Thraco-Geto-Dacii în Noul Testament şi în Timpul Vieţii Lui Isus

semnează: Caşin Popescu

Alexandru Pele, acest Principe Cercetător al tezaurului lingvistic strămoşesc, –Pele, nume străvechi, apare în Iosua 12, 7, astfel: “Muntele Pele ce se află dincolo de Iordan, de la Baal-Gad în Valea Libanului cum te urci spre Seir”- un adevărat Argus asupra acestui tezaur, aduce la zi un fapt uitat: „Flavius Josephus (37-100 d. Hr.). În Războiul iudaic şi în Arheologia iudaică, găsim informaţii privitoare la regiunile noastre: astfel, aflăm că ordinul schimnicilor religioşi ai dacilor, numiţi de el «întemeietori» şi pe care Strabon îi numea tot «întemeietori», era analog sectei egalitare a «esenilor iudaici» (op. cit., p. 54), de unde o înrudire de credinţe şi de neam între Daci şi Eseni. „Grupul monahal al Esenilor/ Eseninilor, cu centrul la Cumran, deşi separat de restul vieţii religioase oficiale, are o înrâurire de netăgăduit asupra celor ce sunt în căutarea unui ideal spiritual curat, pe linia tradiţiilor din trecut” (Pr. Dr. Emil Pascal), care la ei, ca neam de Geţi – „cei mai drepţi dintre Thraci” (Strabon) – erau cele zalmoxiene.

Din Evangheliile sinoptice – nume dat celor prime trei Evanghelii: Evanghelia după Sfântul Matei, Evanghelia după Sfântul Marcu şi Evanghelia după Sfântul Luca, întrucât prezintă mari asemănări între ele – rezultă că „Isus îşi începe propovăduirea în Galilea, pătrunde în treacăt în ţinutul Tirului şi Sidonului şi al confederaţiei Decapoli, revine în Galilea, iar de aici, trecând prin Perea şi Ieriho, se duce la Ierusalim, unde avea să pătimească” (Noul Testament Tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, Editions du Dialogue Société d’Editions Internationales, Paris 1975, p. 39).

„În ţinutul Tirului şi Sidonului”: acest ţinut, aflat la Nord de Carmel era al fenicienilor, despre care se ştie că erau un neam de thraci balcanici din zona râului Arda (un afluent al râului Mariţa), învecinaţi cu Trausii, plecaţi de acolo şi aşezaţi pe coasta sud-răsăriteană a Asiei Mici în epoca bronzului mijlociu (unul dintre importantele lor oraşe se numea Arados). Regele Tirului, Hiram, a fost partenerul lui Solomon la construcţia Templului din Ierusalem (1 Regi, 5, 6-12) deşi „Solomon fusese uns împărat în locul tatălui său, şi el iubise întotdeauna pe David (1 Regi, 5, 1). Hiram a poruncit să se taie pentru Solomon „cedrii din Liban” şi chiparoşi „cât a voit” Solomon. „Lucrătorii lui Solomon, ai lui Hiram şi Ghibliţii le-au cioplit şi au pregătit lemnele şi pietrele pentru zidirea casei” (1 Regi, 5, 18). Acei Ghibliţi vor fi provenit din Gibeon, o aşezare de munte aparţinând de confederaţia oraşelor canaaneice, identificată (nesigur) cu el-gib, o localitate la cca 9 km la Nord-Vest de Ierusalem. Ghibliţii şi el-gib ne sugerează asemănarea cu Gebeleizis, un zeu ceresc al luminii (Herodot vorbeşte despre obiceiul daco-geţilor de a trage cu săgeţile în nori, în timp de furtună, ca să-i alunge, probabil pentru a putea fi mereu în lumina binefăcătoare şi în ajutorul lui Gebeleizis), Ghibliţii putând fi, deci, sub cer îndepărtat, oameni din neamul adoratorilor lui Gebeleizis – Ghib(e)leizis – Ghibliţi (pentru Gebeleizis, v. Herodot, IV, 94, 1). Ce ştim însă cu certitudine este că în Decapoli, confederaţia celor 10 oraşe „unde a «pătruns Isus»”, singurul oraş care se găsea la Vest de Iordan – adică, în partea Galileei unde predica Isus – era Scythopolis, «oraşul scythilor», celelalte aflându-se la răsărit de ţara Iordanului. Iosephos, istoric iudeu din Ierusalem, provenit dintr-o familie nobilă de preoţi – la început apropiat saducheilor, se alătură definitiv fariseilor -, în Bellum Iudaicum, III, 446 numeşte Scythopolis «cel mai mare oraş din Decapolia»; megÛsth t°w dekapñlevw(Iosephos se naşte în anul 37 sau 38 d. Chr. şi moare în anul 100, probabil la Roma). Acest fapt, întradevăr, nu a fost observat de istoricii români, punerea lui în legătură cu Scythia, unde a predicat Sfântul Apostol Andrei, este indubitabilă. Oraşul a fost ocupat în timpul lui Ramses III de către Philisteni, din secolul X a. Chr., intră în stăpânire israelită, în 218 a. Chr., prin Antiochos III, sub seleucizi, din 107 a. Chr., prin Johannes Hyrcanos I, devenit independent faţă de Seleucizi, se consideră oraş iudeu (Hyrcanos pare a fi un nume adăugat, o poreclă, datorită faptului că în campania întreprinsă împotriva parţilor a cucerit pe Hyrcani; el a cucerit şi Ierusalemul, pe care nu l-a putut păstra, a avut însă o alianţă cu romanii; Hyrcania = Varcana – Ţara Lupilor, era predominant locuită de „Dacii Lupi” aşezaţi în Persia în unghiul de Sud-Est al Mării Caspice; Stephanos din Byzantion, grămătic creştin la Şcoala Academică din Constantinopol, cunoaşte un oraş Hyrcania în Macedonia, în Palestina un sat, în Lidia, o câmpie. Un alt oraş din „Decapolia” se numeşte Pella, la răsărit de valea Iordanului, la cca 26 km de lacul Genezaret. Despre această Pella, Plinius ne spune că se întindea pe ambele maluri ale Iordanului, căci la locul unde îl menţionează, precizează: „aqis dividem” (Nat. hist., V, 18 şi 74; Plinius s-a născut în timpul Lui Isus – 23/24 – la Novum Comum/Como/, informaţia lui trebue luată drept bună). Pella se cere pus în legătură cu Pella, capitala Macedoniei, al cărei nume, azi, este Agii Apostoli. Eusebios spune că în Pella – fără a preciza în care Pella, cea din Decapolia (Iordania) sau cea din Macedonia -, au emigrat creştinii din Ierusalim în primul război iudaic – această imprecizie stăruie şi astăzi (cf. Christoph Burchard în Der Kleine Pauly, Bd. 4, col. 601). În Pella Macedoniei – Macedonia s’a numit odinioară Emathria, ţară a thracilor Paioni – au propovăduit Sfântul Apostol Paul şi, se ştie, că Sfântul Apostol Andrei, în drum spre Grecia, unde a fost arestat şi martirizat (la Patras), a trecut prin Macedonia.

Este firesc să fi existat legături între locuitorii din Scythopolis şi cei din Scythia – prin rude, prin prieteni ş.a. – şi tot aşa între locuitorii din Pella Iordaniei şi cei din Pella Macedoniei. Aceste legături vor fi fost, desigur, continue, în mod obişnuit – dacă nu chiar de la lună la lună, cel mult de câteva ori pe an -, iar în cazuri deosebite, evenimente speciale cum au fost predicile Lui Isus, aceste legături se vor fi stabilit imediat şi după cum era nevoie, ele vor fi fost făcute şi cu deplasări de oameni importanţi şi iscusiţi, dar mai ales cunoscători a multe. Sunt cunoscute, de exemplu, legăturile lui Decebal cu rudele lui din regatul lui Vologaeses din Parthia, din timpul războirii cu Traian. Prima dinastie parthiată a fost întemeiată de un thrac dinast din Armenia, Arsaces/Arsacas (pe vechiul sigiliu persan scria Arsaca), care trece a fi şi fondatorul regatului Parthiei. Parthenii, neam de Illyri din Dalmaţia ale căror aşezări se întindeau până la lacul Ochrida (Thracii unui trib din Macedonia s-au numit Parteni), sunt rude dintr-o vechime preistorică, atât cu Parthii, cât şi cu Armenii (Och-rida, hidronim illyr, trebue pus în legătură cu Och-os, Oxos, râu ce udă ţinutul parthilor şi se varsă în Marea Caspică). Dacă privim alăturat acestor realităţi istorice faptul că Isus a predicat în locuri populate cu Thraci – din Decapolia făcea parte şi oraşul Dion, toponim a cărui origine thracă nu este pusă la îndoială, dat fiind că în Macedonia, Dion era un vechi oraş, pentru Macedoneni, sfânt, situat „in einem ethnischen ursprünglichen Gebiet” (Hans von Geisau, în Der Kleine Pauly, Bd. 2, col. 61: „într-un ţinut etnic originar thrac”) – ne putem îndrepta către ideea-posibilitate – ca să nu îndrăznim a o numi de pe acum realitate – că în Nordul Istrului pontic, Cuvântul Lui Isus a pătruns încă din Timpul Lui. „O legendă locală ucrainiană” ne îndreptăţeşte să socotim această idee realitate. Redăm, în traducerea lui Val Cordun, această „legendă”.

