Preocupări ale intelectualităţii beiuşene pe linia promovării culturii populare, în perioada interbelică

prof. GAVRIL HĂDĂREANU

 

              Ceea ce i-a conferit Beiuşului identitatea şi – de ce nu? – faima sa, a fost dimensiunea sa culturală. Această aşezare situată acolo unde câmpia mănoasă se termină şi începe asprul urcuş al muntelui, departe de aglomerările urbane cu obiceiuri cosmopolite şi datini uitate, a atras de-a lungul anilor pe lângă cele două Biserici – Ortodoxă şi Greco-Catolică – şi şcolile care răsăreau una după alta, o întreagă pleiadă de intelectuali care şi-au pus mintea în slujba cultivării celor mulţi şi pentru menţinerea trează a conştiinţei naţionale. În această mică aşezare urbană s-au scris în ultimele două veacuri multe pagini de istorie –adevărat, e locală -, dar o istorie integrată în cea naţională. Tocmai prin şcolile sale, prin cele două Biserici surori şi prin numeroasele forme organizate de viaţă culturală, Beiuşul s-a individualizat – asemenea Blajului şi Năsăudului – devenind punct de reper în analiza fenomenului cultural transilvănean. Oraş al şcolilor, dar şi sediu al numeroaselor societăţi culturale – acesta a fost blazonul care a înnobilat Beiuşul, dându-i o binemeritată faimă.

              Înainte de a detalia subiectul în discuţie, se cere făcută o precizare: chiar dacă bisericile şi şcolile erau organizate pe confesiuni, societăţile cu caracter cultural au reuşit să-i reunească pe toţi fiii aceluiaşi neam într-o singură lucrare, îndreptată spre acelaşi ţel comun: păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale prin cultură. Aici îi găsim activând împreună şi pe greco-catolici, şi pe ortodocşi, şi pe preoţi, şi pe profesori, dar şi pe avocaţi, meseriaşi, negustori, chiar şi pe unii săteni. S-a manifestat şi în oraşul nostru – ca de altfel în întreaga Transilvanie şi aşa-zisele Părţi Ungurene – tendinţa de înmănunchere a energiilor naţionale într-o modalitate de instituţionalizare a culturii. Aşa au apărut o serie de iniţiative, pornite dintr-un sentiment al responsabilităţii intelectualilor faţă de soarta naţiei lor.

              Înfăptuirea Marii Uniri a adus schimbări importante în structura intelectualităţii beiuşene, atât de ordin cantitativ , dar mai ales calitativ. A crescut simţitor numărul profesorilor, urmare a transformării, în anul 1920, a vechii Şcoli civile-medii greco-catolice de fete (întemeiată de episcopul Mihail Pavel, în  anul 1896) în liceu, dar şi a înfiinţării Şcolii Normale de Învăţătoare (1922), încadrată cu profesoare provenite, în marea lor majoritate, din Vechiul Regat, aducând cu ele un nou spirit de gândire şi acţiune. Să mai adăugăm şi numărul mare de învăţători veniţi din celelalte provincii istorice româneşti pentru popularea şcolilor rurale şi eradicarea analfabetismului, şi care, cu un zel deosebit, s-au implicat în întreaga viaţă culturală a Beiuşului şi aşezărilor învecinate.

              Această nouă pleiadă de apostoli ai neamului s-a alăturat nucleului mai vechi de profesori  din ctitoria vulcaniană (înfiinţată în anul 1828), şi care se afla în pragul serbărilor centenare.

              Existau, în Beiuş, şi câteva asociaţii şi reuniuni culturale care, după cum reiese chiar şi din denumirea lor, aveau, prin excelenţă, scopul de a promova şi propaga cultura în straturile cele mai adânci ale populatiei. Unele, mai vechi, şi-au continuat activitatea şi în noile condiţii istorice: Societatea de lectură a tinerimii studioase de la Gimnaziul superior gr.cat. de băieţi (1862), Casina română (1871), Despărţământul beiuşean al ,,Astrei” (1898) şi Reuniunea de cântări şi de muzică ,,Lira” (1905). Acestora li s-au adăugat Reuniunea Femeilor Române din Beiuş şi jur  (5 ianuarie 1919), Societatea Femeilor Ortodoxe (1927), Societatea studenţilor români din Beiuş (1923), Societatea corală Avram Iancu (1940) şi altele.

