Vechimea sufixului -aş în limba română

studiu de ALEXANDRU PELE (fragment)

Sufixul rom. – aş este prezent în lumbă din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, fiind foarte productiv. “În lingvistica românească – spune Th. Hristea – importanţa formării cuvintelor a fost adeseori subliniată, arătându-se, pe bună dreptate, că aceasta reprezintă «unul din cele mai importante capitole ale unei limbi», întrucât se poate vedea aici mecanismul însuşi al creaţiei lexicale sau felul în care procedează o limbă «pentru a-şi crea elemente noi, dotate cu sensuri noi»” (PE, p.22).

Şi autorul relevă în continuare: “A exclude posibilitatea formării acestor cuvinte în mod independent (de etimonurile invocate) şi a căuta cu orive chip modele străine pentru derivatele româneşti înseamnă a subaprecia capacitatea limbii române de a-şi forma singură cuvinte, tocmai prin cel mai productiv dintre procesele ei interne – derivarea cu sufixe” (PE, p.29).

                                                 * * *

În decursul vremii, părerile cercetătorilor privind originea sufixului -aş, au fost controversate, acordându-i-se origini diverse, care, fiind de domeniul trecutului, nu le vom mai enumera.

Dintre contemporani, Al. Graur menţionează: “Sufixul -aş, de origine complexă, care formează nume de locuitori în legătură cu substantive cu sens local, iar apoi numele locuitorilor devin nume de localităţi: Colibaşi, Grindaşi, Crângaşi etc.” (NL, p.70, pct. 171).

Dar indiferent de părerile unora sau altora, noi vom încerca să demonstrăm vechimea acestui sufix vechi românesc, care poate întrece închipuirile înguste ale unor cercetători, cu multe secole înainte de primul mileniu al erei noastre. El îşi face simţită prezenţa în cele mai diverse domenii de activitate (ştiinţă, tehnică, antroponimie, toponimie etc.), ataşându-se cu aceeaşi naturaleţe chiar şi neologismelor, ca de pildă: gazetăraş, industriaş, ingineraş â, motoraş, profesoraş, tractoraş, vaporaş etc.

Derivate cu sufixul -aş avem şi în vorbirea afectivă: drăgălaş, unchiaş etc.; în antroponimie: Andreiaş, Dumitraş, Grigoraş, Găvrilaş, Iliaş, Indriaş, Victoraş etc.; în toponimie: Călăraşi, Crângaşi, Colibaşi, Murgaş(i) etc.

                                          * * *

Vechimea sufixului -aş se poate proba şi prin compusele în care primul element este de origine autohtonă, din substratul comun româno-albanez, după cum vom vedea mai jos:

– brusturaş (DI, p.623), dim. al lui brusture (ar. bruştură, broşură etc. – DDA, p.286); Cf. alb. brushtullë.

Top.: Brusturi (Arad, Bihor, Sălaj, Neamţ); Brusturoasa (Bacău) ş.a.

= împrumuturi din română: ucr. brostur, brustura, -rnik “brusture”; ung. brusztuj, burusztuj, burusztoj “actium lappa” (EALR, p.142).

– murgaş (DI, p. 625), dim. al lui murg; ar. murgu, murgă; mr. murg, murgă (DDA, p.836; MR, III, p.198); alb. murg (murk), art. murgu.

Top.: Murgaşi (Dolj), Murgaş (Munte şi localităţi în Bulgaria), Murgu (munte al satului Băiasa la aromâni – DDA, p.836), Murgreanca (Ilfov), Murgeni (Vaslui), Murgeşti (Buzău, Gorj, Mureş), Murgileşti (Gorj), Murguţa (Botoşani) etc.; Murga (Ungaria, la sud de lacul Balaton) etc.

– părăuaş (pârâuaş) (DI, p. 621), dim. al lui părău (pârâu); mr. păroi (MR, III, p.215); alb. përrua, art përroi, pl. përronjë “albia râului, părău, vale, torent” (EALR, p.187).

Top.: Pârâieni (Vâlcea), Pârâu (Gorj), Pârâu Bognii (Bacău), Pârâu Cărbunari (Alba), Pârâu Crucii (Mureş) etc.

Numeroase sunt şi derivatele cu sufixul -aş în care etimonul este de origine latină. De pildă:

– armaş “om înarmat” etc. (DI, p.622). Din armă (< lat. armare) + suf. -aş (DLRM, p.43); ar. armă (Cf. şi it. arma, dr. arme, sp. arma, port. arma, rtr. arma. sard. arma etc.).

Top.: Armăşeni (Vaslui, Harghita). Armăşeşti (Ilfov, Vâlcea), Armăşoaia (Vaslui) etc.

– inimaş (DI, p.622). Din inimă (< lat. anima) + suf. -aş; ar. inimă (DDA, p.678), mr. ińimă (MR, III, p.156), ir. uurima (DIA, p.52);

– vecinaş (DI, p.623). Din vecin (< lat. vicinus) + suf. -aş. Ar. viţin (DDA, p.1270); cf. şi it. vicino, fr. voisin, sp. vecino, port. vizinho etc. etc.

 

Secolul al XIX-lea

Pentru înlăturarea oricăror dubii în legătură cu vechimea şi originea sufixului rom. -aş dăm mai jos o “cronologie descendentă” a acestuia; începând cu secolul al XIX-lea:

-1900: fluieraş (DI, p. 625), dim. al lui fluier (ar. fluier, fluiară, fluir “flute de berger” – DDA, p.556); Cf. alb. floere; gr. flogera.

împrumuturi din română; iâucr. floiara, fluiara; pol. fujera, fujarka, fulara; ceh. fujara; la valahii din Moravia: fuiara (ILbR, p.121-122); slc. fujara; furol’a, furula; magh. furulya (a.1714); (MNyTESz, I, p.991-992); scr. frula.

Top.: Flujeras (în fostul comitat al Maramureşului – ILbR, p.120).

Exemplul a fost luat din poezia populară “Ciobanul care şi-a pierdut oile!;

Fluieraşul lui,

Ei ca să i-l puie,

Într-un vârf de plop…” (ALP, I, p.247).

– 1893: fecioraş: dim. al lui fecior (DLRM, p.296); ar. ficior (DDA, p.547); mr. ficor; ir. fecor (DIA, p.53) (< lat. fetiolus).

Top.: Fecori, în ţinuturi din Peninsula Itria, unde astăzi se vorbeşte numai croata (DIA, p.29).

împrumuturi din română: alb. fiçor “ajutorul baciului”; bg. ficor “id; numele unui joc de copii”; scr. ficor (ficur). În Serbia estică: vicor(ak) “copil mititel”; slc. facor, facoro, pacori “enfant nouveau né”; “bébé”; “enfent” (DDA, p.547); ceang. fişor “vătaf de moşie” (< mold. fişor); ung. ficsór, ficsúr (a.1202, 1358-59, 1376, 1412 etc.) “flăcău (român); cizmă pentru copii; vasul de lemn cu care vămuieşte morarul”; ficsoros (TILR, p.90; MNyTESz, I, p.906).

Fecioraş apare în volumul “Balade şi idile”, în poezia “Nunta Zamfirei”;

“Rădvan cu mire, cu nănaşi

Cu socri mari şi cu nuntaşi

Şi nouăzeci de fecioraşi

            Veneau călări.” (COŞBUC, I., p.56)

– 1884: mălăiaş. Dim al lui mălai (DLRM, p.485).

Top.: Mălăeşi (Dolj, Iaşi, Mureş, Prahova, Hunedoara, Vaslui); Mălieţu (Vâlcea) (IAL, p.293); Mălăeşi (Rn. Criuleani, rn. Grigoriopol (stânga Nistrului – RSS Moldovenească).

împrumuturi din română: bg. malai; magh. málé (a.1600) (MNyTESz, II, p.829); pol. malaj; rus. malai; ucr. malai (SLR, p.12, 14).

Cuvântul l-am reprodus din lirica populară:

“Toată iarna am venit,

Toată iarna ţi-am cerşit

Să-mi dai două, trei parale,

Să iau mălăiaş şi sare…” (ALR, p.61).

– 1886: măciucaş. Din mpciucă + suf. -aş (< lat. mateuca); ar. mpciucă.

Top.: Măciuca (Vâlcea); Măciuceni (Vâlcea).

împrumut din română: maghiară (macsuka; macsukás) (a. 1738; 1880) (MNyTESz, II, p.808).

Termenul rom. măciucă poate fi cu mult mai vechi, în maghiară, decât îl indică primele atestări documentare.

– 1876: copilaş. Din copil + suf. -aş (DI, p.622); ar. cokil (DDA, p.378); mr. copil (MR, III, p.77).

împrumuturi din română: magh. kópé (a. 1792), kopé (a. 1845); golbé; kopil, kopi (MNyTESz, II, p.562); săs. Kopil; ecr. kopel’a (kopil’aty); pol. kopirnak, kopirdan; rus. kopelu; bg. kópele, kópile, kópilce, kopelák, kopelana, kopeltija; scr. kopili, kopil, kopio, kopile, kopilan, kopilad; ngr. kopeli, kopelos, kopela, kopelata; alb. kopil, kopilij (TILR, p.60-61).

În “Călin (file din poveste)”:

“Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi

Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ…” (EMINESCU, p.67).

– 1846: răzeş, răzeşi, s.n. (În orânduirea feudală, în Moldova) “Ţăran liber, organizat în obşti, care stăpânea în comun pământul satului de care aparţinea, dar lucra independent (împreună cu familia) lotul agricol repartizat” (DEX, p.781).

Der.: răteşesc, -ească, adj.; răzeşie; răzeşime; răzeşiţă etc.

Top.: Răzeşu (Bacău).

Termenul rom. răzeş, considerat de unii cercetători ca fiind un împrumut din maghiară (ISOM, p.41; DEX, p.781), nu are nimic comun, ăn afară de o apropiere acustică, relativă, cu presupusul său etimon magh. részes (fon. réisëş). Termenul românesc este un vechi compus, apărut în condiţiile specific moldoveneşti din epoca feudală, condiţii în care influenţa străină nu poate să apară justificată.

Forma actuală rom. răzeş se datorează “erodării” formei iniţiale, ca dovadă a marii sale vechimi.

În română, fenomenul acesta, al “erodării”, este bine reliefat, în special în cazul compuselor cu sufixul -aş. Astfel, în limba contemporană avem dublete de felul următor:

– călcâiaş : călcâieş;

– mălăiaş : mălăieş;

– cimpoiaş : cimpoieş;

– plăiaş : plăieş;

– băiaş : băieş;

– uriaş : urieş;

– uliaş : ulieş;

– Andreiaş : Andrieş;

– Indriaş : Indrieş;

– Iliaş : Ilieş;

– Iaşi, top. : Ieşi.

Acelaşi fenomen se petrece şi în cazul cuvintelor derivate cu suf. -ar, ca în exemplele:

– căluşar : căluşer;

– grănicear : grănicer etc., asupra cărora nu vom stărui, ele neavând legătură directă cu obiectul analizei noastre.

                                              * * *

Prin urmare, forma rom. răzeş ne arată limpede că se află pe o treaptă superioară a evoluţiei sale fonetice. În acest sens, putem afirma cu tărie că forma iniţială a fost răzaş, care a trecut apoi la forma contemporană, după următoarea schemă:

– răzaş > răzeş > răzăş, evoluţie perfect paralelă cu multe altele, între care şi cu cele indicate mai sus, cât şi cu altele, între care: oraş > oreş (a. 1448 – DMD, p.266; orăş a. 1551 – DMD, p.322; orăşescul – 1448 – DDIRA, I, p.232 etc.) > Ores(ac) (top. iugoslav) etc.

Că forma iniţială a fost răzaş ne-o arată clar unele documente ale vremii sau chiar scrierile unor iluştri autori din veacurile trecute. Astfe, cităm:

“Cantemir asemenea mărturiseşte că o parte din clăcaşi sînt răzaşii care pentru sărăcie şi-au vîndut moşiile lor cele părinteşti, şi i-au silit cu strîmbătate să primească jugul supunerii” (“Despre starea soţială a muncitorilor plugari în principatele române în deosebite timpuri” – BĂLCESCU, p.97).

Din punct de vedere structural, termenul rom. răzaş este un derivat din tema rază – suf. -aş.

