Avem o problemă: Adrian Păunescu

de ION MURGEANU

Adrian Păunescu ne-a făcut nu de puţine ori să ne simţim vinovaţi că avem un mare poet cu numele lui Adrian Păunescu. Vrem nu vrem el este, alături de Ion Gheorghe,  unul din cei doi, poate ultimii cei mai mari poeţi români în viaţă. Sigur, ca orice vinovăţie şi aceasta e discutabilă. Adrian Păunescu – poetul este un personaj hugolian, sau chiar un Hugo român, care nu s-a decis încă să-şi scrie şi el „Mizerabilii” săi. Ca la Victor-Marie Hugo însă, geniul Franţei post-napoleoniene, 1892-1875, debitul poetului român, n. 1943, este enorm, din care unii extrag greşalele lui ca poet şi chiar şi ca om. Pentru că are şi vrea tot timpul mai mult. Dar aceasta este şi cea mai originală particularitate a sa: această cumulativă vorbire declamatorie,  pe un portativ monoton şi totuşi seducător ; muzica subtextuală, dar şi muzica vocii, atât de cald şi uman exprimată pe toate durerile şi nedreptăţile lumii, dar nu în ultimul rând pe jubilaţiile ei.

Când era foarte tânăr Adrian Păunescu s-a repezit să cucerească lumea şi gloria cu un singur gest, oarecum repezit, propriu firii sale pandure care-l conţine prin naşterea olteană, dar şi prin aleanul basarabean, după mamă,  cum aveam să aflăm mai târziu. Ni-l aducem aminte pe hol la revista Luceafărul din fostul bulevard Ana Ipătescu 15, victima unei mici farse din care a izbândit până la urmă firea sa comprehensivă: „Mă băieţi, de ce mi-aţi făcut asta? Nu v-aţi dat seama că am glumit?” Am fi dorit să stăm de vorbă cu redactorul-şef (eram doi, mereu câte doi, cum se întâmplă la prima vârstă a tinereţii) iar el ne-a spus de pe sală, din faţa biroului redactorului- şef: „Eu sunt redactorul şef”. Deci am intrat intempestivi la adevăratul redactor- şef care era atunci Dan Deşliu. Ne-a luat tare de guler: „Cum daţi buzna aşa în biroul redactorului – şef?” „Pentru că tocmai am vorbit cu redactorul şef  pe sală”. Dan Deşliu a deschis uşa lui de mare şi „legitim”şef în trombă şi s-a burzuluit la tânărul poet, un debutant ca şi noi, un frate al nostru în fond.

Era un băiat subţire şi înalt şi preocupat tot timpul să se afirme după cum s-a şi dovedit în continuare. A fost eroul cenaclului „Nicolae Labiş” de la Casa Scriitorilor condus de Eugen Barbu. Pe faza aceasta îl decupăm din amintirile altora. Se reprezenta de la început enorm nu încă şi „monstruos”. El nu ilustra propriu zis sentimente; el exprima „ultrasentimente”, cuvânt „inventat” de poet pentru a-şi înscrie debutul în carte, 1965, col. Luceafărul a Editurii pentru literatură. Venea în urma deschizătorilor de colecţie, şi de drum, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, 1960, după lunga şi secetoasa noapte proletcultistă,  cinci ani mai târziu deci, timp în care colecţia îi mai lansase şi pe Ion Alexandru, Ana, Blandiana, Marin Sorescu, iar lucrurile în  ce priveşte eterna „libertate de expresie” la poeţi, păreau să se fi tranşat pozitiv. „Se dăduse drumul la peisaj”, cum ar fi spus în acelaşi anotimp al istoriei, pictorii. Păruse a se desprimăvăra ideologic. Norocul sau nenorocul tânărului poet Adrian Păunescu a fost să-i iasă înainte noul lider comunist Nicolae Ceauşescu. El lui sau invers, lururile sunt încă de cercetat. În unele emisiuni de televiziune de la posturi liberale şi deci şi comerciale, capitaliste, poftim,  tot mai îngrămădite, o vreme, către, sau după miezul nopţii, Adrian Păunescu a povestit cu „picanterii” această întâlnire, efectele ei directe dar şi pe cele secundare. Cert este că Adrian Păunescu a rămas marcat pe viaţă de această întâlnire. Onest sau chiar nobil este că după catastrofala cădere a dictatorului comunist poetul nu s-a dezis, nu se dezice cel puţin şi sentimental de el. A-i mai susţine geniul politic fostului „coducător” va fi o vreme din ce în ce mai greu. Adrian Păunescu însă cu inteligenţa lui naturală, firească, cu farmec chiar, şi acea „sinceritate” proprie marilor  poeţi, care „mint frumos ca să se ţină minte” ce vor numai ei să exprime, se întoarce tot timpul, şi din te miri ce la Ceauşescu şi epoca lui, retrasându-i dimensiunile umane, fazele „creatoare”, motivaţia istorică, inclusiv parantezele între care s-a şi sinucis politic, şi pe urmă a fost ucis cu disperare de foştii lui tovarăşi şi „pretini”. Adrian Păunescu nu-i iartă lui Ceauşescu faptul că ne-a lăsat în faţa istoriei „descoperiţi”, nu şi faptul că nu s-a putut opri la timp, deşi insistă că din 1985 încolo nu l-a mai însoţit, ba dimpotrivă. El însuşi nu învaţă nimic din tragedia „idolului” său, căci insistă să facă politică alături de asasinii lui Ceauşescu!

