Medalion intim: Ion Barbu, el însuşi

o evocare de Caşin Popescu

Era în vara anului 1954. Prietenul meu de gând, de inimă şi de suflet Sandu Tzigara-Samurcaş tocmai primise o scrisoare de la Ion Barbu şi venise la mine să-mi citească din ea un pasaj care îl impresionase foarte dându-i fiori de plăcere spirituală.
Sandu Tzigara-Samurcaş ţinea scrisoarea într’o plachetă de versuri ale sale, Măştile gândului, pe care şi-o tipărise în 1947 în “Editura autorului”! Eu locuiam în acel timp, în care amintirea de faţă mă poartă, pe strada Mihail Kogălniceanu, o stradă paralelă cu şoseaua Kisseleff şi şoseaua Jianu. El, la numărul 4, în casa părinţilor săi Alexandru Tzigara-Samurcaş (profesor universitar de istoria artelor, ctitor al Muzeului de artă şi istorie naţională, director al Convorbirilor literare) şi Maria (născută Cantacuzino), eu la numărul 10, în casa surorii sale mai mari, Maria (Mitzi), măritată Berindei. (Cea de a doua soră a lui Sandu, Ancuţa, măritată cu Mihai Berza, unul din bunii istorici ai lui Nicolae Iorga, locuia tot în casa părintească, cu copilul lor, Tudor -Tude- pe atunci de vreo 14 ani. Tatăl lui Sandu -“Papa”- murise cu doi ani înainte în dimineaţa zilei în care împlinea 80 de ani, în spitalul Filantropia, în timp ce era pregătit pentru a fi dus în sala de operaţii unde îl aştepta bunul său prieten, marele chirurg Amza Jianu, pentru a-i scoate din vezica urinară o piatră care prin mărimea ei devenise supărătoare.)
Sandu a scos din Măştile gândului, cu gesturi de un exagerat teatralism (ce nu-i putea ascunde o oarecare satisfacţie) scrisoarea lui Ion Barbu şi a dat citire (după o scurtă introducere peste care trec) faimosului pasaj: “… Şi iată că încep să visez la o după amiază în care să mă cufund în vâltoarea dionisiacă a poeziei lui Sandu Tzigara-Samurcaş”. “În după amiaza când îl invit, te chem” – şi surâzând (subliniind cu gesturi cuvintele deosebite): “Vreau să te am martor ocular la cufundarea maestrului în vâltoarea dionisi-acă a poeziilor mele, poate e nevoie să-l ferim să nu se înnece în apele lirismului meu. Cred că vorbele şi ispita mărturisită a visului îi vin de la poezia mea Rugăciune cu care se încheie Măştile gândului. Uite locul la care mă refer”. Cu cărţulia în mână, Sandu a început a-mi recita propriile-i versuri:

Rănitul gând, oricât s’ar încorda, n’ ajunge
Să destrame urzeala, chemarea
sângelui din suflet s’ o alunge…
Vâltoarea-i răpusă prin farmec în clipita
Când îngereasca nălucă, doborându-mi ispita,
Mă amăgeşte că singură mâna duhului ţese
Toate visele trupului din raze ne’nţelese.
Dar fulgerarea scapără atât cât arde o scânteie,
Tunetul zăvorîndu-o cu huruinda lui cheie.
Doamne!
Plesnească’n flăcări stelarul Tău vânt nevăzutele-i bice,
Pe rugul jertfei, la urmă, cenuşa spre Tine s’ o ridice!