Elementul rom. rază, de origine latină, provine din lat. radia (formă pop.); cf. şi v. sp. raça; port. das radiaçaoes “de raze”; it. raggio, raggionare (< lat. radius) etc.

Din punct de vedere semantic, termenul rom. răzaş apare ca o necesitate socială, de diferenţiere, între ţăranii care lucrau pământul obştesc, situat în raza satului, de cei ce munceau pe domeniile învecinate (cu pământul obştesc), dependenţi de stăpânul feudal.

Rezultă, cu multă claritate, că răzaşii munceau numai în raza satului, iar câvecinii, pe domeniile situate în afara razei satului, deci în vecinătate.

Cei doi termeni moldoveneşti din epoca feudală sunt creaţii proprii pe teren românesc, fără nici un fel de amestec din afară, apăruţi ca o necesitate de diferenţiere socială, în acele condiţii specifice, de atunci.

De altfel, termenul rom. vecin a pătruns şi în maghiară: wechyn (a.1592), vecsin(ek) (a.1607), vecsiny(ek) (a.1630) etc., unde are sensul de “román szabados” – “rumänischer Frei – gelassener” (MNyTESz, p.1102).

Termenul magh. részes (fon. réiseş) propus drept etimon, de unii cercetătorii, nu poate fi admis nici din punct de vedere semantic, deoarece magh. részes “părtaş” se pare că nu poate avea nimic comun cu răzaşul care îşi muncea în mod individual lotul de pământ repartizat. Lucrul fiind executat în exclusivitate de el, presupunem, în mod logic, xă şi roadele muncii sale îi aparţineau, fără ca altcineva să fie părtaş cu el la împărţirea acestora.

                                                * * *

– 1838: gingaş, adj. “Plăpând, firav, delicat, fin” etc. şi alte sensuri (DEX, p.373).

După unii cercetători, ar fi un împrumut din ungureşte. Prezenţa în temă a sunetului gi- ne arată că acest termen nu are nimic comun cu vreo formă ungurească, căreia îi este străin acest sunet. De altfel, în maghiară, rom. gi- se grafiază cu dzs- şi numai în cuvinte de origine străină, în special în neologisme, ca de pildă:

– judo > magh. dzsúdó;

– juice > magh. dzúsz:

– joker > magh. dzóker;

– gin > magh. dzin;

– jazz > magh. szesz;

– gentry > magh. dzsentri;

– gentleman > magh. dzenmen;

– jam > magh. dzesm etc.

Este, şi din acest punct de vedere, un nonsens a afirma că la baza termenului rom. gingaş ar sta “euimonul” magh. dial. dsingás (DEX, p.373).

De altfel, în MNyTESz se arată că termenul magh. zsingás (a. 1838-45), csingás (a.1861), dzingás (a.1890), gyingás/, este de origine română (MNyTESz, III, p.1220).

Diferitele variante maghiare se explică prin varietatea împrumuturilor din română, unde, în diferite graiuri, avem forme diverse: gingaş, jungaş (criş.), dzingaş etc.

Rom. gingaş este un derivat cu suf. -aş de la tema gingă (cf. nume pers. Gingă; mr. dzingă “smalţ pe cratiţe”; fr. gingue, ginguet, ginguette “slăbuţ, prost, ieftin”; it. gingillo “bibelou; invension subtile”.

Se poate aprecia că la baza formelor din limbile neolatine (română, franceză, italiană) stă un etimon lat. +)ginga, -ae, posibil înrudit cu lat. gingiva (> dr. gingie, ar. dzindzie “gencive” etc.), dar, oricum, situat în afara oricărei influenţe fino-ugriene.

                                            * * *

– 1835: călăraş. Din călare + suf. -aş (DLRM, p.124); ar. călar, călare (DDA, p.327) (< lat. caballaris).

Top.: Călăraşi (Botoşani, Cluj, Dolj, Ilfov), Călăraşii-Vechi (Ilfov), Călăraş (oraş şi raion în RSS Moldovenească; Kalarasovka, rn. Ocniţa).

Împrumuturi din rom

ni: pol. kalarasz “id.”; tc. kalaraş “id.” (SLR, p.14; 19).

“Peregrinul transilvan”: “… Duminica trecută, ca şi azi, fui în Călăraşi, …” (DRĂGUŞANU, p.47).

1816: pripaş. Din pripă + suf. -aş. Termen uzitat, în special, în subdialectul crişean.

Rom. pripaş > parapács (a. 1816), cu variantele ungureşti: Parapáty (a.1816), parapács (a.1838), perepács (a.1863), perepáty (a. 1863), parapáj (a. 1878), prapác, párápécs, përëpács, perepáty (MNyTESz, II, p.101).

 

                                               * * *

SECOLUL AL XVIII-LEA

1800: gălbinaş. Dim. al lui galben (pop. galbăn); ar. galbin (DDA, p.580); ir. gabu (< lat. galbinus).

Top.: Galbena (Alba), Galbeni (Bacău, Botoşani, Vrancea), Galbeni (Brăila), Galbina (Hunedoara).

Împrumuturi din română: pol. galbin (ILbR, p.121).

În “Ţiganiada”:

“Papa vinde darurile sfinte

Pentru gălbănaşi;…” (BUDAI-DELEANU, p.223, VI/35).

– 1770: turcaş. Din turcă + suf. -aş. Termen uzitat în graiurile din Bihor. Turcă “capră, brezaie” (DEX, p.981). Turcaş “cel ce poartă turca”.

Rom. turcaş > magh. turkás (a.1770) “állatfejes álarcon viselö személy; Person mut einer Tierkopfmaske” (MNyTESz, III, p.1004).

– 1745: breslaş. Din breaslă + suf. -aş (DLRM, p.92). “Antiohi-vodă îndată aleasă de trimisă cîţiva boieri, care-i ştie că sînt împotrivire, şi cîţiva breslaşi megieşi de-ai lui Mihai-vodă, vlasluieni tot de cei buni de gură şi de pîră…” (NECULCE, p.96).

– 1723: vrăjmaş: Din vrajbă + suf. -aş.

În vorbirea curentă, alternanţa consonatică b/n este frecventă atât în română, cât şi în italiană (Cf. mă/ bă; beteahnă/ meteahnă; baborniţă/ mamorniţă; habnic/ hamnic etc., it. bocca/ sic. mmucca; vast. mucca etc.).

Termenul rom. vrăjmaş apare în “Ceasoslavul de la Târgovişte” (CEASOSLOV).

– etc.

 

SECOLUL AL XVII-LEA

– 1691: căsaş. Din casă + suf. -aş; ar. casă (DDA, p.318); ir. casa (DIA, p.39) (< lat. casa) (Cf. şi it. casa, sp. casa, port. casa etc.).

Top.: Casa de Piatră (Alba), Casa Veche (Vâlcea), Casele-Miceşti (Cluj), Căscioarele (Constanţa, Ilfov), Căsoaia (Alba), Căsoi (Suceava).

În “De neamul moldovenilor”:

“Că Traian – împăratul adevărat de la Rîm au adus căsaşi…” (COSTIN, II, p.34).

– 1686: ceraş. Din cer + suf. -aş. Ceraş (DI, p.625) “specie de stejar”. Cf. gorunaş, stejeraş etc.; ar. ţer (DDA, p.1218), ir. ţer “soi de stejar” (DIA, p.44) (< lat. cerrus); cf. şi it. cerro, fr. cerre etc.

Top.: Ceraşu (Prahova) etc.

Împrumuturi din română: bg. cer (fon. ţer), maced. cer (fon. ţer), scr. cer, sln. cer (fon. ţer), ne indică un etimon românesc ţer. În cehă şi în slovacă, cer “id” sunt considerate neologisme şi pot fi împrumutate din oricare lumbă sud-slavă.

Noi considerăm că şi magh. cser “id.” este un împrumut din dacoromână şi nu din limbile sud-slave, deoarece, în acest caz, forma ungurească ar fi trebuir să fie “cer” (fon. ţer) nu cser (fon. cer), ca în limbile sus-amintite.

Motivaţia susţinută de Academia budapestană ă “a magyar szókezdö cs arra mutat, hogy az átvételkor a magyarban még nem volt a c hang, s ezért cs-vel helyttesitették…” (MNyTESz, I, p.504), nu rezistă criticii, întrucât, în perioada primei atestări (cher, a.1193) sau mai apoi (cher, a.1273), cheer a.1285/1296), documentele ne indică existenţa în maghiară a sunetului c (fon. ţ). De pildă:

– magh. cinterem (a.1372) (MNyTESz, I, p.443);

– magh. cimpa (a.1288) (MNyTESz, I, p.438-439);

– magh. comb (a. 1211 ?) (MNyTESz, I, p.455);

– magh. cipó (a.1211 ?) (MNyTESz, I, p.444);

– magh. cenk (a.1138/1329) (MNyTESz, I, p.420) etc.

De altfel, în unele cazurichiar sunetul s a fost înlocuit cu magh. c (fon. ţ), după cum vom vedea din exemplele de mai jos:

– rom. sâmbră > nagh. cimbora (a.1566) (MNyTESz, I, p.436-437);

– scr. sirak > magh, cirok (a.1465) (MNyTESz, I, p.449);

– magh. Cheneged (a.1300 ?) > magh. cinege (a. 1346) (MNyTESz, I, p.440);

– scr. seda, sjeda > magh. cége (a. 1211 ?, 1257) (MNyTESz, I, p.415) etc.

După cum se poate lesne observa, magh, cenk (a.138) este atestat cu peste jumătate de veac înaintea lui magh. cser şi totuşi forma maghiară prezintă un c şi nu un cs iniţial (textual …Cencu, ibid,), care aduce, mai mult, cu nunele de loc rom. Cincu.

După opinia noastră, magh. cser, atestat în anul 1193, este, fără îndoială, un împrumut din dacoromână (< dr. cer), împreună cu der. magh. cserje “copăcel, arbust”; cserfa “cer”; cserjés “tufiş, mărăciniş”.

În documente, termenul rom. Ceraş apare menţionat: “Lăngescul din Ceraş” (DOR, p.307).

                                                       * * *

– 1675: gonaş. Din goni + suf. -aş (DLRM, p.342) (< v. sl. goniti).

În “Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Aaron-vodă încoace”:

“Mărs-au Ştefăniţă-vodă cu el-agasi în urma căzacilor pînă peste Prut, iară petrecătorilor, nu oştenilor şi gomaşilor sămănători. Şi s-au întors el-agasi la Bugeac, iară, Ştefăniţă-vodă la Iaşi. Căzacii cu Constantin-vodă au trecut la Movilău Nistrul, şi acolo mare nevoie au avut de cazaci pentru lefe…” (COSTIN, I, p.209).

– 1659: urmaş. Din urmă + suf. -aş (DLRM, p.910); ar. urmă (DDA, p.1224) (< lat. orma; cf. şi it. orma).

Mărturie documentară: “… neam de neam care vor utma, urmaşi după noi, să fie pedepsit, că am adus-o Eu Mitru vistierul de la Ialoviţu şi am adus-o în Ardeal la Ferăce. Văleat 7169, mţa. ghen. 27 dz. (în limba română, cu alfabetul chirilic) (CVRB, p.52).

1648: 8plăiaş. Din plai + suf. -aş (DEX, p.704); ar. plaiu, (< lat. +)plagius; cf. şi vegl. plui, bellunez piai; prov. playa, sp. playa, port. praia, dar şi alb. pllajë “pianura, valle”, gr. plagi.

Top.: Plai (Alba, Hunedoara, Mehedinţi, Prahova, Suceava), Plaiuri (Alba, Cluj).

Împrumuturi din română; magh. pláj (a.1491); plájas (a.1648); palajá (a.1789) etc. (MNyTESz, II, p.223) (RTO, p.565); scr. plaj (SLR, p.13).

– 1616: Iliaş. Dim. al lui Ilie,

Alexandru Iliaş, voievodul Ţării Româneşti între 1616 septembrie şi 1618 mai (DIRI, I, p.491).

– 1600: Undreiaş. Dim. al lui Undrei.

Numele apare la acad. Al. Rosetti: “Oprea de Cordun, Undreiaş de Corcova” (Ţara Românească, 1600) etc. (ILbR, p.312).