„Când Isus Christos era în vârstă de 12 ani, s-a dus Isus Christos cu Fecioara Maria şi Iosif la praznic la biserica din Ierusalim pe care însuşi Domnul Dumnezeu o întocmise şi o înălţase, o zidise. La praznicul cela au venit popoare din toate părţile, preoţi şi dregători lumeşti şi fel de fel de boieri. Când praznicul s-a sfârşit, Fecioara Maria a pornit cu Iosif, au ieşit din biserică, iar Isus Christos a rămas să stea de vorbă cu feţele duhovniceşti mai mari, şi toţi se minunau de mintea lui, căci la toate întrebările ce i se puneau el răspundea şi răs-răspundea, iar întrebările pe care el le punea lor, ei nu le puteau înţelege. Din ţara grecească era tare multă lume acolo, căci Grecia e aproape şi toţi priveau la Isus Christos şi luau aminte la convorbirea lui cu cei mari, căci ţara grecească era luminată mai presus de toate celelalte ţări, aceştia erau oameni învăţaţi. Şi aşa grăiesc Grecii între ei că acesta nu este om, copilul acela, la fel ca ceilalţi oameni, căci fiind nevârstnic nu avusese când să înveţe la şcoli, dar ştia mai multe decât toate căpeteniile: o! ziceau ei, acesta va fi Mântuitorul nostru, căci el este Dumnezeu, nu este om. Aşa grăiau Grecii între ei şi îndată crezură în el ca unul care este Mântuitorul şi i se închinară lui. Şi oameni de alte credinţe prinseră a se alipi de Greci întru credinţa lor pravoslavnică – şi Turci se alipiră de Greci, la credinţa mântuitoare. Atunci, Turcul purcese a ucide tare mulţi dintre ei, dintre Creştini, Greci, adică, ca să nu creadă în Isus Christos, şi să se ţină de credinţa cea veche. Dar niciunul din creştini nu se lepădă de Isus Christos, ci de o sută de ori mai vârtos evlavia îşi săvârşeau. Turcul trimitea oşti asupra lor, asupra creştinilor adică, ca să-i prindă pe creştini şi să-i ducă la grele chinuri turceşti. Şi atunci, Grecii aşa se sfătuiră: – Este o ţară de sine stătătoare, acolo între râurile Babilonului, să purcedem într-acolo, acolo vom avea pace, nu vom atârna de nici un monarh, acolo vom fi de sine stătători şi acolo îl vom preamări pe Dumnezeu, îl vom cinsti şi ne vom ruga de el să ne trimită harul său. – În ceas de noapte, Grecii purceseră din ţara lor în ţara Babilonului. Ajunseră acolo, între râurile Babilonului şi îşi aninară organele lor de crengile unei sălcii – căci se aflau acolo trei sălcii împreunate, ca trei degete de la o mână. Şi purceseră să înalţe o biserică, Turcul, când cunoscu unde se află Grecii cei fugari, îşi trimise oastea asupra lor. Oastea turcească ajunse la râurile Babilonului pe vreme de noapte şi pe acei creştini pe care îi putură prinde îi mânară în ţara turcească, spre a fi daţi chinurilor. Iar Grecii care au putut scăpa s-au împrăştiat în două părţi: o parte a pornit în ţara Canaania, în ţara Canaanească adică, iar cealaltă a ajuns în Galiţia. În Galiţia au venit doi episcopi, în pădurea aceea de deasupra stâncii, în locul ce se numeşte acum satul Skainik (de la Poleanî la Mîsiv, iar de la Mîsiv la Kutî sau la Skainîk cam o milă de loc ar fi până la Skainik). Unul din episcopi zice: «Eu rămân aci» -, iar celălalt episcop zice: «Eu merg mai departe». Şi aşa unul a rămas în pădurea de deasupra stâncii, adică la Shainîk, iar celălalt a pornit spre Moldova. Acolo, episcopul cel Moldovean s-a ţinut de ortodoxie mai cu străşnicie decât cel Galiţian, căci episcopul moldovean a statornicit aşa credinţa, ca toţi creştinii să-i ţină pe Jidovi de spurcaţi, aşa fel ca un Jidov să nu se aşeze la un creştin pe laviţa goală, ca să-i spurce creştinului laviţa; creştinii din Moldova să aibă nişte scândurele pe care să le pună pe laviţă atunci când un Jidov voia să se aşeze pe laviţă; iar în Galiţia a rămas un episcop blajin şi milos şi nu-i supăra pe boieri întru nimica”.

„În pădurea de deasupra stâncii episcopul puse să se taie un stejar, iar din crengile lui să împletească un sălaş vremelnic. Episcopul porunci creştinilor să se suie pe un brad de pe culme ca să afle dacă nu se vede vreun oraş. Unul din creştini se sui pe brad şi zări târguşorul care se numeşte Bereziv, dar nici un alt oraş nu se mai afla acolo în anul al optsprezecelea de la naşterea Lui Isus Christos. Şi aşa se duseră cu toţii în acel târguşor ca să cumpere toate cele ce aveau de trebuinţă, şi se întorseseră înapoi în pădurea de deasupra stâncii. Trecând lângă stejarul cela tăiat, văzură, stând pe buturuga stejarului acela, o cucoană cu un prunc în braţe, şi era lumină mare în pădurea din jur. Episcopul se opri cu oamenii lui, iar cucoana grăieşte către oamenii aceia, către acei creştini: «Nu vă temeţi, creştini; veniţi mai aproape, eu sunt Maica Domnului care am venit aici, după voi». – Atunci, episcopul se apropie cu norodul său şi se închină Maicii Domnului la Buturuga aceea. Şi îndată înălţară Grecii o biserică – şi aşa fel o înălţară ca altarul să fie pe acea buturugă; iar Maica Domnului a stat tot timpul pe buturugă până ce au gătat altarul. Şi episcopul cu creştinii lui au aşezat-o pe altar, adică de pe buturugă pe altar, şi icoana este chiar aceeaşi Maica Domnului, care, în anul al optsprezecelea după Naştere venise la episcopul cel ortodox” (Val Codrun, O legendă locală ucrainiană privind creştinarea Moldovei în sec. I), în Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg i. Br. Vol. X (XIV) Serie nouă, 1983, pp. 267-270; Textul comunicării prezentate la Sesiunea Institutului Român de Cercetări, Freiburg i. Br., Octombrie 1982).

„După cum arată titlul acestei scurte legende, este vorba de un text folcloric ucrainian reflectând evenimente din trecutul îndepărtat al poporului român vecin. Textul a apărut în vol. 12 pe 1902 al cunoscutei colecţii „Etnografionyj Zbirnyk” de sub redacţia etnografului ucrainian de reputaţie internaţională Volodymyr Hnatjuk; recenzia la acest volum, semnată de Alexander Brückner, sub titlul „Neuere Arbeiten zur slavischen Volkskunde”, a apărut în “Zeitschrift des Vereins für Volkskunde”, Bd. 13 (1903), p. 237. Textul care ne interesează aici, nr. 178, a fost cules de O. Rozdolskyj în anul 1900 de la bătrânul Ilia Fedak, în vârstă de 74 de ani, în satul Poleany, situat nu departe de Kutî. Fiind vorba de o zonă de contacte directe, vii şi permanente, între Ucrainieni şi Români, acest text prezintă pentru noi un interes deosebit” (ibid., p. 267).

Val Cordun, traducătorul şi comentatorul acestei legende, aduce în sprijinul veridicităţii conţinutului ei câteva amănunte de toată însemnătatea: „în primul rând, icoana actuală din biserică, dar şi întregul peisaj înconjurător – pădurea de deasupra stâncii şi satul Skalinîk, numit după această stâncă, târguşorul Bereziv care ar fi existat încă de pe atunci”, după care, cu mult adevăr, notează: „Am putea spune că, în felul acesta, sunt citaţi tot atâţia martori oculari.” Precizarea care îi urmează: „Un alt act favorizant care trebuie, fireşte, luat în consideraţie, este situaţia periferică a zonei şi caracterul ei izolat, fapt care contribuie în mare măsură la o bună conservare a tradiţiei orale” este şi ea – împreună cu „Textul «Despre sfinţii Cazaci», spune Val Cordun, „o excelentă ilustraţie în acest sens” (ibid., p. 272; textul citat de Val Cordun, ca argument pentru justificarea îndelungatei păstrări a legendei, nu îl reproducem, acesta situându-se în afara tezei noastre).

În al doilea rând, spunem noi, este onestitatea şi competenţa „informatorului, care poate fi examinată sub două aspecte, de altfel strâns legate între ele: cel al repertoriului şi cel psihologic, al personalităţii sale. După cum putem constata din materialele publicate în aceeaşi colecţie, repertoriul bătrânului Ilia Fedak este specializat în domeniul religios: astfel, o versiune despre cei trei crai de la răsărit şi o versiune a fugii Maicii Domnului în Egipt, asemănătoare legendelor culese în Bucovina şi prezentate de părintele S. Fl. Marian (Legendele Maicii Domnului, Bucureşti 1904 – lucrare de care, din păcate, Dänhardt nu avea cunoştinţă la redactarea celui de-al doilea volum al monumentalei sale lucrări „Natursagen” II, volum apărut în 1909), Această specializare a repertoriului se explică prin profunda religiozitate a naratorului, manifestă în înflăcărarea cu care apără ortodoxia, aşa cum se poate vedea din întregul text. Acesta, prezentând în continuare o viziune panoramică a istoriei creştinismului, o viziune care ar putea fi numită enciclopedică, căci se referă nu numai la creştinarea Kievului, a Lituaniei şi a Poloniei, ci şi la conflictul dintre Roma şi Răsărit, se încheie cu o pasionată pledoarie în favoarea adevărului credinţei ortodoxe. Avem de-a face aici, în persoana lui Ilia Fedak, cu un informator personal angajat şi competent” (ibid., p. 272).

Încă o afirmaţie preţioasă adusă de Val Cordun este şi „afirmaţia lui Ilia Fedak, după care credinţa ortodoxă provine direct de la sursă şi a rămas nealterată”. Un adevăr – precizăm noi – trecut cu vederea de Biserica din Roma.

