Către un Codex Thracius

 

Caşin Popescu

Acest capitol este continuarea şi -în măsura în care nu ne-am înşelat prea mult- confirmarea unor afirmaţii făcute în contextul capitolului VI A-PROPOS LUMEA VEACULUI ARGONAUŢILOR, din cartea noastră <!–[if supportFields]&gt;xe "Legenda Argonauţilor fapt istoric"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Legenda Argonauţilor fapt istoric, în legătură cu limba Thracilor. Spuneam acolo: „Lexicologic, moştenirea thracă mi se pare imensă. Prea „numeros” a fost „neamul thracilor” -„cel mai numeros după Indieni” (<!–[if supportFields]&gt;xe "Herodot"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Herodot, V, 3)- pentru ca din limba lor să fi rămas doar câteva cuvinte”.

„S’ar putea ca o însemnată cantitate din cuvintele lexicului român, ce se consideră a fi de provenienţă latină sau greacă, să fie, în fond, cuvinte de origine thraco-geto-dacă. Mă gândesc la acele cuvinte care deosebesc produse şi îndeletniciri specifice muncilor sau unelte obişnuite traiului omului, produse, munci şi unelte definite întâi şi întâi în spaţiul thracic, cum ar fi: pâine -cuvânt deja identificat de I. I. <!–[if supportFields]&gt;xe "Russu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Russu ca având origine cert thracă (<!–[if supportFields]&gt;xe "Limba Traco-Dacilor"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Limba Traco-Dacilor, p. 142)-, dar şi aluat, cuvânt care nu poate fi derivat, cum se spune, din a+lavatum latinesc, pentru simplul motiv că, în Europa, Pre-Protothracii au fost primii locuitori care au cunoscut şi practicat agricultura…” Şi tot acolo, arătam -nu fără temeiuri- că: „a (se) la (lau, lai, lă)…, cânepă…, plug şi oişte…, jug, semănător, semănătură…, oaie…, miel…, berbece…, capră…, ied…, apa…, aramă…, strămoş…, desculţ…, iar…, mierlă…, varză…, doina…, strană…, stroh…, stroiu…, strugure…, strop…, rasna…, strună…, struneală…, strunea…, doliu…, lut…, sunt cuvinte din moştenirea thracă, ci nu preluate de la Latini sau de aiurea cum se susţine” (v., pentru temeiuri, op. cit., pp. 101-116).

Tot în contextul acelui capitol VI atrăgeam atenţia asupra unei constatări semnalată de P. G. van <!–[if supportFields]&gt;xe "Soesbergen"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Soesbergen, rămasă fără urmare pentru prea puţin lămurita istorie a Thracilor: „Until we find on Crete -in addition to the few examples of Mynian ware already discovered- such characteristic features of Thracian material culture as cist graves and apsidal houses, it must be prudent not to speak of Thracian settlement on this island, but of testimonia to a Thracian diaspora, of which we are able to find traces in Linear A and B” (Peter G. van Soesbergen, Thracian Personal, Ethnic and Topografic Names in Linear A and B, în Kadmos XVIII, 1979, p. 26 sau, de acelaşi, Thracian personal, ethnical and topographical Names in the Bronzes Age Linear A and B Texts from Crete and the Greek Mainland, în Actes du IIe Congrčs International de Thracologie, Bucarest 1976, Volume sélectif, Ed. Nagard, Roma 1982, p. 322), şi remarcam că: „Arheologul austriac din Linz, Fritz <!–[if supportFields]&gt;xe "Schachermeyr"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Schachermeyr, caracterizează scrierea Liniară B de pe tabletele din argilă descoperite la <!–[if supportFields]&gt;xe "Knossos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Knossos (Creta) sau la <!–[if supportFields]&gt;xe "Pylos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Pylos, <!–[if supportFields]&gt;xe "Tiryns"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Tiryns şi <!–[if supportFields]&gt;xe "Mykene"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Mykene -în dosul căreia savantul arhitect englez Michael <!–[if supportFields]&gt;xe "Ventris"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Ventris a arătat -chiar de la descoperirea lor- că ar sta o limbă arhaică a limbii greceşti-, drept o „limbă a contabililor şi a cunoscătorilor specialişti”, aceasta fiind principala cauză a dificilei citiri şi înţelegeri (F. Schachermeyr, Die minoische Kultur des alten Kreta, 1964, p. 253 şi urm.), spre deosebire de Michael Ventris care, identificând în această scriere o serie de asemănări cu limba etruscă, conchide, -la sfârşitul cercetărilor sale-, că „cheia pentru citirea tabletelor myceniene ne-o poate da „cunoaşterea limbii etrusce”.

