Et in America…

Fragmente de jurnal de Mihaela Albu

 

 

Numită, prin concurs, visiting professor la Universitatea Columbia din New York (anii academici 1999 – 2002), am simţit o nevoie imperioasă de a consemna într-un jurnal această experienţă „ce mi s-a dat”, să vorbesc despre locuri, despre lecturile mele, dar mai ales despre oamenii pe care îi voi cunoaşte aici. Rezultatul nu este un jurnal în sensul obişnuit al cuvântului, ci mai mult un „jurnal de cărţi” şi un memento despre oameni şi locuri.

            Am selectat mai jos câteva zile de la începutul anului 2000.

 

 

3 ianuarie 2000

Vizită de rămas bun la Aurora Cornu. Din nou. De data aceasta numai în trei: Aurora, Mirela şi eu. Ne-a povestit – ca de obicei – multe! A şi afirmat la un moment dat că ne-a chemat ca să ne povestească. Despre lumea în care a trăit; despre oamenii pe care i-a cunoscut; despre obiceiurile şi felul de a fi ale unui popor sau ale altuia; despre cum să trăieşti iubind şi bucurându-te de viaţă. Din nou regret că nu am înregistrat. Se pare că-i place să povestească, să transmită astfel (celor pe care-i alege ea) o parte din lumea în care a trăit, aşa cum a cunoscut-o. A mers în Spania să-l cunoască pe Dali şi a cunoscut acolo o serie de oameni originali, o serie de locuri pe care le descrie, a trăit o serie de întâmplări care mai de care mai deosebite. Un compatriot, cam original în comportare, e numit de grup „baron” pentru a putea fi acceptat de societatea în care intrase şi, mai ales, pentru a-i putea fi acceptate manifestările nu întotdeauna de cel mai bun gust (pentru a nu spune mai mult). Ideea era că unui nobil i se poate ierta orice. O prinţesă cu un comportament uşuratic rămâne prinţesă, spune Aurora. Un om de rând trebuie să-şi cenzureze comportarea, acestuia nefiindu-i nimic trecut cu vederea. O altă poveste se referă la o cunoştinţă de genul feminin, fiica unui sârb (care a luptat alături de nemţi, apoi de ruşi şi, în sfârşit, alături de vietnamezi) şi a unei românce. Original acest tată care i-a făcut „cadou” fiicei sale … 11 fraţi vietnamezi, pe unul chiar trimiţându-i-l acesteia la Paris pentru a-l găzdui şi îngriji.

Toate poveştile din această seară se raportează la „aventura” din străinătate a Aurorei. Mă refer la o aventură a cunoaşterii. Fragmente din cea românească ne-a povestit-o în alte rânduri.

 

4 ianuarie

Am avut o vizită care m-a făcut să retrăiesc anii adolescenţei. Anca R., colega mea de bancă din liceu, omul cu care schimbam cărţi şi idei, cu care mă simţeam într-o permanentă întrecere, locuieşte în New Jersey de peste 15 ani. Am reînnodat peste timp relaţia noastră, constatând că între noi există aceeaşi comunicare ca în perioada liceului. Ce viaţă ciudată, palpitantă (ce uşor e să priveşti din afară!), câtă suferinţă i-a rezervat destinul! Povestea vieţii ei mi-ar putea folosi în carte. A suferit persecuţiile comuniste, dar (aflu abia acum) cel mai tare a suferit că tatăl său şi-a permis să–şi pună libertatea în primejdie fără a se gândi că are o familie de întreţinut. „M-am simţit abandonată”, îmi spune ea, „suferind permanent că eu nu am tată”. Acesta a fost arestat când Anca avea 11 ani şi, de atunci, suferinţa acesteia pare a fi continuat permanent, declanşându-i o maladivă convingere că totdeauna va fi abandonată. Cum nu mai are pe nimeni în România, îi înţeleg şi mai bine sentimentul de însingurare pe care i l-au creat împrejurările vieţii. Şi totuşi e aşa de puternică! Tot ceea ce a făcut aici mă uimeşte (în primul rând un doctorat în poezie americană!). Îi admir tenacitatea; cât priveşte inteligenţa şi cultura – le ştiam deja.

