Dragostea din Valea Iadului

O cronică sentimentală de Ion MURGEANU

Am primit din Bihor, de la prietenii noştri, poeţii Miron şi Octavian Blaga (tatăl şi fiul, duo blagiensis, cum mai obişnuim să le spunem) o culegere de folclor de pe Valea Iadului, în titlu cu acest vers popular, “De-aş trăi ca piatra-n munte”: “De-aş trăi ca piatra-n munte,/ N-aş lua fată cu sute,/ Că sutele trec ca darul/ Şi eu rămân cu amărul/ Oi lua numai c-o sută,/ Nici e oarbă, nici e mută,/ ci-i muiere pricepută,/ Doamne ţine-o şi m-ajută!”. Filosofia simplă a acestui mic cântec etern ne-a trezit la realitate în chiar anul integrării noastre în Uniunea Europeană, unde nu vom mai ara cu plugul tras de boi şi îndemnaţi de chiuitură pe deal, iar pălinca ardelenească şi pita şi clisa trebuie musai să fie mărci înre-gistrate, mortul depus la capelă, fără “văitare”, iar mireasa luată fără visare şi nici (neapărat) fată mare: “Ştii tu mândră,-amu-i un an/ Când noi dintr-un măr mân-căm/ Şi-amândoi ne săturam?/ Dintr-un măr şi dintr-o pară/ Ne era cina-ntr-o sară,/ Da’amu de-ar fi cu sacul,/ Nu s-ar sătura nici dracul!”. Am mai scris undeva că, la alipirea Transilvaniei de Patria-mumă, după Unirea cea mare de la 1 decembrie 1918, aceeaşi europeni, mofturoşi nevoie mare, s-au arătat sceptici, cu ce vor veni valahii şi moldovenii la masa mare, căci Transilvania, măre!, era fiică chesaro-crăiască, gata civilizată, şcolită chiar în ritul catolic european.
Şi atunci unioniştii din ţară au avut inspi-raţia şi au pus pe masa euroscep-ticilor de la Paris şi Viena colecţia pe 20 de ani, vom zice, a revistei Convorbiri literare. Enciclopedia culturală a Convorbirilor… se pare că i-a convins atunci pe domnii scrobiţi ai Păcii de la Paris. Impulsul nostru ar fi să le punem la masa aderării euroscepticilor de azi, pe lângă, dacă nu chiar înaintea punctajelor economice şi juridice şi politice, şi un eşantion de viaţă milenară românească firească, dintr-un ţinut ca Valea Iadului, cu străvechi legături dacice, de filologie şi de cutumă azi, după modernizarea cvasi-unanimă şi influenţa, adesea distrugătoare, a mas-mediei în cultura noastră tradiţională. Cei doi intelectuali din Bihor vor să aducă prin “culegerea de faţă (…) un omagiu (…) ţăranului român.”
Fireşte că nu este acelaşi ţăran al “poporului român” din “cultura fecalei de tip Patapievici”, dar ţăranul omagiat mai întâi de Rebreanu la Academie, şi de cei doi Blaga în culegerea lor de folclor bihorean, există şi mai rezistă încă, măcar şi-n cântecele sale de pe Valea Iadului, ţinut “consemnat astfel pe majoritatea hărţilor austro-ungare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Jad, având o accentuată conotaţie psihologică. El s-a născut în urma inundaţiilor şi prăpădeniilor produse de apele înfuriate (…) inundaţii care se întâmplau aproape anual. Atunci (…) Iadul umplea valea îngustă, vuind îngrozitor, clocotind de mânie, devastând gospodăriile, secerând vieţi de oameni şi animale, pro-ducând panică. Se spune încă, şi băştinaşii chiar cred ca acesta ar fi adevărul, că Dumnezeu, nemaisuferind răutatea şi îndepăr-tarea oamenilor de cele morale şi sfinte, îi pedepseşte cu potop de ape pentru a-i atenţiona şi în-drepta (…) consolidând ideea biblică a Apocalipsei”. Care a putut fi aplicată în ultimii ani la întregul teritoriu al României.