Şi după o pauză, oarecum pe gânduri, şi-a urmat ideea: “Nicăiri, în vreo altă poezie, nu am folosit cuvântul vâltoare într’o formă care ar putea sugera dionisiacul… Trebue să vii, să-l asistăm la cufundare… Îi voi citi numai poezii inedite, în care nu se află nicio bulboacă sau pajişte dionisiacă” – a conchis Sandu, apăsând, cu o grimasă ştrengărească, pe ultimele cuvinte. “Să-l auzim ce mai zice… Am vrut să-i chem şi pe Ancuţa şi pe Mihai, dar amalgamam după amiaza… şi pe urmă, tu ştii, Mihai este… istoric”.
Cum toate după amiezele sosesc, a sosit şi aceea în care Ion Barbu a venit să se “cufunde în vâltoarea dionisiacă a poeziilor lui Sandu Tzigara-Samurcaş”.
Venisem pregătit (de acasă) să-i pun “maestrului” – cum îl numea Sandu – o întrebare învălită, agresiv, în singurele cuvinte clare din acea bucată de proză uluitoare, scrisă într’un savant limbaj er-metic, ştiinţifico-literar, abscons şi divagator, propriu păgânului dis-preţuitor care (fără’ndoială) era Ion Barbu (bucată publicată, cam ca nuca’n părete, în fruntea poeziilor de debut ale lui Dan Botta strânse în volumul – dacă bine mi-aduc aminte – intitulat Eulalii. Întrebarea ţintea, fireşte, la adu-cerea unei explicaţii asupra acelei bucăţi rămasă greu de înţeles în ceea ce ea va fi voit să spună.
Aşa că, după ce Sandu şi-a terminat recitalul de poezii inedite – adionisiace – înainte chiar să pună în rânduială paginile scrise cu o caligrafie impecabilă de mâna lui “Tante Marie”, sora tatălui său, m’am trezit punându-i, pe neaş-teptate, “maestrului” întrebarea:
“Domnule Profesor, Dumnea-voastră care ‘cunoaşteţi neîmpărţit fiinţa îndelung provocată a Poeziei’, mai faceţi poezii?”
Ion Barbu, care până atunci, preţ de câteva sferturi de oră, aşezat tihnit, cu hainele-i mototolite şi cu cravata strâmbă, într’un vechi şi frumos jeţ domnesc provenit din familia Tzigara (de prin secolul XVI/XVII) nu se mişcase şi nu-şi luase ochii, pe jumătate închişi, de la gura lui Sandu de parcă ar fi căutat acolo o cale pe unde să se cufunde dionisiac în inima poe-tului, a respirat adânc, parcă tră-gându-se din visare, s’a sprijinit cu toată spinarea lui masivă de spă-tarul înalt al jeţului acoperit cu o minunată carpetă oltenească, ve-che şi ea, dar nu de secole, cu o geometrie florală în colori, potolite de vreme, roşu, albastru şi verde cu chenare negre, ce accentuau fumuriul feţei ilustrului oaspete, şi-a dat domol capul spre spate ca să şi-l sprijine bine de spătar, a ridicat puţin bărbia şi cu o mişcare lină şi-a lăsat pleoapele sale groase, galbene-tuciurii să-i acopere ochii ieşiţi în afară – ce păreau ca două mari prune brumării, linear încreţite, înfipte în alveolele unui im-presionant cap de păgân asiatic – şi cu ei închişi, după ce şi-a lăsat mâinile să lunece încet de-a-lungul rezemătoarelor laterale ale jeţului, până ce au ajuns să prindă capetele rotunjite (în spirale), intrat astfel, ca’ntr’un ceremonial, în atitudinea de oficiere, a rostit rar, cu pauze între gândurile ce voia să le ex-prime: “Eheei, tinere… Poezia e grea… M’am lăsat… Acum fac teo-reme…”.
Răspunsul fusese neaşteptat. Sandu parcă încremenise de mirare. Replica mea însă a fost imediată: “Eu ştiam de la profesorul nostru de matematice de la Şcoala Politechnică, mai puţin ilustrul Dumneavoastră coleg, Nicolae Ciorănescu, dimpotrivă”. Şi i-am povestit următoarea în-tâmplare: “Ne aflam în Marele Amfiteatru al Şcolii Politechnice. Pe peretele din spatele catedrei – de altfel ca în mai toate sălile de cursuri – pe toată înălţimea lui se găseau, susţinute pe un sistem de scripeţi, două table, suprapuse, care se coborau şi urcau după voie (glisând între două ghidaje laterale prevăzute cu role) printr’o uşoară manevrare manuală, fiecare tablă având, pentru aceasta, la partea ei inferioară, două potrivite urechi de care se apuca pentru a li se da impulsul dorit (pentru “sus” sau pentru “jos”). Era la o oră de algebră. Profesorul Ciorănescu ne demonstra la tablă – şi explica -principiul lui Fermat; după ce a umplut prima tablă cu formule, frumos şi clar scrise, profesorul a apucat tabla de cele două urechi dându-i, cu o oarecare putere, impulsul de ridicare; când tabla s’a ridicat cam până la jumătatea cur-sei, cablul care o lega de sistemul de scripeţi s’a rupt şi tabla cu formulele pe ea a căzut brusc, cea nescrisă rămânând sus, nemişcată, agăţată la locul ei. Din fericire, în cădere, tabla nu a ieşit din ghidaje şi înafară de sgomotul produs de ciocnirea ei cu baza pe care se sprijinea nu s’a întâmplat nimic supărător. Profesorul, care a asistat mut la căderea tablei, cu ochii la ea, după înţepenirea ei pe locul de cădere, s’a întors către noi şi, cam galben la faţă, cu vocea lui gra-seiantă şi puţin peltică, ne-a spus: “După cum vedeţi matematica e grrea, domnilor”. N’am putut continua, căci brusc, ca şi tabla care căzuse, Ion Barbu s’a răsucit în jeţ, s’a aplecat către mine şi fixându-mă de parcă ar fi vrut să mă pironească cu vorbele sale, a glăsuit: “Da. Matematica e grea pentru cel ce nediferenţiat o pri-meşte şi nu este mijlocit pentru ea, nu pentru cine o are în sânge şi o simte în sine învălită rodire”. Reluându-şi poziţia de rezemare pe spătarul jeţului, cu pleoapele trase peste globul vizibil rotund al ochilor, cu mâinile ridicate spre Sandu, ca într’o reţinută îmbră-ţişare, a continuat rar: “Iată: înaltă şi dreaptă ca o spovedanie tăcută cătând sub alcaioseenele bolţi albastre măsura de aur a lirei… Dintr’o răsvrătire, tinerească astuţie, o nebunie afurisit dioni-siacă, mi-am amanetat muzelor Poeziei sufletul. Degetele îmi lunecau însă pe firele unei harfe ce nu putea atinge maturitatea…”.
