sine stă-tătoare.
Încercările, neizbutite, făcute pe “la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut”, de un Ovid S. Crohmălniceanu şi un D. Micu, – sau de mult zgomotosul Vigil Ierunca, zece ani mai târziu -, sunt, toate, scrise pe un podium literar, improvizat de neavizaţi par-tinici ai unei alte indefinite concepţii, ele sunt şi rămân cu totul departe de ceea ce s’a vrut a fi “o revalorificare a poeziei ortodoxe a lui Paul Sterian”, cum o priveşte Victor Durnea. Ticăloasă este intervenţia făcută de Alexandru Sahia – pe atunci tânăr redac-tor al jurnalului Rampa –, prezentându-l pe Paul Sterian, după ce se publicase Al Sfintei Cuvioase Paraschiva Cea Nouă, “un poet lipsit de talent”, care “se poate întâmpla să fie pătruns de ortodoxismul pe care îl îm-parte pe toate cărările, dar lipsa lui de talent l-a făcut să se exprime ciung”, şi îi cere lui Paul Sterian să-şi renege “calitatea de ortodox”, fără să aibă habar, nătângul incult ce era acel Alexandru Sahia, că ortodoxia nu este o “calitate”, ca aceea a unui pantof, pe care, dacă îţi place îl încalţi, dacă nu, îl laşi; dacă am menţionat pe Alexandru Sahia – a cărui concluzie, la scrisele sale, se cere, pentru ce se va spune mai departe, a fi citată: “… în fauna literelor româneşti, s’a petrecut o minune spirituală, un ortodox a devenit futurist”-, este, pentru că, recent, Victor Durnea, ocupându-se de Cazul Paul Sterian. Ortodox şi futurist (România literară, Nr. 29/27 iulie 2007), afirmă că “De la poziţia acestuia (adică a lui Alexandru Sahia, n.n.) deci, se cuvine să înceapă dis-cuţia”. Bună şi dreaptă este zicala: “Spune-mi cu cine te aduni şi-ţi voi spune cine eşti”, în cazul de faţă ea ne scuteşte de a ne spune cine este acest Victor Durnea. Este însă cazul a spune că acel “tânăr” Alexandru Sahia a fost împins, la mârşava sa inter-venţie critică, de chiar G. Călinescu, în umbra căruia s’au mai găsit şi alţii.
O asemenea nemernicie nu putea ră-mâne fără răspuns. Paul Sterian “răspunde” lui Alexandru Sahia că în numitele păreri exprimate în jurnalul Rampa, “domnişorul ne-a arătat că nu ştie nici ce e ortodoxie, nici futurism, şi mai ales în ce constă su-doarea de sînge a lui Hristos în Getsemani”; punându-şi sieşi întrebarea: “Va fi fiind adevărat că în forma canonului pe care, după strălucitul exemplu al lui Sandu Tudor, cel ce, după atâtea veacuri de uitare, a reîn-noit cântarea ce se recită în picioare, aca-tistul, ai încercat exaltarea extatică, după cum încerci să descoperi în banalul fapt divers, în metoda reportajului, atât de dispreţuită, metafizica faptului divers, aceeaşi exaltare a duhului, aceeaşi încon-tinuă mirare şi proslăvire a vieţii şi a cos-mosului? Domnule Duh, să am iertare, dar dacă recunoşti unitatea metafizică a inspiraţiei noastre literare, nu înţeleg cum nu poţi vedea, obiectiv, unitatea spiritului modern al poeziei aşa-zis futuriste cu tradiţia milenară a creştinismului. Ce altceva în-seamnă paradoxul liniei simple, primitivis-mul unui suflet complicat, patriarhalismul şi liniştea unui suflet în vecinic război cu lumea, naturaleţa prăpastiei înfiorătoare, jocul şi candoarea unui suflet aspru, ten-siunea tăcută, dar teribilă metafizică, halu-cinaţia obiectivă a duhului, apocalipsul într’un cuvânt, extazul este caracteristica amânduror tendinţe, care nu sunt decât una şi aceeaşi, căutarea patetică a eului” (cita-tele, după Victor Durnea, loc. cit.).
În exegeza încercată de Marin Diaconu, în 2001, asupra operei lui Paul Sterian, printre altele, acesta scrie: “Deschiderea către absolutul divin prin poezie creştin-ortodoxă a fost cea dintâi şi definitorie cale, care l-a orientat din prima tinereţe până la cei 80 de ani trecuţi, când tot meşterea ceva la un amplu poem”; exegetul ţine însă să precizeze: “Deocamdată, istoricii literari, pe urmele lui G. Călinescu, îl aşează între poeţii ortodocşi ai revistei Gândirea. Deocamdată, întru cât Sterian este încă superficial cu-noscut” (ibid.).
Într-adevăr, Paul Sterian “este încă superficial cunoscut”.
Zodiile încearcă să repare (şi) această nedreptate.
Caşin Popescu
Zodii în cumpănă 