Dar oamenii locului au alternat iadul cu raiul mirificului ţinut, din vremuri bune, şi au supravieţuit iubind şi murind, şi renăscând, până în anul prezentei culegeri de folclor din Valea Iadului, la 600 de ani de atestare documentară.
Volumul De-aş trăi ca piatra-n munte reuneşte poezie lirică, poezie epică şi basme culese de pe Valea Iadului; fiind în pregătire încă un volum care cuprinde piese centrate în jurul obiceiurilor de Crăciun şi de Anul Nou. “Zâui-turile” primei părţi aparţin săr-bătorescului, marcând evenimen-tul nunţii laudativ: “Nuntă de-asta n-am văzut/ De când mama m-o făcut”, urmând “partea dedicată cântecelor de înmormântare”, sub denumirile de “vaieti” sau “cântici di moarti”, ce se cântau pe o melodie uniformă, monotonă (“paza mortului”, când mortul nu era lăsat nici o clipă singur… însoţind băuturile; “pălincî” şi mâncărurile: “pitî cu clisî şi cu brânzî”, “bolfoi”, “zamă di hiribi o di curitiu” ş.a.); apoi vin versurile lirice, hore şi trăgănate, care nu se cântau la evenimente specifice, ci “în singurătăti” sau la şezători, căci “românul s-a născut poet” doar se ştie: “cântece de dor” şi “cântece de cătănie” în volum urmând şirul culegătorilor („informatorilor”), iar nu pe cel al evenimentelor. Ele compun mini-enciclopedia folclorică a dragos-tei din Valea Iadului, care trezeşte din morţi amintirea vieţii perene şi o reanimă: “Primăvară, primă-vară/ Mult mi-e inima amară,/ Că plugarii toţi sunt duşi/ Pe la nemţi şi pe la ruşi/ Şi-a rămas satul golit/ Şi-Ardealu-njumătâţit/ Şi-i vre-mea de plugarii/ Şi fetele de iubit.” “Cântecele din bătrâni” cad astfel pe o istorie recentă cu amintiri dureroase, dar imprecaţia de iubire neaoşă se reciclează în eterna cântare de inimă albastră şi de dor, cu selecţiuni magice şi “afecţiuni elective” proprii naturilor alese, superioare: “Mânce-te focul, urât,/ Vie mă bagi în mormânt!// Ce mi-e drag, nu mi-e urât,/ Fie ca negrul pământ!/ Ce mi-e urât, nu mi-e drag,/ Fie ca neaua de alb!// Cine strică dragostele,/ Mânce-i grâul paserile/ Şi ovăzul piţiguşii/ Şi mintea din cap, greluşii!”. Filosofia sumară a morţii face de ocară poezia cultă, cu sofismele ei, printr-o economică în mijloace, foarte percutantă rostire gen (“Pentru pământ de trei coţi/ Ne luptăm în lume toţi…”). Însă moartea e abandonată vieţii, clocotului ei ludic, jocului ei, cu imaginaţia şi actul fără pudoare, totuşi sacru, căci creativ, stră-lucind de bucurie şi “isteţ ca un proverb”.
Să vină Europa pe Valea Iadului şi să-i cântăm la ureche ori să-i spargem cetera pe faţă: “Nu te uita, nană, hăi/ Că mi-s pantalonii răi/ Ci te uită la izmene/ Cum joacă hulubu-n ele!”. I-ar plăcea Europei, bătrânei curtezane de casă mare, ce ziceţi?… “Hop, hop şi iară hop,/ Că pistolul nu ia foc!/ Nu ştiu cremenea nu-i bună,/ Ori pistolul meu nu tună!”.
Mâine-poimâine însă va tuna… Şi vom fi la masa Europei cu rang mare, cum am mai fost; noi aşa sperăm…

Fragment din cronica cu acelaşi titlu publicată de Meridianul românesc (USA) din 20 ianuarie 2007, pagina 19.
Blaga, Miron; Blaga, Octavian. DE-AŞ TRĂI CA PIATRA-N MUNTE. FOLCLOR LITERAR DE PE VALEA IADULUI. Adsumus: Oradea, 2006

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s