Din nou la Aurora. Se pare că îi vine foarte greu să se despartă de noi. Tot în trei. Pentru câtva timp am fost patru. O altă cunoştinţă, doctoriţa româno-americană de origine sârbă, Draga Bona. Acum la pensie, cu o alură de adolescentă, frumoasă încă, autor a zeci de articole de specialitate, soţia profesorului (medic) Bona – un nume cunoscut în lumea medicală americană, Draga pare (uneori) a nu accepta că există şi alte persoane care să fi făcut carieră şi să le fie recunoscută munca. Discuţia s-a purtat în jurul personalităţii Aurorei, poeta, actriţa şi regizoarea unor filme de artă, recunoscute şi premiate internaţional. În plus, Aurora este o persoană deosebită prin felul de a fi, prin felul în care povesteşte, prin experienţa de viaţă pe care a avut-o. Îmi dau seama din ce în ce mai mult că exercită o atracţie pe care numai fiinţele alese o pot avea. Oamenii mari vin spre ea fără ca ea să facă ceva special pentru asta. Singură spune că pentru a obţine ceva nu trebuie „să-ţi pese”. Adică: ea şi soţul ei, Aurel Cornea (inginer de sunet la Televiziunea franceză, despre care ar trebui să scriu mai mult pentru că, din relatările ei, se dovedeşte a fi fost un om cu totul special), cei doi deci, efectiv „atrăgeau” cele mai alese figuri ale timpului, de la cei cu originea nobilă la cei înnobilaţi de mintea, talentul sau geniul lor. Două lucruri spune Aurora că îi atrăgeau pe aceştia către cuplul lor. Unul era că ei nu se lăsau deloc impresionaţi de celebritatea sau bogăţia lor, iar al doilea că … ei erau fericiţi şi ţine de natura umană să tragă instinctiv către fericire. Ceva asemănător este şi referinţa ei la cei care … ghicesc. Teoria sa este că ei ar trebui să vadă numai lucrurile pozitive şi că de multe ori aceştia, când „văd” un necaz, o tragedie în viitorul celui căruia îi ghiceşte, văd, de fapt, propriul lor viitor (sau atrag astfel forţele malefice). Povesteşte astfel un episod de la Sinaia, când un scriitor i-a ghicit cuiva în cafea că peste foarte scurt timp îşi va rupe un picior. Ceea ce s-a întâmplat e de necrezut. Exact peste o jumătate de oră prezicătorul a căzut pe gheaţă şi şi-a fracturat un picior. Pentru a-şi confirma teoria, Aurora povesteşte şi un alt fapt asemănător între un ghicitor din Franţa şi o prietenă din Anglia. Acesta îi prevăzuse moartea în scurt timp. Rezultatul a fost că după cca o săptămâna el însuşi a murit într-un accident de maşină.

Povesteşte apoi despre un văr al soţului ei, un bogat englez, foarte scund însă şi în imposibilitatea de a-şi depăşi complexul. Un episod din viaţa acestuia ne pune pe gânduri. Faptul că soţia sa l-a scăpat de la moarte (în al doilea război era pe punctul de a fi ucis de partizanii sârbi) l-a făcut paradoxal s-o urască. Un fel de „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Ideea era că el nu suporta apoi că îi este dator.

 

5 ianuarie

Plecarea Aurorei la Paris. Parcă ne simţim dintr-o dată singure. Îmi vor lipsi poveştile ei, felul ei de a fi direct,  nesofisticat, bazat pe o atât de bogată experienţă de viaţă.

 

8 ianuarie

Experienţă nouă: prima dată într-un cinematograf în New York. Aproape de Lincoln Center – un fel de „uzină de creat iluzii”. Intrăm în clădirea impunătoare, holul imens, scări rulante, iar la primul nivel, de o parte şi de alta – săli de cinema, fiecare anunţând printr-o reclamă luminoasă ora (diferită) de începere.