 

SECOLUL AL XVI-LEA

– 1581: agiunaş. Din agiun + suf. -aş. Vb. a ajuna = a ţine post complet. Fig. a răbda de foame (DLRM, p.16); ar. agiun (DDA, p.123) (< lat. adjunare; cf. şi it. digiuno; sp. ayunar, ayuno; fr. jeune.

Împrumut din română: magh. azsunoz “a ajuna”.

MEKSz nu indică etimonul acestui termen unguresc.

Cuvântul apare sub forma rom. agiunaş în “Pravila ritorului Lucaci” (PRL, 245 vm).

1577: trufaş. Din trufă + suf. -aş (DEX, p.978).

(< lat. +)trufa; cf. fr. truffe).

În psaltirea slavo-română:

“Tu biruieşti ca ţinutul măriei;

turburatul undelor ei tu îmblînzişi.

Tu smerit-ai ca rănitul trufaşul.” (CORESI, 170, v18, p.374).

– 1574: dăscălaş. Din dascăl + suf. -aş; ar. dascal (DDA, p.459, 512), mr. dascăl (MR, III, p.105) (Cf. alb. dhaskal) (FJALOR) (< gr. dháskalos).

Top.: Dascălu (ILFOV), Dăscăleşti (BUZĂU).

Împrumuturi din română: magh. dászkál (a.1799), prima atestare ne indică forma magh. dászkel, apropiată de etimonul rom. dascăl. Mai sunt înregistrate şi variantele dászkál (a. 1860/1894) şi dászkël (MNyTESz, I, p.597).

Cuvântul rom. dăscălaş apare într-o însemnare din Evangheliarul copiat de Radu grămăticul (a.1574), prin care acesta cere iertare tuturor acelora care vor citi manuscrisul său: preoţi, duhovnici, dăscălaşi, grămătici etc. pentru erorile ce se vor fi strecurat într-însul (LRS, p.195).

– 1572: armaş. Din armă + suf. -aş (DEX, p.52); ar. armă (< lat. armare) (Cf. şi it. arma, fr. arme, sp. arma, port. arma, rtr. arma, sard. arma etc.).

Top.: Armăşeni (Vaslui, Harghita), Armăşeşti (Ilfov, Vâlcea), Armăşoaia (Vaslui) etc.

Împrumuturi din română: magh. ármás (a.1572) (a.1671) (a.1761: armás) (MNyTESz, I, p.178).

Am luat în considerare data primei atestări a împrumutului în limba maghiară, deşi nu excludem posibilitatea pătrunderii acestui termen românesc în maghiară, la o dată mult mai timpurie.

– Sutaş “comandant peste o sută de ostaşi”. Din sută + suf. -aş (DEX, p.919); ar. sută (DDA, p.1140); mr. sută (MR, III, p.281).

Sută, după cercetările noastre, care vor fi tratate aparte, este un cuvânt autohton, de origine traco-dacică.

Termenul rom. sutaş este consemnat în “Codicele Voroneţean”, alături de alt termen format pe teren românesc, miaş;

“Audzi sutaşul şi se apropie cătră miiaşul (în cap. XLIV, 7-8) (LRS, p.207).

În “Apostolul” lui Coresi, aceeaşi frază sună astfel:

“dacă auzi sutaşul, postâmpi cătră miiari(u)” (LRS, p.207).

– 1546: Lungaş, toponim moldovenesc. Din lung + suf. -aş; ar. lungu (DDA, p.754) etc. (< lat. longus); Cf. it. lungo; fr. long(ue); port. longo etc.

Top.: Lunga (Covasna, Timiş), Lungani (Argeş, Iaşi), Lungeni (Suceava), Lungeşti (Cluj, Galaţi, Vâlcea), Lungoci (Galaţi), Lunguleşti (Argeş), Lunguleţu (Dâmboviţa) etc.

Termenul apare într-un document slavo-român emis la Iaşi în data de 18 iunie 1546:

“… anume Pietrişul, între Coseşti şi între Lungaş…” (DIR, A, III, p.536, doc. 481).

– 1508: trâmbiţaş. Din trâmbiţă + suf. -aş (< sl. trombica).

Termenul apare în documentele slave sub forma trămbitas (SVSR, p.267).

 

SECOLUL AL XV-LEA

– 1472: Negrilaş. Dim. al lui Negrilă (< rom. negru < lat. nigrum); ar. negru (DDA, p.871); Cf. şi sp. negro, port. negro.

Top.: Negrileasa (Suceava), Negrileşti (Bistriţa-Năsăud, Galaţi, Teleorman, Vramcea) ş.a.

Termenul apare într-un document de la Ştefan cel Mare: “… A scris Negrilaş, în Vaslui, în anul 6980 (1472), iunie 5” (DIR, A, I, p.389-390).

– 1468: Unguraş. Din ungur + suf. – aş;

Termenul rom. ungur nu poate fi explicat din sl. ongrinu (DLRM, DEX) din mai multe motive, între care:

a) sl. ogrinu putea deveni în ronă cel mult +)ungrin şi nu ungur;

b) în perioada în care începe înaintarea ungurilor spre banatele sau voievodatele româneşti de la este de Tisa (sec. X e.n.) în limbile slave din vecinătatea Pannoniei avusese loc denazalizarea, în termenii vechi slavi, deci dispariţia lui -n-. În acest caz, termenul sl. ongrinu trebuia să apară în română sub forma +)ogrin sau ugrin;

c) popoarele de limbă slavă din vecinătatea Pannoniei istorice folosesc, pentru numirea ungurilor, următorii termeni:

– slc. Mad’ar, Mad’arsko (ungur, Ungaria); sln. Madzar, Madzarsko (ungur, Ungaria); scr. Madar “ungur”; termeni care au la bază etimonul magh, magyar.

Celelalte popoare slave care nu au convieţuit într-un mod atât de strâns cu ungurii, mai depărtate geograficeşte, îi denumesc astfel:

– bg. ungar (ungarec) “ungur”; Ungaria “Ungaria”;

– ceh. Uher “ungur”, Uhry “Ungaria”, dar şi (mai nou) Mad’ar;

– pol. Wegier “ungur”, Wegry “Ungaria”;

– rus. vengr “ungur”, Vengria “Ungaria” (vengerec “ungur”);

– ucr. ugorec “ungur”, Ugorsčina “Ungaria”.

Rezultă şi din această succintă prezentare că nici un popor slav, din cele enumerate mai sus, nu a păstrat în limba sa presupusul etimon slav ongrinu. Limbile cehă lu ucraineană păstrează doar tema denazalizată şi metatezată (în ucr. uhor, ceh. uher), pe când polona şi rusa păstrează tema vengr (pol. Wegier, rus. vengr(erec), în care partea iniţială a cuvântului a devenit ven- în loc de on(grin).

Bulgara cunoaşte forma ungar identică cu rom. ungar, care, evident, aparţine altei arii geolingvistice.

d) termenul cu care denumesc alte popoare pe unguri,. în special popoarele vechi de origine indo-europeană, are aproximativ aceeaşi formă ca în română, după cum vom vedea mai jos:

– alb. hungarez (-e, -i), Hungari(a) (“ungur, Ungaria”);

– germ. Ungar “ungur”; Ungarn “Ungaria”;

– gr. Oúggrikós “ungur”, Oúggaría “Ungaria”;

– let. ungars “ungur”; Ungheria “Ungaria”;

– fr. hongrois “ungur”; Hongrie “Ungaria”;

– port. húngaro “ungur”; Hungaria “Ungaria” etc.

După cum se poate observa în limbile indicate mai sus, termenul are partea iniţială ca şi în română: (h)ung – fără a se putea pretinde că aceste limbi – ar fi putut împrumuta cuvântul respectiv dib limba slavă.

Mai mult, nu se pare demnă de semnalat asemănarea până la identitate dintre termenii letoni ungars şi Ungarija şi termenii rom. ungar şi Ungaria, care au supravieşuit, cazul letonei, între limbile slave (polonă, rusă, ucraineană) în care ungurii, după cum am văzut mai sus, sunt numiţi cu alţi termeni specifici fiecărei limbi, dar foarte îndepărtaţi de tema din letonă şi română.

Prin urmare, la stabilirea originii cuvântului rom. ungur (ungar) trebuie avută în vedere existenţa în primul rând a termenilor letoni, germani, italieni, respectiv: let. ungars, Ungarija; germ. Ungar, Ungarn, it. unghero, Ungheria, dar, iniţial, Ungaria (a.1239-1245) (PTP, 233).

Dar cum după epoca istoricî în care au avut loc prefacerile sociale şi naţionale, în cauză, între care şi aşezarea ungurilor în Europa centrală, românii se învecinau cu marele cnezat al Lituaniei, şi, după toate probabilităţile, românii trăiau şi în cuprinsul marelui Cnezat lituan, este posibil ca, prin intermediul limbii lituaniene termenul rom. ungar şi Ungaria să fi pătruns şi în limba letonă.

După cunoştinţele noastre, termenul it. unghero derivă dintr-un etimon ungaro, deoarece fonetica istorică ne arată că e < a şi nu invers, aşa cum vom vedea într-un studiu special consacrat acestei probleme.

Rămâne, aşadar, de stabilit dacă rom. ungar < germ. Ungar sau dacă germ. Ungar < rom. ungar, care, după cum am arptat supra nu poate proveni din sl. ongrinu.

Am ales aceste situaţii diferite întrucât limbile popoarelor mai îndepărtate de unguri nu au avut cu ei raporturi aşa de strânse ca popoarele vecine şi considerăm că termenul etnic ungar a fost împrumutat în primul rând prin filieră.

Termenul bulgar ungar poate fi considerat tot un împrumut din română.

e) În germană şi în română, termenul iniţial era identic ca formă şi s-a păstrat astfel până în zilele noastre: rom. ungar, germ. Ungar.

Din punct de vedere al pătrunderii acestui termen în cele două limbi din maghiară, cum ar fi fost normal, situaţia este cât se poate de limpede: magh. magyar (fon. noghior) nu putea deveni rom. ungar (germ. Ungar). Rezultă, deci. că termenul ungar (germ. Ungar) nu a fost împrumutat de la populaţia ungurească care nu-l poseda şi nu se numea cu acest cuvânt, şi nici din latină nu l-au putut moşteni, deoarece, în secolul al IX-lea – al X-lea latina nu mai exista ca limbă vorbită de vreun popor, ci numai ca limbă de cancelarie.

În această perioadă, şi alte limbi antice (v.gr.) dispăruseră de mult.

Ni se pare demn de amintit faptul că analiza structurală a cuvântului ungar ne arată cu multă claritate că termenul se prezintă ca un cuvânt compus din două elemente: ung. + suf. -ar. Credem că nu este cazul să insistăm asupra faptului că suf. -ar este moştenit din latină şi foarte productiv în română, limba noastră având prioritate faţă de germană.

Am putea accepta un împrumut din germ. Ungar (DEX, p.996), dacă în această limbă ar exista o explicaţie plauzibilă.

Deocamdată, ni se pare demn de analizat faptul că acest nume etnic se pare că are la bază, conform legendelor care mai circulă prin Ardeal, obiceiul vechilor unguri de a se unge – “vopsi” – pe faţă cu ceva şi de a-şi mutila faţa pentru a arăta mai fioroşi, aşa cum se spune că arăta o căpetenie de a lor, care se numea Kap-Kun, de unde ar fi derivat apoi şi cuvântul rom. căpcăun.

Ungerea pe faţă şi pe mâini este obişnuită şi la alte popoare care trăiesc într-o climă mai aspră sau în cazul unor ierni mai geroase.

Rom. unge < lat. ungere (Cf. it. ungere etc.)

Derivarea cu suf. rom. -ar este identică şi în cazul altor termeni similari. Spre exemplu:

– rom. suge (< lat. sugere) + suf. -ar = sugar;

– rom. fugi (< lat. pop. fugire = fugere) + suf. -ar = fugar;

– rom. unge + suf. -ar = ungar etc.

Indiferent cât de obişnuiţi suntem cu etimologiile “încetăţenite”, şi mai ales cu cele care derivă din teoriile imigraţioniste, analiza structurală a termenului, neiertătoare, prin simplitatea ei, ne arată că termenul ungar este identic cu orice compus românesc de acest fel. Semantismul cuvântului, generalizat, ca etnonim, se poate explica prin abandonarea sensului originar “de ungar”, care “unge (care se unge)” în favoarea numelui etnic respectiv.