În continuare (în acel capitol VI) spuneam:

„Cred dară că formarea unei limbi este un fenomen de tranziţie, altfel explicabil -de fapt neexplicat încă- de cum s’a încercat şi se încearcă a se face de către filologi sau lingvişti. Şi mai cred că, râvna ce se depune, după metode prea stricte, de a identifica şi recunoaşte, numai în limbile şi dialectele considerate ca urmaşe sau supravieţuitoare, a unor cuvinte aparţinând limbilor dispărute, care nu au lăsat urme scrise, este prin definiţie, multitrunchiată”.

De exemplu.

Dacă este adevărat că valurile de noi veniţi, pe calea Dunărei străvechi, au părăsit văile ei şi s’au îndreptat către înălţimile Alpilor sau ale Pireneilor şi dacă este adevărat că aceste valuri au plecat din basinul carpato-danubian, atunci nu poate fi de mirare că, pe toate înălţimile ce se succed de pe coasta Adriaticei, urmând şirul Alpilor către Pirenei, s’au păstrat, câte-undeva, limbaje care ne apar înrudite între ele, şi nici că, „în vocabularul regiunilor alpine, pireneene şi muntoase, în general, ale Europei meridionale şi occidentale”, au putut fi deosebite „concordanţe toponimice” (cf. Nicolas <!–[if supportFields]&gt;xe "Lahovary"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Lahovary, Concordances toponymiques et du vocabulaire des régions alpines, pyrénéennes et montagneuses en général, de l’Europe méridionale ou occidentale avec l’Inde Dravidienne, în Atti e Memorie del VII Congresso Internaz. di Scienze Onomastiche, vol. III, Firenze-Pisa 1961, pp. 407-443; pentru legăturile populaţiilor din regiunile pireneene şi ale Alpilor cu cele din Peninsula Balcanică şi Asia Minoră, v., V. <!–[if supportFields]&gt;xe "Bertoldi"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Bertoldi, Problemes de substrat, în Bulletin de la Société linguistique de Paris, XXXII, 1931, pp. 93-184 şi de acelaşi, Gava e derivati nell’idronimia tirrena, în Studi etruschi, III, 1929, pp. 293-320).

„A căuta „fosile lingvistice” thraco-geto-dace în limba bascilor, a albanezilor sau a românilor, a le observa asemănarea după regulile filologice şi a zice: acestea -şi deocamdată numai acestea- sunt cuvinte ce se pot recunoaşte cert thraco-geto-dace, mi se pare -o spun cu toată resemnarea neputinciosului ce sunt şi cu respectul ce se cuvine pentru tot ce este efort de desăvârşire a unui lucru- o trudă de savant cu „zarea retezată” de dialecte, de pe urma căreia profitul culturii universale nu poate fi decât particular şi limitat” (<!–[if supportFields]&gt;xe "Caşin Popescu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Caşin Popescu, op. cit., pp. 96-97).

Considerăm că pentru o bună cunoaştere a limbii thracilor, trebue pornit de la singura sursă sigură -istoric mai apropiată-, ce ne poate pune pe făgaşul cert al limbii lor, anume de la limba care stă în „dosul tabletelor cu scriere Liniar B”, -şi de aici începe ideea căreia vrem să-i facem loc, întru cât în dosnicul-dos al acestor tablete stă, cum de altfel, ipotetic, s’a mai spus (N. <!–[if supportFields]&gt;xe "Densuşianu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Densuşianu, op. cit., p. 314 şi urm.), limba pelasgilor, dar trebue precizat: a acelor Pelasgi de lângă Dunărea închisă între Carpaţi şi Marea Pontului, şi din Carpaţii dacici, ci nu a altora, adică limba „primitivă” a protothracilor, căci cum se va arăta mai departe semnele scrierii Linear B sunt semnele iniţiaţilor thraci întru evocare şi comunicare (i)magică cu stihiile -văzutele şi nevăzutele-, zeii a toate stăpânitori şi veghetori întru ajutorul sau neajutorul oamenilor: limba şi scrierea primitivă a protothracilor din care derivă, în esenţa lor, şi limba etruscă şi semnele ei; se arată aici cât de mult adevăr este cuprins în afirmaţia făcută de Michael Ventris, că limba în care sunt scrise tabletele myceniene este o limbă apropiată de limba etruscă.

