Logofete, brânză-n cui…

Dumnezeu ştie că puţini oameni politici de vază ai secolului XIX au fost mai îm-proşcaţi cu noroi decât Napoleon III, îm-păratul francezilor! Toate argumentele, chiar şi cele care ar fi militat în favoarea operei lui, au fost utilizate pentru a distila în mintea noilor generaţii ideea că această personalitate majoră, care a marcat nu numai istoria politică, financiară, economică sau culturală a Franţei, ba chiar şi a Europei sau a întregii lumi, nu a fost decât un dictator «au petit pied», un surogat de operetă al marelui său unchi, o marionetă care nu a lăsat în urma trecerii sale decât o ţară, altădată glorioasă, umilită acum de o Germanie de-abia constituită, însă deja victorioasă.

Bine înţeles că această vedere simplistă ştergea cu buretele într-o clipă construcţia bazei industriale a Franţei moderne, consti-tuirea unei reţele de comunicaţii contem-porane, schimbarea radicală a aspectului oraşelor franceze, ca să nu mai vorbim de nenumăratele reforme administrative şi legislative care, în fond, sunt numai conti-nuarea operei primului împărat în acest domeniu. Însă s-ar putea spune, în perspec-tiva istoriei, că orişice om politic nu devine important decât prin grandoarea inamicilor săi!

Napoleon III a avut şansa – sau nefe-ricirea!- de a-l avea ca duşman pe Victor Hugo, monument naţional, care aranja interesele celei de a III-a Republici şi care, cu o perseverenţă şi o ură dincolo de mor-mânt, l-a urmărit, poreclindu-l  “Napoleon le Petit”. Mai apoi, această imagine a cristalizat inamiciţia intelectualităţii de stânga care, până azi, defineşte orişice om politic decis să schimbe cursul istoriei altfel decât prin palabre parlamentare, drept «bona-partist». În mod straniu, ei ascund în mod deliberat chiar şi opiniile unor contempo-rani, consideraţi, pe de altă parte, ca o referinţă a republicanismului. Iată ce spune Zola despre raporturile dintre Napoleon III şi Victor Hugo: “La douăzeci de ani, îl con-sideram pe nepotul marelui Napoleon ca pe un bandit, un om fără scrupule, «hoţul de noapte», care, după cum spune expresia consacrată, îşi aprinsese lanterna la soarele de la Austerlitz.  Doamne, crescusem în sunetul bubuitului fulgerelor lui Hugo…  Însă mi-am schimbat părerea. Pentru că, în realitate, Napoleon III descris în Châti-ments nu e decât un bau-bau ieşit gata în-călţat cu cizme şi cu pinteni din imaginaţia lui Hugo. Nimic nu e mai puţin asemănător ca acest portret, un fel de statuie de bronz şi de noroi, ridicată de poet pentru a-i servi ca ţintă săgeţilor lui ascuţite şi, să spunem lucrurilor pe nume, scuipăturilor lui.”

Cu toate astea, la mai bine de 135 ani după moartea sa, rămăşiţele pământeşti ale împăratului, în ciuda diferitelor demersuri periodice ale admiratorilor săi – există şi o astfel de categorie în Franţa contempo-rană! – se află tot la Farnborough, în Anglia, ţară pentru care el avea o simpatie deosebită, cu care s-a străduit să strângă legăturile şi unde a murit în exil. Mai mult, lucru neobiş-nuit în acea vreme, ba chiar, până la un anumit punct până şi printre oamenii politici francezi de azi, a cărei limbă o vorbea curent! În aceste condiţii nu trebuie să ne mirăm că, după cum remarca de curând un cititor – e drept, de origine libaneză! – în revista Le Figaro Magazine, niciun bulevard important, nicio piaţă majoră din Paris nu poartă numele lui Napoleon III. Singurul loc dedicat memoriei sale este o piaţă de trecere, în faţa Gării de Nord. Cu toate că, alături de principalele gări pariziene se află, de-a lungul bulevardelor repre-zentând esenţa stilului «haussmannien» – care, de fapt, ar  trebui numit «Second empire» -, chiar şi hoteluri ce amintesc dezvoltarea fără egal a reţelei de căi ferate în perioada napoleoniană.