Derutat de „anacronismele” prezente în legendă: „cetatea Ierusalimului unde locuia împăratul turcesc”, şi „Turcii”, Val Cordun ajunge la o concluzie fatal greşită: „Ca un anacronism deosebit de aberant ne apare datarea venirii episcopilor cu anul al 18-lea de la naşterea Lui Isus Christos. Nu este vorba de vreo inadvertenţă – afirmaţia se repetă într-unul din pasajele următoare”. Este păcat că Val Cordun a trecut peste această informaţie pe cât de exactă, pe atât de importantă pentru istoria creştinismului în general, pentru istoria creştinismului răsăritean, în particular. Este păcat, pentru că Val Cordun a ştiut să desprindă din legendă fapte istoric reale: „Felul în care acest text folcloric descrie episodul din templu ni-l prezintă ca un moment hotărîtor şi dramatic în istoria spirituală a omenirii, o revoluţie spirituală de dimensiuni planetare. Şi aceasta, cu o uimitoare economie de mijloace artistice: Isus nu numai că răspundea la toate întrebările ce i se puneau, ci şi «răs-răspundea». Isus nu era doar un copil-minune, trezind admiraţia prin performanţele sale. El «răs-răspundea» – era deci o dispută în care Vechiul Testament, reprezentat aici prin somităţile sale, a ieşit înfrânt, a fost anulat. De aici certitudinea învăţătorilor Greci: acesta este Mântuitorul. La Luca, acest ascuţiş nu apare: episodul e rotunjit, redus la o performanţă, neobişnuită, dar fără altă semnificaţie: «46. Şi după trei zile l-au găsit în biserică, şezând în mijlocul învăţaţilor, ascultându-i şi întrebându-i. 47. Şi toţi cei ce-l auzeau se mirau de înţelepciunea şi răspunsurile lui» (Luca 2, 46-47). În textul nostru folcloric nu apare nici o aluzie la răspunsul dat de Isus părinţilor săi în Luca 2, 48: «La ce era să mă căutaţi? Nu ştiaţi oare că Eu trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu?». În schimb, nu găsim la Luca nici cea mai vagă aluzie la faptul că somităţile Vechiului Testament nu puteau înţelege întrebările puse de copilul-Isus” (Ibid., p. 76). Aceste fapte din legendă Val Cordun şi le însuşeşte, adăugându-le părerea sa personală: „Convertirea subită a învăţătorilor Greci este pe deplin justificată”. Dacă acesta este un adevăr incontestabil – cum a şi fost – putea el rămâne numai în spiritul „învăţătorilor Greci”, fără ecou în lumea imediat înconjurătoare lor şi de acolo mai departe? Mai mult decât fireşte că nu. De altfel, nici Domnul nu a voit aceasta. Mergând pe urmele Domnului, noi arătăm că „datarea venirii episcopilor cu anul al 18-lea de la naşterea” Lui Isus – o datare precisă – are faţa adevărului adevărat, faţa adevărului creştin. Că în Ierusalim se vor fi aflat, în acea zi, în Templu, oameni din multe neamuri, printre care şi „învăţaţi Greci”, acesta este un fapt istoric, real, menţionat, ca realitate demografică în Ierusalim, şi în Faptele Apostolilor: „La Ierusalim locuiau Iudei evlavioşi de pe la toate naţiunile de sub cer. La ridicarea acestui vuiet, mulţimea se adună şi rămase uluită, căci fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Erau uimiţi şi se mirau zicând: Iată, toţi aceşti oameni ce vorbesc, nu sunt oare Galileeni? Cum dar de-i auzim fiecare în limba noastră, în care ne-am născut? Parţi, Mezi, Elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, din Iudea şi Capadocia, din Pont şi Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi ţinuturile Libiei, din apropierea Cirenei, precum şi Romani în treacăt, Iudei şi prozeliţi, Cretani şi Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre despre înfăptuirile mari ale lui Dumnezeu. Toţi erau uimiţi, iar în nedumerirea lor ziceau unul către altul: ce să însemne, oare, acestea? Alţii însă ziceau în bătaie de joc: Sunt plini de tulburel.” (Faptele Apostolilor 2, 5-13). Stă scris deci că la Ierusalem erau şi oameni din Pont, adică de prin părţile noastre, dacice. Acestea sunt adevăruri ce nu se vor putea nega niciodată.

Înainte de toate, referitor la „anacronismele” care l-au îndepărtat pe Val Cordun de adevărul istoric cuprins în legendă, trebue să observăm că dacă înlocuim „Turcii” din textul legendei, cu Iudeii, „Turcul” cu Irod Antipa, „împăratul turcesc” cu regele Iudeei, Irod (mort în anul 37), „turceşti” cu romane (sau cu iudaice), „turcească” cu romană (sau cu iudaică), atunci textul legendei devine un text istoric biblic autentic; şi dacă adăugăm faptul că prezenţa „Maicii Domnului cu pruncul în braţe”, în această legendă, ne apare ca o minune dumnezeiască, cum atâtea s-au făcut în timpurile acelea, după cum şi în decursul veacurilor – exemplu arătarea Maicii Domnului, de patru ori, în zilele de 9 şi 10 octombrie şi 12 decembrie 1531, acelui indian pe nume Juan căruia i-a vorbit şi i-a lăsat, după cea de-a patra arătare şi vorbire cu el, Imaginea/Icoana Ei pe mantaua în care, în drum spre casă, el culese flori de pe plaiurile de sus ale văii unde Maica Domnului i se arătase pentru ultima oară („Die Muttergottes erschien am 9., 10 und 12. Dezember 1541 insgesamt vier Mal einem Indio namens Juan Diego im Hochtal von Mexico und lieβ auf seinem Mantel zurük”/ după Die Welt, Donnerstag, 1. August 2002; azi – miercuri, 31 iulie 2002 -, acest Indio a fost făcut sfânt de către Papa) sau cum atâtea minuni s-au făcut în chiar timpurile noastre, atunci argumentul lui Val Cordun cade. Prezenţa Maicii Domnului în această legendă este socotită de traducătorul ei „un anacronism care constituie în acelaşi timp şi o contradicţie logică flagrantă”. Eroare. Val Cordun se situează prin aceasta în afara minunilor dumnezeişti. El încearcă, totuşi, să dea episodului o explicaţie, nefericită, pentru el plauzibilă: „ar fi însă un exces de pedanterie să ne formalizăm de această incongruenţă. Este evident că această figură este percepută aici ca un simbol pe planul realităţii spirituale – în acelaşi fel ca şi în biserică, unde icoana Maicii Domnului se învecinează cu patimile lui Isus Christos”. Nelipsite de miez sunt însă comentariile sale în legătură cu această prezenţă, le cităm – deşi cam lungi – întrucât ele se pot însuşi, bineînţeles cu încadrarea lor în realităţile istorice şi cu precizările de rigoare: „În cadrul textului nostru, imaginea Născătoarei de Dumnezeu stând pe buturuga stejarului tăiat este purtătoarea unei semnificaţii istorice mai ample: ea se confundă cu imaginea Marii Zeiţe, Magna Mater, al cărei cult s-a contopit, după cum se ştie, cu cel creştin. Imaginea pe care ne-o prezintă textul nostru este deosebit de sugestivă: Născătoarea de Dumnezeu, cea creştină, grefată, aproape în sensul literal al cuvântului, pe stejarul ale cărui rădăcini, înfipte imuabil în solul strămoşesc, continuă să se hrănească cu aceeaşi sevă. Contopirea organică a două culte într-un singur altar. Contextul nu conţine nici o aluzie la vreun conflict, înfăţişându-ne, în schimb, în câteva trăsături succinte, dar elocvente, tabloul introducerii paşnice a creştinismului pe aceste meleaguri. După cum arată textul în continuare, nu tot astfel s-au petrecut lucrurile în ceea ce priveşte propagarea creştinismului mai la nord: în Polonia şi în Lituania el a întâmpinat o rezistenţă dârză, care nu a putut fi frântă decât sub ameninţarea unei epidemii mortale – o molimă necunoscută până atunci: strănutul. Iar în Kievul lui Vladimir, textul face menţiune la presiunea forţei armate într-o parafrazare a cronicii lui Nestor. Putem socoti, deci, că această tradiţie locală – redactorul nu menţionează paralele – ne oferă o informaţie cu caracter istoric privind introducerea paşnică a creştinismului pe aceste meleaguri. În ceea ce priveşte teritoriul României de astăzi, se ştie că, aici, creştinismul a pătruns într-un mod organic, fără zguduiri dramatice” (Ibid., p. 274).