 

9 ianuarie

Cenaclul „Eminescu”. Printre invitaţi – Gellu Dorian, care îşi lansează un volum de poezii şi Grid Modorcea. Nu ştiam că acesta a propus spre discuţie Academiei Române descoperirea sa în legătură cu obârşia familiei lui Eminescu.

 

12 ianuarie

 

O discuţie cu Mirela despre adaptabilitatea scriitorului român în alt spaţiu lingvistic. Într-adevăr, dezrădăcinarea e dublă pentru acesta. Dacă va înţelege, ca Noica, ideea că numai în limba ta poţi fi „nelimitat” în exprimare, nu va trăi nici o dramă. „Am căutat românescul, pentru că nu puteam gândi decât în limitaţia ce nu limitează a limbii noastre”, scria Noica în Jurnalul de idei. Excepţiile – Cioran, Nabokov, Canetti – nu fac decât să confirme regula. Marin Preda se simţea foarte bine ca scriitor român. Nu suferea de complexe. Nicidecum. Problema scriitorilor expatriaţi este că ei trăiesc în altă limbă, în alt spaţiu, dar continuă să fie scriitori români. De fapt, ei simt că se află undeva „între” şi nu „întru”. De multe ori nu sunt prea bine cunoscuţi acasă, iar în ţara de adopţie nici atât. Întrebarea este: vor avea puterea să continue? Unii au intrat deja pe un „culoar” de recunoaştere scriind în engleză. E cazul lui Constantin Negoiţă, dar acesta s-a făcut cunoscut întâi ca om de ştiinţă. Cu el se produce un aparent paradox. Scriind literatură în limba engleză, nu e cunoscut în ţară. O directoare de revistă din Bucureşti spunea chiar că … de vreme ce nu e cunoscut acasă, … nu e mare scriitor. Ciudat mod de a gândi. Şi încurcate sunt căile pătrunderii în conştiinţa publicului. Căci fără public, am putea spune (forţând nota) că … un scriitor nu există.

Despre omul Constantin Negoiţă, despre romanele lui va trebui să scriu. Am şi început cronica despre Pullback. Problema e – din nou – de limbă. Nefiind citite de publicul român, va înţelege cineva ce spun eu despre el? Poate voi trezi totuşi interesul vreunui traducător. Altă problemă e difuzarea. Sunt mulţi români care citesc în limba engleză, dar au ei acces la romanele publicate aici? Se ocupă cineva de difuzarea lor? Nu e suficient să scrii, să scrii bine. Trebuie să ai neapărat o difuzare pe măsură.

 

13 ianuarie

Mi se transmite de acasă faptul că sora mea este întrebată de colegii ei dacă soţul meu lucrează în diplomaţie sau cum am ajuns eu la New York (şi mai mult, să predau la universitatea Columbia)? De două ori mă dezamăgeşte felul de a gândi al românului. O dată că nu se mai poate concepe nimic fără „pile şi relaţii”, iar a doua oară concepţia că o femeie nu poate realiza nimic prin forţa proprie. Trebuie neapărat să fii soţia cuiva ca să realizezi ceva în viaţă?

Vorbesc la telefon cu Aurelia Roman, profesoară de franceză la Georgetown. Din nou regret că nu înregistrez discuţiile cu ea. L-a cunoscut bine pe Labiş. Erau tineri, ea câştigase un concurs de literatură, erau amândoi în tabără la Vălenii de Munte. Labiş i-a scris o poezie pe care Aurelia o păstrează; o scrisoare de la el, din nefericire s-a pierdut. Ea îmi spune că în anii ’60, când tinerii credeau în comunism cu naivitatea vârstei care cerea un ideal, Labiş începuse să se îndepărteze deja de doctrina acestuia, începuse deja să vadă minciuna şi falsitatea celor care îl propovăduiau.