Mai mult! Se pare că în întreaga Franţă nu există decât o singură statuie în aer liber a lui Napoleon III, un bust aflat în parcul cu acelaşi nume din centrul oraşului Vichy, o copie după opera executată de sculptorul Jean-Auguste Basse, în 1852, care se află azi în sala de căsătorii din primăria locală.

Această sculptură, sub forma unei copii executată de turnătorul Lhuillier de Lapa-lisse, a fost inaugurată pe 28 iulie 1998 la Bucureşti, în piaţa care poartă numele «Îm-păratului francezilor», vecină cu strada Paris. Se sărbătoreau în acel an 190 ani de la naşterea împăratului, şi autorităţile ro-mâne au ţinut să perenizeze memoria celui care este considerat ca fiind «le pčre de la Roumanie».

E drept că singura mare putere eu-ropeană care a susţinut unirea Principatelor Danubiene, şi în special pe viitorul prinţ Alexandru Ioan Cuza, a fost Franţa napo-leoniană. Fără să aibă interese politice di-recte în regiune, precum Turcia, Rusia şi Austria, sau economice, ca Prusia şi Marea Britanie, Franţa a înţeles avantajul pe care îl reprezenta o Românie puternică, ţară tam-pon între trei mari imperii din Europa răsă-riteană. Astfel, Napoleon III spunea : “Dacă aş fi întrebat ce interese are Franţa în acele regiuni îndepărtate traversate de Dunăre, aş răspunde că interesul Franţei se află oriunde se manifestă o cauză dreaptă”, şi România, prin consecinţele educaţiei franceze distilate în sânul vieţii ei politico-culturale, a ştiut să-i fie recunoscătoare timp de mai bine de un secol.

Anul 2008, care marca aniversarea a două secole dela naşterea lui Napoleon III, ar fi trebuit să aducă pe primul plan perso-nalitatea celui de-al doilea împărat al france-zilor. Şi totuşi, această aniversare a făcut destul de puţină vâlvă în Franţa. E drept că momentul nu era foarte potrivit pentru o celebrare zgomotoasă, pentru că, dincolo de preocupările aduse de criza economică mondială, referinţele repetate ale intelectu-alilor de stânga, care compară stilul decis, directiv şi reformator al actualului preşe-dinte al Franţei cu cel practicat în perioada celui de-al doilea imperiu, incitau mai degrabă la o oarecare discreţie.

În schimb, la Bucureşti manifestările legate de acest eveniment s-au înmulţit, spre onoarea organizatorilor.

Pe data de 7 octombrie 2008, un coloc-viu al Academiei Române a reunit sub titlul «Napoleon III –Alexandru Ioan Cuza; Destine paralele» cinci prelegeri susţinute de acad. Dan Berindei, acad. Răzvan Theo-dorescu, acad. Florin Constantiniu, Chris-tina Egli (Suisse) şi prof. Ion Bulei. Coloc-viul a insistat mai ales asupra anilor de tinereţe ai viitorului împărat, petrecuţi în Elveţia, precum şi asupra influenţei lui Napoleon III şi a stilului care-i poartă nu-mele în viaţa politică şi în urbanismul capi-talei române. Expunerile au fost însoţite de o expoziţie redusă ca dimensiuni, însă pre-zentând numeroase documente de epocă de o excepţională valoare – unele provenind din arhivele Ministerului de Externe – privind cele două domnii paralele.

Cu totul altfel se prezenta expoziţia intitulată «Napoleon III şi principatele române», accesibilă publicului în sălile Muzeului naţional de artă al României de la sfârşitul lunii octombrie 2008 până la 1 februarie 2009.