Prezenţa Maicii Domnului în legendă trebue socotită un fapt real, aşa cum am spus, o minune, nicicum „o contradicţie logică flagrantă” (Val Cordun). Iată, să amintim o minune făcută la „Naşterea Lui Isus Christos”: „Prin acel ţinut se aflau nişte păstori, care petreceau noaptea pe câmp şi străjuiau turma lor în timpul nopţii. Un înger al Domnului le apăru şi măreţia Domnului străluci în jurul lor, şi fură cuprinşi de o mare teamă. Îngerul le zise: Nu vă fie teamă, căci, iată, vă aduc o veste bună, de mare bucurie pentru întregul popor: În oraşul lui David vi s-a născut astăzi un Mântuitor; el este Hristos Domnul. Acesta să vă fie semnul: veţi afla un copilaş înfăşat şi culcat într-o iesle. Şi, deodată, i se alătură îngerului o mulţime de oaste cerească, ce-l lăuda pe Dumnezeu şi zicea: Mărire să-i fie lui Dumnezeu în înaltul cerului, iar pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă! Cum plecară îngerii de la ei spre cer, păstorii îşi ziseră între ei: Hai să mergem până la Betleem şi să vedem faptul întâmplat, pe care ni l-a adus la cunoştinţă Domnul. Şi se duseră în grabă şi găsiră pe Maria, Iosif şi copilaşul culcat în iesle. După ce-l văzură, aduseră la cunoştinţă cuvântul ce le-a fost spus despre acest copil. Şi toţi cei ce ascultau se mirau de ceea ce le spuneau păstorii. Maria însă păstra toate aceste lucruri, cumpănindu-le în inima ei. Apoi, păstorii se întoarseră, preamărind şi lăudându-L pe Dumnezeu pentru toate câte le-au auzit şi văzut, după cum le-a fost spus” (Luca 2, 8-20). Păstorii nu sunt niciodată ai locului. Ei vin şi pleacă, se întâlnesc cu alţi păstori, vorbesc de cele văzute şi ştiute, cutreierând astfel lumea. Din acele timpuri se păstrează în folclorul nostru o colindă ce nu se va uita niciodată câte vor fi să fie veacurile: Trei păstori se întâlniră, care exprimă întocmai cele de mai sus, ca şi cuvântul în sine: colindă, a colinda sunt cuvinte autohtone româneşti, colindare înseamnă cutreierare, a duce, a purta de colo până colo ca „vântul care-şi duce colinda… în toate părţile” (Delavrancea, Trubadurul, Bucureşti 1887). Pentru frumuseţea şi simplitatea ei, pentru atmosfera pe care reuşeşte să o creeze, asemănătoare acelor timpuri dintâi, redăm colinda care prinde răspunsul şi fapta păstorilor după primirea acelei „veste bună” adusă lor de îngeri: „Trei păstori se întâlniră/ Trei păstori se întâlniră/ Raza soarelui, floarea soarelui/ Şi aşa se sfătuiră:// Haideţi fraţilor să mergem/ Haideţi fraţilor să mergem/ Raza soarelui, floarea soarelui/ Floricele să culegem.// Şi să facem o cunună/ Şi să facem o cunună/ Raza soarelui, floarea soarelui/ S-o-mpletim cu voie bună.// Şi s-o ducem lui CHRISTOS/ Şi s-o ducem lui CHRISTOS/ Raza soarelui, floarea soarelui/ Să ne fie de folos”. După cum se vede, colinda marchează exact vremea aceea a Naşterii Lui Isus. Îţi vine să crezi – atât de proaspete, de dulci şi de convingătoare sunt cuvintele colindei – că tocmai ce i-a scăpat Sfântului Apostol Luca descoperim în precizarea ce aduc într-o rostire cu blând fir evanghelic şi pios gând de închinare: acei „nişte păstori” erau la număr trei, şi după ce, aflând acea „veste bună” pe care le-a adus-o „la cunoştinţă Domnul”, se sfătuiră şi se hotărîră: „hai să mergem până la Betleem”, s-au dus mai întâi să culeagă floricele ca să-I facă o cunună I-o ducă lui Christos Domnul şi să I-o dea, ca slavă şi închinăciune, atunci când Îl vor „afla” pe „Mântuitor”. Nici un Dar nu era mai potrivit din partea unor păstori decât o cunună de floricele, gingăşie apropiată de Dumnezeu! Rămâi uimit de atâta asemănare cu faptele descrise de Sfântul Evanghelist Luca, încât te întrebi: scrie Evanghelistul sau vorbesc întocmai acei trei „păstori” ce „se aflau” în acea noapte „Prin acel ţinut”. Scrie Sfântul Luca sau sunt chiar acei Trei păstori care au venit în Dacia – Ţara Sfântă – şi au dat alor mărturie vie asupra celor ce au făcut înainte de a merge să vadă „faptul întâmplat pe care” li „l-a adus la cunoştinţă Domnul” în acel loc îndepărtat de Dacia din Galileea din oraşul Nazaret. Vechimea colindei în ţara strămoşilor noştri, a românilor, are, cu voia Domnului, vârsta primului an din viaţa pe pământ a lui Hristos. Şi tot cu voia Domnului zicem că acesta este, a fost şi va fi un fapt real, chiar dacă nu înşişi acei „păstori” au fost venit, în peregrinările lor, în Dacia, ci alţii de sub acelaşi cer.

Întru dovedirea răspândirii în lume prin păstori a acestei veşti, amintim „o incantaţie” notată în Franţa de un Gal, Marcellus, zis Empiricus, autor al unui Codex farmaceutic intitulat De medicamentis; această activitate farmaceutică îl face pe profesorul doctor din Kiel, Fridholf Kudlien, să se alăture celor care nu pot afirma dacă acest Marcellus a fost, într-adevăr, medic sau numai un funcţionar care a deţinut un post înalt într-o organizaţie medicală din Bordeaux (v. Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 993/994), o incantaţie pe care fostul profesor de dialectologie şi folclor de la Universitatea din Bucureşti, I.-A. Candrea (1872-1950), a apropiat-o de un cântec cules de el (împreună cu Ovid Densuşianu şi Theodor Speranţia), care sună astfel: „Ciobănaşii te aflară/ Fără mâini te prinseră/ Fără foc te fripseră/ Fără gură te mâncară”; reproducem, în alăturare, după Petre Ş. Năsturel, cântecul notat de Empiricus, care, trebue să recunoaştem, are toată asemănarea cu cel românesc: „Pastores te invenerunt/ Sine manibus colligerunt/ Sine foco coxerunt/ Sine dentibus comederunt”, unul părând traducerea reuşită, aproape fidelă, a celuilalt (Petre Ş. Năsturel, op. cit., loc. cit., p. 237). Observăm, pentru a putea localiza originea şi întâietatea acestei incantaţii, în sine o formulă magică în versuri sigilate, pentru a se obţine un efect magic supranatural cât mai mare (ea se va fi incantat la masa „ciobănaşilor” în timpul ce frigeau iepuraşul „aflat” şi „prins” de ei, pentru ca astfel – prin acest magism – să li se înmulţească prilejurile „aflării” şi „prinderii” de iepuri, spre a li se asigura masa în timpul de ducere şi stare cu oile la păscut / pentru că despre iepure pare a fi vorba în incantaţie/, fapt care vorbeşte şi despre marea ei vechime, aproape primitivă) că magia a fost, iniţial, o particularitate a strămoşilor noştri Thraco-Geto-Dacii, introducerea ei în lumea veche datorându-se lor (asupra acestei chestiuni vom reveni, ea avându-şi în contextul temei o importanţă aparte), prin aceasta, incantaţia notată în Franţa se arată, ca vechime, a fi ulterioară celei aflate în România.

Comentând această „incantaţie”, în ideea probării originii latine a creştinismului în Dacia, d-l Petre Ş. Năsturel pretinde că „termenii textului român sunt toţi de origine latină (afară de vocabularul peceneg sau cuman, ciobănaşi48) «pastoreaux»; cf. pastores în textul conservat de medicul din Bordeaux)…” (ibid., p. 238). P. Ş. Năsturel se înşeală, ca şi C.C. Giurescu (în Împrumuturi cumane în limba română: «odaie» şi «cioban», Studii şi cercetări de lingvistică, XII, 1961, p. 205-214) la care face trimitere prin nota 48). Cioban este cuvânt autohton, daco-românesc, ca şi păstor; noi am arătat, în altă parte, că păstor, pastor, pasteur, pastare, pasto, pasturare, pastura şi derivatele lor, deci şi „pastoreaux” considerat de noi a fi un galicism, dar nu derivat de la „pastores”, ci avut din limba lor, la origine o limbă thraco-dacă (v. Semnificaţia primordială a cuvântului „dava”, studiu publicat în al cincilea anotimp, anul III, numerele 7 (30) şi 8 (31) 1999, p. 13 din 8 (31); pentru originea Galilor, Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, cap. De la cărare mai departe în căutarea originii galilor; pentru cioban cuvânt autohton, v. Nicolae Densuşianu, op. cit., n. 1, p. 571, şi Mioara Căluşiţă-Alecu, LIMBA ROMÂNILOR, Bucureşti, 1994, p. 60, unde cioban este înregistrat cuvânt autohton, sau Caşin Popescu, Codex Thracius; nu e cazul a ne ocupa aici şi de originea celorlalte cuvinte din incantaţie, important fiind pentru noi termenul ciobănaşi, sinonimul lui pastores; pentru afirmaţia „medic din Bodeaux”, v. supra nota noastră în legătură cu Marcellus Empiricus).

Naşterea Lui Isus, ca şi Învăţătura Lui Isus, au fost cunoscute în Dacia, ca şi în Palestina şi în Iudeea, ca şi la Babilon şi în Chaldeea, ca şi în Syria şi în Asia Mică, în Egipt şi în Grecia toată şi insulară egeeană încă din vremea în care S-a născut şi a trăit Isus.