De la acele triburi numeroase de pelasgi care s’au dovedit a fi ca limbă şi ca etnie înrudiţi -dacă nu aceeaşi- cu Protothracii istro-ponto-carpatici (dovezile se vor menţiona într’un capitol ulterior), vine -şi începe a se face cunoscută, în partea cea mai meridională a peninsulei balcanice- acea civilizaţie ce se va numi „myceniană”, prin transmisie însă, originar thracă.

„Oraşul Mycena, al pelasgilor din Pelopones, este oraşul cel avut de aur”, spune <!–[if supportFields]&gt;xe "Homer"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Homer (<!–[if supportFields]&gt;xe "Iliada"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Iliada, VII, 180). Şi tot el precizează: „Pelasgii sunt oamenii cei avuţi ai lumii vechi” (Iliada, V, 710). „Ei dispun de cantităţi enorme de aur şi de aramă” (Iliada, II, 230), „şi totodată de turme nenumărate de oi” (Iliada, II, 605, 705; IV, 476; VI, 25; IX, 296, 479, passim), „de cirezi de boi urieşi” (Iliada, I, 154; V, 313) „şi de herghelii de cai minunaţi” (Iliada, II, 230; III, 130, passim).

Nicolae Densuşianu -după care am transcris citatele de mai sus luate din Iliada– afirma (cu mult înainte de a se fi dovedit arheologic), că în Europa cei dintâi care au cunoscut şi au lucrat aurul, încă din mileniul III, şi s’au împodobit cu el, au fost Carpato-Danubienii; el s’a sprijinit excluziv pe texte arhaice, cărora le-a dat o justă interpretare, ajutat de remarcabila sa erudiţie, care nu de multe ori a fost derutată. „Civilisaţiunea metalurgică, care deschide o nouă eră de prosperitate în istoria omenirii” -afirmă N. Densuşianu-, „începe … în Nordul Dunărei de Jos, pe teritoriul Daciei. Aici se aflau în timpurile preistorice centrele cele mari de producţiuni metalifere … De aici aceste fabricate, cu deosebire cele de aramă şi de bronz … iau o extensiune prodigioasă. Transportate cu migraţiunile preistorice, şi răspândite prin comerţ în toate părţile Europei, în Asia şi Africa de Nord, ele ne presintă prin formele, prin semnele simbolice şi uneori prin inscripţiunile lor, una şi aceeaşi origine, unul şi acelaşi tip caracteristic al industriei metalice din Carpaţi” (N. Densuşianu, op. cit., p. 496).