După cum spunea un comentator francez: “…este una din acele expoziţii ŕ l’ancienne a căror reţetă o credeam pier-dută: ea tratează subiectul în profunzime,  fără a căuta le grand spectacle. Documente de arhivă, planuri, cronologii permiţând să înţelegi surpriza reprezentată în 1859 de unirea Moldovei şi Munteniei, care s-au dotat cu un prinţ luminat: Alexandru Ioan Cuza cel uitat.” Şi, mai departe, Adrien Goetz, în articolul intitulat Vive l’empereur en Roumanie!, rezumă câteva decenii din istoria Principatelor Danubiene într-un ra-cursiu împodobit cu imagini percutante, pentru care îi lăsăm responsabilitatea: “Abia a avut vreme să se doteze cu un serviciu de Sčvres, o pereche de pistoale de la Gas-tinne-Renette şi de un ceainic Christofle (toate expuse într-o vitrină), că Charles de Hohenzollern-Sigmaringen lua în posesie principatul său. El fusese «testat» la Com-pičgne în 1863. Eugenie (de Montijo, soţia împăratului Franţei, n.n.) făcuse conversaţie cu el. Apartamentul B3 pe care-l ocupase la castel a fost reconstituit, e unul dintre amuzamentele expoziţiei: te simţi gata să domneşti. Comandă imediată de platouri pentru legume în argint aurit la Odiot şi, în curând, o coroană făcută din oţelul tunurilor capturate de la turci, idee ingenioasă pentru a nu-i fi furată (!, n.n.) şi ca să nu poarte o coroană de aur într-o ţară atât de săracă.”

Însă cronicarul de la Figaro indică, mai apoi, că, în 1873, la moartea lui Napoleon III, Principatele au fost singura ţară din Europa care a decretat o săptămână de doliu naţional. Dar uită să menţioneze, sau poate că nimeni nu i-a precizat, că, în 1870, după înfrângerea armatei imperiale la Sedan şi în semn de solidaritate cu Franţa, «La Mar-seillaise» devenise în ţările române un cântec atât de subversiv, încât guvernul prinţului Carol, de origine germană, s-a simţit obligat să-l interzică în localurile publice!

În tot cazul, expoziţia prezentată la Bucureşti poate fi admirată de amatorul francez între 21 martie şi 29 iunie 2009, sub titlul «Napoleon III et les principautés roumaines». Şi locul ales este, fără îndoială, cel mai potrivit pentru acest subiect… palatul de la Compičgne!

***

«Le château de Bizy» se găseşte în imediata apropiere a oraşului Vernon, în Normandia, la numai 40 Km în linie dreaptă de Paris.

Construcţia lui, începută în secolul XIV, pe terenul aparţinând unei familii de înalţi demnitari din administraţia franceză, nu a luat proporţii importante decât după moartea lui Ludovic XIV, în 1778. Intendentul de finanţe al regatului, Nicolas Fouquet, care stârnise gelozia tânărului rege construind castelul princiar dela Vaux-le-Vicomte, fusese deposedat de mai toată averea lui şi aruncat în temniţă până la moarte. Astfel, insula Belle-Île, proprietatea lui Fouquet, pe care acesta o fortificase din averea lui per-sonală, a fost preluată de autorităţile regale. Nepotul lui Fouquet, ducele de Belle-Île, care s-a ilustrat prin fapte de arme excep-ţionale în timpul războiului împotriva Spa-niei, a intentat un proces administraţiei re-gale şi, după zece ani de procedură, a obţinut despăgubiri importante pe care le-a cheltuit construind un castel la Bizy, altă proprietate a familiei sale. Numit mareşal în 1741, el începe realizarea unui proiect grandios, castelul pe care-l vedem astăzi, înconjurat de un imens parc cu fântâni, alei majes-tuoase şi scări monumentale.

Mai târziu, Bizy devine proprietatea ducelui de Penthičvre, care locuieşte aici începând din 1783, înmulţind colecţiile şi decoraţiile interioare, mulţumită averii con-siderabile de care dispunea. Renumit pentru actele lui de binefacere, ducele, devenit «citoyen Penthičvre» în timpul Revoluţiei franceze, este aclamat şi respectat de ce-tăţenii oraşului, deşi aceştia erau foarte republicani.

După moartea ducelui, proprietatea trece din mână în mână, până când, în 1858, baronul Schikler cumpără întregul domeniu. În fine, în 1903, Bizy devine proprietatea lui Louis Suchet, al patrulea duce de Al-bufera, descendentul mareşalului lui Napo-leon, duce şi «pair de France». Castelul, şi întreaga proprietate aparţin până azi des-cendenţilor acestei familii.

Din fericire, în ciuda vicisitudinilor celor două războaie mondiale, castelul, fântânile, parcul, chiar şi mobilierul au fost salvate şi astăzi sunt clasate «monument istoric».

Unul din principalele saloane ale cas-telului este consacrat legăturilor între fami-lia de Albufera cu personalităţile epocii im-periale: Joseph şi Lucien Bonaparte, Cam-bacérčs, Davout, Masséna, Suchet etc.

