Tragedia românilor din Spermezeu în timpul ocupaţiei ungureşti din 1940-1944

Pr. Macarie (Marius Dan) Drăgoi

 

Printre satele din nord-estul Transilvaniei care au suferit în perioada ocupaţiei ungare din 1940-1944 se numără şi Spermezeul. De la instalarea administraţiei militare ungare şi până la eliberarea de ocupant s-au comis asupra românilor “mari şi monstruoase atrocităţi, crime, expulzări în condiţii de exterminare, violenţe sadice, torturi fizice şi morale la scară de masă, schingiuiri, anularea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, devastări şi degradări de bunuri, injurii şi insulte, înfometări, violenţe şi cruzimi fără precedent, distrugeri de cămine, case şi monumente, anularea demnităţii şi onoarei umane, batjocorirea suferinţei, disperării, jalei imense şi durerilor psihice şi fizice de nesuportat, jefuirea patrimoniului spiritual, moral şi material, crearea unor condiţii de calvar şi robie, despotism şi arbitrar deşanţate, dislocare şi alungare din vatra natală, internări şi arestări, degradare extremă a valorilor umane, îngrozire şi înspăimântare dusă la insuportabil prin agresivitate, desfigurare de umanitate şi bestialitate asupra copiilor şi femeilor şi a altor semeni fără apărare, ură şi şovinism deşanţate şi sadice, monstruoasă purificare etnică, lipsă de respect creştin faţă de lăcaşurile sfinte ale semenului, nimicirea şi umilirea extremă a condiţiei de om, până la a-l asimila cu vita de jug şi de închis în vagoane, linşaje sălbatice colective, crearea unei stări de nesiguranţă totală din punct de vedere material şi moral, şicanări, prigoniri şi urmăriri, veşnică relaţie de brutalitate, primitivism şi oroare, rătăciri, bătăi sadice cu cele mai perfide unelte şi moduri, şantaje şi denunţuri, fantezie bolnavă nelimitată în a extermina şi leza, ucidere bestială de copii şi femei, distrugerea vieţii naţionale, deznaţionalizare şi privare de confesiune şi credinţă, de şcoală şi isntrucţie, distrugerea capacităţii de rezistenţă fizică şi morală, lipsa asumării oricăror obligaţii morale faţă de poporul <<cucerit>>, imense prejudicii morale aduse unei naţiuni europene civilizate şi demne” etc.1

După disperatele manifestări ale românilor (30 august – 3 sept. 1940) contra Dictatului de la Viena, mii de români, printre care foarte mulţi intelectuali, au părăsit zona Ardealului cedat. O estimare neoficială a românilor refugiaţi şi expulzaţi din Ardealul “de nord-est” este de peste 500.000 de persoane ajunse în România, adică pe teritoriul Transilvaniei “de sud”. Dislocările în masă ale populaţiei româneşti creşteau, planul de purificare etnică a teritoriului ocupat, planul fiind stabilit de Budapesta şi urmat cu cruzime de ocupanţi, de armată, administraţie, organizaţii teroriste, partide politice etc. Lozinca era “Vrem patrie fără valahi”; “Horthy, Csaky, Teleki”; “Toţi valahii să se care”.2

Într-un dosar din anul 1942 care cuprinde 114 declaraţii ale refugiaţilor din Ardealul ocupat, luate de Biroul Refugiaţilor din Turda se întâlnesc şi declaraţiile a doi refugiaţi din Spermezeu: Maria Cristea şi Ioan Vidican.

Refugiata Maria Cristea relata că în comuna Spermezeu s-a făcut rechiziţie totală, deoarece începând cu 1 iunie 1942, raţia de făină era de 130 grame, “Oamenii, după ce au terminat cartofii şi fasolea ce mai aveau, au flămânzit, iar din primăvară se hrănesc cu ciorbă de buruieni şi sunt aşa de slăbiţi, încât nu pot munci”.3 Celălalt refugiat Liviu Vidican relata că un bărbat din localitatea Plai, jud. Someş a murit de foame, iar la autopsie medicul i-ar fi găsit zdrob de fân în stomac.4