Ce izvor nesecat de amintiri, de oameni este Aurelia. Simt că prin ea şi prin Aurora viaţa mea s-a îmbogăţit. Oricum, sunt doi poli opuşi ai fiinţei umane, două întruchipări a ceea ce ar trebui să ne dorim să întâlnim în viaţă. Două feţe ale lui Ianus, fără a avea dorinţa sau pretenţia de ierarhizare. Fiecare este o personalitate puternică şi îmi par a fi reprezentative pentru două categorii.

 

14 ianuarie

La Centrul Cultural se sărbătoreşte naştere lui Eminescu. După ora României suntem chiar în 15 ianuarie! Invitatul serii, Adrian Sahlean, face un „recital” din traducerile sale din câteva poeme eminesciene. Cu bucurie ascultăm şi acceptăm că „sună” în engleză, că traducătorul a găsit nu numai cuvântul, dar şi ritmul, muzicalitatea versului eminescian.

Şi totuşi, cât de bună ar fi traducerea, Eminescu este întreg numai în limba română.

Pregătesc o comunicare despre poet şi citesc Noica. Mi-am propus să-l redescopăr pe Eminescu prin „grila” lui Noica, dar să fac în acelaşi timp cunoscut sau să amintesc românilor de aici scrierile filosofului. Citind din Noica, mă gândesc la faptul că poate poezia populară, poezia lui Eminescu şi paginile lui Noica despre vorbirea românească sunt cele mai intraductibile scrieri româneşti. Tot aici ar intra şi Creangă şi La Liliecii sorescieni. Şi simt aşa, un fel de părere de rău că alţii nu pot simţi pe deplin frumuseţea lor. Nu un sentiment de neîmplinire, de frustrare născute din starea de inferioritate a unei limbi de mai mică circulaţie, ci dimpotrivă, cu părerea de rău (aproape cu compătimirea) că alţii nu pot să ajungă la „a simţi” nu numai a înţelege ce spun şi cum spun aceşti scriitori români. Nu vreau să fiu sentimentală sau patetică, dar … în cazul Eminescu nu-mi pot reprima sentimentalismul. Cum nu mă pot stăpâni să simt şi să gândesc despre mirosul de pâine caldă.

Cobor acum din „sfere înalte” la cotidian şi pragmatic. Cumpărându-mi o maşină de făcut pâine aici, maşină care se programează, trăiesc de multe ori bucuria deşteptării dimineaţa în mirosul care nu poate fi descris în cuvinte … La fel îl vor fi simţit şi primii oameni care au descoperit miracolul facerii pâinii! De mii şi mii de ani bucuria aceasta simplă poate că ne uneşte.

 

18 ianuarie

Un nou semestru, cel de primăvară (cum îl numesc americanii), cu toate că afară sunt –15grade sau chiar mai frig. M-am întors de la Universitate şi constat cu bucurie că mă simt mai stăpână pe mine, aud parcă mai bine (engleza!), vorbesc mai uşor. M-am adaptat! Un student îmi spune că sunt un fenomen, pentru că a te adapta în America, în New York în patru luni este cu adevărat o performanţă. Am dat azi chiar şi indicaţii la două persoane care m-au întrebat despre direcţia metroului.

Seara: la restaurant cu Cristian şi fiul său, absolvent de Columbia. Despre Cristian, fost coleg de liceu, căsătorit tot cu o fostă colegă, Marina am mai amintit. Locuiesc în America de circa 9 ani. Sunt amândoi dintre puţinii oameni frumoşi (mă refer în special la aspectul moral, cel fizic nu are prea mare importanţă, cu toate că ei sunt încă şi la chip frumoşi). În primul rând se iubesc de copii şi am văzut în ochii lor acea tandreţe care te face să speri că lumea nu va pieri niciodată. Atâta timp cât există oameni ca ei, cu siguranţă că şi cei din preajma lor primesc ceva din aura lor. Am discutat despre noi şi despre foşti colegi. Banalul „cum trece timpul” nu ne-a venit pe buze. În preajma lor accepţi curgerea timpului, accepţi viaţa normală pentru că … e frumoasă. Când mă gândesc că am citit o frază în Jurnalul lui Noica, frază care îmi confirmă experienţa de viaţă de acasă: „Oamenii sunt gata să te ierte dacă ai săvârşit o crimă, dar nu te iartă dacă eşti fericit”! Într-adevăr, am văzut atâtea feţe urâţite la întâlnirea cu bucuria altora. De ce s-or fi micşorat oamenii atât sufleteşte? Şi totuşi … aici am întâlnit oameni buni, oameni cu disponibilităţi sufleteşti, gata să-i ajute pe ceilalţi şi capabili să se bucure de realizările celuilalt. Marina şi Cristi, Anca, Aurelia, Aurora … sunt toţi români. Deci nu pot generaliza. Nu românii sunt răi, ci oamenii luaţi fiecare în parte. Sau poate că toţi cei enumeraţi au primit ceva din locul unde au ajuns? Poate că viaţa i-a învăţat ce este omenia? Sigur că învăţătura nu se poate altoi decât pe un suflet sănătos!

