Idei şi cuvinte esenţiale ale ţãranului român

Caşin Popescu

Constantin Noica, în paginile sale despre sufletul românesc, observă – într’o paranteză plină de dezamăgire faţă de “filosofia poporului român” în raport cu “înţelepciunea românească”- că: “(nu există nici măcar un termen românesc pentru ‘devenire’)”, lipsă justificată de el printr’un: “Poate pentru că nu avem o problematică a devenirii”; acest “Poate” derivă dintr’o gândire la fel de greşită ca şi aceea din paranteza citată.

Termenul românesc pentru devenire este aşezare: aşezare prin vremi; vremea, care curge neîntrerupt, aşează: aşează mereu şi mereu, fără ca omul să observe sau să ştie cum? şi de ce?, el îşi dă seama numai după ce aşezarea s’a împlinit ca realitate.
Tot Noica, în chiar paginile sale de început despre sufletul româ-nesc, spune: “Românul are un proverb, revelator în ce priveşte noţiunea de timp şi vreme: ‘Ceasul umblă, loveşte şi vremea stă, vremuieşte’. Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanenţă. Vremea stă, vremu-ieşte. În limba germană a vremui (Zeitigen) are, dacă nu mă înşel, un sens concret de durată şi petrecere. Aşa se întâmplă, până la un punct, în accepţiunea pe care i-o dă Heidegger. La noi însă ‘vremea vremuieşte’ e tautologic. A vremui nu aduce nimic nou faţă de vreme. O repetă, o defineşte ca întâmplare, ca repaos. Românul mai spune: ‘Vremea vremuieşte şi omul îmbătrâneşte’. Numai omul devine; vremea stă. Şi nu stă pen-tru că ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene sau o formă pură a sensibilităţii, cum spune Kant. Ea e încă ceva con-cret, spre deosebire de noţiunea de timp (de la ‘tempus’), care e con-ceptual şi abstract. Dar e un con-cret nemişcat. E totul viu al lumii, privit sub specia fiinţei, nu a deve-nirii”. În toată această gândire a lui Noica în legătură cu “noţiunea de timp şi vreme” derivată din-tr’un “proverb românesc revela-tor” al românului – zice Noica, dar sublinierea îmi aparţine – el se înşeală. El se înşeală şi asupra sensului pe care îl are “zeitigen” în limba germană, căci “zeitigen” înseamnă “a (se) coace” – în fran-ceză “mürir”- “a (a)duce la matu-ritate” – fr. “porter ŕ maturité”. Aşezarea este un “concret” viu, mişcat, o categorie naturală pre-destinată. În grija acestei aşezări stau evoluţia (biologică şi fizică), selecţia naturală, mişcarea lumii în necuprinsul ei: Totul, predes-tinat.
După I.-Aurel Candrea, “a vre-mui, -ueşte, -ue = a fi vreme urîtă (cu ploaie, ninsoare, viscol etc.)”: “Iar afară vremuia, Şi tuna şi fulgera” (T. D. Speranţia, Anec-dote populare, I—III, Bucureşti 1892-1893); “când porcul umblă cu paie în gură, e semn că va vre-mui” (Şezătoarea, Revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare, I-XX, Fălticeni, 1892 şi următorii); “vremea vremueşte, timpurile se schimbă: ‘dacă ar fi adevărat ce zice lumea că pentru Feţii-frumoşi vremea nu vremueşte, apoi c’or fi trăind şi astăzi’ (Eminescu)”.