Într-adevăr, într-un memoriu înaintat la 19 iunie 1942 mareşalului Ion Antonescu, aflat în vizită la Turda, una dintre cauzele stipulate care provoca refugiul românilor din teritoriul cedat al Transilvaniei era “înfometarea sistematică, dirijată şi susţinută”. Printre satele menţionate se afla şi Spermezeul. “Sunt ţărani care săptămâni de-a rândul nu bagă în gură un zdrob  de pâine sau mămăligă. Ei se hrănesc cu lapte, dacă au. Dacă nu au lapte, cu ciorbe făcute din buruieni, urzici, lobode, salată şi ierburi, fierb zdrob de fân sau alte plante. În aproape toate cazurile, ciorbele nu au ce le slobozi, nici grăsime nu au de unde să le pună, ci le înăcresc cu oţet şi astfel le consumă, fără pâine sau mămăligă. Aşa trăiesc ţăranii în comunele: Tioltiur, Jichişul de Sus, Răzbuneni, Mănăşturel, Spermezeu din jud. Someş. În lipsă de făină, ţăranii macină, sau râşnesc la moara de mână porumb amestecat cu ovăs şi cu coceni de cucuruz, în alte localităţi macină măzăriche amestecată cu coceni, din a căror făină îşi fac mămăligă, totdeauna aducătoare de boale grave. Jichişul de Sus, Răzbuneni, Mănăşturel, Spermezeu… românii înfometaţi, mor, ei slăbesc, nu se pot purta pe picioare, se închid în case şi mor. Jandarmii se îngrijesc să îi păzească, nu cumva inimile caritabile să îi salveze! Aşa au murit în Rebrişoara – Someş 3, Bologa şi Borşa – Cluj câte 2, Devecerii Mari, jud.Someş, Spermezeu-Someş, Berchezoaia – Someş, câte unul.”

Românii erau asupriţi şi confesional, presaţi să-şi părăsească legea românească şi să treacă la una dintre confesiunile maghiare. Astfel, dintr-o scrisoare trimisă la 1 octombrie 1943 de părintele Nicolae Mureşan din Ardealul ocupat (Cluj) unui frate preot din România (Turda) se menţionează că “în comuna Spermezeu au trecut până în prezent 10 bărbaţi la cultul reformat. La Chiad (Kecséd), lângă Iclodul Mare, 80 bărbaţi la cultul romano-catolic, iar 2 călugăriţe maghiare se găsesc în permanenţă în această comună, invitând lumea ca să părăsească biserica românească. La Livada (Dengeleg) 20 bărbaţi au părăsit biserica noastră în favorul cultului maghiar.”

Actele brutale, sadice şi şovine ale jandarmilor unguri s-au întâlnit şi în zona Spermezeului. Astfel, refugiatul Ioan Vidican, relata la începutul lunii iunie 1942 cazul unei femei din comunca Căianu care  a venit în Spermezeu şi a cerşit făină. “A adunat vreo 3 kg într-o cârpă. Pe drum s-a întâlnit cu jandarmii. Aceştia au luat făina femii şi au împrăştiat-o în vânt. Femeia a plecat spre casă, ca să flămânzească mai departe”.5 În luna mai a aceluiaşi an, 1942, în satul învecinat localităţii Spermezeu, Dumbrăviţa (Diug), 108 premilitari români au fost înjugaţi la grape şi la tăvălugi. Instructorul Kovács Károly îi mâna cu biciul ca pe vite, iar premilitarii unguri au urcat pe grapă”, ca să fie mai greu de tras şi îşi bat joc de români cu strigăte de <<valah puturos>>. Tot în Dumbrăviţa pe Pugna Ion l-a bătut un jandarm fiindcă a vorbit româneşte”.6

Teodor (Toader) Gherghel a fost un spermezean care “a căzut jertfă” în timpul ocupaţiei maghiare. Acesta s-a născut în Spermezeu, la 6 iunie 1919, într-o familie de ţărani plugari, fiind adoptat (luat “de suflet”), de nişte bătrâni din Năsăud.7 În anul 1942, în timpul ocupaţiei horthyste, nevoind să satisfacă stagiul militar pe considerentul că s-ar supune, astfel, ordinelor militare ale stăpânirii străine, a încercat să treacă peste munţi prin pădurile de la Vatra Dornei, la fraţii din România. N-a reuşit, fiind prins de  jandarmii de pe Valea Someşului. Judecat de un tribunal din Cluj, s-a dispus trimiterea lui la o închisoare din Budapesta. În timp ce era transportat cu trenul, reuşi să evadeze în zona Ciucea-Piatra Craiului, ajungând în cele din urmă să treacă frontiera şi să se stabilească la Vatra Dornei.8

După actul de la 23 august 1944, Toader Gherghel împreună cu alţi năsăudeni refugiaţi s-au întors în Ardeal, adăpostindu-se prin pădurile Monorului şi aşteptând să se apropie tot mai mult frontul ca să fie eliberat şi ţinutul Năsăudului de sub stăpânirea maghiarilor. În pădurea Gledinel, la doar câteva zile de când sosise din Moldova, Toader Gherghel fusese împuşcat într-o seară de către notarul din Monor, Zoltan Putnaky, care însoţit de soldaţi şi jandarmi îi căuta pe românii ascunşi în acele păduri.