 

19 ianuarie

Citesc Jurnalul lui Alice Voinescu. Citesc deci Jurnalul unei femei, după cel al lui Sebastian. Diferenţa este de receptare a vieţii, de poziţionare a eului în faţa lumii. Sebastian se lamenta permanent, Alice Voinescu avea decenţa suferinţei şi uneori chiar un fel de „fericire” de a suferi. O decenţă în mizeria care o înconjoară, o putere (care îi venea din interior) de a se bucura de frumuseţea naturii în mijlocul dezastrelor sociale, dar mai ales acea putere de a iubi oamenii dincolo de decăderea şi lichelismul unora. Avea o intuiţie perfectă a valorilor. Citind din perspectiva timpului prezent, eşti uimit cât de clar a disociat binele de rău, cât de bine a înţeles falsul şi lipsa de ideal ale „comuniştilor” români. („Nu cred în comuniştii noştri, cum nu cred în seriozitatea elitelor române. Acum puzderie de partide care se vor întrece în reforme teoretice şi în promisiuni”, citim în Jurnal. Data este 24 septembrie 1944, dar parcă e scris azi! Sau în consemnarea din 15 noiembrie, acelaşi an: „oamenii de cultură veritabili nu mai sunt purtătorii de cuvânt ai poporului, cei care bat urechile poporului sunt parveniţi sau aventurieri, sunt vocile oamenilor care latră în toate mahalalele.” Iar mai departe: „comuniştii sunt improvizaţi. Nu cred. Ruşii au făcut o revoluţie cu credinţă. La noi se simte lichelismul la două poşte. Miopi şi interesaţi.”

Tragedia personală se împleteşte permanent în aceste „scrisori-jurnal” cu cea a ţării. Alice Voinescu trăieşte drama clasei sale, drama intelectualului român împins de destin într-un timp dominat de barbarie, de incultură şi animalism.

 

20 ianuarie

Lungi discuţii cu Crina, bibliotecară la Centrul Cultural, în fapt profesoară. Mă regăsesc în firea, în vârsta ei. E frumos să fii tânăr şi să visezi. Mai rău la această vârstă e că nu te-ai întărit destul ca să suporţi răutatea şi prostia unora din jurul tău. Cu timpul, vine detaşarea, chiar puterea de a te amuza. Îi privesc acum pe cei care cred că îmi dau sfaturi (sau îmi fac chiar direct rău) cu un fel de amuzament. Săracii, ei nu ştiu că eu ştiu! Pentru mine, ei sunt ca piese într-un muzeu viu. Îi analizez şi sunt chiar curioasă ca să văd ce le mai poate trece prin cap. Reacţiile oamenilor îmi trezesc curiozitate, nu indignare. Vreau să văd până unde merge gândirea lor. Din păcate, când eşti tânăr „pui la inimă” şi asta te macină, plus că le dă satisfacţie. Lecţia pe care ţi-o dă viaţa este să nu-i „zgândăreşti” prea mult pe cei din jur cu bucuriile tale. Asta îi face fiare. Îţi poţi asuma riscul numai când eşti foarte puternic. Sau se tem de tine, sau te compătimesc. Numai aşa poţi intra „în graţiile” celor din jur. Dă-le prilejul să se simtă superiori, indiferent în ce latură, şi sunt fericiţi, iar tu poţi trăi liniştit. Superioritatea îţi vine din interior, de la faptul că, în timp ce ei cred că te domină, tu îi manevrezi, analizându-le reacţiile.