              Un rol important în promovarea culturii, inclusiv a celei populare, l-a avut şi presa locală. Săptămânalul ,,Beiuşul” a fost cea mai reprezentativă publicaţie apărută în Beiuş în perioada interbelică (seria I – perioada anilor 1921-1930, seria a II-a – 1942-1945). Deşi autointitulat ,,ziar de propagandă naţională”, ,,Beiuşul” a acordat spaţii largi culturii, în variatele ei forme de manifestare. Lecturând aceste pagini, obţii o imagine aproape exhaustivă asupra tuturor manifestărilor organizate de societăţile şi reuniunile culturale ale Beiuşului în perioada la care ne referim. Multe articole popularizează ştiinţa, “altele se constituie în recenzii şi comentarii pe marginea unor valori literare române şi universale, iar un spaţiu larg este acordat creatorilor locali de poezie şi proză, precum şi producţiilor folclorice locale autentice. În perioada anilor 1921-1927 a apărut ,,Calendarul Bihorului”, foarte bogat în nuvele, schiţe, scurte povestiri morale, poezie, folclor, evocări etc., iar între anii 1928-1932 ,,revista culturală-socială-religioasă”, ,,Observatorul”. Revizoratul şcolar Beiuş a susţinut publicaţia ,,Rânduri” (1934-1936), ,,revistă literară şi culturală-pedagogică” , înlocuită în perioada 1936-1938 de ,,Crişul Negru”, ,,revistă de cultură“. Începând cu anul 1935 au fost tipărite o serie de ,,broşuri privitoare la întreaga noastră viaţă românească”, reunite în colecţia ,,BIBLIOTECA BEIUŞULUI” (odată cu cedarea Ardealului de Nord, şi-a încetat apariţia).

              În baza informaţiior din presa vremii, ca şi din conţinuitul Anuarelor  liceelor şi ale Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, prezentăm – în cele ce urmează –   manifestări desfăşurate pe linia promovării culturii populare, unele dintre ele nemaiîntâlnite (după ştiinţa noastră) în cazul altor localităţi.

              Spre a-şi defini identitatea şi a nu se suprapune acţiunilor întreprinse de alte sociatăţi culturale, ,,Reuniunea Femeilor Române din Beiuş şi jur” a abordat mulţi ani la rând un gen nou:  organizarea de expoziţii (de flori, de copii şi cu obiecte lucrate de bunele gospodine).

              Astfel, în ziua de 5 ianuarie 1922 a fost organizată o expoziţie de crizanteme, ,,prima de felul acesta în orăşelul nostru[1], fiind expuse peste 350 de exemplare, ,,vrăjind sala de gimnastică a Liceului de fete”, unde se afla adunată ,,aproape întreaga societate românească”, iar ca oaspeţi de onoare episcopul gr.cat. Valeriu Traian Frenţiu şi generalul Petala.[2] O expoziţie similară a fost organizată un an mai târziu, la 5 noiembrie 1923. Ele au avt darul să încurajeze multe femei în cultivarea acestor frumoase flori, astfel că, în anii care au urmat, asemenea expoziţii s-au organizat în fiecare toamnă.

