Folclor şi muzicã popularã

un articol polemic de MIRON BLAGA

Bihorul este perceput, de decenii bune, drept una dintre cele mai bogate “zone folclorice”, cu “mesageri” de o reală valoare şi cu “urmaşi” de talent. Parte dintre aceşti “mesageri” s-a format în cadrul şcolilor populare de artă locale sau din judeţele învecinate, parte se revendică de la câţiva rapsozi populari din subzonele Crişului Negru, Crişului Repede sau Barcăului, pentru ca majoritatea celor tineri să fie produsul liceului de muzică şi artă şi al facultăţilor de muzică din Oradea şi Cluj-Napoca. Totuşi, “pepiniera” cea mai importantă o constituie Şcoala Populară de Artă “Francisc Hubic”, care a dispus şi mai dispune, încă, de profesori de muzică (vocală şi instrumentală) de excepţie, totuşi, cu o mentalitate şi o pregătire teoretică lacunare sau distorsionate. Aceştia au reuşit, în timp, să scoată pe piaţă câteva zeci bune de solişti vocali şi instrumentişti, unii posesori ai unei bune sau chiar foarte bune tehnici vocale sau instrumentale, cu un început de repertoriu mai mult sau mai puţin personal, “inedit”, pe alocuri, dar nu şi autentic. În general, “produsele” sunt mediocre, superficiale. Excesul de zel în promovarea unui inedit îndoielnic conduce, adeseori, la abandonarea tehnicilor şi sonorităţilor tradiţionale, în favoarea unor “exotisme” greu asimilabile şi digerabile. Compoziţiile promovate se bazează pe contraste melodice, ritmice, timbrale etc., pe colaje cu fraze decupate din alte tonalităţi şi tempo-uri, prin brodarea unor modulaţii, pasaje melodice sau chiar contramelodii “impresionante” prin virtuozitate şi ambitus.
Aparţin aceste produse folclorului, etalează ele ritualul şi ceremonialul cântecului autentic ţărănesc, sunt ele expresia trăirii interiorizate, meditative sau contemplative a omului în mediul său – social şi natural – specific? Mai sunt acestea, creaţii anonime, transmise pe cale orală din generaţie în generaţie, îmbogăţite de la individ la individ, în cadrul colectivităţii?

