Agricultura anilor 1945-1962: întovărăşiri şi gospodărie agricolă colectivă

studiu de Ioan Degău şi Adrian Apan aplicat localităţii Peştiş (Bihor)

Deşi grav afectaţi de rechiziţiile pentru susţinerea frontului organizate de sovietici, de secetă şi de inflaţia ajunsă la proporţii de neimaginat, ţăranii din Peştiş erau preocupaţi de îndreptarea situaţiei precare în care se aflau. Cu toate că animalele de muncă s-au împuţinat din cauza războiului, ţăranii s-au întrajutorat şi s-au preocupat de cultivarea pământului.

În platforma program a Blocului Partidelor Democratice se găseau, la loc de cinste, numeroase promisiuni, ca: regim democratic, monarhie constituţională, respectarea proprietăţii individuale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti reale, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, redresarea economiei naţionale ş.a. În campania electorală, Partidul Comunist din România făcea propagandă împotriva partidelor de opoziţie, arătând că acestea vor să-i deposedeze pe ţărani de pământurile primite prin reformă agrară şi să le dea foştilor moşieri. Au provocat îngrijorare şi aici, teama de naţionalizare, introducerea normelor de muncă, colectivizarea agriculturii, dictatura proletariatului ş.a.

Într-unul din rapoartele infor-mative ale sfatului popular comu-nal Aleşd, intitulat sugestiv  Situ-aţia politică şi economică, se arăta că, în vara anului 1951, un grup de reacţionari din Peştiş sabotează acţiunile pe care le întreprind autorităţile, în vederea desfă-şurării lucrărilor agricole şi a colectivizării agriculturii “în cel mai scurt timp”. Aceştia sunt suspectaţi că ţin şedinţe conspi-rative şi pun la cale diverse acţiuni de sabotare a iniţiativelor auto-rităţilor. Lucaci Ştefan, Coste Ioan a Samuilii, Blaj Ioan, Pavel Gavril a Crăciunii, Iacob Moise şi Lucuţa Francisc sunt doar câţiva dintre cei care răspândeau vestea venirii americanilor, se manifestau ostil faţă de sistemul cotelor, refu-zându-le, şi înjurau noul regim instaurat, în care “toţi ciurdarii şi purcarii sunt la conducere”. Împotriva acestora au fost luate declaraţii de la diferiţi cetăţeni, urmând să fie prezentaţi organelor de securitate din Aleşd şi anchetaţi1.
Într-un alt raport, din anul 1956, cu privire la primirea şi executarea contribuţiei în muncă, în vederea reparării drumurilor comunale, se face referire la acţionarea în jude-cată a 33 proprietari de atelaje din Peştiş, care nu au pus la dispoziţia autorităţilor atelajele proprii, ne-cesare pentru această lucrare2.
A fost implementat un întreg arsenal de sărăcie şi mizerie, din care nu au lipsit cotele obligatorii, autoimpunerile, contribuţia volun-tară bănească, contractările cu statul, impozitele ş.a. Aprovi-zionarea cu produse alimentare pe bază de cartele şi cu cartele de îmbrăcăminte şi încălţăminte pe bază de puncte nu au putut con-tribui la îndreptarea situaţiei celor din Peştiş.
Principala înfăptuire, după instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de dr. Petru Groza, a fost legiferarea reformei agrare, care, de facto, fusese înfăptuită cu forţa la îndemnul P.C.R. şi a Frontului Plugarilor, în afara oricărui cadru legal.
Până la data de 15 februarie 1949 au fost împroprietăriţi 100 de capi de familie din Peştiş, cu terenuri agricole în suprafaţă de 116 iugăre; 67 capi de familie au primit câte un iugăr, 30 câte 1 iugăr 800 stânjeni, 1 a primit 800 stânjeni, iar 2 câte 2 iugăre. Dintre aceştia 94 erau români, împroprie-tăriţi cu 108 iug. 800 st., 4 slovaci cu 5 iug., 2 ţigani cu 2 iug. 800 st.3.