              În ziua de 16 septembrie 1923 a fost aranjată o expoziţie inedită – exposiţia de copii – , ,,ceva ce n-a mai fost prin Beiuş”.[3] Organizată în cadrul unei serbări câmpeneşti, cu participarea unui public numeros şi în prezenţa episcopului Frenţiu, cei 106 copii între 3-6 ani (50 din Beiuş, 14 din Nimăieşti, 13 din Finiş, 10 din Delani, 6 din Sânmartin şi 5 din Josani-Gurbeşti), au încântat şi emoţionat întreaga asistenţă. Iată cum a decurs manifestarea: ,,Înainte de serbare s-au parcurs în 7 care cu boi – frumos decorate – piaţa şi străile principale. În carul prim erau elevele care au executat exerciţii de gimnastică ţinând să fâlfâie mândru drapelul nostru tricolor. Următoarele 5 care erau ticsite de drăgălaşii copii, iar carul ultim era împodobit de frumoasele dansatoare în pitorescul port naţional”. Celor mai frumoşi şi bine dezvoltaţi copii li s-au oferit premii şi menţiuni, iar ,,fotografia expoziţiei de copii reprodusă de dl.dr. Ioan Bozac s-a trimis la sate fiecărei mame care a avut copil la expoziţie”. O manifestare similară a mai avut loc şi în anul 1930.

              La 30 ianuarie 1926 a fost aranjată şi o expoziţie a bunelor gospodine, unde au putut fi admirate bunătăţi culinare dintr-o gamă variată, produse de cofetărie, precum şi ,,chioşcul albiturilor”, ,,chioşcul lucrului de mână” (broderii, cuverturi, ştergări, covoare etc.), mobilă pirogravată artistic etc.[4]

              Cum în cadrul Reuniunii a funcţionat o perioadă îndelungată un ,,curs de gospodărie”, având drept scop a ,,răspândi nu numai arta ţărancelor”, dar a realiza şi ,,o îndrumare sănătoasă spre industria casnică”,[5] roadele ,,ţesătoriei” s-au cules în toamna anului 1926, cu ocazia participării la două importante expoziţii de gen. Prima, de natură etnografică şi de artă naţională, organizată la Oradea în zilele de 7-15 noiembrie (menţionăm că a fost întâia expoziţie etnografică bihoreană) şi reunea obiecte reprezentative pentru lumea ţărănească din întreaga depresiune a Beiuşului: ceramică de Leheceni, Cărpinet, Leleşti, Sălişte de Vaşcău şi Valea Neagră; ţesături de mână realizate la Gurani, Poienii de Jos, Pietroasa, Dumbrăvani, Brădet şi Broaşte; sumane şi cojoace din Sârbeşti; unelte agricole executate din lemn şi fier; cusături şi broderii, perdele, feţe de masă, ştergări etc. A fost amenajată şi o mică capelă în care au fost expuse cărţi şi tablouri vechi, cruci frumoase meşteşugite de mâna ţăranului; au mai fost prezentate şi fotografii cu toate bisericile vechi din zona Beiuşului (Brădet, Broaşte, Fiziş, Delani, Sebiş, Rieni, Pietroasa, Tărcăiţa şi Totoreni), fotografii care au fost, mai apoi, preluate spre a a îmbogăţi colecţiile muzeelor etnografice din Bucureşti şi Cluj. În seara zilei de 8 noiembrie s-a aranjat în sala mare a primăriei şi un concert ţărănesc susţinut în întregime de ţărani din depresiunea Beiuşului, dirijat de prof. Ioan Buşiţia.[6]  Presa a adus ,,multe elogii şi laude pentru această activitate de mare însemnătate”, articole laudative apărând şi în publicaţiile ,,Cuvântul”, ,,Biruinţa”, ,,Dimineaţa”, ,,Tribuna”, ,,Cele trei Crişuri”, ,,Familia”, precum şi în presa de limbă maghiară. Cea de-a doua expoziţie a fost organizată la Beiuş, în sala de gimnastică a Liceului Samuil Vulcan (17-25 noiembrie 1926). Şi aceasta s-a bucurat de o mare afluenţă de vizitatori, printre aceştia numărându-se şi directorul general al Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti, Tzigara-Samurcas, acesta reţinând pentru muzeul bucureştean o mare parte dintre exponate.[7] 