După mai bine de 70 de ani, aceste afirmaţii ale lui Nicolae Densuşianu au căpătat confirmări generale. Istorici ca francezul Gustave <!–[if supportFields]&gt;xe "Glotz"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Glotz, şi italianul Guido A. <!–[if supportFields]&gt;xe "Mansuelli"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Mansuelli spun, aproape exact, aceleaşi lucruri. Iar cercetători mai noi, obişnuiţi să se mişte numai pe prudenţe, nu se pot depărta de aceste adevăruri, care se impun din ce în ce mai cu tărie. Le este însă greu unora să recunoască valabilitatea dovezilor aduse -de exemplu- cu un veac în urmă, de arheologul <!–[if supportFields]&gt;xe "Montelius"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Montelius din „Svedia”, -care a arătat că „obiectele preistorice de aramă pură aflate pe teritoriul Scandinaviei au fost importate din regiunea Austro-Ungariei -Transilvania” (Korrespondenzblatt d. deutsch. Geselsch. f. Anthropologie u. Urgeschichte, Jhg. 1894, pp. 128-129)-, sau cele, tot aşa de vechi, semnalate de istoricul şi arheologul francez, <!–[if supportFields]&gt;xe "Bertrand"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Bertrand, care în a sa <!–[if supportFields]&gt;xe "La Gaule avant les Gaulois"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>La Gaule avant les Gaulois, la pagina 222, scrie: „un fait important sur lequel on ne saurait trop insister, est l’air de paranté de tous ces bronzes en Europe, la certitude qu’ŕ l’origine des rapports commerciaux reliaient entre eux les pays aussi éloignés … Les découvertes faites dans ces différents pays démontrent, sans doute possible, que les bronzes primitifs, danois, lacustres, gaulois, italiens, avaient une origine commune”, evident carpato-danubiană (citatele după N. <!–[if supportFields]&gt;xe "Densuşianu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Densuşianu, op. cit., notele 4 şi 3, p. 496); mai bine este însă, cum, din punct de vedere sistematic-politic, fac majoritatea istoricilor occidentali, actuali, a trece sub tăcere aceste adevăruri materiale. Un exemplu major (dar cu totul naiv) de „trecere sub tăcere” este afirmaţia profesorului Richard <!–[if supportFields]&gt;xe "Pittoni"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Pittoni, de la Universitatea din Viena, făcută în una din cele mai prestigioase publicaţii europene, Propyläen Weltgeschichte: „Doch noch während des späten Neolithikums wurde der entscheidende Schritt zur Erzeugung von Kupfer aus seinem Erzen vollzogen. Wo dies das erste Mal in Europa geschah, wiessen wir nicht” (op. cit., Erster Band, Frankfurt a. M./Berlin, 1961, p. 226; sublinierea din citat ne aparţine, ea marchează -în acelaşi timp şi docila recunoaştere a ignoranţei vieneze).

<!–[if supportFields]&gt;xe "Herodot"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Herodot spune că Pelasgii vorbeau „o limbă barbară”, deci nu o limbă greacă, şi că grupuri de neo-acheeni ar fi purtat numele -mai târziu ilustru- de „Ionieni” (I, 142-146; pentru importanţa particulară a acestei ştiri, v., Gustave <!–[if supportFields]&gt;xe "Glotz"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Glotz, Histoire grecque, Tome Premier, Paris 1938, p. 81 şi n. 65, p. 81), după strămoşul acestora Ion, nume de mare răspândire în lumea thracă (rămas, tot aşa, şi la Români). Acestea îndreptăţesc presupunerea-ipoteză că scrierea Linear B şi implicit scrierea Linear A sunt scrieri făcute în limba primitivă pelasgă/protothracă rămasă încă „necunoscută”; s’a arătat deja că filologul clasic Peter G. van <!–[if supportFields]&gt;xe "Soesbergen"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Soesbergen a identificat în scrierile „Linear A and B” o serie de elemente lingvistice „persistente” în nume de persoane, de triburi, de oraşe, de reliefuri, de animale, elemente care verifică ipoteza noastră (pasul de la ipoteză la adevăr/dovezi se va face, mai departe, în capitolul Pro Annalibus I, studiul Scrierea danubiană neolitică).

Urmărind această idee, ne întrebăm: Cine -şi ce ne-ar putea spune dacă acea koinč lingvistică („koinč dialektos”), limba comună care în epoca elenistică „a tins să precumpănească în ansamblul lumii greceşti”, nu a fost limba thracă vorbită la curtea lui Philippos II pe care Alexandros a cunoscut-o de copil?

Trei realităţi istorice ne-au condus -în deosebi- la această întrebare:

1. „Malgré le grand nombre des Tribus thraces, installées dans des régions géographiques différentes, la langue thrace a été une langue unitaire, abstraction faite de quelques variations dialectales” (Alex. <!–[if supportFields]&gt;xe "Boldur"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Boldur, La grande Thrace, Madrid 1980, p. 188).