Forma rom. ungar, datorită poziţiei limbii române în această parte a Europei, a putut fi răspândită, mai ales în timpul şi după războaiele de peste 300 ani duse de unguri pentru cucerirea Transilvaniei, în toate limbile în contact, iar în germană şi prin intermediul saşilor ardeleni.

Acesta poate fi veridic nu numai din punctul de vedere al structurii cuvântului, al adevărului istoric, românii fiind autihtoni şi în nordul Dunării (termenul ungar, ungur lipsind din dialectele roneşti transdanubiene), ci şi din punct de vedere al evoluţiei semantice.

Faptul că românii i-au numit întotdeauna pe vecinii lor de la Apus cu numele de unguri ne arată marea vechime a termenului şi adânca lui înrădăcinare în conştiinţa maselor. În mod livresc se încearc introducerea termenului maghiar, care a devenit obişnuit în cercurile oamenilor instruiţi, dar încă nu s-a reuşit să se creeze un derivat de la tema maghiar pentru a denumi Ungaria şi nici nu întrevedea o asemenea posibilitate.

Rom. ungar în mod obişnuit, prin schimbarea accentului, a devenit ungar > ungăr de unde, prin asimilare vocalică regresivă > ungur, care este o creaţie pe teren românesc nemaiîntâlnită la alte popoare.

Evoluţia termenului rom. ungar > ungur ne arată că tema este o creaţie românească, căci asemenea evoluţii se produc, cu regularitate, în general, numai în cazul cuvintelor proprii. Cuvintele împrumutate, de obicei, nu-şi schimbă structura.

În linii generale, aceasta este, după părerea noastră, originea şi semantismul termenului ungur din limba română, care reflectă şi el situaţia socială şi naţională a celor două popoare din primele lor contacte şi până azi.

Termenul Unguraşi, cătun (jud. Suceava) este astestat la anul 1468 (ERT, p.198).

                                                * * *

– 1437: şutaş. Din şut(ă) + suf. -aş; şut(ă) “fîrî coarne; cu coarnele căzute sau tăiate”; ar. şut (DDA, p.1161); mr. şut (MR, III, p.287); ir. Şutco (nume) (EALR, p.204).

I.I. Rusu a atribuit acest element substratului (Cf. alb. shut etc.).

Împrumuturi din română: bg. sut; ngr. sioutos, sioutou; ceh. suta; pol. szuty; scr. sut; ucr. suta; ung. suta; săs. tschut, tschutich, tschutisch (EALR, p.204-205).

Termenul rom. şutaş (dim. al lui şut) a fost împrumutat şi el în maghiară sub forma Swthas (a.1437) alături de şută (a.1468) (Swtha), suta (1655, 1703 etc.) (MNyTESz, III, p.624) (RTO, p.584).

– 1435-1442: Iliaş. Dim. al lui Ilie.

Iliaş domn al Moldovei asociat cu Ştefan al II-lea, între 1435 august – 1442 decembrie (DIRI, I, p.486).

– 1425: Andriaş. Dim. al lui Andrei.

Numele apare într-un document din Ţara Românească:

“… Radu Proca şi Andriaş şi Constandin…” etc.

“În zilele lui Dan voievod” (DIRB, p.82).

– 1421: vrăjmaş (A se vedea supra, a.1723).

În lucrarea Luciei Djamo Diaconiţă “Limba documentelor slavo-române”: vrăjmaşu; vrăjmaş” (LDSR, p.271).

– 1414: scutaş. Din scut + suf. -aş (< lat. scutum). Cf. it. scudo; sp. escudo; port. escudo etc.

Top. Scutari (Botoşani), Scutaru (Bacău).

Termenul apare într-un document de la Alexandru cel Bun: “… şi i-am dat în pământul nostru al Moldovii un sat anume Muntenii Scutaşi…” (DIR, A, I, p.32).

– 1401: Petraş. Dim. al lui Petru.

Numele apare în formula galiţiană: “Vo imja oca i sna i stgo dha amin6. A se iaz6 pan6 PETRAS starosta Galiţkîi i Snjatinskî sviasa6cju etc.” (BOGDAN, p.128), identic şi cu Petraş din Moldova (a.1436) (DIRA I, p.138) etc.

 

SECOLUL AL XIV-LEA

– 1399: Mihăilaş. Dim. al lui Mihăilă.

Într-un document de la Iuga-voievod: “… credinţa lui Mihăilaş…” (DIR, A, I, p.7).

– 1392: Andriaş, Ionaş. Dim. ale lui Andrei şi Ion.

Într-un document de la Roman-voievod: “… slugii noastre Ionaş viteazul… credinţa lui Andriaş…” (DIR, A, I, p.2-3).

– 1388: suliţaş. Din suliţă + suf. – aş (DEX, p.911). Suliţă (< sl. suliça).

Top.: Suliţa (Botoşani).

Împrumuturi din română: magh. szulica; ceang. szulica.

Dar în maghiară a fost atestat în anul 1388 şi termenul rom. suliţaş sub forma magh. zulchas (< zulichas), într-o frază în care, alături de termenul suliţaş apare şi etnonimul români: “Blasii dicti Zulchas…”, ca apoi, în anii următori, să fie atestat şi termenul suliţă: “… lancea: zulcha (a.1395) (MNyTESz, I, p.458).

Deşi în română termenul este considerat un împrumut din sl. sulica, în maghiară prima atestare ne indică un derivat românesc: zulchas.

Această încadrare în sistemul morfologic al limbii maghiare a avut loc după schema de mai jos:

– rom. suliţaş > magh. zul(i)chas > zulchas (z = s);

– rom. suliţă > magh. zulcha (a.1395) > magh. chu(l)cha (a.1405); chulcza (yokat) (a.1456) > magh. csuczá(ja) (a.1690/1935); tsutza (a.1784), cuca (a.1839), forma actuală magh. cúca (Ibid.).

Acest mod de încadrare este propriu limbii maghiare , după cum vom vedea şi din alte exemple:

– sl. kalina, rom. călină > magh, gálna(MNyTESz, I, p.1020);

– sln. gubanica, scr. gibanica, rus. gibanica etc. > magh. gobonca (MNyTESz, I, 1067);

– rom. ieriţă (bg. jarica, mac. jarica, scr. jarica, sln. jarica, slc. jarica, ucr. jarica) > magh. jérce (a.1445) (MNyTESz, II. p.273-274). După cum se vede, limbile slave conţin termenul respectiv cu iniţiala ja-, în timp ce româna posedă cuvântul ieriţă, care începe cu ie-, ca în magh. jérce (fon. ierţë).

– rom. cobiliţă (scr. kobilica, sln. kobilica, ucr. kobilicja, rus. kobîlica) > magh. kabóca (MNyTESz, II, 292-293);

– rom. cămesă (pop.) > magh. kámzsa. Deşi Academia budapestană consideră ca etimon al magh. kámzsa forma lat. camisia, acest lucru nu este probabil, deoarece terminaţia lut. -sia ar fi trebuir să fie reflectată sub altă formă în maghiară, ca de pildă: kámzsia sau kámzsija, pe câtă vreme forma rom. cămeşa > magh. ká(e)zsa (fon. kamzo) (MNyTESz, II, p.341-342).

– etc.

Pentru magh. zs < rom. ş: rom. pănuşă > magh. panusa (a.1813) > panuzsa (MNyTESz, III, p.88) etc.

Aşadar, magh. zulchas (a.1388) < rom. suliţaş.

                                            * * *

– 1321: gubaş. Din gubă + suf. -aş. Gubă nu poate fi un împrumut din magh. guba pentru următoarele considerente:

a) MÉKSz consideră incertă (?) etimologia cuvântului maghiar guba;

b) dialectul arămânesc posedă şi el termenul ar. gube (pl. gubesz) (DDA, p.600), deşi nu a venit niciodată în contact cu populaţia maghiară;

c) limbile albaneză cunoaşte şi ea termenul:

alb. gube – gubja “platú kteni, lanári, lanara; gravála toú kórtou; eidos diktioú ăsarématis;

alb. gubë, -a “eidos ástheveias tón prováton poú toús prokalei triaópton” (FLALOR).

d) termenul guba este prezent şi în lexicul altor limbi, între care: alc. guba; scr. (reg.) guba;

e) Elementul lexical rom. gubă a pătruns şi în toponimie; în regiuni dacoromâne situate la distanţă de influenţa maghiară, cum sunt:

– Guba-Andr, azi Gubandru (jud. Olt);

– Guba-Ucea, azi Gubaucea (jud. Dolj);

– Guba, munte în apropiere de oraşul Câmpulung-Moldovenesc etc.

f) guba face parte din vestimentaţia tradiţională a păstorilor şi a locuitorilor de la munte, fapt care se opune şi el unei origini maghiare.

g) Explicaţia dată de Academia budapestană nu este satisfăcătoare:

“Valószinüleg hagfestö eredetü. Lehetséges, hogy a gub- törész a bog hangátvetéses változata, s igy mint hangfestö szó végsö soron ösi örökség a finnugor korból…” (MNyTESz, I, p.1100).

Aşadar, o inversare a termenului magh. bog ar fi putut deveni gub- apoi guba, de origine fino-ugriană.

Dar autorii respectivi uitp un lucru foarte important şi anume că în maghiară acel gob nu ar fi putut deveni niciodată gub, ci numai gob/ gab, după cum ne arată fonetica istorică. Iar pentru originea fino-ugriană autorii nu aduc nici un exemplu din familia de limbi respective,

Considerăm că termenul rom. gubă (ar. gube; alb. gubë) aparţine ariei geolingvistice balcanmice străvechi, posibil substratului comun româno-albanez de provenienţă traco-iliră.

În acest caz, nu există altă soluţie decât rom. gubă > magh. guba, slc. guba, scr. guba, posibil datorită transhumanţei,

Termenul rom. gubaş “purtător de gubă”, “om îmbrăcat cu gubă” a fost atestat în documentele latine sub forma: Gubas (a.1321) şi sub forma guba (Vnum burum quod wlgo guba dicitur” (a.1387) (MNyTESz, I, p.1100).

                                               * * *

– 1318: Mileaş (Miliaş). Dim. al lui Mile(a) (Cf. şi Mile din anul 1432) (CHIRA, p.95).

Numele este menţionat în “Hrisovul regelui sârb Ştefan Milutin”, prin care acesta donează Mănăstirii din Bańska opt cătune de valahi.

După obiceiul de atunci, toţi oamenii dăruiţi mănăstirii sunt înşiraţi cu numele; copiii, fraţii, alte rudenii ale lor sunt amintiţi numai în genere.

Astfel ni s-au păstrat aici peste trei sute de numiri personale, două sute şaptezeci de nume, restul comune.

Între numele româneşti ale acestor valahi amintim: Miliaş, Micul, Ursul, Bogdul, Neagul, Radul, Raiul, Bucur, Bunilă, Stănilă etc. (BOGDAN, p.159-161).

 

SECOLUL AL XIII-LEA

– 1283: Măciucaş. Din mpciucă + suf. -aş (A se vedea supa a.1880).

Termenul rom. măciucaş “purtător de mpciucă” a pătruns şi în toponimia ardeleană, unde întâlnim localitatea Măciucaşu (jud. Cluj) atestată la anul 1283 sub forma Machkas, apoi la anul 1307: Mochkas etc.

Formele maghiare indicate mai sus identice cu formele numelui de familie Măciucaş > magh. Mácskás foarte frecventate în Transilvania, dar care au rămas readaptate în română sub forma cea mai frecventă azi: Mpciucaş (Maşcaş).

De altfel, rom. Măciucaş > magh. Mácskás (Machkas, c.) se încadrează perfect în sistemul maghiar de adaptare numelor de acest fel, prin sincoparea vocalei mediane (Cf. rom. zăbală/ pop. sln. zobalo, bg. zăbalec, ceh. pop. zubadlo, slc. zubadlo/ > magh. zabla;

rom. copită/ bg. kopito, scr. kopito, sln. kopito, slc. kopyto, rus. kopîto/ > magh. kapta;

rom. leuştean > magh. lestyán (a. 1708) (MNyTESz ?, II, p.759) etc.