 

21 ianuarie

Sunt tot mai impresionată de personalitatea Doamnei Alice Voinescu (scriu special „Doamnei”!), de puterea ei de a rezista, de capacitatea de a iubi oamenii, de a ierta şi de a analiza timpul în care a trăit. Mi-ar plăcea să transcriu aici atâtea pasaje din Jurnal! Unele mă ajută să „intru” în atmosfera anilor ’50 pentru a scrie cât mai veridic în cartea mea. Altele mă fac să înţeleg istoria noastră mai bine, direct prin oamenii care au trăit-o şi nu din cartea de istorie. Altele îmi deschid sufletul către divinitate.

 

22 ianuarie

Simt nevoia să povestesc acum despre librăriile din America, ţara cu atâtea contraste. Pe de o parte – domnia şi „tirania” banului, iar pe de alta – domnia culturii. Bibliotecile şi librăriile americane sunt locuri în care călătorul ar trebui să intre neapărat pentru a spune că a cunoscut ceva din societatea americană. Aşadar, azi am fost într-o librărie din „lanţul” Barnes & Noble. Numărul mare de cărţi nu-l derutează pe cel care intră. Fiecare sector este indicat printr-o inscripţie. La parter, mă surprinde mulţimea de cititori (în sensul direct al cuvântului). Adică: librăriile americane sunt un fel de biblioteci. Poţi merge acolo, poţi lua orice carte doreşti şi o poţi citi pe loc cât doreşti. Fiind sâmbătă după-amiază, frig afară, numeroase mame cu copii de vârstă mică sunt în librărie. Aşezate direct pe mochetă, ele citesc copiilor poveşti, le arată fotografii din cărţi, le explică diverse lucruri. O atmosferă caldă, paşnică, plăcută. Multe cărţi pe jos (copiii sunt copii!), dar nimeni nu pare deranjat de dezordine. Nu ştiu cum să explic. În America nimeni nu pare stresat de ceea ce am fi noi. Adică: în orice magazin, ca şi acum în librărie, dacă a căzut un produs nu se impacientează nimeni. E absolut normal. Sunt lucrătorii magazinului care le pun la loc. E ceva absolut normal. Mamele nu-şi stresează copiii decât cu a spune „please” şi „thank you”.

La etaj – cărţi pentru maturi plus un fel de bar unde cititorii pot lua o cafea, un suc şi pot citi cărţile pe care nu e nevoie să le cumpere. Sunt chiar şi câteva mese care nu aparţin barului şi care amintesc exact de o bibliotecă. Sunt mulţi tineri aici. Probabil studenţi. Unii stau pe jos şi citesc. Mă opresc la raionul cu cărţi de teorie literară şi n-aş mai pleca. Cele mai diferite titluri, multe de care ştiam, dar nu le aveam acasă. Încet, încet îmi voi face o bibliotecă „americană”.

Un gând despre &8222;Et in America…&8221;

  1. Hy,

    Din intimplare am vazut emisiunea cu dumneavoastra la PRO TV si mi-ati placut.Pacat ca era in reluare pentru ca as fi vrut sa intervin.Romania lasa multe de dorit in toate aspectele si sunt intru totul de acord cu dv.
    Cu parere de rau va spun ca si-au batut joc de dv. si de sentimentele ce le aveti fata de copile.Dar sa nu va intristeze pentru ca cei care v-au intervievat si nu numai,toti cei prezenti in platoul PRO TV ,emanau multa obraznicie si lipsa de educatie.
    Eu locuiesc in Spania de 11 ani si daca nu as avea parintii si fratii in Romania ,sincer va spun ca,nu as avea motiv pentru care sa merg in vizita acasa.
    Va doresc sanatate si va apreciez.

    Eu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s