              Asemenea manifestări expoziţionale au avut loc şi în anii următori. Dintre acestea mai amintim: participarea cu ţesături din zona Beiuşului la expoziţia etnografică din Bucureşti organizată de împlinirea 10 ani de la Marea Unire; expedierea spre Paris a 17 bucăţi de felurite ţesături pentru Muzeul Trocadero, spre a completa ,,colecţiunea etnografică din România” care era ,,foarte slab reprezentată”;[8] în zilele de 1-15 iunie 1934, Reuniunea femeilor beiuşene a reprezentat Bihorul la Expoziţia – Târg organizată în Bucureşti de căter Liga Naţională a Femeilor şi Uniunea Industriilor Româneşti, cu ţesături care ,,au plăcut foarte mult”, fiind ,,admirate şi de familia regală, de înalta societate din Bucureşti, dintre cari a Belgiei a cumpărat un suman sur din Roşia…[9]; în fine, în anul 1935 Reuniunea a participat la încă două expoziţii, de data aceasta peste hotare: la Marsilia, cu o nuntă ţărănească în miniatură (11 păpuşi îmbrăcate în straie româneşti specifice depresiunii Beiuşului, plus macheta unei biserici din lemn) şi la Strassbourg, cu o păpuşă-flăcău în frumosul port popular din Pietroasa (aceasta din urmă fiind răsplătită cu o Diplomă de onoare).[10]

              Întregul şir de expoziţii pe care le-a iniţiat şi la care a participat Reuniunea, a supralicitat creaţia populară autentică, spre a-i evidenţia valoarea, a o asimila în înfrumuseţarea fiecărei locuinţe şi a o feri de pericolul dispariţiei. Această perspectivă nedorită a fost surprinsă de preşedinta Reuniunii, Angela Selăgian-Butean, în şedinţa Adunării generale din 17 aprilie 1937: ,,portul pitoresc de la poalele munţilor Bihor dispare, va rămânea păstrat doar în picturile prof. Niculiţă Pop… se pierde o însemnată comoară naţională sub ochii noşti, poate pentru nepriceperea şi nepăsarea tuturor… “.[11]

              Un alt gen de manifestări de mai mare amploare, cu adânci reverberaţii în plan afectiv asupra unui public mai larg, purtau denumirea generică de ,,conduct etnografic.

              Primul a fost ocazionat de sărbătorirea a 100 de ani de la înfiinţarea Liceului gr.cat. de băieţi Samuil Vulcan (30,31 mai şi 1 iunie 1928). Acest liceu nefiind doar al Beiuşului, ci al întregii Ţări ce-i poartă numele, au ţinut să participe la sărbătorirea lui şi sătenii aşezărilor înconjurătoare. Alcătuit din grupuri de ţărani de câte 16-20 de oameni, îmbrăcaţi în pitoreştile lor costume naţionale, acest conduct a adus în faţa asistenţei ceea ce avea mai reprezentativ respectiva localitate. Au participat satele Petrani, Răbăgani, Cusuiş, Feneriş, Sânmartin, Pocola, Sârbeşti, Roşia, Finiş, Dumbrăvani (cu o şezătoare), Sudrigiu (cu turca – impresionându-l până la lacrimi pe invitatul de onoare, generalul Berthelot), Delani (cu o nuntă ţărănească). S-au mai perindat şi frumoase care alegorice trase de boi, iar în final, ,,o turmă de oi în frunte cu doi cimpoieşi şi un cioban cu fluierul”.[12] Organizarea acestui grandios conduct i-a aparţinut profesoarei Angela Sălăgianu Butean, preşedinta Reuniunii, ajutată de alţi intelectuali beiuşeni, preoţi, învăţători, notari şi primari din aşezările rurale învecinate.

              În contextual manifestărilor ocazionate de dezvelirea Monumentului martirilor dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş (6 iunie 1935), Reuniunea a aranjat o expoziţie etnografică şi un alt conduct etnografic compus din trei care alegorice: un car cu copii (,,Nădejdea neamului”), o şezătoare şi o nuntă ţărănească, ,,toate trei au stârnit furtunoase aplauze”.[13]

              Notabilă a fost şi implicarea elevilor şcolilor beiuşene sub îndrumarea magiştrilor lor, în îmbogăţirea lăzii de zestre a culturii populare, sub toate formele ei de expresie. Culegerile de folclor făceau parte dintr-o adevărată strategie de acţiune culturală, acestea fiind consemnate şi valorizate în cadrul şedinţelor societăţilor literare care au fiinţat în cele trei licee, sau restituite creatorilor anonimi prin numeroase manifestări artistice şi de popularizare a ştiinţei în aşezările depresiunii, ori chiar în acţiuni desfăşurate la nivel naţional.