Prin urmare, top. rom. Măciucaşu (Cluj), deşi azi readaptat sub forma Măcicaşu, a fost iniţial un termen românesc, format pe teren românesc, care, preluat de autorităţile străine, a ajuns la forma coruptă de azi, devenită obişnuită pentru locuitori, care, de peste 600 ani au auzit-o rostindu-se astfel, sau au văzut-o scrisă în această formă.

                                                         * * *

– 1278: Murgaş. Din murg + aş (murg temă dacică, a se vedea supra, p.149).

Împrumuturi din română+: ceh. murgasa (EALR, p.183); murgana; gr. murgos (SLR, p.19); rus. murugij, ucr. meregij, mur(u)gii, murk, ung. reg. murg, murga; săs. murge, murga; bg. murg, murgav. murgul’av; scr. murga (EALR, p.183).

Nicolae Drăganu menţionează pe “valahul Bogdan Murgaş, care e pomenit de Ragusa în anul 1278” (RTO, p.87).

– 1211: nănaş. Din nun + suf. -aş (DEX, p.583); rom. nun < lat. nonus; cf. it. nonno etc.

Împrumuturi din română: ucr. nanaska, nanasko (TILR, p.247); ung. nánás (ILbR, p.117).

Top.: Hajdúnáná (Hajdú, numele unui comitat din Ungaria).

Termenul rom. nănaş, frecvent şi singurul uzitat în Crişana, este atestat prima oară în documente, în fostul comitat Zemplén (din Ungaria), în anul 1211 şi consemnat astfel şi de Al. Rosetti (ILbR, IV, V, VI, p.117).

Desigur, acest toponim trebuie să fie mult mai vechi decât atestarea la care ne referim, iar împrumutul în maghiară, dacă localitatea a fost întemeiată de unguri, trebuie să fie, desigur, anterior întemeierii localităţii, deci, oricum înainte de începutul secolului al XIII-lea, deşi ni se pare improbabil ca o localitate întemeiată de unguri să poarte nume românesc, proaspăt împrumutat.

– 1202: Turdaş. Toponim (jud. Alba, Hunedoara).

Numele este un compus românesc din Turda + suf. – aş, Turdaş, care, la Coriolan Suciu, apare cu prima atestare în anul 1222 (DILT).

Turdaş trebuie să fie, fără îndoială, la origine un nume de persoană derivat din Turda, deci, cu alte cuvinte, un Turda mic, un fiu al lui Turda etc.

Numele Turda, purtat de persoane, are o bogată tradiţie la roni, care se menţine până în zilele noastre.

Primul nume de persoană “… a cuius progenie Turda episcopus descendit”, în Bihor, este atestat între anii 1202-1203 (RTO, p.479), dar el este frecvent şi azi. În mod obişnuit, unor persoane, în trecut, dar şi azi, li se atribuia un nume după localitatea din care proveneau. De pildă; Incu de Hunedoara, Radu de la Afumaţi etc., nume, care, cu timpul, se impunea, devenind cu timpul nume de familie, în special prin pierderea titlului de nobil sau prin transformarea purtătorului acestui nume în iobag (şerb) etc.

Astfel, cunoaştem nume de persoană identince cu numele de locuri din care au provenit cândva predecesorii lor, ca următoarele: Păuşa (a. 1227, 1231 etc.), în acte Pousa (DIRI, I, p.497-498); Lupe Cheşeanul (a.1499) (DIR, A, II, p.285); Dan de la Plosca (a. 1489) (DIR, B, I, p.198) etc.; Aradul (a. 1540) (Arad, p.119) etc.; Craiovescul, Ploieşteanu etc. sau chiar  Moldova György (scriitor ungur contemporan) etc.

De asemenea, pentru diminituvul Turdaş, derivat cu sufixul -aş, avem numeroase exemple în antroponimie ronească:

– Inn + suf. -aş = Ionaş (a. 1392) (DIR, A, I, p.2-3);

– Mihăilă + suf. – aş = Mihăilaş (a. 1399) (DIR, A, I, p. 7);

– Negrilă + suf. a-ş = Negrilaş (a. 1438) (DIR, A, I, p. 155);

– Vulpe + suf. -aş = Vulpaş (a. 1449) (DIR, A, I, p. 241);

– Gavrilă + suf. -aş = Gavrilaş (a. 1613) (DIR, A, III, p. 122) etc.

Nu face obiectul acestui studiu formarea antroponimelor de felul celor de mai sus, dar am dorit să subliniem doar faptul că top. Turdal provine de la numele de persoană Turdaş, creat pe teren românesc.

                                               * * *

În privinţa originii numelui de loc. Turda, atestat documentar în anul 1075, el se prezintă ca un nume de lor de origine dacică, compus din elementul primar Tur + elementul secundar dava = Turdava, nume care, în primele trei secole are erei noastre a devenit: Turdava > Turda(v)a > Turdaa > Turda.

De aceeaşi părere este şi Sextil Puşcariu: “… În Turda se pare că păstrăm o compoziţie dacică cu elementul – dava “cetate” (în care v intervocalic a dispărut ca în elementele latine). Întâiul element de compoziţie ar fi Tur-, care e numele unui sat din spropiere şi a pârâului care curge prin acest loc” (LR, p.168).

De altfel, Tur mai apare ca hidronim şi în judeţul Satu Mare, şi ca toponim în acelaşi judeţ.

Turda, ca nume de loc, mai apare, pe lângă cel din jud. Cluj şi în jud. Tulcea, după cum Turdaş este prezent atât în jud. Alba, cât şi în jud. Hunedoara, iar un alt derivat, Turdeni, apare în jud. Harghita.

N. Drăganu mai reproduce şi următoarele toponime: Turda, în jud. Vâlcea, Măgura-Turtzii, în Năsăud etc. Un numa de loc Turda este atestat documentar pe lângă lacul Balaton, între anii 1227, 1234-1270, iar “… la Simon de Kéza sunt menţionaţi: “Nicolaus Turda” şi “praedium Turda”, între anii 1255-1265 (RTO, p.479).

Facem precizarea că Simon de Kéza şi-a scris lucrarea în anul 1282, după concluzia lui Vasile Pârvan din “Românii în cronica notarului anonim al regelui Bela, cercetare comparativă cu celelalte cronici ungureşti şi cronica lui Nestor” (CRISIA, p. 279).

Menţionăm că şi în Ungaria apar localităţi cu nume similare, cum sunt: Tirdas (la sud-vest de Budapesta, dincolo de Dunăre); Bihartorda (la sud-vest de Debreţin).

N. Drăgan subliniază şi următorul aspect demn de toată atenţia: “Turda este apropiat şi de numele turdetanilor, un treib pelang, stabilit prin părţile Hispaniei (mineri, cf. Strabo, Geographica, III, 2, 3, 8; 2,9) şi al turdulilor (Turduli veteres) din Lusitania” (RTO, p. 478), şi mai târziu, J.C. Drăgan, fericită coincidenţă, întăreşte cu noi argumente ipoteza mai veche: “… Tribul traco-ilir… numit de către romani Turdetani, s-a stabilit în valea Guadalquivirului în secolul al XIII-lea î.e.n …”; “Turdetanii, care străbăteau Medoterana şi Oceanul Atlantic pe corăbiile lor de mari dimensiuni, au ajuns în călătoriile lor până pe coastele Americii de Nord…” (NT, 63/1979, p.7).

Asupra acestei probleme îşi va spune ultimul cuvânt cercetarea tracologică viitoare, noi am făcut doar oficiul de a le reaminti ca pe un memento etern al acestor străvechi meleaguri străromâneşti.

Dacă au sau nu vreo legătură cu toponimele Turda şi Turdaş, analizate aici, nu are nici o importanţă pentru studiul nostru, care ne arată că, încă în anul 1202 numele Turda este atestat ca un derivat cu suf. -aş, realizat pe teren ronesc, care are, desigur, o vechime mult mai mare decât data atestării sale.

 

Secolul al XII-lea

– 1198: cămăraş. Din cămară + suf. -aş (DLRM, p.125; DEX, p.131); ar. cămară (DDA, p.333); mr. cămară (MR, III, p.57); Cf. alb. kamarë; gr. kamara; lat. med. camara, cammara.

Etimonul rom. cămară este, probabil, lat.+) camara (DEX, p.131), care apare în lat. medie (Cf. MNyTESz, I, p.332).

Top.: Cămăraşu (Cluj), atestat documentar sub formele Kamaras (a. 1325), Kamares (a. 1325), Kamaros (a.1329), Kamoras (a.1458), Pustha-Kamaras (a.1462), Puszta-Kamarás (a.1733), Puszta-Kamorás (a.1854) (DILT).

După cum se poate observa prin forma atestată în anul 1325 redă etimonul rom. Cămăraş, iar cea de-a doua redă pronunţia regională Cămăreş (Cf. răzeş, plăieş, băieş, urieş etc., în loc de: răzaş, plăiaş, băieş, uriaş etc.).

Forma a treia, Kamaros, este deja maghiarizată şi redă aspectul unor adjective de tipul: boros, rongyos, sáros etc., formate de la bor, rongy, sár etc.

Forma a patra, Kamoras, este o încercare de dezlipire de formele tradiţionale, pentru a da impreia de autentic, dar care nu a reuşit, deoarece, în anii 1462 şi 1733 se revine la forma iniţială: Kamarás, şi numai în 1854 se reia forma (Puszta-)Kamorás, perioadă în care apar printre vtoponime penultimele modificări structurale, ultimele, se pare că au fosta operate în anul 1913, de administraţie.

                                                 * * *

H. Mihăescu ne arată că gr. kamára în secolele II-VI e.n. avea sensul de “cameră boltită”, iar într-o inscripţie din Tracia semnificaţia “cameră sau încăpere în templu” (IGLR, p.150-151).

În evul mediu, în Ţările Române Cămara domnească avea înţelesul de “totalitatra veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne şi impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei” (DEX, p.131), iar cămăraşul “slujbaş care avea în grijă în special cămara domnească”.

Primele atestări documentare în care stau la baza termenului magh. kamara au forma Camaras (a.1198), Kamaras (a.1213/1550) şi înţelesul de “király kincstár” (MNyTESz, II., p.332), respectiv “tezaur crăiesc”.

În latina camaras fiind necunoscut considerăm forma Camaras din anul 1198 un termen maghiar împrumututat din română (< rom. cămăraş).

Afirmaţia se bazează pe faptul că în maghiară formele de acest fel reprezintă substantive care, în română în sensul următur:

– magh. adakoz “a face daruri” = adakozás “danie”; “dăruire”;

– magh. adományoz “a dărui” = adományozás “dăruire”;

– magh. ajánl “a recomanda” = ajánlás “recomandare”;

– magh. akaszt “a spânzura etc.” = akasztás “spânzurare”;

– magh. alair “a semna” = alairás “semnare”;

– magh. alakul “a se constitui” = alakulás “constituire”;

– magh. alapit “întemeia” = alapitás “întemeiere”;

– magh. alkot “a crea” = alkotás “creare”;

– magh. bevon “a retrage” = bevonás “retragere”;

– magh. burján “buruiană” = burjánzás “proliferare”;

– magh. cstlakos “a se alătura” = csatlakozás “alăturare”;

– magh. dob “a arunca” = dobás “aruncare” etc.

Dacă termenul Camaras (a.1198), respectiv Kamaras (a. 1213/1550) ar fi fost format în maghiară el ar fi trebuit să aibă sensul de “înmagazinare*) Kamarozás, sinonim cu cu magh. +)raktározás “depozitare” şi nu de “tezaur (crăiecâsc)”, înţeles foarte apropiat de cel ronesc “mai mare peste cămara domnească”, respectiv “responsabil cu o parte din veniturile princiare” (voievodale).

Termenul rom. Cămăraşu, rop. > magh. Kamaras, fiind simţit de formaţie străină, a fost adaptat pentru încadrare în sistemzl morfologic al limbii maghiare, trecânt prin formele arătate mai sus: Kamaros (a.1329), mai apropiat de specificul maghiar, Kamoras, Kamorás (a. 1358; 1854), mai apare de pronunţia românească.