După Alexandru Resmeriţă, “vremui (a) v. V. vreme” = “A se face sau a fi furtună, vânt aspru, ploae cu lapoviţă, viscol (verb unipers. ca şi plouă”, etc.)”; “Vreme, s. f. daco-grec 1) a tuna, a trăsni; 2) timp şi măsură de timp: nu-i vreme de pierdut; cu vremea; 3) anotimp – vreme de iarnă, vremea culesului, seceratului; 4) adv. de vreme, de timpuriu, de dimineaţă. – Şi Slavii au cuvântul vremia, numai cu înţelesul restrâns, exact, de timp. Sunt puternice indicii că acest cuvânt a trecut dela Daco-Latini la Slavi ca şi multe alte vorbe, pentru că la originea lui, el arată o stare de timp rea, cu tunete şi trăsnete, de aceea în româneşte este şi verbul vremui, cu înţeles de a fi timp cu furtună, cu ploaie, sau cu viscol, ori cu lapoviţă, formă şi înţeles ce nu există la Slavi. Compusele slave arată numai timp de ex.: sovremenii, contimporan, vremen-no temporar, vremelnic” (în Dicţionarul etimologico-seman-tic al limbei române, Institutul de Editură “Ramuri” S. A. Craiova 1924, s. v.). Deci vremea, în cugetul ţăranului român, cuprinde timpul, ca şi spaţiul, pentru el timpul şi spaţiu sunt atribute ale vremei, aceasta o ştie el de când i s’au fost inspirat cuvântul pentru tot ce statorniceşte el.
Aceasta spune imediat că “a vremui, vreme” etc. sunt cuvinte autohtone geto-dace. În limba greacă veche corespondentul bremv (numai la prezent şi imperfect ¦bremon) are urmă-toarele semnificaţii: “I. 1. a bubui, a vui (a se /cu/tremura) vorbind de un val care se sparge (Iliada, IV, 425); 2. prin extindere şi posterior, vorbind de orice sgomot răsunător, de sgomotul armelor, de tumultul unei revolte; II. 1. a face să răsune vorbind de mare (Iliada, II, 210), de o furtună (Iliada, XIV, 399); 2. prin extindere vorbind de strigătele unui copil, ba chiar vorbind şi de sunetele lyrei” – înţelesuri cu totul depărtate de cele avute în limba română de cuvin-tele a vremui, vreme etc. Aşa dar, nu avem a ne îndoi, originea aces-tor cuvinte şi compusele lor sunt de origine cert autohtonă geto-dacă (în cartea mea Cine sunt Etruscii, în despărţimântul Selec-tio vocabula, printre o seamă de cuvinte “provenind din limba vorbită în străvechime de către strămoşii Românilor, Thraco-Geto-Dacii” am menţionat şi cuvântul vreme; acel selectio vocabula l-am publicat şi în Zodii în cumpăna, Anul 4, Ianuarie 1997, Numărul 1, pagina 28).
Fără să fie un sinonim al cuvântului vreme, termenul aşezare desmărgineşte şi desvre-melniceşte în sfera lui verbală vie configuraţiile naturale la care se ajunge prin continuă mişcare, nevăzută, sau bruscă după mersul, legile, sau fenomenele naturii sezisabile doar după – excepţii parţiale fenomenele brusce cir-cumstanţiale: cutremurele de pământ, stelele căzătoare, come-tele, fulgerele, ploaia, zăpada etc. – toate făcându-se “după hotărîrea dinainte a Aceluia care toate le face după placul vrerii sale” (Scrisoarea către Efeseni 1, 11 a Sfântului Apostol Paul). Am numit configuraţie acel proces de răsărire din lăuntru în afară, de la nevăzut la văzut, la forma con-cretă, la fiind – filosofic, la ontic – la fiinţă, la fiinţa om, proces pe care Dumnezeu-Creatorul lui l-a impus dinainte de facerea lumii “spre a-l înfăptui la împlinirea vremurilor” (Efeseni 1, 10).
Este pe cât se poate de limpede: “vremea vremueşte” nu e tauto-logic cum gândeşte Noica, ci ea împlineşte -îndreaptă şi schimbă, transformă, aduce la maturitate şi câte şi câte -, repet, după legile date (cf. Geneza /Facerea/) naturii dintr’un înainte de înce-putul ei şi după voia Creatorului. Vremea lucrează, nu stă: “Vreme trece, vreme vine…” – cum de a uitat Noica Glossa lui Eminescu?
Greşit gândeşte filosoful nostru şi când spune: “Ceasul care umblă loveşte, în timp ce vremea stă; omul care îmbătrâneşte, pe când vremea stă iarăşi”.