În urma plenarei C.C. al P.C.R. din 3-5 martie 1949 s-a trecut la colectivizarea agriculturii, după modelul sovietic. Au luat fiinţă gospodării colective şi de stat, staţiuni de maşini şi tractoare, precum şi întovărăşiri agricole, toate acestea înfiinţate în mod forţat. La Peştiş s-au constituit, iniţial, două întovărăşiri agricole, iar, după, martie 1962, o gospo-dărie agricolă colectivă.
Chiar din primele documente referitoare la desfăşurarea campa-niilor agricole, semnalăm exis-tenţa unei atitudini refractare la noile măsuri de organizare a muncii în agricultură, din partea majorităţii ţăranilor. Pe de altă parte, ţăranii motivează, în faţa autorităţii, încetineala campaniei de însămânţări de primăvară, din cauza solului, care este moale sub poala dealului. Mulţi ţărani încear-că să sustragă suprafeţe de teren de la înscrierea în evidenţă, iar alţii refuză să cultive cânepa, motivând calitatea slabă a pământului. Totul se desfăşoară sub imperiul forţei şi al suspiciunilor faţă de duş-manul de clasă. În acel an, 1951, la care ne referim acum, salariaţi ai Sfatului Popular Aleşd sau cadre didactice de la şcolile adia-cente erau obligaţi să se deplaseze de la gospodar la gospodar, între orele 5-8 dimineaţa, pentru a cule-ge datele cu privire la munca desfăşurată în ziua precedentă şi să-i trimită la lucru în ziua respec-tivă. Şi toate acestea, în condiţiile unei sporite vigilenţe ca “duşma-nul de clasă să nu poată da vreun atac cu foc în lanurile cu grâu”4.
Din rândul oamenilor de încre-dere ai regimului, au fost aleşi şefii de sectoare şi de vecinătăţi, repar-tizaţi pe numere de case, pentru a-i scoate pe oameni la lucru şi a monitoriza îndeaproape felul cum lucrează fiecare în parte.
Aceştia erau membri ai Fron-tului Plugarilor sau ai Uniunii Ti-neretului Muncitoresc, iar câţiva dintre ei fără de partid. Fiecare răspundea de mobilizarea la lucru a 20 de familii. În anul 1952, în Peştiş, erau 328 de numere de casă, iar la această acţiune au fost antrenaţi 16 oameni de încredere ai regimului, care trebuiau să întocmească săptămânal rapoarte asupra activităţii desfăşurate. Întreaga activitate a celor 16 era supravegheată cu atenţie de secretarul organizaţiei locale a Partidului Muncitoresc Român. Nici copiii nu au fost cruţaţi. După terminarea cursurilor erau obligaţi să meargă pe tarlale şi să strângă spicele risipite. Unii dau dovadă de iniţiative demne de luat în seamă. Astfel, Boris Crăveanu, directorul şcolii, se gândeşte să înfiinţeze la şcoală un centru de germinaţie pentru puterea de încolţire a seminţelor iar gospodi-nele din Peştiş îşi înfiinţează grădini de zarzavaturi5.
Din procesele-verbale şi rapoar-tele cu privire la recepţionarea însămânţărilor din toamna anului 1953 pe terenurile gospodăriilor individuale, rezultă că acestea erau încheiate la data de 18 noiembrie 1953, data întocmirii situaţiei, pe următoarele suprafeţe: 154 ha, grâu; 10 ha, secară; 3 ha, orz; 1,15 ha, lucernă şi 10 ha, trifoi; total: 178,15 ha. La 10 sep-tembrie 1954, cu ocazia treieri-şului, sunt raportate următoarele rezultate: 154,91 ha grâu, 180,349 kg; 9,72 ha secară, 9727 kg; 2,70 ha orz, 3691 kg şi 3,40 ha ovăz, 2500 kg.6
La 20 august 1956, comitetul executiv al Sfatului Popular Co-munal Aleşd constată că, în satul Peştiş, secerişul şi treierişul se desfăşoară  într-un ritm “foarte greoi”, din cauza chiaburului Turcuş, care a întârziat repararea batozei, iar norma zilnică nu a fost realizată7.