Ştim, de exemplu, că legăturile parţilor cu Ierusalimul erau frecvente şi curente, destul să cităm cazul regelui parţilor Pacorus/Pacoros, fiul regelui Orodes – el primeşte ca soţie o soră a regelui Armeniei, Artavasdes, e prieten cu regele Mesopotamiei Orondopates, trimite lui Antigonos, fiul regelui Makkabeilor, Aristobul II, duşmanul pe faţă al fariseilor, care de luptă şi călăreţi la Ierusalim, ca să-şi recapete tronul tatălui său (fapt ce s-a îndeplinit, Antigonos deţinând coroana regală între anii 40 şi 37 a. Chr., când s-a sfârşit domnia makkabeilor) -, iată deci câte legături şi cât de imediate între Parthia, Armenia, Mesopotamia şi Ierusalim: drumurile erau ştiute, distanţele nu constituiau o piedică, ele se parcurgeau în goana cailor, la nevoie alergând câte 10-12 ore zilnic. Un exemplu găsim chiar la această familie a lui Pacorus. După cum reflectă documentele istorice, familia lui Pacoros era de origine thraco-dacă de la Istru şi, pare-se, înrudită cu Decebal. Când Traian a pornit război împotriva dacilor, Decebal cere ajutor lui Pacoros (cca. 77-115 p. Chr.), fiul şi urmaşul lui Vologases I (51-80 p. Chr.) cu care împarte domnia spre sfârşitul vieţii tatălui său (între cca 77 şi 80); amintind acest episod, Alexandru Pele notează: „…în condiţiile în care neamul Dacilor era răspândit până în Persia, nu trebuie să mai mire faptul că regele erou al Daciei carpatice, Decebal, a cerut prin Callidromus, regelui Pacorus al Parthiei, un ajutor militar împotriva imperiului roman. Fiind vorba de acelaşi popor, distanţa de peste 3000 km care îi separa pe cei doi regi nu trăgea prea greu în cumpăna dreptăţii” (op. cit., loc. cit., p. 11; un Vologaeses sau Vologaises/ la Manfred Oppermann, în op. cit., p. 172, passim, Volaigeses/ preot al lui Dionysos, conduce o răscoală a bessilor împotriva romanilor/ în anul 15 a. Chr./ atât de puternică încât trupele romane au trebuit să evacueze în grabă Chersonesul Thracic pe care tocmai îl ocupaseră; în acel timp, rege al bessilor era Rhoimetalces I, un nepot al lui Rascuporos/ compară cu Pacoros/). Mai spunem că un alt Pacoros, fiul regelui Parthiei, Vanones II, frate cu Turidates şi Vologases I, a fost făcut de acesta rege al Mezilor din provincia de Nord-Vest a Meziei numită Atropetene (azi Azerbaidjan) de la Atropates, care, după bătălia de la Gaugamela, s-a alăturat lui Alexandru cel Mare, primind de la acesta (în anul 328 a. Chr.) conducerea acestei provincii, ca satrap, această provincie devenind astfel o satrapie a fostului imperiu pers; Vanones II era unchiul lui Pacoros II, căruia Decebal i-a cerut ajutor; predecesorul său, Vanones I, a fost „Marele Rege al Parţilor” între anii 7/8 şi 12 d. Chr. şi a trăit în Roma de prin anii 11/10 a. Chr. (Tacitus, Annales, II, 1, 2), a fost îndepărtat de la domnie de Artabanes III, regele Parthiei, şi ţinut prizonier întâi în Antiochia, din anul 18, transferat de Germanicus în Pompeiopolis în Cilicia, de unde, încercând să fugă, a fost prins şi omorît (Tacitus, II, 68, 1 şi urm.). Vanones II, fratele regelui Artabanes III, a stăpânit în Media Atropatene din anul 19 p. Chr. până în anul 51 când a fost făcut rege şi când, după câteva luni, a murit. În timpul lui Caesar – care plănuia un război împotriva Dacilor – şi al lui Augustus, relaţiile de comerţ şi de călătorie (pe care le-am putea numi familiare) dintre Dobrogea, Scythia Minor sau simplu Scythia cu Parthia, cu Cappadocia, cu Pergamul, cu Syria şi cu Egiptul căpătaseră o formă frecventă – cităm, confirmator în această privinţă, studiul istoricului şi arheologului român I. Barnea, Relaţiile provinciei Scythia Minor cu Asia Mică, Syria şi Egiptul, publicat în Pontica, 5, Constanţa, pp. 251-265. Am mai putea cita în acest sens şi textul epigrafic găsit la Tomis, în care se atestă prezenţa aici a unor sacerdoţi egipteni (Inscr. graec. ad res Roman. pertin., I, 604, citat după Jacques Zeiller, op. cit., p. 20), prezenţă care nu se explică „prin instalarea pe acest teritoriu a unui grup de armatori alexandrini”, cum cred Mommsen şi Jacques Zeiller care îl acreditează, ci apropierilor dintre sacerdoţii geto-daci şi cei egipteni (notăm, în treacăt, că această inscripţie nu s-a bucurat la istoricii şi arheologii români de nici o atenţie specială în sensul indicat de noi; în Noricum, ţinut la Sud de Dunăre între Raetia şi Pannonia (Tacitus, An. II, 63) aparţinând thracilor-illyri, printre alţi zei locali erau adoraţi Apollon Grannus – Granicos, fluviu în Phrygia Mică, izvorăşte din ţinutul muntos al Troas-ului şi se varsă în Marea Neagră (Plinius, op. cit., V. 124) şi Granis, fluviu în Susiana (Plinius, op. cit., VI, 99) -, Noreia, zeiţa oraşului cu acelaşi nume, capitală a Noricum-ului, asimilată cu zeiţa Isis, egipteană (M. Toutain, Cultes paiens dans l’empire romain, Ier Partie: Les provinces latines, Tome II), Zalmoxis invictus, pe care Jacques Zeiller îl apropie de Mithra, care avea şi el epitetul invictus şi Hercules, eroul de origine thracă, adorat ca o divinitate a soarelui (Cf. L. Poinssot, Inscriptions de Bulgarie Mémoires de la Société des Antiquaires de France, sixičme série, t. X, 1899, p. 339 seq., citat de noi după Jacques Zeiller, op. cit., n. 3, p. 22). Toate aceste nume şi evenimente au fost amintite pentru a se vedea că şi în anii „coborîrii din cer a lui Isus pe pământ” au existat, ca şi în vremea de dinainte, între Iudeea şi ţara Dacilor, continue şi frecvente legături istorice, fie politice, fie comerciale, fie pur şi simplu de rudenie, altfel zis, de spiritualitate. Nicolae Densuşianu face apropierea între „faimosul miel al religiunii creştine” şi “mielul Pascilor în religiunea Jidovilor” (op. cit., n. 2, p. 550) şi aminteşte de o aşezare străveche din Ţara Românească, numită „Jidovi”. Şi iarăşi, toate acestea, pentru a se înţelege mai bine teza noastră asupra originii Creştinismului la Români.

Dar nu numai prin păstori a putut veni în Dacia vestea Naşterii Lui Isus, ci şi prin Regii Magi, cei „Trei Crai de la Răsărit”: Gaspar, Melchior şi Baltazar „cari veniră din Orient să se închine Mântuitorului după Naşterea Lui”; la Români, aceştia „figurează printre personagiile vicleimului”, „dramă religioasă ce se joacă de flăcăi, de la Crăciun până în ajunul Sfântului Vasile şi reprezentând naşterea Mântuitorului; datina e pe cale să dispară; actorii (înfăţişând pe Irod, cei trei Magi, unul sau doi îngeri, un cioban, ostaşi etc.) îmbrăcaţi în costume caracteristice, colindau satul purtând adesea cu ei şi o ladă cu diferite păpuşi” (I.-Aurel Candrea, Dicţionarul…, s.v.).

Aceste personagii – „cei trei Crai de la Răsărit” (Les Rois Meges, Die Drei Könige/ Heilige Drei Könige etc.) venite ghidate de o stea să se închine Lui Isus din Bethleem, cărora „o tradiţie posterioară”, consemnată în secolul IX „le-a dat numele de Gaspar, Melchior şi Balthazar” – după unii acestea ar fi fost chiar numele lor reale – au fost caracterizaţi până în Evul Mediu că au fost Magi persani, apoi s’a zis, dată fiind asemănarea numelui unuia dintre „cei trei Magi” cu numele babilonian al Profetului Daniel, Baltassar, că ar fi venit din Babilon, oraşul capitală a Chaldeei, ţinut aflat în partea de sud a Mesopotamiei.

Sfântul Apostol Evanghelist Matei spune: „După ce s-a născut Isus în Bethleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte Magi din Răsărit la Ierusalim, şi au întrebat: «Unde este împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui»” (Matei 2, 1-2).

Încercând a vedea de unde, din Răsărit, au venit acei Magi, am cercetat diferite căi.

Primii magicieni cunoscuţi ca atare au fost preoţii Thraci, Abaris (preot al lui Apollon) – „un hyperboreu scyth” (deci Thraco-Dac) – şi Aristeas, Thrac din insula Proconnessos, aflată în partea de Vest a Mării Propontis (Marea de Marmara), între Thracia şi Asia Mică thracică. În Grecia antică, magia a fost introdusă de o castă de preoţi medici, thraci asclepiazi – Asclepios, zeul Medicinei era fiul lui Apolon Hyperboreanul, acesta, adorat şi ca zeu al Manticei -, iar în Vestul Iranului, la Babilon, în Chaldea (Chaldeenii sunt la origine Thraci) şi în Egipt de grupurile de Thraci stabilite încă din neolitic în Asia Mică – Milesienii au avut chiar o zeiţă a magiei: dænamiw, considerată o ipostază a Hecatei.

Că Dacii şi respectiv Thracii s-au aflat lângă Perşi, se ştie (Vasile Pârvan, Alexandru Pele).

Că Babilonul era, în mare parte, un oraş clerical unde locuiau o seamă de preoţi cu cunoştinţe deosebite în magie, în astrologie şi astronomie, şi că aceştia proveneau din ţara de la Carpaţi şi de la Istru, se ştie (Alexandru Pele, Caşin Popescu). Nimic nu ne împiedică, deci, să-l socotim şi noi pe Magul Baltazar, plecat din Babilon/ Chaldea, după „stea” la Bethleem.

Că Phonix, eponimul Fenicienilor şi Cartaginezilor, Poeni, Hyginius, Fabulae, 178, era de neam Thrac, se ştie (Caşin Popescu): el era fiul lui Agenor cu Telephassa, o Thracă, ea moare în Thracia (Apollodoros, Fabulae, III, 2 şi urm. şi III, 21), unde îşi căuta fiica răpită de Zeus, Europa (v. Homer, Iliada, XIV, 321). Pe acest drum zăbovim puţin.