Acelaşi român care adineaori spunea “vremea stă, vremueşte”, zice, în împrejurarea de faţă “Badea stă şi lucrează la car”! Putem înţelege din această spusă a românului că “Badea stă”? Nici-decum. El lucrează. Dar ca să lu-creze, cugetă, cumpăneşte şi “stă” să lucreze: lucrează la car, la ceva, deci nu “stă”. Stă e aici gândire, proces nevăzut, mişcare lăuntrică insezisabilă dinafară. “Stă” întru a-şi asculta cugetul de unde îi vin legile lucrării la car. El cunoaşte aceste legi, dar nu trebue nici să se înşele nici să greşească prin neaşteptate stânjeneli. În această gândire  a ţăranului român,   “Badea”, prin logice alăturări, înlocueşte vremea, iar “car” – în cazul vremii – este onticul – “fiindul”- totul şi toate pe care vremea le aşează după legile firii întru “împlinirea vremurilor”. Când acelaşi ţăran spune “vremea stă, vremueşte”, el înţelege, în termeni similari de o adâncă şi frumoasă expresie, ceea ce un oricare altul, nepătruns de spiritu-alitatea universalului ce străbate  şi domneşte în gândirea ţăranului român, ar fi spus cu termeni obişnuiţi: “vremea stă şi lucrează la ale ei”. Se surprinde aici un fenomen unic – local – ce defineşte sufletul românesc. În sinea lui firească, de când Dacul păgân ce şi-a însuşit învăţătura lui Isus s’a fost numit Român, sufletul acestuia din urmă s’a pătruns şi s’a luminat total de spiritualitatea universalului în cuprindere divină: “Cine dar se află în Christos, este o făptură nouă; ce era vechi s’a sfârşit. Iată ceva nou a luat acum fiinţă” (II Corintieni 5, 17). Cel care ca individ sau popor şi-a însuşit învăţătura lui Isus este în realitate un om sau un popor nou prin faptul că în spiritul acestora s’a aşezat, întru nevremelnicie, o nouă înţelegere a fiinţei-om şi a lumii: o alianţă de credinţă întru Dumnezeu-Fiul. Cât de adânc  şi de exact s’a fost schimbat întru aceasta spiritul Dacului păgân se vădeşte în gândirea primelor comunităţi creştine româneşti exprimată când lapidar în pro-verbe, zicale, cimilituri, când în cântece de dor sau de jale proprii firii dacilor, când în balade, în legende şi în basme  –  toate   cele   câte  s’au  fost  păstrat  în  folclorul românesc  de  autentică  mare ve-chime, din chiar acea vreme dintâi a primirii învăţăturii Lui Isus. Este aici o gândire în care existenţia-litatea şi năzuinţa către o vieaţă apostolică, autentică, ideală – altfel spus, către un mod de vieaţă în conformitate christică a omului în lume – cuprind inviziuni (echiva-lente revelării transcendente la măsura omului dac român) de o netăgăduită frumuseţe spirituală, în sens creştin; o gândire cu totul alta decât cea păgână (geto-dacică), o gândire proprie duhului în care din poporul geto-dac s’a fost format poporul român. Aşeza-rea în acea stare sufletească ce determina vieaţa de toate zilele în comunitatea românească creştină primitivă – sau cum a spus cel ce merita şi merită a fi numit “Evanghelistul Românilor”, Mircea Vulcănescu: “întoarcerea la noi înşine” (în Despre spiritul românesc) – este datoria noastră majoră. O datorie de neam, de trăire de  manifestare cultural-filosofică, de manifestare în istorie. Căci “ţara mişcătoare şi neaşezată”, cum cândva, s’a rostit despre ea – deloc “denigrator” cum s’a spus – “Simion dascălul din satul dumisale Roşiiaci”,  “copist şi interpolator”,  “adnota-torul cronicii lui Grigore  Ureche”,  trebue  să  fie  aşezată în hotarele  ei etnice, pământeşti, geografice fireşti şi în cele spirituale, sufle-teşti, fără alte margini decât acelea date de Dumnezeu. Nu gândesc la o stare triumfătoare