              Elevi ai celor două licee greco-catolice – de băieţi şi de fete – şi ai Şcolii normale, au participat la concusurile naţionale organizate de Societatea ,,Tinerimea Română” în capitala ţării. Astfel, în zilele de 21, 22 şi 23 aprilie 1933 au participat 3 eleve de la Liceul gr.cat. de fete, două fiind premiate: una pentru o lucrare literară, iar cealaltă pentru portul bihorean[14], fiind recompensate cu o excursie în Moldova.

              Un an mai târziu (aprilie1934) participarea a fost mult mai mare, fiind reprezentate toate cele trei şcoli medii, inclusiv un grup de preşcolari. Prestaţia lor a fost meritorie, cu toţii fiind premiaţi pentru calitatea interpretării, originalitatea şi frumuseţea costumelor. În incinta ,,Arenelor Romane” din Parcul Carol I, ,,vreo 15 000 de spectatori au încadrat covorul pestriţ format de peste 5 000 participanţi la concurs, îmbrăcaţi în costume pitoreşti din regiunile diferite ale României”. Concursul a debutat cu defilarea concurenţilor: fetele de la Săliştea Sibiului ,,cu costumul lor atât de simplu şi totuşi ales”, moldovencele cu ,,bundiţe frumos colorate”, sătmărencele ,,cu şorţuri multicolore”, dar şi beiuşenii ,,cu sumanele şi mânecile de o rară frumuseţe, au avut mare succes”.[15] A urmat concursul de dansuri, apoi cel de coruri şi fanfare. A doua zi a avut loc defilarea pe marile bulevarde ale Bucureştiului, până la statuia lui Mihai Viteazul. ,,Şi atunci, în inima Bucureştilor, s-a înălţat falnic în văzduh melodia horei, a rugăciunii româneşti, cântată de fanfara liceului de băieţi din Beiuş şi noi, fetele din Bihor, am încins Hora Unirii în mijlocul capitalei”.[16]

              Iată cum au fost reflectate în presa centrală impresiile produse de beiuşeni. În ziarul ,,Universul” (16 aprilie 1934): ,,Aclamaţiile cu care au fost primite şcoalele din Beiuş, ca şi cele din Făgăraş, a însemnat un adevărat triumf. Marele succes l-au obţinut însă şcoalele din Beiuş, în deosebi copiliţele în port mixt, ale grădiniţei şcoalei normale de conducătoare şi care au prezentat porturi de o adevărată bogăţie şi splendoare. Elevele şcoalei normale de conducătoare ale liceului roman unit, au ţinut să înfăţişeze toată gama atât de variată a portului de la munte caracterizate prin sumane gri, şi prin sumane albe la şes, sumane ce poartă pe ele admirabile ,,pene” – înflorituri de postav şi fir, în diverse culori, după vârsta purtătorului … Liceul de fete a ţinut să adaoge acestui minunat port şi straiţe … bogat înflorite de mâinile lor maestre, iar elevii liceului roman-unit ,,Samuil Vulcan”, care formau ca omogenitate o masă compactă şi evocatoare, au oferit sumane, înflorite cu minunate ,,pene” albastre şi cioareci de dimie împodobiţi ca şi în Gorj, şi un port al sumanelor, prinse doar pe umeri ca togele romane, avâd de asemeni şi căciuli tradiţionale, împodobite cu pene”.

              Sub titlul ,,Concursul costumelor naţionale”, acelaşi ziar ,,Universul” în numărul său din 17 aprilie aduce următoarele cuvinte de laudă: ,,Trecerea elevilor din Beiuş, cu sumanele lor albe prinse-n umeri, prin caracterul marţial şi solemn al acestor tineri mândri din ţinuturile celui mai vajnic românism, avea aspectul perindării unui şir de senatori romani în albele şi elegantele lor toge”.