Pe zeul oraşului fenician Tyros îl chema Melquart: *mlk-qrt = „regele oraşului”. Cultul lui era răspândit în Arados şi Kition (în insula Cypru), în Thasos (insulă a thracilor Thasieni; după Herodot, II, 44 şi VI, 47 şi Pausanias V, 25, 12, Fenicienii ar fi exploatat, împreună cu Thasienii, aurul şi argintul aflat în insulă etc. – unii istorici moderni au considerat aceste ştiri nesigure, însă fără motiv), în Sicilia, în Heracleia Minoa (cf. Will Richter, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 1184), în Sardinia la Calaris (Cagliari), în Hispania (numele vechi al Peninsulei Iberice) la San Sebastián şi la Gades/ Gadeira (în feniciană Gâdęr, azi Cadix sau Cadiz; la Gades se crede că s-ar fi aflat mormântul lui Melkart) şi în Etruria (fapt atestat de o inscripţie descoperită în Cartagina, unde figurează numele lui Melkart) şi, de asemenea, în Africa de Nord, la Cartagina, unde Melkart era o zeitate principală asimilată cu Hercules (în tratatul încheiat între Hanibal şi Philipp al Macedoniei, în anul 216 a. Chr., Melqart este numit Hercules, o divinitate a cărei origine thracă este azi majoritar recunoscută, de pildă, Jacques Zeiller care observă: „…en Dacie et en Mésie on voit un Héraclčs thrace se muer en divinité solaire”, adică: „…în Dacia şi în Moesia se vede un Hercules thrac transformându-se în divinitate solară”, op. cit., p. 22). Alex. Severus a dus cultul lui Melquart de la Leptis Magna la Roma. Pe altarele lui ardea flacăra veşnică (flacăra thracă, întreţinută de Vestale). El era şi zeul călătoriilor pe mare, cu altare pe promontorii, pe care ardea flacăra veşnică – adevărate faruri.

Inscripţii cu acest nume s-au găsit în scrierea cuneiformă din Syria, unde Melkart/Melquart (M¡lkatrow) era adorat ca zeu al vegetaţiei şi mai târziu – puţin probabil sub influenţa Phenicienilor, cum se crede – ca zeu local (asociat cu Baal). Herodot, care a călătorit la Tyros, ne asigură că a văzut acolo templul lui Melquart şi că existau acolo preoţi care slujeau cultului lui Heracles (se deţine de la Herodot şi o descriere a templului în starea în care l-a văzut el). Melkart/Hercules fiind zeul oraşului Tyros, pune problema vechimii acestui oraş. După noi, Hercules fiind menţionat în Legenda Argonauţilor, înseamnă că oraşul are cel puţin vechimea cunoaşterii, pe locurile feniciene, a acestei legende. F.C. Movers aşază fundarea oraşului Tyros în anul 1209 a. Chr., iar ridicarea templului, în anul 990 a. Chr. (FC Movers, Die Phönizier, Emil Vollmer Verlag – anul tipăririi nu este indicat – p. 110), an ce corespunde întrutotul presupunerii noastre. Arrianos crede că „templul lui Hercules din Tyros” este cel mai vechi atest al adorării acestui zeu (Anabasis, II, 16).

Melkart ar veni din Syria, unde există dovezi despre existenţa unui altar dedicat acestei divinităţi, care era adorată şi în Egipt, însă nu din timpuri mai vechi (Richard Pietschmann, op. cit., p. 108). În imediata vecinătate a templului din Hierapolis, în Syria, era un lac sfânt, din al cărui mijloc ieşea un altar de piatră ce se vedea ca şi plutind pe apă. La Palmyra, celebra oază populată din deşertul Syriei, era un altar dedicat zeiţei Melkart/ Mel(o)kbel (cf. J.-G. Février, La Religion des Palmyréniennes, 1931). Palmyra se afla la 165 km spre Răsărit de Emesa (azi Homs), oraş în Syria la malul râului Orontes, în care trăiesc 20.000 de creştini şi 80.000 de musulmani (prof. dr. Carsten Colpe, în Der Kleine Pauly, Bd. 2, col. 258). Melk, Milk, Mlk înseamnă în feniciană „regi”, care au dat Michalton; alte nume de personalităţi derivate din Melkart: Melkjaton, Milchathon/ Melchaton = „Malk a dat”.

Cercetătorul român George-Liviu Teleoacă apropie „Melk de rădăcina Herc” din Hercules şi consideră că „rădăcina teonimică Melk este foarte veche, provenind cel puţin din neolitic” după cum „o dovedeşte un megalit piramidal din Nordul Peloponezului, care a fost adorat cu numele de Zeus Meilichios (George-Liviu Teleoacă, Lupul Dacic sau Heraldica Strămoşului Vârcolac-Întemeitorul, publicat în Lumină Lină, an VII/nr. 1 Ianuarie – Martie 2002, New York, pp. 99-107). Dar în Peloponnes, încă din neolitic, pătrunseseră Thracii din marea arie carpato-istro-pontică (Nicolae Densuşianu, Caşin Popescu). Observăm că pe una din iubitele lui Heracles a chemat-o Melite (adj. meliteios: a se observa rădăcina *mel), o naiadă, fiica fluviului Aigaios şi mama lui Hyllos; promontoriul cel mai din Nord, al Peloponnesului, era socotit muntele ei, aceasta ar fi explicaţia supranumelui lui Zeus dat lui în acele locuri. Iar pe o altă iubită a lui Heracles, din Attica, a chemat-o tot Melite: aceste preferinţe mitologice amintesc acolo, şi altunde, străvechi prezenţe ale thracilor: Melas sinus, golf în Thracia (Plinius, Nat. hist., IV, 43), Melas sau Meles, fluviu în Ionia, pe malul căruia se spune că s-ar fi născut Homer, şi tot Melas, un râu în Sicilia, în Thessalia, în Beoţia, în Thracia (Ovidius, Metamorphoses, II, 274), Melos – lat. Melius (Cicero, De natura deorum, I, 2) – insulă în Marea Egee, Melicus, un om din Media, cunoscut de Plinius (op. cit., X, 48), Melinophagoi (= mâncătorii de mei) un trib de Thraci de pe coasta vestică a Pontului Euxin, la Salmydessos, aparţinător marelui grup de Thraci Thini/Yunoi (Xenophon, Anabasis, VII, 2, 12) de unde au emigrat pe coasta vestică a Asisie Mici, numind ţara în care s-au aşezat – a doua lor ţară – Bithynia, Melisseus rege în Creta etc., etc.

Cele de până aici ne îndreaptă către posibilitatea ca Magul Melchior să fi plecat, după stea, la Bethleem, din Syria.

Pentru Magul cu numele Kaspar/Gaspar dispunem de trei orientări:

1: Oraşul Kaspapyros din Gaudhāra (India);

2: Oraşul Kaspatyros (azi, Cabul), în India, menţionat de Herodot (III, 102 şi IV, 44)

şi

3: Kaspeiria, ţinut ce se întinde pe văile cursului superior ale râurilor: Bidaspes (azi, Jhelam), Sandabal (azi, Chenab) şi Adris (azi, Ravi), adică actualul Kaschmir (în India).

Ca antroponim, ne este cunoscut un anume Gaspar – pe numele lui întreg, Gaspar Graţiani -, de origine croată, guvernator al turcilor în insulele Naxos şi Paros, propus de Turci pentru a ocupa scaunul domnesc în Moldova, unde aveau nevoie de un om de încredere, pentru certurile lor cu Polonii; bine primit de boierii moldoveni, Gaspar trădează pe Turci în favoarea creştinilor, însă, fără noroc (Gaspar moare ucis de cei doi boieri moldoveni care îl însoţeau – Şeptilici şi Goia – în anul 1629; aceste evenimente au inspirat lui Ion Slavici tragedia Gaspar Graţiani, publicată în 1888).

Cele trei orientări venind, toate, din India, am putea reţine, ca simplă probabilitate, ca Magul Kaspar să fi urmărit neobişnuita stea care avea să-l ducă la Bethleem, din India.

Aşadar, cei Trei Magi de la Răsărit au venit la Bethleem, unul din Babilon, altul din Syria, al treilea din India. O simplă posibilitate, nu însă fără miezuri istorice care o impun.

Dar de oriunde vor fi fost acei Trei Magi şi oricare vor fi fost locurile Răsăritului din care ei au plecat călăuziţi de Steaua Naşterii Lui Isus, şi chiar dacă printre ei nu se va fi aflat şi unul de origine din ţara iniţiatoare a Magiei, Thraco-Dacia – întru o asemenea posibilitate formaţiunea lor spirituală ar fi chezăşie -, puţin probabil ca aceia să nu fi ţinut legături spirituale cu cei din ţara de iniţiere a artei lor.

Şi oricare ar fi fost drumul lor de ocol, de la Ieslea Sfântă din Bethleem, spre Răsăritul locurilor unde îşi vor fi avut înstărirea, ei se vor fi oprit, pentru popasuri şi înnoptări, la locuri ştiute, deci tot între ai lor, şi nu se poate ca, fie în acele locuri de poposire, fie ajunşi în ţara lor, ei să nu fi vestit Naşterea Mântuitorului, Cel din veac anunţat de profeţi.

Şi iarăşi zicem, nu se poate, nu este logic şi nici în spiritul acelei vremi, ca această Veste care a ridicat Duhul Lumii şi pe Magi din chibzuirile lor, să nu fi fost împărtăşită de ei mulţimilor acelor locuri, şi Vestea Naşterii Lui Isus să nu fi fost aflată şi în Ţara Dacilor, această “parte septentrională a diocezei Thraciei care nu a fost niciodată separată de Orient”, cum, cu toată dreptatea, spune Jacques Zeiller, vorbele lui fiind: „portion septentrionale du diocčse de Thrace, qui ne fut jamais séparé de l’Orient” (op. cit., p. 7). Este vorba de „provinciile danubiene” – precizarea este a aceluiaşi Jacques Zeiller – „care, în acea epocă, ţineau un loc atât de glorios în istoria lumii romane, pentru că ele îi furnizau împăraţii care o consolidau momentan, participând tot atât de puternic la mişcarea religioasă concomitentă: domeniu de elecţiune a prozelitismului asiatic, principii care proveneau de acolo părând a instala, o dată cu suirea lor pe tron, o religie reînnoită” (op. cit., p. 23-24: „Les provinces danubiennes, qui ŕ cette époque tiennent une place si glorieuse dans l’histoire du monde romain, parsqu’elles lui fournissent les empereurs que le raffermissent momentanément, participent aussi puissament au mouvement religieux concomitent: domain d’élection du prosélytisme asiatique, les princes qui en proviennent semblent instaler avec eux sur le trône une religion renouvelée”).