2. Aria „elenistică” întinsă de la <!–[if supportFields]&gt;xe "Philippopolis"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Philippopolis (vechiul <!–[if supportFields]&gt;xe "Pulpudeva"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Pulpudeva thracic, azi <!–[if supportFields]&gt;xe "Plovdiv"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Plovdiv, în Bulgaria) -oraş (re)fundat în Thracia de Philippos II (în anul 341 a. Chr.) şi colonizat cu <!–[if supportFields]&gt;xe "Bessi"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Bessi (un trib numeros de Thraci, cunoscuţi ca războinici)- peste <!–[if supportFields]&gt;xe "Hellespont"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Hellespont şi Arhipelag până la Alexandria de la Issos, era „precumpănitor” populată cu Thraci.

3. La curtea lui <!–[if supportFields]&gt;xe "Alexandru"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Alexandru şi în armatele ce îl însoţeau -contingentele de reîmprospătare, cele mai numeroase, proveneau din Thracia- se vorbea, -prin tradiţie-, precumpănitor limba thracă. <!–[if supportFields]&gt;xe "Stratonike"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Stratonike, fiica lui Alexandros I rege al Macedoniei (494-454 a. Chr.), şi soră a regelui Macedoniei, <!–[if supportFields]&gt;xe "Perdikkas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Perdikkas II, se căsătoreşte din motive politice (în anul 429 a. Chr.) cu <!–[if supportFields]&gt;xe "Seuthes"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Seuthes, nepotul lui <!–[if supportFields]&gt;xe "Sitalkes"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Sitalkes (şi mai târziu urmaşul lui), regele Odrysilor, cea mai puternică formaţiune statală thracă. La curtea lui <!–[if supportFields]&gt;xe "Perdikkas II"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Perdikkas II (Thrac, din părinţi Thraci), au trăit <!–[if supportFields]&gt;xe "Hippokrates"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Hippokrates (un Thrac din Kos), cel mai celebru medic al antichităţii (460-cca 370 a. Chr.), şi <!–[if supportFields]&gt;xe "Melanippides"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Melanippides, muzician şi poet, Thrac din <!–[if supportFields]&gt;xe "Melos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Melos, cea mai mare insulă din <!–[if supportFields]&gt;xe "Ciklade"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Ciklade, stăpânită de Thraci şi devenită colonie a Spartanilor către mijlocul secolului V a. Chr. Este fapt cunoscut că Perdikkas II avea legături strânse cu <!–[if supportFields]&gt;xe "Athena"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Athena (încheiase la un moment dat chiar un contract de pace cu această puternică cetate), şi, după cum bătea vântul, şi cu <!–[if supportFields]&gt;xe "Sparta"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Sparta, legături care implicau, fireşte, şi apropieri de vorbire, de unde necesitatea acelei koinč. Am mai putea adăuga, în vederea unui răspuns pozitiv la întrebarea noastră a cărui logică adminiculă l-ar putea impune, nonobstant, chiar şi în lipsa oricăror dovezi materiale, ca o concluzie, că Olympia, mama lui Alexandru, era fiica lui <!–[if supportFields]&gt;xe "Neoptolemos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Neoptolemos, rege al Molossilor, un trib thrac, şi că toţi regii acestui trib -atâţia cât cunoaşte istoria- au fost Thraci şi au purtat nume thrace: <!–[if supportFields]&gt;xe "Tharypas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Tharypas (Tharibas), <!–[if supportFields]&gt;xe "Alcetas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Alcetas (I şi II), <!–[if supportFields]&gt;xe "Arybas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Arybas. Un <!–[if supportFields]&gt;xe "Alcetas"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Alcetas, thrac, devine rege în Macedonia; un alt Alcetas este fratele regelui thrac Perdikkas II din Macedonia. Izvoarele literare spun că Alexandru ajungând la <!–[if supportFields]&gt;xe "Mallos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Mallos, în <!–[if supportFields]&gt;xe "Cilicia"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Cilicia, jertfeşte la mormântul lui Amphilochos, pentrucă tatăl acestuia <!–[if supportFields]&gt;xe "Amphiaraos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Amphiaraos -motivează istoricii- ar fi stăpânit o vreme în Argosul Oresticon, locul de obârşie al mamei sale. Sau, mai de grabă, pentrucă <!–[if supportFields]&gt;xe "Amphilochos"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Amphilochos îi va fi fost rudă apropiată după mamă. Iată deci o mare întindere de vorbire a limbii thrace.