              Referiri la concursul de dansuri populare întâlnim în ziarul ,,Dimineaţa” (16 aprilie 1934): ,,A urmat ,,De pe Someş” 7 paşi, executat cu precizie ritmică şi vioiciune admirabilă de liceele unite de băieţi şi fete din Beiuş, care la aclamaţiunile mulţimei, au trebuit să dea o ,,Bătută” şi o ,,Învârtită” din cele mai expresive”.

 

              Concluzionând, găsim de cuviinţă să facem unele precizări. Perioadei istorice de evident progres pe tărâm economic – pe care a cunoscut-o România în perioada interbelică – i-a corespuns şi o perioadă de încurajare şi susţinere a culturii, şcoala  bucurându-se de o atenţie privilegiată, iar profesorii-mesageri ai culturii – s-au implicat fructuos în aceste acţiuni. Toate tindeau spre o finalitate – ţintă: consolidarea unităţii între graniţele României Mari şi în plan spiritual. Privite din perspectiva zilelor noastre, când goana după mercantil şi ,,cultura de import” propagată prin mass-media, de cele mai multe ori facilă, lipsită de zidiri în plan formativ ne domină viaţa, strădaniile societăţii româneşti din perioada interbelică ne impresionează şi, parcă, ne dojenesc. Dacă în perioadele istorice trecute, când ne-am aflat sub dominaţii străine, am cultivat cu tenacitate limba, tradiţiile, obiceiurile şi creaţiile noastre folclorice, spre a ne păstra şi perpetua identitatea naţională, cu atât mai mult astăzi, deveniţi parte a Europei, avem obligaţia-testament de a ne păstra această identitate. Iar acest lucru nu se va putea realiza decât prin contribuţia şcolii, care este datoare să transmită tinerei generaţii – actuali şi viitori cetăţeni europeni – limba strămoşească şi ethosul popular nealterat, aşa cum l-am moştenit de la înaintaşi. ,,Folclorul este – spune pe bună dreptate prof. univ. dr. Gheorghe David – cartea de identitate, care diferenţiază şi particularizează popoare şi culturi, fiind însuşi fundamentul pe care se înalţă, cu o sintagmă blagiană, ,,cultura majoră”, caracteristicile naţionale, specifice ale unei naţiuni”.[17]                        




[1] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 28 mai 1922 – 29 aprilie 1923, p.30

[2] Ibidem, p.30-31

[3] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 29 aprilie 1923 – 6 aprilie 1924, p. 38-40

[4]Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 17 maiu 1925 – 30 maiu 1926, p. 30-32  

[5] Ibidem, p.43

[6]Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 30 maiu 1926 – 1 maiu 1927,  p. 12

[7] Ibidem, p. 13

[8] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 24 iunie 1928 – 17 mai 1931, p. 14

[9] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 17 mai 1931 – 31 decembrie 1936, p. 68

[10] Ibidem, p. 100

[11] Ibidem, p. 109

[12] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 1 maiu 1927 – 24 iunie 1928,  p. 15

[13] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 17 mai 1931 – 31 decembrie 1936, p. 68

[14] Anuarul Liceului gr.cat. de fete pe an. şc.1932-1933, 1933-1934, 1934-1935, 1935-1936, p. 17

[15] Ibidem, p. 47-53

[16] Ibidem

[17] Prof.dr. Gheorghe David, Folclorul în actualitate, în: Zodii în cumpănă, Serie nouă, nr. 1, Oradea, decembrie, 2007, p. 1

Un gând despre &8222;Preocupări ale intelectualităţii beiuşene pe linia promovării culturii populare, în perioada interbelică&8221;

  1. Felicitari pentru articol Domnule PROFESOR si pentru neobosita activitate de promovare a valorilor nationale si locale beiusene, pe care le-ati sadit si in sufletele multor elevi in decursul deceniilor.
    Un fost elev de-al dumeneavoastra, in prezent decanul unei prestigioase facultati din Romania.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s