Oricum, atestarea acestui nume de loc în anul 1325, ne indică, existenţa toponimului înainte de atestarea lui în acelaşi timp, ne arată că şi voivodatul Transilvaniei avea, înainte de cucerirea maghiară, aceeaşi formă de organizare ca celelalte ţări româneşti, instituţia care a dat naştere funcţiei de cămăraş, fiind dovedită şi prin acest toponim, care, la origine, poate fi numele unui cămăraş, retras pe aceste meleaguri, unde şi-a ridicat căminul familial, în jurul căruia s-a constituit aşezarea de mai târziu.

de altfel, în maghiară, termenul Kamarás se pare că nu este uzitat, dicţionarele neînregistrându-l.

În legătură cu originea, zisă, latină a termenului magh. kamara, apare încă o nedumerire legată de aspectul primei atestări: dacă etimonul magh. kamara este lat. camera, camara, care, evident, nu poate fi decât un împrumut livresc, intrat prin cancelaria crăiască, de ce prima atestare nu indică forma magh. kamara, ci pe aceea de Camaras, respectiv de cămăraş? Magh. kamarayában apare abia în a.1372/1448? Dar semantismul termenului magh. kamara nu mai are nici o legătură cu “tezaurul (crăiesc”, ci pur şi simplu, reprezintă doar înţelesul de “celulă, chilie; cameră de mică amploare; dormitor” /MNyTESz, II, p.332), ceea ce ar presupune că acest cuvânt a fost împrumutat ulterior şi cu sensurile sale specifice, fără vreo legătură cu Kamaras, care este un împrumut mai vechi.

Top. Cămăraşu nu ar fi suferit modificările arătate supra, dacă lexicul maghiar ar fi cunoscut elementul lexical Kamarás, ci, în acest caz, ar fi fost considerat o creaţie pe teren unguresc şi localitatea întemeiată de unguri. Or, modificările de structură ne arată că acest termen este românesc, el neputând fi considerat de origine slavă sau de altă provenienţă.

Atestarea documentară a termenului cămăraş se prezintă, în acest caz, după cum urmează:

– Camaras (a.1198) (MNyTESz, II, p.332);

– Kamaras (a.1213) (ibid.);- Kamaras, Kamares (a.1325) (DILT);

– Kamaras (a.1332) (DIR, C, III, p.165);

– Cămăraş (a.1430) (DENSUŞIANU, ILR, p.253);

– Cămăraş (a.1431, 1443) (IGLR, p.141; DLRV);

– Cămăraţ (a.1523) (DIR, A, I, p.217);

– Cămăraşul (a.1667) (CILRV, p.109) etc., ceea ce vădeşte o continuitate neîntreruptă, atestată, încend din secolul al XII-lea şi nă în zilele noastre, deşi, după toate probabilităţile termenul rom. cămăraş este cu mult mai vechi, de vreme ce în anul 1198 îl găsim pătruns, deja, în limba maghiară.

                                        * * *

– 1146: ciutaş. Din ciut + suf. -aş. Creaţie pe teren ronesc: ar. ciut, ciută (DDA, p.454); mr. tsut (MR, III, p.287). Termenul rom. ciut a fost atribuit de I.I. Russu substratului autohton (EALR, p.205).

Top.: Ciuta (Buzău, Caraş-Severin), Ciuteşti (Vâlcea), Ciuteleşti (RSS Moldovenească, rn. Floreşti), Ciuteşti (RSS Moldovenească, rn. Nisporeni) (MSSR).

Termenul rom. ciutaş este atestat documentar în comitatul Fejer, în anul 1146, alături de ciut (Chut, a. 1240), Chwth (a.1270) şi de ciuta (Chuta), nume de persoană pomenit în Ungaria între anii 1290-1301 (RTO, p.584).

 

Secolul al XI-lea

– 1075: Arieş, toponim şi hidronim în Transilvania. Este un vechi compus pe teren ronesc din elementele:

– rom. arină “nisip”, frecvent şi azi în graiuri, + suf. -aş = arinaş. Rom. arină < lat. arena < lat. harena “nisip, pământ nisipos”).

Termenul lat. arena este des întrebuinţat de clasici:

– Hor.: arena arentes “nisipuri arzătoare”;

– Cic.: arenam aliquam emere “a cumpăra un pănt niosipos”;

– Ov.: arena semina mandare “a semăna în nisip”;

– Virg. optata arena potiri “a ajunge pe ţărmul dorit”;

– Juv.: Albana arena “Amfiteatrul de la Alba” etc. (DLR, p.44).

În latină, termenul arena şi-a extins semantismul de la cel iniţial “nisip, pământ nisipos, respectiv “ţărm” la amfiteatru, pentru simplul motiv că era acoperit cu nisip, deci întrucâtva asemănător cu ţărmul unei mări.

În latină, există o seamă de derivate, între care amintim: arenaceus, arenacius “de nisip, ca nisipul”; arenaria “nisipărie”; arenarius “de nisip, de amfiteatru; gladiator”; arenatio “tencuire”; arenatum “tencuială făcută cu var şi nisip”: arenatus “amestecat cu nisip” (Ibid.).

Termenul rom. arină “nisip” este prezent şi el în monumentele de limbă, între care, în “Psaltirea Seheiană”; arină “nisip” şi chiar cu rotacism: ariră “nisip” (Rosetti, LR, p.115).

Între lat. arenarius “nisipar” şi rom. arinaş (format cu suf -aş vedem o paralelă perfectă de felul multora existente în limba română (de ex.: gropar/ gropaş; poştar/ poştaş; drumar/ drumaş, devenit apoi drumeş; pândar/ pândaş etc.

Marea vechime a top. rom. Arieş este dovedită de faptul că, încă în secolul al XI-lea, forma iniţială Arinaş > Arineş, evoluţie specific ronească, în aria geolingvistică ardelenească, mai cu seamă. Această evoluţie este foarte răspândită după cum vom vedea mai jos:

– călcâiaş > călcâieş;

– Mălăiaş > mălăieş;

– plăiaş > plăieş;

– băiaş > băieş;

– răzaş > răzeş;

 uriaş > urieş etc.

Evoluţia suf. -aş > -eş este frecventă şi în Antroponimie:

– Andriaş (a.1392) (DIR, A, I, p.2-5) > Andrieş;

– Iliaş (a.1408) (DIR, A, I, p.18) > Ilieş etc., cât şi în toponimie:

– Iaşi > Ieşi (pop.);

– Mediaş (Sibiu) > Medieş… (Satu Mare) etc.

                                             * * *

Forma rom. Arineş (pronunţată Arinéş), atestată în secolul al XI-lea, a fost apropiată de magh. Aranyas şi de alte forme maghiare ca: Aranias, Aranos, Aranyos, Oronos, Oronyos (a.1075) (RTO, p.484), derovat de la tema magh. arany “aur”, respectiv magh. aranyos “aurit”. Această apropiere între rom. Arinéş şi magh. Aranys, Aranias, Aranyos, s-a făcut pe baza etimologiei populare, fapt obişnuit şi în alte situaţii.

Legarea hidronimului Arinéş de tema  magh. arany (aranyos) este doar formală, întrucât nu putea crede că în perioada venirii ungurilor în Transilvania, râul Arinéş purta în apele sale atâta aur, încât să fi avut luciu asemănător metalului galben în cauză, Mai mult, nici pe vremea cuceririi romane nu sunt asemenea mărturii că vreun râu din Dacia ar fi avut această culoare sau că s-ar fi numit “de aur” sau “auritul”. Deci, şi din acest punct de vedere rezultă că numele maghiarizat Aranyos s-a făcut doar pe baza etimologiei populare.

Forma arhaică rom. Arinéş, cu -ń- palatalizat, a devenit rom. Arieş prin dispariţia sunetului -ń-, datorită specificului evolutiv al limbii rone, respectiv al dialectului dacoromân.

În acest caz, evoluţia acestui hidronim se prezintă astfel:

Arinaş > Arineş > Arińeş (sec. XI) > Arieş, evoluţie paralelă cu multe altele, între care şi cu termenul ani (pl.):

rom. ani > ańi > ai din aceeaşi arie lingvistică.

Disimilarea nă la dispariţie a sunetului -n- este un fenomen caracteristic doar pentru dialectul dacoromân, aşa cum vom vedea mai jos, prin câteva exemple, între acestea şi din dialectele roneşti transdanubiene:

– ar. broscon’iu : dr. broscoi;

– ar. gutun’e : dr. gutuie;

– ar. muşuron’iu : dr. muşuroi;

– ar. vulpon’iu : dr. vulpoi;

– mr. călcoń : dr. călcâi:

– mr. bańă : dr. baie;

– mr. răńă : dr. râie;

– ir. lupóńe : dr. lupoie (criş.);

– ir. ursóńe : dr. ursoaie (ceiş) etc.

Aceste denumiri arhaice s-au menţinut, în unele părţi, până destul de rziu, iar în graiul bănăţean ele sunt şi azi, încă, frecvente.

Între toponime vom aminti doar câteva care şi-au păstrat forma străveche cu -ń-, între care:

– Cerboanele pentru Cerboaiele;

– Brezon pentru Brezoi;

– Copiloniul pentru Copilo;

– Lupoane pentru Lupoaie;

– Strigoanea pentru Strigoaia etc. (IORDAN, TR, p.376).

Asemenea toponime arhaice roneşti sunt prezente şi în Carpaţii nord-vestici, între care amintim:

– Hruń Hajdzkuv (< rom. gruń “grui”) (RTO, p.396);

– Mosoroń (< rom. Muşuroń “Muşuroi”) (RTO, p.396);

– Gruň (< rom. Gruń “grui”) (RTO, p.397) etc.

                                          * * *

Fenomenul amintit a cuprins, în vechime, toată aria dacoronă, reuşind să se menţină, izolat, în unele regiuni până destul de rziu, iar în Banat până în zilele noastre.

Pentru a demonstra că Arieş, respectiv forma maghiarizată Aranyos nu are nimic de a face cu tema magh. arany “aur”, vom aminti că nume de locuri identice mai apar în Dacoronia şi în alte regiuni în care nu au existat niciodată exploatări aurifere, cum sunt:

– Arieşu-de-Câmp, Arieşu-de-Pădure (judeţul Maramureş), ultimul având în anul 1750 forma: Arinyişul de Pedure, pentru Arinyeşul de Pedure, respectiv Arińeşul de Pădure, dar în anul 1800 satul apare sub denumirea de Arieşul de Padure; în 1850, numele localităţii este înregistrat: Arieşii de Pădure (oficial Ariesii de Podure), iar în anul 1854: Arieşu de Pădure (DILT, I, p.44).

Numele maghiarizate ale celor două localităţi maramureşene sunt:

– Arieşul de Câmp > magh. Mezö-Aranyos “Câmp aurit”;

– Arieşul de Pădure > magh. Erdö-Aranyos “Pădure aurită”,

prin urmare, termenii Câmp şi Pădure au fost traduşi, iar Arieşu a fost maghiarizat prin etimologie populară, apropiindu-l  de tema arany “aur”, lucru probabil, deoarece aşa cum ne arată izvoarele istorice ronii mai pronunţau încă în anul 1750 sunetul -ń-, respectiv Arińeş. În apropiere de Şomcuta Mare, aur, nu ştim să fi existat vreodată, dar nisip, respectiv “arină” a existat şi există şi astăzi din belşug.

Deşi atestarea din anul 1750 este Arinyis, nu o putem raporta la rom. ariniş “loc cu arini”, deoarece în acest caz toponimul, după dispariţia lui -ń- ar fi devenit Ariiş şi nu Arieş. Pe de altă parte, termenul rom. arin, arini se pronunţă şi azi arin, arińi, iar derivatul arińiş şi nu ariiş. Deci, dispariţia lui -ń- nu ar fi justificată în limba română.

Dar şi în acest caz, formele maghiare sunt cele ulterioare, indiferent cum am privi lucrurile, în acele părţi s-or mai fi găsind şi arini, poate chiar şi un Câmp de Arini, poate şi o Pădure de arini, dar de aur, ba.

Termenul lat. arena nu a supravieţuit numai în română (dr. arină, ar. arină – DAA, p.199), ci şi în it. arena, sp. arena, port areia (-aici nu -n- dispărut, ca în termenul ronesc analizat mai sus) etc.

                                             * * *

– 1055: ulieş. Din rom. uliu + suf. -aş = uliaş, apoi datorită marii vechimi a termenului din rom. uliaş > ulieş, aşa ca în exemplele arătate la analiza termenului Arieş.