Am ales acest text căruia îi putem subscrie – întrucât „lumea romană” nu cuprindea întreaga lume şi nici întregul timp de până atunci – cu următoarele precizări: Provinciile danubiene, ca aparţinând marii lumi a thraco-dacilor, au ţinut dintotdeauna un loc glorios în istoria lumii, pentru că ele i-au furnizat, dintru începuturi, o civilizaţie şi o spiritualitate de înalte valori materiale şi morale, nu numai în epoca şi lumea avută în vedere de Jacques Zeiller. Reţinem, totuşi, ca un merit al acestuia, respectiva remarcă.

Vestea provenită în Dacia, prin Daci, de la Magi şi prin păstori, avea să fie păstrată, acolo, în taină, prin sacerdoţi, în aşteptare şi în veghere. Venise pentru ei, în aşteptare, timpul instalării unei lumi mai bune, mai întregitoare întru credinţă şi fel de viaţă, primenită/ renăscută prin Zalmoxis Mântuitorul!

Dacia nu era o piaţă pentru te-miri-ce vântură lume printre care şi nescare creştini, cum crede şi vrea să ne convingă d-l Petre Ş. Năsturel şi toţi cei de o seamă în gândire cu d-sa. Dacii, din ţara lor de la Carpaţi şi de la Dunăre, L-au aşteptat pe Mântuitor de cum au aflat Vestea primită de ei, prin ai lor şi de la ai lor, şi au îmbrăţişat Învăţătura Lui Isus, prin ei, de la ei, după Cuvântul adus în faţa lor de Sfântul Apostol Andrei. Există şi azi, în comuna Ioan Corvin din judeţul Constanţa, din Dobrogea, o peşteră care, după cum spun tradiţiile, a fost folosită de adăpost de Sfântul Apostol Andrei după propovăduirea Cuvântului Domnului localnicilor, şi unde aduna discipolii noi formaţi „să răspândească Vestea cea nouă”. Această peşteră este „situată la aproximativ 30 km de Dervent”, pe atunci o „mare cetate de la Dunăre”, azi dispărută (Dumitru Manolache, DERVENT – O poartă a creştinismului românesc, Editura Macarie, Târgovişte, 1995, p. 8; cu numele Dervent este şi un lac, zis şi Enichioi, în judeţul Ismail, ce comunică cu Dunărea printr-o gârlă).

Dacii care au cunoscut Vestea Naşterii Lui Isus şi au crezut în ea cu tăria încredinţării Magilor, aşteptau pe Mântuitor şi Cuvântul Lui din chiar acel moment al vestirii.

Aşa se înfăţişa deschiderea spirituală printre sacerdoţii şi unii dintre locuitorii autohtoni din Dacia în momentul acelor „trei zile” petrecute de Isus în Templul din Ierusalem. Am putea afirma chiar, fără teama de a greşi, că unele suflete s-au preautoconvertit, din necesităţi spirituale şi constrângeri de viaţă, la noua credinţă ce avea să vină de la Mântuitorul lumii: căci venise „Împlinirea vremurilor” (Efeseni 1, 10; Galateni 4, 4).

Şi dacă în acel moment, unii dintre cei prezenţi în templu, „oameni de alte credinţe, prinseseră a se alipi de Greci întru credinţa lor pravoslavnicească – şi Romani se alipiră de Greci, la credinţa cea mântuitoare”, cum stă scris în legendă (supra), aceasta înseamnă că nu greşim cu nimic în privinţa preautoconvertirii unor suflete păgâne la credinţa întru Mântuitorul, a cărui Naştere fusese anunţată în chip miraculos.

O explicaţie: cuvântul Romani, care înlocuieşte cuvântul „Turci” din legendă, a fost pus de noi nu numai pentru că întreg textul legendei o cere, ci pentru a indica – justificativ – o sursă probabilă a acestei confuzii, urmele ei se citesc din textul următor, pe care, deşi cam lung, am considerat oportun a-l reda în totalitatea lui, această confuzie repetându-se în cuprinsul legendei, unde, în loc de „Turci”, trebue înţeleşi Romani şi în loc de împăratul „Turc”, trebue înţeles împăratul roman, adică Irod:

„Über eine merkwürdige Spur, welche Trajan und sein feldzug in Babylonien hinterlassen hatte, berichtet Johannes von Ephessus (deutsch von Schönfelder, München 1862, S. 251-252) unter den Ereignissen des Jahres 572. Kaiser Justin II. schickte in diesem Jahr den Zemarchos als gesandten an einem Türkenkönig. Zemarchos fand dort persische Gesandte vor, die dem Türkenkönig gesagt hatten: Der römische Kaiser ist unser Knecht und zahlt uns tribut wie ein Knecht. zemarchos erklärt das für eine Lüge und berichtet dem Türken, daß die römische Kaiser oft die Perser besiegt hätten, so daß Trajan, vor dem sie sich bis auf den heutigen Tag dermaßen fürchteten, daß keiner vor der in ihrem Lande (in seleucia-Ktesiphon?) errichteten Statue vorbeizureiten wagte. Vom Türkenkönig zur Rede gestellt, müssen die persischen Gesandten dies zugeben. Der König wird zornig und entläßt sie in Ungnade. Nachdem die persischen Gesandten dann zu ihrem Herrn Chusran Anôsarwân zurückgekehrt und ihm Bericht erstattet hatten, ließ dieser in seinem Zorn die Statue Trajans niederreißen.

In den Fragmenten von Menanders de Legationibus ist zwar von einer erregten Auseinandersetzung zwischen dem Türkenkönig Dizabulus, Zemarchos und dem persischen Gesandten die Rede, nicht aber von dem Inhalt derselben. Letzteren mag Johannes von Ephesus in Konstantinopol durch mündliche Information erfahren haben” (E. Sachau, op. cit., n. 1, pp. 13-14: „Asupra unei remarcabile urme pe care Traian şi campania sa în Babylonia au lăsat-o în urma lor, referă Johannes din Ephesus/ în nemţeşte de Schönfelder, München 1862, S. 251-254/ sub evenimentele anului 572. Împăratul Justin al II-lea a trimis în acest an, ca ambasador, pe Zemarchos la un rege Turc. Zemarchos găsi acolo ambasadori perşi care, înaintea lui, spuseseră Regelui Turc: Împăratul roman este supusul nostru şi ne plăteşte tribut ca un supus. Zemarchos declară că aceasta e o minciună şi raportează turcului că împăraţii romani au biruit adesea pe Perşi, aşa Traian, faţă de care, până în zilele noastre, atât se tem, încât nici unul dintre ei, în ţara lor /în Seleucia-Ktesiphon?/ nu îndrăzneşte să meargă călare prin faţa statuii lui. Obligaţi de Regele Turc să dea un răspuns, ambasadorii perşi au trebuit să recunoască. Regele a devenit mânios şi i-a concediat în dizgraţie. După ce ambasadorii Perşi s-au întors la Regele lor Chusran Anôsarwân şi i-au prezentat darea de seamă, acesta, în mânia lui, a poruncit să se dărâme statuia lui Traian. În fragmentele lui Menandru despre ambasade este, întradevăr, vorba despre o discuţie aprinsă între Regele Turc Dizabulus, Zemarchos şi ambasadorul perşilor, însă nu cu acelaşi conţinut. Se prea poate ca Johannes să fi aflat această informaţie, în Constantinopol, prin viu grai”).