Aceste realităţi istorice vin de sigur dintr’un trecut îndepărtat al „timpurilor elenistice”, trecut, ce nu poate fi altul, după cum spun izvoarele, decât pelasgo-protothracic.

Dacă s’a putut afirma că „Limba Tracilor, la fel ca şi cea illyră, a dispărut în urma înlocuirii cu latina, greaca şi slava, în gura populaţiilor locale traco-dace” (I. I. <!–[if supportFields]&gt;xe "Russu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Russu, <!–[if supportFields]&gt;xe "Etnogeneza Românilor"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Etnogeneza Românilor, Bucureşti 1981, p. 79), oricine, adept raţional al acelor enunţuri mai vechi -nimic nu se pierde, totul se transformă-, preluate mai târziu de ştiinţă odată cu numele marelui francez Antoine Laurent de <!–[if supportFields]&gt;xe "Lavoisier"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Lavoisier -al cărui cap avea să cadă sub ghilotina ignoranţei furioase-, nu se va putea încrede unei asemenea aserţiuni; ci mai degrabă va socoti că filologii şi lingviştii nu au reuşit încă a descoperi legile certe ale ‘conservării massei’ şi ale ‘conservării elementelor’, în ocurenţă lingvistice, de compunere şi de transformare ale lexiilor, şi să creeze acele proprii, necesar-‘incontestabile laboratorii instrumentale/raţionale de experimentare logică şi de verificare ştiinţifică a originii cuvintelor„, legile lui Lavoisier având aplicabilitate mutatis mutandis şi în domeniul lingvisticei.

Primă purtătoare a unor civilizaţii materiale avansate şi în continuă înnoire (aur, aramă, bronz, fier) şi a unei culturi spirituale şi religioase originale -ale căror amprente se recunosc în cultura helenistică-, prim instrument comercial (şi administrativ) aparţinând celei mai numeroase seminţii din întreaga Europă, în orice ţinuturi această limbă sau varietăţile ei regionale vor fi ajuns, ele vor fi trebuit să se menţină sau chiar să fie menţinute, nu să dispară. Faptul că după trecerea atâtor milenii se mai pot recunoaşte „ca certe”, în diverse limbi şi idiomuri „rămăşiţe thrace”, constitue argumentul cel mai pozitiv că limba thracilor stărue încă, dar nu în „resturi” ci în trunchiuri. Noi vedem aici un fond al limbii thrace încă necercetat, încă ignorat, prezent în toate acele depărtări -şi limbi- în care au pătruns purtătorii civilizaţiilor materiale din „nucleul” thracic carpato-danubian. Un fond a cărui investigare implică alte metode decât ale filologiei moderne şi legături care „réclament le contrôle constant et l’appoint fourni par d’autres disciplines, en particulier, celui des sciences historiques et humaines, dans leur sens le plus large, la langue n’étant pas, comme l’a écrit si justement le linguiste italien Vittore Pisani, -un phénomčne désincarné, sujet d’études théoriques et soumis ŕ des lois phonétiques presque abstraites-, mais bien, un aspect social, ethnique, sinon męme économique de l’histoire et de ses péripéties”, cum remarca mai demult un Român prea ignorat în ţara lui de infam-constrânsă-separaţie, Nicolas <!–[if supportFields]&gt;xe "Lahovary"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Lahovary (N. L., op. cit., loc. cit., p. 443).