Ce relevanţă are acest lucru în faţa adevărurilor poeziei aşa cum le ilustrează poetul în opera sa? Aici trebuie nuanţat dar nu sărit „peste rânduri”. Păunescu a fost printre principalii actori dar şi regizori care l-au interpretat şi l-au pus în scenă pe „primul N. Ceauşescu”,  în opereta naţionalistă care i-a conferit, iniţial, un mare succes de public, dar l-a şi înebunit de cap în aşa hal, până la urmă. „Sunt voievozii înşişi” clama tânărul A. Păunescu, însoţind „istoricele”  vizite de lucru ale „conducătorului” prin noile judeţe ale ţării, nedecupat încă din echipa biroului politic. Poetul s-a bucurat de nişte gratificaţii care-i vor fi obnubilat atenţia „selectivă”. Sau credea şi el că este bine, sau că „marele conducător” face bine, ca să ne amintim mereu de o vorbă a părintelui Galeriu despre Ceauşescu: „Sărmanul, el crede că face bine ce face”.

În curând a văzut şi poetul că idolul său nu înainta bine dar era prea târziu poate să se retragă; jocurile erau făcute, marele scandal numit „Cenaclul Flacăra” îşi urma voga deja câştigată, numai că acum tiranul cerea poate mereu mai mult, nu numai bănuţul de trecut puntea, „Cesarului ce-i al Cesarului”, două- trei lozinci circumstanţiale de cauză şi o odă scrisă direct între microfoane. Este interesant ce fel a fost „exclus” poetul deoarece din penumbra anecdotelor circulă şi alte zvonuri decât le ştie dânsul; Ceauşescu s-ar fi săturat întâiul de Păunescu şi nu invers;  cineva din anturajul  Dr. Păun medicul personal al dictatorului ne-a povestită câte ceva din „memoriile” nescrise ale medicului; cum Ceauşescu, amator de filme la televizor, aşteptând să înceapă filmul se mira de ce întârzie; Ce este la televizor? Ar fi întrebat. De ce nu începea filmul odată?! Era o emisiune „Antena vă aparţine” excluisiv încă A. Păunescu. „Nu mai termină ăstă odată?!” Şi i-ar fi aplicat cuvântul pe care noi nu vrem să-l repetăm dar îl repetă în răsfăţ detractorii de azi ai poetului. În excese cei doi se contrabalansau, dar înclinăm că poetul avea toate resursele să-l domine pe dictator, de nu cu „dictatura poeziei” sale, în mod precis cu enormul său debit, despre care am şi pomenit de la început.

De altfel nu „biografii” , sau exegeţii de mai târziu, ai incontinentului „versificator”, l-au definit primii, şi l-au descris aşa cum este de ieri şi până azi, şi cum va rămâne pesemne şi mâine şi poimâine. Încă din  Prefaţa cărţii de debut „Ultrasentimente”, 1965, Matei Călinescu remarca: „Rostogolind valuri înspumate, tulburi şi vuitoare, fluxul imaginaţiei poetice pare uneori gata să inunde şi să smulgă cu violenţă cheiurile geometric ordonate ale lucidităţii şi autocontrolului artistic. Adrian Păunescu n-a învăţat  încă să se domine, să-şi reprime impulsurile excesive. Dintr-o calitate, capacitatea de invenţie metaforică, de care dă dovadă poetul, se poate transforma într-un defect; căci, la urma urmelor, personalitatea unui artist nu o alcătuieşte suma gesturilor sale spontane – şi, într-un fel pasive – ci puterea de a le ordona; de a le unifica.” Aceste rânduri scrise de Matei Călinescu în 1965 sunt în definitiv la fel de „proaspete” şi adevărate ca şi când ar fi fost scrise ieri sau aseară. Nici vârsta nici întâmplările convulsionatei istorii prin care a trecut nu pare să-l fi schimbat prea tare pe poetul „ultrasentimenteleor”. Matur el a fost la fel de tânăr şi „inconştient”, dar şi bătrân el rămâne la fel de nepotolit, prea puţin dispus să se oprească „la timp”.