*

Muzica populară (de consum), în accepţie actuală, îşi are începuturile în primele decade ale veacului trecut, ea fiind cultivată, în special, de lăutari “profesionişti”, de rapsozi locali şi de “vedete de local”, în condiţiile modernizării vieţii social-economice şi ale transformărilor produse de acestea în mentalitatea urbană. Înregistrările pe discuri, dar şi la radio, conduc la difuzarea – în rândurile unui public mai puţin instruit – unor creaţii în stil folcloric, în defavoarea folclorului autentic, considerat desuet. Mai mult, s-a indus ideea că folclorul şi muzica populară ar fi acelaşi lucru, unii “specialişti” – pentru a justifica şi parafa identitatea – preluând, din muzicologia internaţională, un concept care include amândouă realităţile, acela de muzică tradiţională, ceea ce violentează înseşi ideile de tradiţie şi de creaţie folclorică autentică. Să notăm că, în această viziune, “muzica tradiţională” cuprinde atât doine, cântece bătrâneşti (balade), cântece de leagăn sau ceremoniale, cât şi romanţe, cântece de petrecere, patriotice, manele, chiar muzică uşoară etc., fără “discriminare”. Confuzia a crescut în timp, în multe cazuri nişte oribile produse de consum în stil folcloric substituindu-se fenomenului folcloric (pe cale de dispariţie), cu largul concurs al unor “activişti culturali” nu chiar lipsiţi de minime cunoştinţe de specialitate. Înlocuirea modelului cultural cu prefabricate comerciale promovează, însă, artificialitatea, exhibiţionismul, agresivitatea, latura spectaculară, de divertisment şi, ceea ce e mai trist, tocmai în numele conservării şi revigorării tradiţiei! Mărturie stau ultimele două decenii, cu emisiunile TV, cu casetele şi CD-urile lansate pe toate drumurile şi gardurile, de toţi chemaţii şi nechemaţii, în general personaje mediocre şi submediocre, care nu numai că au corupt, dar au şi reuşit să distrugă gustul pentru autentic şi pentru frumosul artistic. De accentuat este faptul că vinovaţi de cultivarea pseudo-folclorului şi a contrafolclorului nu se fac chiar nişte nimeni în ploaie, ci nişte indivizi cu o pregătire de specialitate medie şi superioară (profesori de muzică, dirijori, realizatori şi redactori, solişti-vedete etc.), care selectează interpreţi, croiesc melodii şi texte, fac aranjamente orchestrale, organizează “festivaluri de folclor”, başca spectacole şi petreceri în aer liber la diferite evenimente!
Cererea fiind mare, folclorul cosmetizat şi compoziţiile în stil folcloric sunt şi ele în creştere, reprezentând, astăzi, o adevărată plagă, greu de înlăturat, dacă nu cumva chiar imposibil, având în vedere cultura şi necesităţile publicului consumator. Acesta, ignorant şi manipulat, preferă muzica antrenantă, care exaltă buna dispoziţie, compoziţiile în ritm de joc şi tempo rapid, cu tematică mimând creaţia folclorică (cântecul de dragoste sau de nuntă), dar, mai ales, textele licenţioase şi pornografice. De aceea, “muzica populară” este numai vocal-instrumentală şi instrumentală. Adică, virtuozitate, ornamentică bogată, procedee tehnice impresionante etc. Să mai adăugăm că soliştii, pentru a se particulariza, dincolo de repertoriu, îşi confecţionează o imagine teatrală (costum, machiaj, gestică, mişcare scenică ş.a.) care trădează incompatibilitatea cu modelul. Ca să ne referim numai la costum, este uşor de observat gustul pentru ornamentica parazitară, pentru stridenţa coloristică, pentru împrumuturi şi colaje, într-un cuvânt, pentru “modernizarea” simplităţii atât de sugestive simbolic a portului popular autentic din zona reprezentată.
Excelează, în promovarea acestor compoziţii şi produse în stil folcloric, ansamblurile folclorice, unele intitulate – preţios şi pretenţios – “profesioniste”, altele de amatori, toate, însă, căutând spectaculosul şi succesul facil, imediat. Ele nu cultivă, aşadar, tradiţia, creaţia autentică populară, ci spectacolul, protagoniştii considerându-se, adesea, artişti – vocali sau instrumentişti -, ceea ce, într-adevăr, în mare parte, şi sunt. Cu mai mult sau mai puţin har, mai mult sau mai puţin profesionalizaţi, desigur. Dacă avem în vedere şi faptul că majoritatea lor sunt recrutaţi (selectaţi) din mediul urban, cu vagi rădăcini în universul rural, şi acelea atrofiate, nu ne mai apare ca o trădare demersul lor, care vizează, în primul rând, un scop mercantil. Urmare trădării etnicului şi esteticului, proliferează impostura şi degradarea valorilor, care, secole de-a rândul, au ţinut treze conştiinţa şi identitatea neamului.

*

Folclorul, ca act de creaţie, s-a stins. Această stingere s-a produs, la noi, la români, lent, în prima jumătate a veacului XX, şi în ritm accentuat prin deceniile 7-8. Ea s-a datorat dispariţiei economiei autarhice, pătrunderii relaţiilor capitaliste, industrializării, care l-a rupt pe ţăran de mediul şi atmosfera tradiţionale. Au dispărut horele, clăcile, dar şi lăutarii şi tarafurile sau alţi solişti care băteau târgurile şi bâlciurile etc. Mijloacele moderne audio şi video, spectacolul, factori mentalitari au contribuit, şi ele, din plin, la această moarte. Elemente specializate au continuat, însă, să prezinte actul folcloric în diferite împrejurări (nunţi, petreceri, scenă, festivaluri etc.), la început în toată autenticitatea sa, apoi cosmetizându-l uşor, pentru ca, de vreo jumătate de secol, să-l imite, să-l prelucreze, să-l amalgameze, deteriorându-i caracteristicile şi rostul (muzică populară, muzică folk, etno etc.). Creatorii au dispărut şi ei, devenind, în cel mai fericit caz, consumatori, al căror gust a cunoscut mutaţii profunde, degenerând. În lumea satului, cu mici excepţii, s-a instaurat “dictatura” radio-ului şi TV-ului, produsele mai mult sau mai puţin “folcloric” ambalate, “făcăturile”.
Bihorul nu se sustrage acestei realităţi, dimpotrivă: mai mult decât în alte părţi, aici au inundat piaţa o sumedenie de “profesionişti” şi amatori care, în general, n-au nici cele mai elementare noţiuni de folclor, “creatori” care-şi revendică paternitatea unor produse subculturale. Depistarea lor fiind uşor de realizat, urmează (sau ar trebui să urmeze) purificarea (sau deparazitarea?) a ceea ce a mai rămas din cântecul popular autentic, cu rădăcini adânci în tradiţie, în folclor adică. Chiar dacă ar exista voinţă în acest sens, lucrul este, însă, imposibil de realizat. Creaţiile în stil folcloric ne vor urmări şi, din păcate, reprezenta ca element identitar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s