“Reconstituirea unui lexic funcţional, oricât de modest, thraco-geto-dac -şi în această direcţie, noi Românii suntem singurii urmaşi legitimi ai marelui neam thracic interesaţi în a o face – nu pare cu putinţă decât după adunarea lui din toate limbile Europei şi ale insulelor ei (1), unde, frânturi din acest lexic se vor fi risipit şi rămas. Pentrucă cuvântul, portul, obiceiul rămân în urme. Transformare şi evoluţie nu înseamnă mutilare şi anulare. Va fi meritul adevărat şi greu al filologilor şi lingviştilor de a valorifica pentru cultura europeană -în particular, pentru istoria ţi pentru politca interstatală a ei- întreaga moştenire tracă lingvistică şi lexicală, revendicând-oşi adunând-o din toate limbile bătrânului nostru continent în care s’ar putea să subsiste cu faţa ei nebănuit nouă. Munca mi se pare însă imensă pentru a putea fi făcută de un singur om. Poate un colectiv. Poate o şcoală. Dar în această privinţă, de a se da sau a nu se da cuvenire acestei trude, hotărâtor şi de autoritate este numai cuvântulspecialiştilor (etimologi, lingvişti, filologi)” (Caşin <!–[if supportFields]&gt;xe "Popescu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Popescu, op. cit., p. 116), însă numai după ce aceştia vor fi reuşit a descoperi procedeele juste şi incontestabile de soluţionare a integrării oricărui vocabul modern, dotat cu vechime milenară, în limba lui de origine, -aşa cum familiarii integralelor unei funcţiuni “f” ştiu să obţină corespunzător funcţiunile “g” în cauză considerând integrala definită respectivă a lui “f” ca depinzând de limita inferioară a intervalului de integrare, fără ca ei să poată fi contrazişi aunci când rezultatul se demonstrează ca exact. Etimologia este încă departe de a fi reuşit să descopere asemenea procedee „exacte” cu adevărat „ştiinţifice”, drumul până acolo este lung iar căile nebătătorite, multe încă nedeschise, altele pornite eronat din capul locului. Ce se poate crede -de exemplu- despre şansele lingvisticei de a se putea înscrie printre ştiinţele exacte, dacă într’o carte de specialitate: <!–[if supportFields]&gt;xe "Lingvistica generală şi comparată"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Lingvistica generală şi comparată, apărută la Bucureşti în 1981, în cel mai important capitol al ei: „Metodele de cercetare ale lingvisticei”, semnatarul cărţii afirmă: „Aplicând metoda dialectică marxistă vom cerceta fiecare fapt lingvistic în legătură indisolubilă cu cele care îl înconjoară şi cu care se influenţează reciproc… Metodele speciale ale lingvisticei (comparativă-istorică, comparativă-tipologică, metoda reconstrucţii interne, metoda foneticei experimentale, metodele structurale şi matematice, tipologice, metoda modelării etc) au o fundamentare teoretică materialistă” (op. cit., p. 297). În ceea ce priveşte controversele pe „originea cuvintelor” şi pe „etimologii” purtate între diverşi specialişti, exemple din acest domeniu se pot da cu sutele, sunt deci inutile şi nu este cazul să recurgem, aici, la ele.

Este cazul să subliniez aici remarca făcută de I. I. <!–[if supportFields]&gt;xe "Russu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Russu, în <!–[if supportFields]&gt;xe "Etnogeneza Românilor"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Etnogeneza Românilor, asupra monografiei lui V. I. <!–[if supportFields]&gt;xe "Georgiev"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Georgiev: „Această monografie face impresia unei lucrări remarcabile în primul rând prin felul original şi îndrăzneţ de a identifica elemente ori formă de limbă tracă în unele texte sau fragmente epigrafice greceşti din teritoriile trace, ori în textele literare ellenice şi prin preocuparea de a le interpreta comparativ, încercând o explicaţie nouă pentru unele elemente şi fenomene de limbă tracă. Este o muncă de proporţii îndrăzneţe, de mult talent combinatoriu în domeniul comparatisticei…”. Această muncă de proporţii îndrăzneţe, consider că revine, ca datorie şi obligaţie de urmaşi ai Thraco-Dacilor, Românilor, prin specialiştii lor.

Capitolul de faţă este urmarea celor spuse mai sus şi constitue baza naturală de sprijin a raţionamentelor ce ne vor conduce, în virtutea regulilor de inferenţă a teoriei deductive -prin adunarea laolaltă a principalelor izvoare antice şi documente arheologice de interes în subiectul nostru-, la deslegarea enigmei ce stărue –încă– asupra originii Etruscilor, origine asupra căreia noi ne-am pronunţat deja în Mai mult decât o ipoteză asupra originii etruscilor, consemnată în capitolul VII din cartea <!–[if supportFields]&gt;xe "Legenda Argonauţilor fapt istoric"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Legenda Argonauţilor fapt istoric (pp. 121-190).