Din planul de măsuri al Comi-tetului Executiv al Sfatului Popu-lar Comunal Aleşd, cu privire la pregătirea şi executarea campaniei agricole de toamnă, întocmit la 30 august 1959, pentru pregătirea recoltei pe anul 1960, aflăm că în sectorul individual agricol din Peştiş au fost însămânţate 186 ha grâu de toamnă, 3 ha cu secară şi 1 ha cu orz8.
Cu toate că în sectorul indivi-dual s-au obţinut rezultate încura-jatoare, oamenii regimului conti-nuă cu înverşunare “munca de lămurire de la om la om” în vede-rea constituirii unei întovărăşiri agricole9.
Cu “munca de lămurire de la om la om” nu se putea rezolva problema calităţii pământului. După multă “muncă de lămurire”, 12 familii, cu 10 ha teren, s-au “întovărăşit” în vederea consti-tuirii unei asociaţii pomicole, în data de 27 februarie 1957. În luna mai a aceluiaşi an erau înscrise în asociaţie 18 familii, cu o suprafaţă de 22 ha, fiind plantaţi 1000 de pomi fructiferi. Această întovă-răşire devine treptat zoopomicolă, pentru că membrii întovărăşirii iau hotărârea de a cumpăra 60 de oi de merinos10.
Reprezentanţii puterii solicitau mereu înscrierea în această întovărăşire a sătenilor cu terenuri mai bune, din moment ce sectorul individual obţinea recolte destul de bune de pe aceste puţine, dar mai bune, terenuri. Numai hărni-cia oamenilor din aceste locuri putea să compenseze vitregia naturii asupra lor.
În anul 1958, într-un raport semnat de preşedintele Comite-tului Executiv al Sfatului Popular Comunal Aleşd, se arată că din întovărăşirea pomicolă înfiinţată făceau parte 29 de familii, cu o suprafaţă de 27 ha teren, fiind plantaţi 1500 pomi fructiferi11. În anul următor, întovărăşirea “Şoimii” din Peştiş solicită aju-torul Comitetului Executiv pentru procurarea lemnelor de construc-ţie necesare în vederea construirii unui saivan pentru adăpostirea oilor, iar pentru cumpărarea aces-tora s-a obţinut un împrumut de la Banca Naţională a R.P.R.12
În acelaşi an, situaţia întovă-răşirii a cunoscut o creştere nume-rică, la 38 de familii şi la o supra-faţă de 34,30 ha, având un număr de 125 de oi13.
Dintr-un raport întocmit la 7 aprilie 1961, cu privire la “transformarea socialistă a agriculturii”, aflăm că în satul Peştiş, în acel an, s-a înfiinţat o nouă întovărăşire agricolă, cu denumirea “Brazda nouă”, care cuprindea 123 de familii, cu o suprafaţă arabilă de 68,49 ha, alături de vechea întovărăşire zoopomicolă, formată din 38 de familii cu 38 de ha, constituită din: 11 ha livezi, 20 ha păşune şi 3 ha teren arabil. Pe lângă cele arătate mai sus, întovărăşirea zoopomi-colă avea în inventar 92 de oi şi mioare şi două saivane, din care unul în curs de construcţie. Se face mereu apel la deputaţii Sfatului Popular Comunal Aleşd, din Peş-tiş, să dea dovadă de activism politic în atragerea ţărănimii în agricultura socialistă14.