Uitându-mă la Sandu şi văzân-du-1 în picioare, mi-am dat seama, abia atunci, că tot timpul se ţinuse aşa în unica încăpere în care fusese constrâns să trăiască de oribila organizare socială comunistă, şi că acolo, înafară de jeţul domnesc pe care şedea Ion Barbu şi scaunul de la masa lui de scris pe care mi-l oferise mie, nu mai exista un alt scaun. Ostenit, Sandu s’a aşezat pe pat. Ion Barbu şi-a continuat gândul: “El a studiat dreptul pentrucă aşa a vrut tatăl său. In sângele lui clocoteau însă impe-tuoase undele lui Euterpe şi ale Polymniei îngemănate cu cele ale lui Erato… Şi s’a lăsat de magis-tratura în care intrase, dar şi să fi vrut, nu se putea lăsa de muzică şi de poezie. Acestea sunt în el locuire” şi a apăsat pe ultimul cuvânt ca să-i imprime sensul voit de el. Aceste gânduri, Ion Barbu le-a rostit cu ochii închişi şi capul ridicat sprijinit pe spătarul jeţului, întocmai ca atunci când a răspuns întrebării mele.
În pauza făcută de Ion Barbu, devenit deodată, în ochii mei, Dan Barbilian, matematicianul, cu vagi aduceri aminte din disciplina dragă mie ca licean – Politechnica am ur-mat-o la îndemnul (sever) al tatălui meu – i-am replicat, întrebându-l: “S’ar putea vedea în aceste afir-maţii ale Domniei voastre – pe care permiteţi-mi să observ le-aţi făcut oarecum ermeneutic, cu ochii închişi – distincţia făcută de Kant între ştiinţe şi arte cu privire la geniu, formulată pe ideea că libertatea creatoare a artistului se opune înlănţuirii cauzale a cunoş-tinţelor ştiinţifice care leagă pe savant? În fapt, o confirmare a formulării kantiene asupra origi-nalităţii exemplare ce reia afir-marea lui Lessing asupra compa-tibilităţii între genialitate şi reguli?” – “Era gata gata să pui degetul pe rană… Există şi alte categorii apriorice decât cele absolute, universale, prescrise omului ca fiinţă în proprie esenţă…”. Această ultimă frază -se vedea după curbura buzelor şi suflul cuvintelor – a rostit-o visător lăsând-o fără urmare. Se pregătea să plece.
Doi ani mai târziu, oprindu-mă, după obiceiu, în faţa unei vitrine cu cărţi, am văzut pe coperta uneia: Dan Barbilian, Teoria arit-metică a idealurilor şi dedesubt, în paranteză, precizarea: (în inele necomutative), ceea ce anunţa că autorul pregătea şi urmarea ei în inele comutative. Cu ochii la cartea de care mă despăr-ţea geamul gros al vitrinei am văzut în locul ei, pentru câteva clipe, capul lui Ion Barbu rostind: “…acum fac teoreme…”. Impre-sionant! Extraordinar! Am cum-părat cartea cu o nestăpânită grabă. Am început s’o citesc chiar în li-brărie. N’am putut continua. Am reluat citirea ei acasă, în linişte. Tot n’am putut continua. Am răsfoit-o până la capăt urmărind titlurile şi structura formală a demonstra-ţiilor… Va trece multă vreme până când un nou Gauss sau un nou Barbilian să poată descifra şi înţelege teoria aritmetica a idealurilor barbiliene pentru a o putea continua (în inele comu-tative) şi a desvolta această grrea ştiinţă – Arithmetika ştiinţifică, aceea pe care grecii au cunoscut-o din Elementele lui Eukleides (a scris pe la începutul secolului III a. Chr., era mai bătrân decât Archimedes), nu Arithmetika populară prezentată de Nikomachos din Gerasa (a trăit după anul 100 după Christos) în a sa Introducere în Aritme-tică – pe bazele sale ideale, integrale, văzute de primul Barbilian. Cu cartea în mână, am înţeles ultimul gând de la întâlnirea cu el, căruia Ion Barbu nu i-a mai dat glas. Intrase în “apele” esenţei sale “apriorice”, proprii lui, de geniu exemplar matematic. Devenise “neîmpărţit” Barbilian.
Acum, după o jumătate de veac de la întâlnirea mea cu Ion Barbu-Dan Barbilian, spun şi eu, ca şi el, în acea de tot absconsă bucată din Eulalii, Veghea lui Roderick Usher: “Sufletul cercetat se menţinea neajuns”!

Un gând despre &8222;Medalion intim: Ion Barbu, el însuşi&8221;

  1. am cunoscut prin anii977 in cismigiu un batranel cu pielea alba si ochi albastri ,[la stinci] care se prezentase tzigara samurcas ,avea si ocarte de poezii veche ,pe care o tinea ascunsa,si din care a citit cateva versuri…..DAca sandu tzigara a murit in 1952 cine era cel din 1977 din cismigiu? gigi tel 0744 689 987

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s