Din ordinul ucigaşilor, trupul lui Toader Gherghel a fost adus cu o căruţă în satul Monor şi aruncat la marginea cimitirului într-o groapă săpată de prizonieri ruşi.9

Din acea perioadă sumbră a ocupaţiei ungare, astăzi, câţiva săteni îşi amintesc următoarele:

Grigore Hognogi: “În primăvara anului 1941 câţiva fecioraşi n-am mai suportat premilităria ungurească, pentru că ne batjocoreau si ne puneu să ducem lemne grele de ici-colo numa ca să-şi bată joc de noi. Mulţi nu ne supunem lor şi ne băteu, mai ales cân nu vroiem să purtăm bonetele lor pă cap.

Patru ficiori ne-am hotărât să fugim peste graniţă. Io, Grigore lu Todoru Amişchii, Danilă Coptil a lu Voda, Macedon Poienar lu Marcianu Porcuţului şi Dumitru Clapa de la Pădure. O mai fugit din Spărmăzău mulţi, da nu cu noi. Pe drum am mai întâlnit mulţi şi de prin alte sate: Bichigiu, Runcu Salvei, din Năsăud.

Am fugit spre Vatra Dornei, pe la Coşna. Aproape de Coşna ne-o prins pă tren jandarmii unguri. La graniţă în Coşna ne-o dat jos, ne-o dus la pichet şi am intrat în cercetări.

Ne-o ţânut o săptămână acolo pă toţi românii câţ o fost şi ne-o pus la jug, ca pă boi, de-am arat cu plugu. Dădeu jandarmii în noi cu bota ca şi-n animale.

La o săptămână ne-o trecut în România. Ne-am dus tăţi patru la Buzău, unde am lucrat o vreme într-un şantier. Ne-am dorit apoi să punem cât de repede mâna pă armă şi să intrăm în război”.

Nastasia Hognogi lu Conzuleriu: “Bogi-to Ion (soţul martorei) era în război atunci. Îmi trimite de pă front scrisori în ungureşte, că aşa era porunca. Io, nu ştiem citi în ungureşte şi ma ducem la jandarmii unguri să mi le citească şi să-mi spuie ce mi-o scris. Într-un rând mi-o zâs: “Ianoş (adică soţul martorei) îi bine, da ş-o găsât alta”, în alt rând când mi-o mai trimăs scrisore mi-o zâs: “Amu Ianoş îi într-un spital, ş-o perdut un picior”. Tăt aşa am crezut până când Ion s-o întors sănătos dă pă front. Atunci m-am gândit că ungurii m-o tăt minţit, şi-o bătut gioc de mine”.

Vasile Drăgoi: “Une i casa lu Puşcaş o fost postu de jandarmi. Jandarmii, dupa slujba de la besărică, faceu serbare în ungureşte cu poezii şi cântări. Fecioraşii care erau ‘leventeă trăbuiau să porte şi duminica boneta pa cap.

Într-o duminică, o venit câţiva la serbare cu clopuri, fără bonete. Pa ăia care nu o avut bonete i-o ales şi i-o băgat în curtea postului de jandarmi. Îi pune să meargă rotă în poziţia de broască şi le tăt dăde jandarmii unguri cu bota peste spate. După ce i-o bontănit (lovit) bine, le-o dat drumu”.

Valer Rus lu Scruteni: “Era foamete mare atunci. Românii, de nevoie, mai furau bucate din hambarele jâdovilor. Jâdovii îi dădeau pe români pe mâna jandarmilor unguri. Ăia care erau prinşi, erau puşi în jug şi purtaţi ca animalele pa uliţăle satului”.

 

[1]  Istoria României. Transilvania, II (1867-1947), Editura “George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1999, p.1423.
2  Ibidem, p.1424.
3  D.J.C.A.N., fond Serviciul de cenzură Cluj-Turda, dos.2/1940-19433, f. 23.
4  Ibidem, f. 26.
5  Ibidem, f. 25.
6  Ibidem, f. 38-39.
7  Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, V, Bistri]a, 1984, p. 293.
8  Ibidem, p. 294.
9  Ibidem, p. 295-296.

Un gând despre &8222;Tragedia românilor din Spermezeu în timpul ocupaţiei ungureşti din 1940-1944&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s