Care timp?! Timpul însuşi pare a i se fi fost dăruit în exces intempestivului poet. În mod paradoxal „excesele” lui chiar acum când par a nu mai fi actuale sunt necesare. Fireşte trecerea vremii şi profesarea îndelungă a poesiei l-a temperat ca metodă iar nu ca zel. Într-o emisiune la televizor un Adrian Păunescu în braţe cu ultima lui culegere, un florilegiu tematic, „Rugă pentru părinţi”. Acolo unde gheara leului se simte în poezia lui cel mai mult: în sentimentalitate versus sentimentaliasm. O sinteză şi o „simbioză” greu de egalat. Nu pot muri sentimentul de părinţi, sentimentul de amintirea primelor iubiri, a paradisului copilăriei şi de ţară, sentimentul unei durate în mod artificial „destructurate” de noile jocuri ale istoriei. Pe crolul televizorului defilau afirmaţii şocante despre om dar mai ales despre poet. Un Eminescu al secolului XX. Exclus. Un părinte al patriei. Intr-un fel hugolian, cum spuneam de la început, da. Un meşter retor fără ambiguităţi şi subterfugii. Extrovertitul Păunescu de la care oricând putem cere şi aştepta o emoţie sub formă de poezie chiar atunci când aceasta ne poate părea o improvizaţie. El este un poet născut să se se exprime direct, să stea cu noi de vorbă lungă şi de veghe, la focul de tabără al neamului, al naţiunii. În aşteptarea barbarilor, cum ar fi spus grecul Kavafis, sau poate a unor vremuri mai bune pentru neamul şi ţara sa.

Care este atunci problema lui Adrian Păunescu, dacă nu-l  place nici noua serie de „elitişti”?! Numai colaboraţionismul în totalitarism pe care nici cel puţin nu-l ascunde? (Şi cum ar putea?!) El are bunul simţ să-i placă în schimb pe noii „elitişti” acolo unde găseşte valoare. El are generozitatea de a recunoaşte „geniul” unui contemporan, Ion Gheorghe, aşa cum a recunoscut geniul lui Nichita Stănescu şi pe al lui Ioan Alexandru. În condiţiuni normale împreună ar fi fost cei patru stâlpi de boltă ai poeziei române din postbelic! Comunismul aplatizează cel puţin conjunctural această realitate. Problema lui Adrian Păunescu este aceea  de-a ne interzice el însuşi, apoi, prin excesele lui, să recunoaştem adevărul elementar al marelui său talent poetic. Acum, când patriotismul este o cârpă de şters pantofii tuturor  impostorilor străini şi autohtoni, poezia caldă, colocvială despre ţară şi neam, despre limbă şi adevărurile eterne, despre iubire în fine şi la nesfârşit, le simţim tot mai necesare. Problema numită Adrian Păunescu este, în rest, una falsă şi inventată, cum spunea pe crolul emisiunii citate, cineva, de nişte „păcălici”.

3 gânduri despre &8222;Avem o problemă: Adrian Păunescu&8221;

  1. In afara de primele doua volume restul este maculatura!!!Zerooo barat !!! Nu conteaza acest ” negustor de ravase” cum il facea Eugen Barbu…Este o nulitate care si-a batut joc de talentul lui, de talantul sau…Mircea Dinescu cu primele volume a scos poezia romana din zona orfica a „tras” stilistica spre limitele limbii romane …apoi mai este si Nichita …si Ileana Malancioiu …Angela Marinescu ..ca voi habar nu aveti poezie romaneasca asta nu inseamna ca singurul poet citit e si cel mai mare …si asa ati facut economie de timp pentru lectura, daca intelegeti ce vreau sa spun… sa vad daca aveti curaj sa postati asta!!!!!!

  2. Cand se vorbeste despre Paunescu, sau chiar despre intreaga perioada comunista, se uita adesea faptul simplu ca in anii ’70, cand s-a infiintat Cenaclul Flacara, in Romania ERA BINE. Oricine voia primea casa prin intreprindere, masina, concediile la munte sau la mare erau la indemana (si bugetul) oricui, magazinele si tarabele taranilor din piata erau pline, iar in cultura se simtea o deschidere vizibila. Eliade, Noica, Cioran si multi altii erau publicati, Blaga, Arghezi si multi alti fosti interzisi reintrau in manuale, se ofereau burse in strainatate (de una a profitat si Paunescu). Ca binele asta era fals, asta e alta poveste. Ca rasplata a atitudinii curajoase fata de invazia Cehoslovaciei, Ceausescu a primit credite externe pe care le-a cheltuit aiurea, dar cat timp le cheltuiam cu entuziasm era bine. Raul a inceput cand a venit vremea sa platim datoria externa, in anii ’80, dar cine se gandea in ’75 ca o sa vina si ziua aia? A fost eroarea tipica a oricariu adolescent occidental la primul card de credit, dara fara parinti sa plateasca datoria cand ne-a ajuns cutitul la os. E usor sa vezi greseala in 2010, dar la vremea respectiva nu era chiar atat de evidenta, si zau ca nu e drept sa i se tot reroseze lui Paunescu faptul ca s-a lasat inselat. Aceeasi greseala au facut-o si presedintele SUA, si regina Angliei, si banca mondiala.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s