Pe biroul impozant care domină încă-perea, alături de două paravane din lac de Coromandel şi lângă o mapă din piele decorată cu scutul familiei, poate fi remarcat un frumos ansamblu compus din două călimări de cristal, o nisiparniţă şi un clo-poţel de argint, aşezate pe un soclu din acelaşi metal. Cel care, cu autorizaţia proprietarei castelului, ar deschide călimara din stânga, ar putea găsi un bilet împăturit pe care e scris cu creionul următorul co-mentariu:

“Această călimară, care a servit la sem-narea actului unirii Principatelor Danubiene, a fost oferită bunicului meu Mr Jacques Poumay*, însărcinat cu afaceri al Belgiei pe la 1865, de către Alexandre Jean I, prin Cuza, născut la Galaţi în 1820, mort la Heidelberg în 1873. În ciuda opoziţiei lui Nicolae Vogoride, el a reuşit uniunea Mol-dovei şi a Munteniei, prinţ al Moldovei în ianuarie 1859 a fost numit câteva zile mai târziu prinţ al Munteniei. A semnat abdicarea în 1866 în urma unei conspiraţii militare.”

Din păcate, proprietara castelului unde, mulţumită unor cunoştinţe din localitate, am descoperit martorul interesant al unei pagini majore din istoria României, nu are nici cea mai mică idee despre provenienţa acestui obiect în familia Albufera. Contez pe cititorii acestui articol şi pe istoricii pe care îi voi consulta, pentru a elucida acest mister!

Adrian Irvin Rozei

*Jacques Poumay, bancher de reputaţie internaţională, a fost ani de zile consulul Belgiei la Bucureşti şi a însoţit pas cu pas ascensiunea şi dizgraţia prinţului Cuza. Bun cunoscător al moravurilor româneşti, iată cum descrie el obiceiurile şi caracterul populaţiei din Principatele Danubiene:

“Românii îşi iubesc ţara, sau cel puţin vor-besc mult despre ea şi se lasă cu uşurinţă purtaţi de emoţie la auzul numelui patriei lor. Literatura lor se bizuie pe de-antregul pe acest sentiment şi pe cel al iubirii, dar poate că totuşi imaginaţia cântăreşte mai greu decât inima în aceste emoţii violente şi rapide…

Românii  înteleg uşor, pricep imediat şi au un spirit fin. Ei preferă, din toate domenile de studiu, dreptul, pentru că acesta le pune în valoare un dublu instinct: cel al fineţei în argumentaţie şi cel al abundenţei în vorbire. Să adăugăm că mulţimea de procese face ca profesia de avocat să fie foarte lucrativă. Exis-tă, păstrînd proporţia, mai mulţi doctori în drept la români decât la orice alt popor din Europa. Cei mai mulţi dintre aceştia şi-au făcut studiile la Paris.

Citesc cu aviditate istoria, dar pentru a-şi satisface mai degrabă o curiozitate copilă-rească decât pentru a învăţa marile ei lecţii. De aceea, preferă istoria contemporană şi, în această istorie, partea anecdotică.

Adoră pamfletele, istoria citită în alcov. Li se pare că viciile celor mari îi absolvă de pro-priile lor vicii. Câţiva au abordat totuşi latura de erudiţie a istoriei; au strâns o groază de documente, dar le lipseşte spiritul de coor-donare….

În filosofie, iubesc îndestul arguţiile, dar se preocupă puţin de marile probleme reli-gioase şi sociale…

Ştiinţele exacte sunt cultivate de câţiva tineri fiind, în general, neglijate de masa stu-denţilor.

Chestiunile politice îi preocupă în cel mai înalt grad. De zece ani, românii nu mai scriu decât articole de ziar şi aceste articole, când nu sunt scrise de personalităţi, nu dezvoltă decât teorii găunoase, cărora le lipseşte sanc-ţiunea experienţei.

Imaginaţia românilor este vie şi mobilă… Ei se entuziasmează uşor şi se potolesc nu mai puţin repede… Sensibilitatea li se asea-mănă cu imaginaţia.

Se îndragostesc repede şi uită încă şi mai repede. La ei, nicio impresie nu durează; nu păstrează amintirea răului mai mult decât pe cea a binelui. Nu sunt deloc răzbunători, după cum nu sunt nici recunoscători.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s