Acest mod de transformare, în română, a lui a > e este caracteristic, cum am mai spus, graiurilor din Crişana şi din Moldova, cum vom vedea şi în exemplele de mai jos:

– lăiaş (din laiu “negru”): lăieş;

– crăiaş (din crai): crăieş;

– megiaş (din megie “răzor”): megieş;

– ciocoiaş (din ciocoi): ciocoieş

– strigoieş (din strigoi): strigoieş;

– usturoiaş (din usturoi): usturoieş;

– butoiaş (din butoi): butoieş;

– răţoiaş (din răţoi): răţoieş;

– sicriaş (din sicriu): sicrieş;

– scăunaş (din scaun): scăuneş;

– stejeraş (din stejar): stejereş;

– primăraş (din primar): primăreş (DI, p.627-629).

Aşadar, în această categorie de cuvinte intră şi termenul rom. ulieş (< uliaş) care a pătruns în limba maghiară anterior atestării sale documentare din anul 1055 (MNyTESz, III, p.26-27).

Dar, şi de astă dată, în stabilirea originii acestui termen vechi românesc ne izbim de aceeaşi rezistenţă din partea lingviştilor şi cercetătorilor care mai consideră cuvântul rom. uliu un împrumut din maghiară (magh. ölyv).

Bineînţeles, nu este nevoie de un specialist pentru a vedea că magh. ölyv (fon. öiv), nu putea deveni în română decât cel mult +)eiv şi  şi nicidecum iliu.

Pentru a explica, totuşi, originea maghiară a termenului românesc, s-a recurs la diferite modalităţi de interpretare a presupusului etimon maghiar, pentru că tradiţia şi unele teorii care fuseseră lansate încă în perioada existenţei Imperiului habsuburgic, nu putea admite că un termen ronesc cum este ULIU ar fi putut pătrunde în maghiară în secolul al XI-lea, pe câtă vreme, conform acelor teorii, românii veniseră din sudul Dunării abia în secolul al XIII-lea.

Aşadar, cu toate că magh. ölyv nu poate sta la baza rom. uliu, trebuia găsit, totuşi, ceva apropiat, şi astfel L. Tamás a găsit pe magh. ölyü şi pe ülü (TAMÁS, p.828).

Aceşti termeni maghiari puşi drept etimoane pentru rom. uliu nu rezistp din următoarele motive, deşi au fost acceptaţi, ca atare:

a) magh. ölyü şi ülü (fon. öiiu şi ülüi) nu puteau deveni în ronă mai mult de +)eiu şi +)ilii, dar nicidecum uliu;

b) L. Tamás şi alţi lingvişti (DEX, ölyü, p.992) nu au avut în vedere faptul că formele maghiare din care ar fi putut lua naştere presupusul etimon pentru rom. uliu, respectiv magh. ölyü şi ülü apar în maghiară abia după anul 1551 (magh. öllyü – MNyTESz, III, p.26-27) şi respectiv, după anul 1815 (magh. üllü . Ibid.), pe câtă vreme termenul rom. Uliu este atestat sub această formă la datele de mai jos:

– Uliu (a.1448) (DLRV, p.169);

– Uliul (a.502) (BOGDAN, p.196; DLRV, p.169):

– Uliul (a.1620) (DIR, A, IV, p.504);

– Uliu, top, (a.1683) (CVRB, p.60);

– Uliu (a.1704) (DA, mss. – DLRV, p.169) etc.

Iată, câtă probitate ştiinţifică stă la baza afirmaţiilor de mai sus.

                                       * * *

În timp ce între anii 1448-1704, citaţi mai sus, forma rom. uliu rămâne neschimbată, în maghiară termenul care ar fi trebuir să stea la baza împrumutului rom. uliu prezintă formele următoare:

– 1395: elu (MNyTESz, III, p.26-27);

– 1427: Ewlueth (Ibid.);

– 1430: elyw (Ibid.);

– 1449: Ewlywes (Ibid.);

– 1456: elweth (Ibid.);

– 1507: Elyew (Ibid.);

– 1538: ewlyw (Ibid.):

– 1551: öllyü (Ibid.):

– 1808: öjf (Ibid.);

– 1815: ölö, ëlyv, hülü, üjjü, üllü, üllö, öjü, ölf, ölü, üjü, ülö, üli etc. (Ibid.).

Orice analizî am efectua din mulţimea fluctuantă de forme enumerate mai sus nu putem, cu oricâtă bunăvoinţă am avea, să acordăm vreuneia dintre aceste forme calitatea mult râvnită de etimon pentru rom. uliu.

Aceste forme ar fi putut da în română doar termeni de felul: elu, eulu, eliu, eliv, elvet, eliev, elev etc., dar, iarăşi, sub nici o condiţie rom. uliu.

c) termenul magh. ölyv “uliu” are, în această limbă, o origine necunoscută, deşi în MNyTESz se precizează: “Valoszínüleg ótörök eredetü, bár török megfelelöjét sem a török nylvemlékekböl, nem a mai török nylvekböl nem tudjuk kimutatni”, dar, cu multă ptomptitudine, autorii Dicţionarului sus-citat continuă:

“Megvan azomban a mongolban: vö.: középmongol. hele’e, heli’e, mong. iro eliye (< +)elige, halha éle; burját eleä ile; ojrat. ele; jakut. öliä, tunguz älie a mongolböl való” (MNyTESz, III, p.26-27).

Şi iată cum din mongola medie (unde erau triburile maghiare în această perioadă istorică?), termenul pătrunde dintr-o formă născocită, cităm: “A mongol +)elige török megfelelöje +)iläg lehetett, amely +)iläg aşakban kerálhetett a magyarba” (Ibid.).

Deci, pentru a demonstra că termenul magh. ölyv, forma actuală, este de origine turanică s-a recurs la inventarea de etimoane pentru mongola medie şi pentru turcă, forma +)iläg, care ar putea sta la baza cuvântului unguresc. Comparaţi şi Dv. forma +)iläg cu formele maghiare înşirate mai sus să vedeţi cu care dintre acestea se aseamănă. Desigur, mai este nevoie de un etimon “reconstituit” pentru a se ajunge la magh. iluues (a-1055), vlues (a.1093/1399), hwls (a.1367), elu (a.1395), wlw (a.1405), ewlyweth (a.1427), elyw (a.1430), ewlywes (a.1449)! Acest etimon nu a fost încă găsit, de vreme ce nu este trecut în “Dicţionarul istorico-etimologic al limbii maghiare”, din care am citat.

Dar, în acest dicţionar se precizează: “A román ulíu, úliu, “ölyv” a magyarból való” (IBid.), fără a avea vreo acoperire ştiinţifică sau măcar formală.

Nu vom insista asupra acestor probleme nefundamentate suficient, ci vom explica, mai departe, etimologia cuvântului ronesc.

Prin urmare, termenul rom. uliu nu poate proveni din nici o formă ungurească desemnată drept etimon al acestui cuvânt.

În ronă, termenul trebuie să aibă o vechime considerabilă, de vreme ce derivatul său, rom. ulieş atestat în anul 1055 apare cu forma a > e, iar dialectuş aron cunoaşte şi el un derivat de la aceeaşi temă străromânească, uliuliu, probabil de origine onomatopeică.

Aşadar, în ronă avem formele:

– ar. uliiulec “barză”, format, desigur, din uliul + suf. -ec;

– ar. ulealec şi ululec, toate sinonime (DDA, p.1233).

Numai existenţa, în dialectul aron, a acestor forme, derivate dintr-o temă comună cu uliu din dacoronă, face imposibilă orice apropiere formală sau semantică de orice termen maghiar, deoarece arona nu a fost în contact niciodată cu populaţia maghiară şi nu a suferit în nici o perioadă istorică nici un fel de influenţă maghiară, cum se presupune despre dialectul dacoromân.

Atât derivatul aron, cât şi termenul dacoromân presupun, deci, un etimon comun, din limba străromână, respectiv dinainte de secolele VI-VII e.n., când, se pare că a avut loc despărţirea celor două dialecte roneşti, din nordul şi din sudul Dunării, datorită invaziei slavilor în Peninsula Balcanică.

Acest etimon nu poate fi altul decât termenul rom. uliuliu, interjecţie, “strigăt care exprimă mirare, admiraţie şi cu ajutorul căruia se alungă păsările de pradă, care dau târcoale şi atacă păsările de curte”.

După numele păsării de pradă, luat ca supranume, Uliu şi derivatele sale Ulian, Ulien, Uliana, Uliena, Uliia, Ulina, Ule, Ulea, Ulita etc. au pătruns şi în antroponimie, la date situate, iarăşi, înaintea apariţiei în maghiară a formelor presupuse a fi etimoanele termenului românesc. Astfe, avem:

– Uliteasca (sau Uliteşti) (a.1433 – DIR.A, I, p.104) (a.1471), toponim:

– Ulea (a.1500, în Ţara Ronească):

– Ulianca (după a. 1600, în Ţara Ronească) etc. (MEO, p.182) etc.

– Uliana (a.1918) (GG, p.17) etc.

Trebuie menţionat faptul că la români numele date după cele ale unor păsări erau foarte răspândite în vechime când se cunosc nume ca: Păun, Corbu, Vrabie. Cioară, Mierlă, Vultur, Şoim, Uliu etc., rămase până azi ca nume de familie.

Nu putem fi de acord cu acei ce leagă numele Uliu şi derivatele sale de lat. Iulius, care, după cum se ştie, a devenit în it. Giulio, iar în rom. Giula, Giulea, şi apoi Jula, Julea, în graiurile din vestul ţării sau Iulia, Iuliu.

Se pare că de la roni numele Uliu (Ulea) şi derivatele sale au pătruns şi la unele popoare slave învecinate. De pildă: ucr. Uliani (a.1484); bg. Ulita; rus. Ulita etc., dar se pare că nici numele slav Ulianov (pl.) nu este străin de acest radical ronesc.

Ulian este format pe teren românesc în acelaşi mod ca Şoiman, Cioran etc.

                                             ** *

Am văzut până în prezent că legătura, susţinută de unii lingvişti că ar exista, între magh. ölyv şi rom. uliu nu poate fi admisă în felul propus. Ea există, totuşi, după opinia noastră, dar ca împrumut din română în maghiară şi nu invers, cum se voia a se crede până acum.

Luând ca bază forma ungurească atestată în anul 1055 din fraza: “inde uluuess megaia” sau cea din anul 1093: “Vlues-megeye”, care sunt aproape identice cu forma din anul 1367: “Hwlues14)-pataka”, vedem numaidecât că acestea nu pot avea alt etimon decât der. rom. ulieş care, transcris în ortografia vremii, arată ca mai sus.

Pentru a ne da seama de fonia termenului atestat sub formele: uluues, vlues sau Hwlues, trebuie să ştim care sunt corespondentele sunetelor semnelor grafice de mai sus.

În textele vechi latine, contemporane cu termenii analizaţi, semnele grafice de mai sus au următoarele valori acustice:

– U = u şi i.

În acest caz, termenul uluues trebuie citit: uliieş, formă identică cu pronunţa populară ronească.

Pentru u = i mai dăm exemplele:

– magh. bika “taur” atestat în anul 1015…) sub forma buca (în bucaozu) (MNyTESz, I, p.299) şi mai precizăm: “… A magyarba került ótörök alak +)biqa “bika” lehetett” (Ibid.).

– magh. sólyom “şoim” atestat în anul 1082 sub forma soulomos (în loc de soloumos  (MNyTESz, III, p.570-571);

– magh. diznó “porc” atestat în anul 1237 sub forma guznoov (MNyTESz, I, p.646-647) şi precizarea: “A magyrba került ócsuvas +)jisma6 (> isma) lehetett; ennek a régi köztörök nyelvekben +)yisnad felelne meg. A csuvasin kivül más török nyelvböl nincs kimutatva, A magyeba került ócsuvas +)jisna6 – hól gyisznó, majd a gy depalatalizálásával disznó lett… (MNyTESz, I, p. 646-647) etc.

Prin urmare, etimonul presupus, indicat mai sus, având forma +)jisna6 (cu -i-), forma ungurească din anul 1237: guznoov (cu -u) nu poate avea altă interpretare decât că şi în această perioadă U avea valoarea lui I (u = i), după cum am arătat şi mai înainte.