În luna decembrie a aceluiaşi an, întovărăşirea “Brazda nouă” număra 169 familii, cu o suprafaţă de 108,83 ha.15
După terminarea războiului, P.C.R. a procedat la o sistematică împovărare a situaţiei ţărănimii, prin introducerea sistemului cote-lor obligatorii către stat. Printr-o lege apărută în anul 1945, se prevedea că statul este cumpără-torul exclusiv al produselor agri-cole, proprietarii având obligaţia să predea o cotă către stat, rămâ-nându-le, formal, dreptul de a valorifica surplusul, după achi-tarea acestei sarcini. În martie 1946 s-a eliminat orice drept de valorificare liberă a surplusului, prin introducerea obligativităţii de predare a acestuia. În noiembrie 1946 s-a hotărât că identificarea şi colectarea produselor agricole să treacă în competenţa Ministe-rului de Interne, iar, în 1947, neaplicarea măsurilor stabilite pentru colectarea cerealelor era considerată crimă de sabotaj, judecată şi pedepsită ca atare. În acest sens au fost elaborate decre-tele 183/1949 şi 143/1950.16
Din sesiunea lunară a Sfatului Popular Comunal Aleşd, ţinută la 5 mai 1951, aflăm că nici chiar deputaţii nu aprobau acest sistem aberant al cotelor, refuzând carne-tele de predare a cotelor de lapte. Se constată, de asemenea, că, la acest capitol, erau mulţi restanţieri încă din anul 1950 şi că această situaţie se putea generaliza, cu rea voinţă17. Unii dintre săteni se manifestă deschis împotriva transportului pe cont propriu a cotei de porumb la gara Aleşd sau a pietrişului pentru refacerea drumului18. Mulţi săteni se opun predării cotelor19. Nu se ţine o evidenţă corectă a celor care-şi onorează cotele, iar unii cetăţeni sunt impuşi la anumite cote, aiu-rea20. În anul 1955 a fost aplicat sechestru asupra bunurilor a 8 familii, care nu şi-au predat cotele către stat21. În anul 1956, de teama izbucniri unor frământări asemă-nătoare celor din Polonia şi Unga-ria, ambiţiile economice ale P.M.R. au fost reduse, iar cotele obligatorii la grâu, cartofi, floarea-soarelui şi lapte au fost desfiinţate. Au rămas, în schimb, altele, care fac obiectul raportărilor agentului colector Lucuţa Florian pe anul 1959.
4
Din cantitatea totală a cotei de carne de 23.126 kg a fost colec-tată, până la data de 10 martie 1959, cantitatea de 14.100 kg. Din această cantitate, cota pentru carnea de porc era de 6.039 kg, reuşindu-se, până la acea dată, colectarea a 4.808 kg. Totodată, se face precizarea că şi la carnea de vită, pe acel an, cota a fost colectată în proporţie de 110%. Cota de lână, în cantitate de 299 kg, a fost colectată după 503 oi luate în evidenţă. Zelosul agent colector mai precizează, în raportarea sa, că a fost informat că în raza comunei ar mai exista vreo 22 de oi, care au fost sustrase de la impunere22. Spre sfârşitul anului 1959, acelaşi agent colector mai precizează că unii săteni din Peştiş nu-şi îndeplinesc această îndatorire şi îl dă ca exemplu pe Costea Ioan, căruia i s-a aplicat sechestru pe bunuri23.
În anul 1950, Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române a votat legea cu privire la autoimpunerea cetăţenilor, în vederea contribuţiilor în muncă şi bani, în interesul obştesc. Până în 1954, toate sumele adunate de la populaţie erau grupate pe comune şi folosite pe plan comunal. Aşa se face că, în perioada 1950-1954, banii realizaţi din contribuţia sătenilor din Peştiş au fost folosiţi pentru amenajarea cinematogra-fului din Aleşd şi a căminului cultural din Tinăud. Pentru satul Peştiş, primele sume s-au cheltuit în 1955, când, din autoimpunere, s-au procurat stâlpii necesari pen-tru reţeaua de radioficare. Înce-pând cu anul 1956, guvernul a modificat această lege şi a hotărât ca aceşti bani să fie cheltuiţi separat şi pe sate, în raport cu necesităţile locale. Astfel, locui-torii satului şi-au amenajat cămi-nul cultural, au început construirea casei de pază şi a casei comunale de la drum, s-au efectuat lucrări suplimentare la şcoală şi la locu-inţa directorului şcolii ş.a. O preo-cupare cu totul deosebită a fost aceea prin care locuitorii din sat au dorit să-şi amenajeze o grădi-niţă pentru preşcolari24, lucrare ca-re a fost terminată în anul 195925.
