La Suzana

Maicilor mele Atanasia şi Sinclitichia

versuri de Victoria Ana Tăuşan

1.

La Suzana, în cimitir

maicile au câte o cărămidă sub cap,

de parcă ar trebui

nici odihna de veci să nu fie

prea blândă.

Îngerul cu ochi pe întregul său trup

stă la pândă,

vrând să sporească

an de an cărămizile în morminte,

de parcă ar vrea să zidească

Ierusalimului celui din ceruri

ziduri înalte şi sfinte.

Mi-aş dori şi eu o cărămidă la căpătâi,

să nu dorm de tot, ci să mă trezesc

şi în braţe să îmi port cărămida

spre Ierusalimul ceresc.

2.

Poiană cu flori, poiană cu flori,

mărrunte clopote în iarba subţire

şi drumul prin pădure coborîtor

până la poarta de mânăstire.

Brazii mărunţi cât au crescut!

Stejarii bătrâni s-au tăiat.

Dar casele stau Bisericii scut,

cum de veacuri au stat.

Toate-s aceleaşi. Oamenii nu-s.

Doamne, unde s-au dus?

Picură harul clopotul mare.

Ţine isonul clopotul mic.

Se găteşte Suzana de sărbătoare.

Suzana mi-e rugă şi îmi va fi

iarbă, peste somnul cel mare.

Toate-s aceleaşi. Oamenii nu-s.

Doamne, spune urmaşilor,

când ne vei duce, unde ne-ai dus.

3.

Se aude torentul curgând.

Îl ascultă ziduri mânăstireşti.

Limba clopotului atinsă de vânt

ar vorbi, dar nu are veşti.

Toate par din vecie, pentru vecie,

într-o linişte fără cusur.

Tremurarea luminii îmbie

din pădurile jur-împrejur.

Maicile stau în chilii

la gherghefuri şi cusături.

Pâlpâie candela Sfintei Marii

precum soarele pe munţii suri.

Tăcere, ca la începuturile de lume.

Departe, pe vale, ce pasăre cântă?

Nu peste mult, stea fără nume

îşi aprinde picătura preasfântă.

4.

În taina frumuseţii scufundată,

stă Mânăstirea ca un tron ceresc.

Pădurile-mprejur îi sunt de veghe

şi braţele de ramuri o păzesc.

Ard candelele fără încetare,

ca sufletul ce nu se poate stinge,

pe când în Psalmii molcomi şi-n Tropare

toată trufia lumii se învinge.

Sfioase, maicile păşesc în naos,

în mâini cu lumânările subţiri,

punând în ele ruga drept adaos

la veşnicirea sfinţilor martiri.

Pridvoare cu muşcate şi glicine

aşteaptă, înflorite, ceasul sfânt,

s-audă cum pe norii slavei vineri

-când va să vină- Domnul pe Pământ.

E-un gând smerit în fiecare casă

şi-o aşteptare-n ruga pururi vie.

Suzana stă în alb, ca o mireasă

şi ca un tron ceresc, în Veşnicie.

5.

De jos luat-am piatra şi-am vrut să nimeresc,

dar n-am putut să-mi birui mila

şi nici ocara n-am mai glăsuit-o,

izbândă doar asupra mea făcând.

Şi inima rănită mi-am lăsat-o,

adulmecată carne sângerând,

acelora ce azvârlit-au pietre

pândindu-mi-o la fiece cuvânt.

Şi când s-au săturat lovind cu pietre,

au şi uitat dece n-am fost rănit

şi-au tras asupra-mi pânza nepăsării.

Ci sufletul, de multe l-am păzit,

să-mi fie drept în mijlocul cântării,

acoperit de vremuri, neclintit.

6.

Mâinile Sfinţilor noştri,

trupurile sihaştrilor,

zac prin păduri.

Li se închină ferigi şi muri.

Li se destăinuie păsări, despre aripi şi zbor.

Răsar dulcii bureţi din orbitele lor.

Pentru noi s-au rugat. Şi

pentru câte vremuri vor fi.

Pentru munţii visaţi de câmpii

şi pentru câmpiile visând izvoare.

Şi n-au avut decât asuprul veşmânt

şi o funie drept cingătoare.

În noapte, la ceasul târziu,

rugăciunea le-a fost cer deschis.

Şi s-au stins,

lumânărele de ceară

şi frunzişuri avut-au sicriu.

Nu întreba ce astre

licăresc deaspura Carpaţilor –

ştii, cum ştiu şi eu,

că sunt fărâme sihastre

din sufletele lor ajunse la Dumnezeu.

Un gând despre &8222;La Suzana&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s