cum aceea din timpul strămoşilor noştri aflaţi sub sceptrul de Basileu ţinut de mâna puternică şi hotărîtă a lui Bure-bista – către ea, pentru a-i cere aju-tor împotriva lui Caesar, s’a în-dreptat acel Magnus Pompeius (ce avea să fie învins la Pharsalus şi asasinat în Egipt) – sau din timpul de mai dinspre noi când Dacii se amestecară în luptele dintre Octavian şi Antonius, ci la una spirituală asemenea aceleia; care a dat lumii vechi a Europei şi a Asiei Minore, până dincolo de Mesopotamia, prima civilizaţie materială şi culturală /spirituală/, cu roadele ei: şi, nu în primul rând, grecilor antici: muzica şi arta, Zeii şi slova de comunicare cu ei – scri-erea -, ordinea echilibrată, portul, ştiinţa medicinei, astrologia, mate-matica, termenii începători ai filosofiei şi câte altele, transmi-siuni, ce abia acum, în timpul din urmă, se află pe calea de a fi recu-noscute, cel puţin în ţara noastră, altă dată majoritar îndepărtată de la adevărul istoric, căci, cum a spus Isus, peste tot se găsesc căr-turari “mincinoşi, lucrători falşi cari dau “mărturie împotriva lor înşişi”: purtând în noi adânc sentimentul venirii din: nevremel-nicie prin străstrămoşii noştri, născuţi ca neam (românesc) în spi-ritul creştin, nu ne putem afirma major şi autoritar în istorie, decât cunoscându-ne bine propria-ne istorie de început, o istorie  de tă-ceri şi fapte – de unice fapte – până în momentele dramatice când ne-a fost dat să ieşim din tăceri făptuind.
Cugetul ţăranului român -cuge-tul românesc – s’a format în aceas-tă cuprindere dumnezeiască a spiritualităţii universalului. Astfel, în limba română a sta are şi înţe-lesurile de “a face ceva”, de “a-şi petrece vremea făcând ceva” – manifestat: “călugării şi preuţii… statură în trei zile şi în trei nopţi spre rugă” (Haşdeu, Etymolo-gicum magnum Romaniae), sau nemanifestat: “stau de mă mir de unde voi începe a povesti pricina Evangheliei (Antim Ivireanul, Didahiile sau Predicile lui Antim); “a lucra de zor” – “Leşii la câmp n’au ieşit ce au stătut toată oastea la întărirea şanţurilor” (Miron Costin, Carte pentru des-călecatul dintâiu al Moldovei); “a fi pe cale de…” – “Sta să apună soarele după orizont, când vestea că ajutorul aşteptat a sosit vărsă sperarea izbândei şi un curaj nou în inima acelei mâni de voinici români…” (N. Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai-Viteazul, Editura “Muncă şi Lumină”, 1943, Cap. XVII, p. 105).
“Stare” – în o aceeaşi gândire – are în limba română mai multe înţelesuri; aşa, stare, printre alte sensuri comune, semnifică: 1) devenire -“a se preface, a deve-ni”: “…şi curtea şi oraşul Bel-gradul într’o mică de ceas au stătut cenuşe” (Miron Costin); 2) “oprire, popas făcut cu mortul, când îl duce la groapă” – “prima stare se face de comun îndată ce s’a scos mortul din casă afară” (Simion Fl. Marian, Înmormân-tarea la Români, Bucureşti 1892); “a fost scoasă afară, prohodită şi dusă cu stări, cu cântăreţi şi cu toată rânduiala” (Emanoil Grigorovitza, Chipuri şi graiuri din Bucovina, Bucu-reşti 1905); “clasă, categorie, condiţiune socială” -“un coşcoge vornic, un boier de starea întâiu, trebue să-mi dee cel puţin o păreche de straie… ca la o slugă credincioasă ce-i sânt” (V. Alec-sandri).
Aşa dar, încă odată: “vremea vremueşte” înseamnă vremea schimbă, aşează, nu stă.

Fragment din cartea ÎNTRU O FILOSOFIE CREŞTINĂ ORTODOXĂ ROMÂNEASCĂ ŞI UNIVERSALĂ, în curs de apariţie la SCŞ AdSumus.

Un gând despre &8222;Idei şi cuvinte esenţiale ale ţãranului român&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s