Electrificarea satului a fost planificată în perioada 1961-1963, iar pentru această lucrare s-a votat suma de 95.000 lei, con-form devizului întocmit şi tot în cursul anului 1962 s-a trecut la executarea liniei de înaltă tensiune, racord fără transforma-tor, în valoare de 44.300 lei26.
Pe baza documentelor cercetate, putem afirma că realizările pe plan local ale celor din Peştiş s-au datorat hărniciei şi spiritului de sacrificiu al locuitorilor acestui sat de munte, cu o putere economică slabă.
La toate acestea s-a mai adăugat planul de contractări de cereale şi animale către stat la nişte preţuri derizorii, care nu au fost în măsură să stimuleze această acţiune. Se pare că şi în această acţiune munca de lămurire era metoda de lucru a cooperativei “1 Mai” Aleşd27.
În raportările întocmite de achi-zitorul comunal se menţiona faptul că planul nu se îndeplinea, cu toate că cifrele de plan erau mult supe-rioare Aleşdului sau Tinăudului. Mulţi cetăţeni din sat solicitau teren pentru fânaţ, ca să-şi poată întreţine animalele, care, din lipsă de furaje, nu au greutatea cerută pentru a putea fi contractate28.
La fel se prezentau şi contrac-tările la cereale şi floarea-soare-lui29. Nici chiar deputaţii în sfatul popular comunal Aleşd, din Peştiş, nu au fost de acord cu acţiunea de contractări de animale, cereale şi floarea-soarelui, fapt pentru care mulţi dintre ei încercau să se sustragă de la acestea30.
În procesul de colectivizare forţată a agriculturii, ţărănimea avea să plătească scump ostilitatea sa faţă de metodele staliniste cu care s-a înfăptuit. După 1948, an în care s-a înfiinţat şi Securitatea, împânzită de agenţi sovietici, represiunea a devenit deosebit de violentă, lovind, fără cruţare şi milă, în orice posibil oponent. P.M.R. încurajează prin propagan-da de partid metoda reeducării prin violenţă a aşa-zişilor chiaburi, dar nici o desfiinţare totală a clasei chiabureşti nu era posibilă, fiindcă o asemenea măsură ar fi provocat o profundă criză alimentară, imposibil de acoperit de către unităţile agriculturii de stat. Conducerea politică comunistă a ţării aplică un program complex de îngrădire a puterii economice şi a influenţei politice a chiabu-rimii prin discriminări în domeniul colectărilor, la acordarea de cre-dite, împiedicarea acestora de a dobândi noi terenuri agricole din partea ţăranilor săraci ş.a. Prin decrete şi hotărâri de stat, îi obligau pe chiaburi să predea statului, la preţ oficial, o parte din surplusul recoltei lor de cereale sau orice fel de produse agricole. În anul 1952, 10 chiaburi din Peştiş au fost obligaţi să-şi predea cotele cu o majorare a acestora de 20%. Aceşti chiaburi au fost următorii: Lucuţa Petru, Iacob Florian, Alb Alexandru (Moraru), Coste Petru, Galerian Vasile, Hiruţ Dumitru, Bocşe Maria, Bocşe Petru, Turcuş Ioan şi Turcuş Florian31.