Ulteror, pentru a se evita confuziile, probabil, au fost aduse unele îmbunătăţiri în grafia ungară şi chiar în cea latină, folosită în Ungaria feudală. Una dintre aceste schimbări o constituie înlocuirea semnului grafic U cu V, cu alte cuvinte v avea valoarea lui u (v = u), ca în exemplele următoare:

– magh. ulos “italian” apare în anul 1138 sub forma vlos, iar în 1181 sub forma uloz (MNyTESz, II, p.1073-1074);

– magh. udvar “curte” apare în acte sub forma Vdvori (a.1138) şi vtuari (a.1395) (MNyTESz, III, p.1032-1033);

– lat. una apare în documente sub forma: “Vna suba de panna pernisio Brumatici coloris” (a.1290) etc. (MNyTESz, III, p.585-586) etc.15)

În concluzie, nu există nici o îndoială că şi forma magh. Vlues din anul 1093 reprezenta termenul rom. ulieş.

Dar, chiar dacă am trece peste aceste considerente şi am avea în vedere doar fenomenul specific limbilor aglutinate numit “armonia vocalică”, care nu este altceva decât un fel de “aducere la acelaşi numitor” a sunetelor dintr-un cuvânt, în special în cazul vocalelor, am vedea că, şi din acest punct de vedere, rom. ulieş > magh. ulues sau uluues ar corespunde specificului limbii ungare, privitor la încadrarea substantivelor în sistemul ei morfologic.

Fenomenul unguresc “Armonia vocalică” va face obiectul unui studiu aparte, datorită aportului său relevant la istoria limbii rone dinainte de secolul al XIII-lea.

                                        * * *

Sufixul -aş în epoca românei comune

În documentele scrise în secolul al X-lea, cu caractere greceşti, este greu de precizat dacă un termen sau altul constituie un derivat cu sufixul – rom. -aş sau este un cuvânt străin. De aceea, în cele ce urmează vom arăta doar faptul că acest sufix a fost prezent şi în perioada românei comune, care, după unii specialişti, ia sfârşit odată cu aşezarea slavilor în Peninsula Blcanică.

“Aşezarea slavilor la sud de Dunăre (în secolele al VI-lea şi al VII-lea) a avut un efect considerabil asupra populaţiei romanice din răsăritul Europei”, după cum subliniază G. Mihăilă.

“În afară de faptul că a împuţinat-o, cu timpul, a şi dislocat-o, a împărţit-o în două mari grupe: una în miazănoapte, cuprinzând pe dacoroni, cealaltă spre miazăzi, cuprinnd pe macedoromâni, din grupa primilor s-au desprins ulterior istroromânii, din a celorlalţi meglenoromânii…” (SLILR, p.12).

După I. Coteanu, putem conchide că: “la sfârşitul secolului al VI-lea a încetat ultima rezistenţă a statului roman (domnia lui Mauriciu, 582-602) contra puhoiului slav (sloven şi sârbocroat), care, la începutul secolului al VII-lea, după ce mai înainte se revărsase în mase mari în Peninsula Balcanică, a cotropit cu desăvârşire tot teritoriul romanizat, în special pe cel românesc din Peninsulă” (MNP, p.23).

Apariţia statelor slave în Balcani a făcut imposibilă orice legătură naţională între românii din nordul şi din sudul Dunării, cu excepţia perioadeu Imperiului româno-bulgar al Asăneştilor.

Pentru studiul nostru prezintă importanţă mai mare faptul că se apreciază că meglenoromânii s-au desprins din grupul aronilor, după separarea celor două mari dialecte roneşti, odată cu venirea slavilor în Balcani, deoarece meglenoronii trăiesc în majoritate în Grecia (la nord de golful Salonic) şi sunt, în special, agricultori, deci sedentari.

Din acest punct de vedere prezenţa în dialectul meglenoromân a sufixului -aş ni se pare mai importantă decât prezenţa acestuia în cel aronesc.

 

Cuvinte comune în dacoromână şi în meglenoromână

formate cu sufixul -aş înainte de despărţirea dialectelor

Existenţa în lexicul celor două dialecte roneşti a aceloraşi termeni, după cum vom vedea mai jos, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, faptul că aceste cuvinte provin din rona comună, deoarece meglenoromânii, care s-au desprins din grupul aromânilor (macedoromânilor)  nu au mai venit în contact cu dacoromânii pentru a putea împrumuta termenii respectivi, ba mai mult ei au propriile lor cuvinte formate cu sufixul -aş.

a) dr. copilaş, s.m. Dim. al lui copil (Din copila) dr.copilaş, s.m. Dim. al lui copil (Din copil + suf. -aş); ar. cokil (DDA, p.378); mr. copil (MR, III, p.77). Der. mr. copilaş (MR, III, p.87).

b) dr. cuţitaş, s.m., var. cutaş (reg.). Din cuţit + suf. -aş.; ar. cuţitar, cuţâtar, cuţit, cuţut (DDA, p.427); ar. cutşot şi der. cutsitaş (MR, III, p.92).

În acest caz şi aromâna a reuşit să păstreze derivatul ar. cuţâtaşu (DDA, p.427).

c) dr. iepuraş, s.m. Din iepure + suf. -aş; ar. lepure, l’epure (DDA, p.734, 759); ir. l’epur (DIAm p.54, 226); mr. l’epur şi derivatul l’epuraş, cu varianta l’ipuraş (MR, III, p.176, 177).

 

Cuvinte proprii dialectului meglenoromân derivate cu sufixul -aş

Sufixul -aş a continuat să fie productiv, în meglenoromână, şi după despărţirea dialectelor dacoromân de aromân, şi apoi a celui meglenormân de cel aromân.

a) mr. cătson “castron de pământ” (MR, III, p.66); ar. căţăn (DDA, p.357), var. căţân “vas, strachină” (Apare şi în”Palia de la Orăştie”) (CIL, p.61, 66, 137); mr. cătsănaş, derivat, evident, cu suf. -aş (MR, III, p.66).

Termenul rom. căţân, căţăn, cătson < lat. catinusk, după cum precizează Tache Papahagi.

b) mr. cucot “cocoş” (MR, III, p.83); ar. cucot, cocut (DDA, p.376); ir. cocot (DIA, p.88) (< gr. kakkotas “coq”).

Der.:  mr. cucutaş, în timp ce la aromâni avem forma cucuţăl “petit coq” (DDA, p.394).

c) mr. colidă “măciucă” (MR, III, p.78); cf. ar. culidzare “hulire, blestemare” (DDA, p.401);

Derivate: mr. colidar (cu suf. -ar) şi culidaş (cu suf. -aş) (MR, III, p.84).

d) mr. dzangăr, onomatopeic, având sensul de “sunetul clopoţelului”. Der.: dzăngăraş. Din dzăngăr + suf.- -aş (MR, III, p.149).

e) mr. gurgul’ “gurgui”; dr. gurgui; ar. gurgul’iu (DDA, p.604). După toate probabilităţile prezintă un radical traco-daco-ilir. Termenul cu radicalul gurg- este prezent şi în limbile:

– lit. gurgulys; gurgas; gurgulé;

– let. gurgulis;

– alb. gurgulé; gurgur (NT, 64/1980, p.11).

Top.: Gurguiat, Gurgul’at, în Grecia, Bulgaria, România, în Carpaţii Nordici şi în RSS Moldovenească (NT, 64/1980, p.11).

Împrumuturi din română: bg. gurgulja; gr., gurgulia (< v. rom. gurgul’a “gurguia”, vb.).

Dialectul dacoromân cunoaşte cele mai multe derivate (dr.: gurgui, gurguiaş, gurguţ, gurguia, gurguia, îngurga, gurgumeu, gurguţa etc.).

Mr. gurgulaş, derivat cu suf. -aş, după precizările lui Th. Capidan are sensul de “orice pietricică rotundă şi netedă, în special una din cele cinci care servesc la jocul numit “tsirica” (MR, III, p.147). Etc.

                                                  * * *

 În dialectul aromân se mai menţin doar câteva derivate cu sufixul -aş, între care amintim următoarele:

– ar. călugăraş, cu varianta: călugăruşu. Din călugăr + suf. -aş (DDA, p.332).

termenul aromânesc nu poate fi un împrumut din dacoromână câtă vreme găsim şi alţi termeni derivaţi cu suf. -aş.

– ar. cuţutaşu; dr. cuţitaş, var.: cuţâtaş; Din cuţit + suf. -aş )DDA, p.427) (a se vedea şi supra).

– ar. lumtaşu “luptător”, derivat specific aromânesc. Din lumtă “luptă” + suf. -aş = luntaşu (DDA, p.753) etc.

                                                    * * *

Aşadar, nimic nu se poate opune unei origini autohtonbe pentru sufixul -aş, după cum sublinia şi B.P. Hasdeu, şi după cum am văzut în cele de mai sus. Sufixul -aş fiind prezent încă în româna comună nu poate fi vorba de nici un fel de “origine neclară” sau de un împrumut din vreo limbă a vreunui popor sosit în aceste părţi ale Europei după secolele VI-VII e.n.

Perenitatea termenilor derivaţi cu sufixul -aş existenţi în dialectele româneşti din nordul şi din sudul Dunării, dar mai ales în cel dacoromân şi meglenoromân (desprins ulterior din cel aromân) reprezintă probe inconstestabile ale vechimii sufixului -aş şi, totodată, ale apartenenţei sale la fondul de elemente lexicale autohtone.

Pentru originea lui autohtonă mai pledează şi existenţa în limba albaneză, după cum se arată şi în “Istoria limbii Române” editată de Academia Republicii, a unor derivate cu sufixul -aş (alb. -ash), între care vom aminti câteva:
a) – alb. balash “alb, cu pată albă în frunte” (< ar. bal’u) < rom,. băl; Cf. şi gr. Bálios = calul lui Ahile; glosa Balios “alb, bălţat cu alb”; Bălan, numele calului lui Belisarius (trac, nu germanic); celt. belen “Jeune d’or”; arm. bal “paloare”; lit. balas “alb” (ILROM, II, p.330).

b) – alb. bardash “cal bălan, ţap (alb)” < alb. barth, artic. bardhë “alb”; cf. lit. berzas etc. (ILROM, II, p.338).

c) – alb. golash (zool.) “leinmax” (FJALOR) etc.

Pe scurt, acestea sunt doar câteva derivate româneşti formate cu sufixukl -aş moştenit din substratul traco-dacic, derivate al căror lanţ istoric urcă neîntrerupt din epoca dacică dinaintea cuceririi romane şi până în zilele noastre, alşa după cum s-a putut vedea şi din nota prescurtată prezentată aici.

                                                          * * *

4) Termenul rom. ORAŞ fonetic uăraţş, alături de alte elemente lexicale româneşti pătrunse în documentele slavo-române, între care: marhă, majă, sălaj, sălaş, hotar etc. nu au nimic comun cu vreo influenţă maghiară (SVSR, p.287, 288), ci, pur şi simplu au fost împrumutaţi din limba română, unde, după cum vom vedea în studiile următoare, aceste cuvinte sunt moştenite sau formate pe teren românesc şi nu împrumutate din maghiară, aşa cum s-a susţinut până în prezent fără nici un fel de argument ştiinţific.

În acest fel, şi rom. oraş, pop. uăraş a pătruns în slavonă sub forma > voraş, care metatezat a devenit varos, după specificul acestei limbi, în care rom. ă > o (cf. rom. tărg > sl. torg (SVSR, p.285), iar metateza un fenomen foarte frecvent.

La fel s-au petrecut lucrurile şi cu alte cuvinte româneşti, în care u semivocalic a devenit v. Ca de pildă:

– rom. oarecine “cineva” (pop.), pronunţat Uarecine > sl. vare kto, vare xto, vare tko etc.;

– rom. oarece “ceva” “orice” > sl. vare sto (a.1402). Formele sl. vare xto (a.1402), vare kto (a.1435), vare kogo (a.1464), vare tko (a.1499) (SVSR, p.294) denotă că fenomennul rom. u > sl. v era frecvent uzitat, întocmai ca în maghiară.

În aceste context privită problema ni se pare mai plauzibil un împrumut scr. varas < rom. uăraş, decât din magh. város.

2 gânduri despre &8222;Vechimea sufixului -aş în limba română&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s