Sonete

versuri de Mihaela Albu

I.

 

Veneai spre mine în târziu amurg.

Eu nu ştiam că vara putea să mai rămână

Iar licărul din ochii-mi nu trebuia s-apună

Când zilele pre noi prin rătăciri ne scurg.

 

Acum se duc în şiruri de tristeţi cocori

Îi cheamă depărtarea cu ţipăt din adânc

Gânduri în falduri de iubire curg

Şi împletesc nădejdea în albi şi negri nori.

 

M-ai ispitit, daimon, cu farmecul de sus

Cu lacrimi calde mi-ai arătat cărarea

Şi înapoi adus-ai tot gândul meu cel dus.

 

Ciudată e povestea acestui sfârşit de vară

Pentru acela ce niciodată n-a învăţat să ceară

Şi aştepta-n tăcere un resemnat amurg.

 

 

II.

Prin lumea albă rătăceai stingher

Mă căutai, dar nu ştiai că sunt

Şi treceai păsării în ţipăt dorul mut

Cu fiecare pas vedeai năluci ce pier.

 

Când am venit într-o târzie vară

Care cu flori ţi-au îmbrăcat amurgul

A odrăslit iar frunza în tot crângul

Şi apă însetatul a început să ceară.

 

Mă întrebai de-s fiinţă ori himeră

Eu pentru tine am voit să fiu

Şi început, dar şi sfârşit de eră

 

Căci te vedeam stingher în marea înnoptare

Umblai prin lumea albă ca prin mare

Tot înotând în contrasens – delfin.

 

III.

Mergeai prin ape de lumini şi umbre

Pribeag singur şi mut te aşteptam

Căci în amurg de lume eu eram

Curgeau pe suflet lacrimi reci de ambre.

 

Soseai cu-o lotcă ce muşca din valuri

Firesc intrat-ai în portul întristat

Şi pe vecie-apoi ai adăstat

Pe ţărmul ce-şi pierdea cu-ncetul maluri.

 

Şi viaţa se trezea pre sine-n viaţă

Sufletul se petrecea spre infinit de vis

Şi cu săgeţi de miere soare tăia ceaţă.

 

Tu ştii: Cuvântul singur a învins destin.

Eu dus-am către buze o cupă cu preaplin

Şi-alăturea de tine primit-am dimineaţă.

 

 

IV.

 

Schimbat-am amândoi gândul pe-un vis

şi ne-a părut atunci întreaga lume

– învăluită-ntr-o lumină anume –

inel pe deget către Paradis.

 

Eu mi-am mutat visul către tine-n taină;

n-am lăsat zvon să intre-n Paradis;

am păşit dreaptă pe-acest drum şi calmă,

doar sufletu-mi era un arc întins.

 

Pârjol era acolo-n Paradis, ca-n Iad

şi flacăra ne-ardea pe amândoi

croind prin sufletele noastre vad,

 

un drum printre atâtea roci şi stânci

bătut de vânturi reci, dar şi de ploi

ce sapă prin iubire gropi adânci.

 

V.

Nu mai pleca dacă aflat-ai ţărmul;

Dă-i nume locului găsit cu greu

Poate-l acoperi cu numele meu

Primind deodată şi magia ce-o ascunde verbul.

 

Ia bucuria toată în lumea asta nouă

Îmbrac-o în lumină de doruri şi de gând

Bea şi otrava – şi toată cupa bând

Destinul tău tăiat va fi în două.

 

Cântec şi bocet împletite-n fire

Ne trag prin lume neştiutul drum

Cu ochi legaţi noi mergem. Cu neştire.

 

Pe ţărmul ce-ai numit cu noul verb

Şi eu mă-ndrept spre tine. În cuvânt întreb:

Prin ape moarte şi reci mări cântul tău cum poate el răzbate?

Poznan, 11-13 noiembrie 2007 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s