Autorităţile comuniste ţineau o evidenţă strictă a chiaburilor din Peştiş, întocmind, în anul 1952, două tabele nominale, unul în luna iulie, iar celălalt în luna octom-brie, cel de-al doilea intitulat: Tabel nominal cu chiaburii rămaşi definitivi până la dovedirea probei contrarii. Au existat şi probe contrarii, din moment ce, în anii 1954 şi, respectiv 1956, au mai fost întocmite încă două evidenţe32.
În majoritatea cazurilor, atât braţele de muncă străine de familiile chiaburilor, cât şi caza-nele de fiert ţuică şi batozele aflate în proprietatea chiaburilor au fost folosite până în anul 1952. Unii chiar au renunţat la folosirea acestora înainte de acest an. Familiile chiaburilor Gabrian, Turcuş şi Albu erau formate din 4-5 persoane. Lucuţa Radu, spre exemplu, este caracterizat drept “duşman al regimului nostru actual”.
Mulţi săteni îşi caută rosturile în viaţă în practicarea unor meserii la domiciliu, la întreprinderea “Tudor Vladimirescu” sau Bau-xita din  Aleşd. Alţii erau tâmplari sau dulgheri particulari în sat. În anul 1957 erau în sat 5 funcţionari şi 14 muncitori, capi de familie, în timp ce 200 erau înregistraţi ca agricultori sau cu preocupări casnice33. În acel an, Peştişul avea 336 case de locuit, 389 gospodării şi 1388 locuitori34. Peste 10 ani satul avea 1404 locuitori, din care 714 era femei. Şi numărul caselor a crescut de la 336 la 423. Rezultă că, în timp de 10 ani, s-au mai construit 87 de case, iar numărul locuitorilor a crescut de la 1388 la 1404, o creştere a populaţiei foarte mică35.
Debutul colectivizării a marcat începutul distrugerii agriculturii tradiţionale, mai ales aici, unde nici condiţiile naturale nu erau favorabile unei agriculturi pro-priu-zise, iar locuitorii sunt nevoiţi tot mai mult să-şi caute de lucru în industria zonei. Deputaţi sau ţărani simpli, locuitorii Peştişului au avut de la început o atitudine potrivnică colectivizării forţate şi rapide sub regimul terorii şi al persecuţiilor practicate de Secu-ritatea statului. Cotele, contrac-tările, contribuţiile, cartelele şi punctele au fost tot atâtea mijloace de sărăcire a ţăranului din acest sat în condiţiile în care, prin refor-ma agrară, au fost împroprietăriţi cu pământ puţin numai 100 capi de familie. Întovărăşirile înfiinţate la insistenţele autorităţilor şi-au desfăşurat activitatea în pierdere, fiind obligate la plata împrumu-turilor contractate. După cum am văzut, până în anul 1955, contri-buţiile celor din Peştiş au fost folosite pentru lucrări în Aleşd şi Tinăud. Persecutarea chiaburimii şi măsurile de îngrădire a acesteia a dus la comiterea de către autorităţile comuniste a abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului, tocmai în cazul acelor ţărani care erau mai legaţi de agricultură, de pământ şi de creşterea animalelor. Ceea ce s-a realizat pozitiv în acest sat, în perioada la care ne referim, a  fost rezultatul contribuţiei locui-torilor în muncă şi bani, iar obli-gaţiile întovărăşiţilor erau parcă la fel de apăsătoare ca ale ioba-gilor şi jelerilor din evul mediu. Din toamna anului 1961 şi până în primăvara lui 1962, proprietarii de terenuri agricole din Aleşd, Peştiş şi Tinăud au fost supuşi la presiuni de neimaginat pentru a se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. Aşa s-a ajuns, în martie 1962, să ia fiinţă gospodării agricole colective în Aleşd, Peştiş şi Tinăud. Ceva mai târziu aceste trei G.A.C. se unesc într-una sin-gură, care se va numi G.A.C. “Înfrăţirea” Aleşd. La fel ca în întreaga ţară, şi G.A.C. “Înfră-ţirea” Aleşd, la recomandarea conducerii superioare de partid şi de stat, îşi va schimba denumirea în Cooperativa agricolă de pro-ducţie “Înfrăţirea” Aleşd. În tot timpul existenţei sale, C.A.P. “Înfrăţirea” Aleşd a fost o unitate agricolă socialistă falimentară, de fapt ca toate celelalte C.A.P.-uri din fostul raion Aleşd. La falimen-tarea agriculturii socialiste în zonă a contribuit, alături de conducerea agriculturii de către partid, şi Staţiunea de Mecanizare a Agri-culturii datorită lucrărilor de proastă calitate şi la preţuri ridi-cate pe care le executau în C.A.P.36