NOTA

(1) N. <!–[if supportFields]&gt;xe "Densuşianu"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Densuşianu, studiind tradiţiile irlandeze, ajunge la concluzia că populaţia cea mai veche a ţării, Fri-Bolgii „care au ţinut câtva timp domnia etnică şi politică peste Irlanda”, ar fi fost un ram de Pre-Protothraci emigraţi spre apus, „stabilit în timpurile preistorice la Dunărea de Jos” (op. cit., p. 171). Un indiciu ar fi chiar numele lor: fir = bărbaţi, bolg = piele, adică oameni care poartă căciuli de piele. După J. <!–[if supportFields]&gt;xe "Pokorny"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Pokorny, bolg = balg, ar fi cuvânt celtic care înseamnă piele (în Zeitschrift fur celtische Philologie, 1917, p. 201), dar căciula, ca port, este specifică populaţiilor carpato-danubiene, Geto-Dacii. În România, în unele regiuni, ţăranii nu leapădă căciula nici în timpul verii.

Cercetători mai noi, urmând calea vaselor ‘campaniforme’, ajung la concluzia că numărul mare de astfel de vase, găsite în Marea Britanie, dovedesc o adevărată colonizare, motivată de abundenţa aramei, a aurului şi a cositorului, în special, în regiunile muntoase apusene şi cele ale Islandei, regiuni care ar fi exercitat o atracţie deosebită asupra purtătorilor acelor vase, făcându-i să se fixeze noilor locuri (G. A. <!–[if supportFields]&gt;xe "Mansuelli"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Mansuelli, op. cit., pp. 103-106). Se ştie însă că ‘metalurgiştii, din cultura ceramicii campaniforme’, au fost Geto-Dacii din aria carpato-pontică, iar Celţii nu sunt semnalaţi în Anglia înainte de secolul VIII a. Chr. (compară cu G. <!–[if supportFields]&gt;xe "Herm"&lt;![endif]–><!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>Herm, Die Kelten, Düsseldorf 1975, p. 345). Acel curent cultural, dirijat de la Est spre Vest, care se va afirma ca precumpănitor pe la mijlocul mileniului II a. Chr. (cf. G. A. Mansuelli, op. cit., pp. 86-112) a fost favorizat de joncţiunea Istrului carpatic, peste Porţile de Fier, cu Dunărea apuseană.

S’a atras de asemenea atenţia asupra asemănării unora din melodiile vechi, cântate de Scoţieni la cimpoi (bagpipes) -instrument tradiţional în ţara de dincolo de Munţii Cheviot-, şi a jocului şi chiar a alcătuirii vestimentare, cu cele româneşti. Cimpoiul, a cărui răspândire la Români, ca instrument muzical, este cea mai întinsă, este o invenţiune thracă. Cuvântul cimpoi are, prin aceasta, aceeaşi provenienţă -thracă- şi de la el s’a derivat latinescul şi grecescul symphonia. S’ar putea ca şi cuvântul joc să fie tot de origine thracă şi să fi dat latinescul jocus (I. I. Russu, dă pentru „a juca” origine thracă, în op. cit., p. 141). Bosch – Gimpera, referindu-se la studiul său Rélations préhistoriques entre l’Irlande et l’Ouest de la Péninsule ibérique (publicat în Préhistoire, 1933, pp. 195 şi urm.) pentru a aduce o precizare asupra unei inadvertenţe din articolul lui Childe, Le Rôle de l’Ecosse dans la civilisation préhistorique de l’Atlantique (Préhistoire, Paris 1935, Vol. IV), spune: „En este ultimo trabajo, resultada, entre otros, de nuestros estudios en Dublin en 1926 y en Edimburgo en 1932, en las pp. 229 y 254, se dice: ‘La culture mégalitique de l’Ecosse, quoique fortement influencée par celle d’Angleterre, semble aussi avoir reçu différents éléments d’origine irlandaise, et indirectement de la Péninsule ibérique’ ” (în Paletnologia de la peninsula ibérica. Colección de trabajos sobre Celtas, Iberos, Vascos, Griegos y Fenicios, Graz-Austria, 1974, p. 120). Regretăm că nici Gimpera, nici Childe nu i-au cunoscut pe Thraci, a căror prezenţă, prin însăşi studiile menţionate mai sus, se identifică puternic şi în Irlanda şi în Peninsula Iberică.

fragment din cartea CINE SUNT ETRUSCII

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s