1 Direcţia Judeţeană Bihor a Arhive-lor Naţionale, fond Primăria ora-şului Aleşd, dos. 52, f. 87, 88.
2 Idem, dos. 131, f. 55.
3 Idem, dos. 86 a, f. 16.
4 Idem, dos. 49, f. 9, 10, 15, 18, 46, 56.
5 Idem, dos. 62, f. 6, 38; dos. 63, f. 68, 79.
6 Idem, dos. 95.
7 Idem, dos. 132, f. 121, 122.
8 Idem, dos. 241, f. 79.
9 Idem, dos. 132, f. 62.
10 Idem, dos. 169, f. 78, 136.
11 Idem, dos. 205, f. 11.
12 Idem, dos. 239, f. 31
13 Idem, dos. 241, f. 112.
14 Idem, dos. 305, f. 64, 65, 68.
15 Idem, dos. 307, f. 44-46.
16 Idem, dos. 63, f. 1.
17 Idem, dos. 63, f. 19.
18 Idem, f. 27.
19 Idem, dos. 62, f. 6.
20 Idem, dos. 70, f. 4.
21 Idem, dos. 108, f. 99.
22 Idem, dos. 239, f. 44,45.
23 Idem, f. 137.
24 Idem, dos. 212.
25 Idem, dos. 239, f. 212.
26 Idem, dos. 307, f. 138.
27 Idem, dos. 305, f. 142.
28 Idem, dos. 359, f. 111.
29 Idem, dos. 203, f. 112; dos. 205, f. 123; dos. 212, f. 1-10.
30 Idem, dos. 241, f. 73.
31 Idem, dos. 67, f. 20.
32 Ibidem, dos. 67, f. 10, 11, 16; Idem, dos. 91, f. 105, 339, 340.
33 Idem, dos. 95.
34 Idem, dos. 133, f. 51.
35 Idem, dos. 445, f. 10.
36 Todoca, Ioan. MONOGRAFIA ORAŞULUI ALEŞD. Bucureşti:  2000, p. 77.

* Studiul de faţă este un fragment din volumul PEŞTIŞ – O VATRĂ DE ISTORIE, CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ DIN BIHOR (Oradea: Adsumus, 2007).
––––––Cartea de faţă este, indiscutabil, nu numai o frumoasă aventură a spiritului, ci şi un izvor de primenire, dăruite nouă de entuziasmul unui tânăr doctorand în istorie (Adrian Apan) şi de maturitatea unui economist, care au conlucrat în mod fericit la realizarea unei monografii complexe, temeinice. Este un dar făcut nouă, dar şi neamului şi obârşiilor, şi – nu mai puţin – unul pe care Ioan Degău şi-l face la împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani, prilej cu care domnia-sa îşi leagă sufletul şi de baierele cerului din zona Crişului Repede, punând încă un semn distinctiv pe o existenţă de excepţie, pe un destin în plină desăvârşire. Din prefaţa lucrării, semnată de Miron Blaga –––––––––

2 gânduri despre &8222;Agricultura anilor 1945-1962: întovărăşiri şi gospodărie agricolă colectivă&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s