Deşi anacronice, astfel de istorioare se vor fi putut strecura şi sub pana conservatorului legendei, mai ales dacă ţinem seama că venirea celor doi episcopi, unul „Moldovean”, celălalt „Galiţian”, s-a putut face – sau chiar s-a făcut – prin locurile ce ţineau de Adiabene, din Parthia, unde se ştie că Traian a purtat grele războaie, şi că despre o prezenţă agresivă a turcilor în acele părţi răsăritene, asiatice, nu numai în timpul lui Traian, ci şi pe la sfârşitul secolului I a. Chr. începutul secolului I p. Chr., ar fi putut fi vorba, căci, după cum ne informează istoria, legăturile turcilor cu Perşii datează din momentul în care Turcii îşi fac apariţia în istorie, adică din secolul VI a. Chr. Iar despre faptul că în Parthia existau legiuni de Romani în acele vremi, ne informează tot istoria; se ştie că Roma, ajungând până în acele părţi (în anul 1 a. Chr., C. Caesar, urmaşul prezumtiv al lui Augustus, a fost trimis împotriva parţilor şi în anul 1 p. Chr. a obţinut un succes trecător în Armenia), Nero, după ce ajunsese la o înţelegere cu Parţii, plănuia cucerirea Caucazului; pe de altă parte, este cunoscut că demnitarii „Sublimei Porţi” se „proclamau prieteni fideli ai împăraţilor romani şi erau înfăţişaţi pe monedele lor cu însemnele militare conferite de Imperiu” (Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră, I, p. 191). Iată, deci, justificate – într-un fel – confuziile la care ne-am referit, strecurate naiv în legenda ucrainiană. Cât despre Romani, că urmăreau şi acolo pe creştini, acesta este un adevăr istoric indubitabil: Irod, zis „cel Mare”, era roman, şi urmărea în tot imperiul roman – a cărui întindere în Asia se cunoaşte -, nu numai pe acei Magi ce i-au tulburat liniştea şi siguranţa domniei, ci şi pe cei bănuiţi a crede în „Noul Împărat”. Este fără îndoială că Irod fusese informat că în Parţia, potrivit unui obicei mai vechi, avea loc o anume sărbătoare a Magilor, unde, probabil, în speranţa de a-i găsi şi pe cei trei fugari neascultători vorbei lui, nu se va fi abţinut să trimită în urmărirea lor ostaşi romani; urmărire ce se va fi continuat şi după moartea lui „Irod cel Mare, regele Judeilor” – cel „care a ordonat tăierea celor 40.000 de prunci cu prilejul naşterii lui Christos” – de către fiul său, Irod Antipa (mort în anul 37) şi el rege al Iudeii şi înverşunat potrivnic al creştinilor: el a pus să se taie capul lui Ioan Botezătorul, el a ordonat procesul şi răstignirea Lui Isus. Despre o urmărire şi prigonire a creştinilor, în Partia, ce a avut loc în sec. I, ne informează Cronica din Arbela. Ni se vorbeşte chiar de un jurământ al demnitarilor parţi care voiau să suprime un foarte bine intenţionat creştin” ajuns Vicar în Adiabene şi Guvernator, care a căzut într-o bătălie a parţilor contra unui „popor din Nord”, puţin după anii 100 p. Chr. (op. cit., p. 9). Plecarea celor doi episcopi din acele părţi ale Răsăritului, în care peste tot erau prigoniţi creştinii, îşi are, deci, justificare prin circumstanţele istorice. Faptul că nu dispunem de nici o însemnare istorică din acele vremi nu este un indiciu de neexistenţă. Iată: „…Nisibis însă şi oraşele (de ex. Ktesiphon-Seleucia) nu au avut odinioară, de frica păgânilor, încă nici un episcop. Însă, după încetarea domniei parţilor Arsacizi, creştinii de acolo au voit să aibă şi episcopi, după cum noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, la locul potrivit, vom da seama” (op. cit., p. 62: „…Nisibis aber und die Städte (d.i. Ktesiphon-Seleucia) hatten damals aus Furcht vor den Heiden noch keine Bischöfe. Nachdem aber die Herrschaft der parthischen Arsaciden aufgehört hatte, wollten die dortigen Christen auch Bischöfe haben, wie wir mit Gottes Hilfe am rechten Ort berichten werden”). În asemenea cazuri, a nu fi nu înseamnă a nu exista. Şi în acele vremi, în Dacia de după Burebista, situaţia era similară Parţiei de sub domnia Arsacizilor. Din acele vremi către care trebue să privim acum, datează o dare de seamă făcută de Strabon: „Geţii şi Dacii, care ajunseseră în cea mai mare putere, astfel încât puteau pune pe picior război o armată de 200.000 de oameni (sub Burebista), au scăzut acum la 40.000 de oameni, şi din cauza aceasta, foarte aproape de a asculta de Romani” (Strabon, VII, 3, 13). Era firesc ca Regii de după Burebista, pentru a se putea opune romanilor, să introducă o disciplină riguroasă şi constrângătoare, care ducea la supravegherea oamenilor între ei, deci la frică faţă de orice conducător local, oricât de mic. Am amintit acest pasaj şi ca justificare a pierderii independenţei Dobrogei (supra) şi a unor opinii ce urmează.

După episcopul Abel din Adiabene, singurul scriitor şi istoric Syrian care are o cunoştinţă exactă despre Parţia de până la el şi din timpul lui – deseori numit în Cronica din Arbela, „învăţătorul” (a fost contemporan cu Vologaeses IV, 191 – 207/208) – şi este demn de toată încrederea (de la el se deţine singura ştire despre existenţa unui război purtat de Parţi contra Alanilor în anul 135 p. Chr., descris de el, fapt ce-l aflăm de la A. von Gutschmid, Geschichte Irans, p. 146), Creştinismul în Parţia, la Adiabene, are vechimea apostolică din secolul I p. Chr. (Cronica din Arbela, p. 16).

Şi tot din Cronica din Arbela aflăm că circulaţia între Parţia şi Ierusalim era, în veacurile I/II p. Chr. ceva obişnuit, după cum se deduce din descrierea făcută despre episcopul Nôh (Noah) din Adiabene: „Părinţii acestui evlavios om proveneau de-acum din stepa de la Anbâr şi pleacară la Ierusalim. Ca mic copil, el a avut acolo relaţii sociale cu creştinii şi a fost botezat prin Voinţa Binelui Dumnezeiesc. După ce părinţii săi s-au întors către Răsărit, au mers la Adiabene, pentru că acolo erau mulţi Iudei, şi se temeau să se înapoieze în patria lor de origine din cauza neîntreruptelor nelinişti. Când copilul auzi de-acum că şi aici erau creştini a mers la Abraham şi trăi în relaţii cu el” (p. 50: „Die Eltern dieses frommen Mannes nun stammten aus der Steppe von Anbâr und zogen nach Jerusalem. Als kleiner Knabe hatte er dort Umgang mit Christen und wurde getauft durch die Kraft der göttlichen Güte. Nachdem seine Eltern sich ostwärts zurückgewendet hatten, zogen sie nach Adiabene, weil es dort viele Juden gab und sie sich fürchteten, in ihre urspnüngliche Heimat wegen der dort Vorhandenen endlosen Unruhen zurückzukehren. Als der Knabe nun hörte, daβ es auch hier Christen gäbe, ging er zu Abraham und lebte im Verkher mit ihm”; Anbâr se găseşte la Nord-Vestul Babylonului, la Răsărit de Eufrat, aproximativ pe latitudinea Bgdadului de azi – cf. Jâkűt al-Hamawi ar-Rumi, I, p. 367 – şi a fost multă vreme reşedinţă a primilor Califi abbasizi din Bagdad).

Tot din Cronica din Arbela aflăm că „dincolo de Tigris” Creştinismul „este mult mai vechi decât se putea şti sau bănui până acum, şi că primele sale începuturi se situează aproximativ înainte de anul 100 p. Chr. (p. 16: „…das Christentum jenseits des Tigris viel älter ist, als man bisher wissen konte und vermutete, und daβ seine ersten Anfänge ungefähr bis zu dem Jahre 100 n. Chr. hinaufreichen”). Este vorba însă de Creştinismul în formă organizată, cu eparhii şi episcopi, nu de existenţa unor comunităţi creştine autoorânduite. Cazul, în Dacia, dat fiind şi strânsele ei legături cu Răsăritul, nu putea fi altfel.

În această bătaie de clare lumini aduse de istorie nu avem nici un motiv să îndepărtăm tradiţia după care „episcopul Moldovean”, purtând în suflet dumnezeieştile cuvinte rostite de Copilul Isus, încredinţat că Acel Copil „va fi Mântuitorul nostru, căci El este Dumnezeu, nu este om” – cum grăiau învăţaţii Greci care l-au auzit vorbind – a plecat din Ierusalim, unde el se va fi aflat în acel timp, spre patria sa, fericit să ducă acolo Cuvintele Copilului Isus, rostite în Templu – căci iată ce zice Ieremia: „În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în numele Domnului, şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele” (Ieremia, 3, 17).

Creştinismul la Români s’a urzit în taină, cum în taină s’au întors în ţara lor, la sălaşele lor, cei trei Magi. Şi cum în taină au venit „în anul al 18-lea de la Naşterea Lui Christos” episcopul „Moldovean” în ţara lui, şi episcopul Galiţian în Galiţia lui. Tot aşa, în taină, vor fi venit să treacă, şi unii apostoli ai Învăţăturii Lui Christos, ca misionari sau altcum, dar tot întru propovăduirea Cuvântului Domnului, în Nordul Pontului, dincolo de Gurile Dunării şi de Nistru, la fraţii lor din Scythia herodotiană, adică acolo unde părintele istoriei ne spune că în vremea lui locuiau „Scythii plugari” (Herodot, IV, 17 şi IV, 51) şi la Geţii de pe Tyras, numiţi de el Tyrageţi (Herodot, IV, 51); şi acolo unde, mai apoi, s-au fost ales să locuiască Ucrainienii, a căror limbă a început a se forma prin secolele XIII-XIV, pe când ţara lor, principatul Galiţio-Volhinic, intrase sub jug străin. După Alexandru Boldur, în Galiţia şi Volhinia, cum şi în Ukraina de azi, locuiau Thracii Vlahi (în La grande Thrace, Madrid, 1980; Strabon, XI, 6, 2, ne previne, în această privinţă, că „scriitorii din vechime numeau toate neamurile de la miazănoapte cu un singur nume: Scythi”). Am ţinut să facem această menţiune pentru a se înţelege de ce multe din cuvintele ucranienilor sunt apropiate de cele ale românilor, ele având aceeaşi origine.

Vorbele acelor doi episcopi aducători ai acelei extraordinare Veşti, se vor fi înregistrat întocmai, după spusele vestitorilor, şi transmise, imediat, prin viu grai, îndeosebi de către admiratorii şi credincioşii ei: devenită tradiţie de neuitat – importanţa şi neaşteptatul ei ne asigură întru aceasta – trecută de la om la om, de la creştin fidel la creştin fidel, până când, cu trecerea timpului, a devenit legendă fidelă a unui fapt extraordinar din trecut: aceasta explică puterea cu care această legendă locală a învins veacurile, ajungând până la noi, nealterată, ca multe alte fapte extraordinare, păstrate de tradiţii venite din timpuri şi mai vechi. Din istoria Ucrainei ştim că Principatul Galiţio-Volhinian a adunat/ cules în secolele XII şi XIII tradiţiile ştiute/ existente la Kiev – în acel Kiev al cărui „mare Prinţ” (980-1015) primind botezul creştin în 988, impune poporului său, cu forţa, creştinismul de rit byzantin. Şi este aproape uimitor faptul, care nu poate fi decât exact, că în legendă se spune: „…Iar Grecii care au putut scăpa s-au împrăştiat în două părţi: o parte a pornit în ţara Cannania, adică în ţara Canaanească, iar cealaltă a ajuns în Galiţia”, adică în locul de unde, în istoria Ucrainei, stă scris că “în secolele XII şi XIII, în principatul Galiţio-Volhinian au fost culese tradiţiile şi legendele Kievului”.

Întrebarea ce trebue să ne-o punem este: din ce parte a ţării sale va fi fost acel „episcop Moldovean”?

După cele ce ne sunt cunoscute, primele confirmări istorice ale existenţei Creştinismului în Dacia provin din Dobrogea, anume din jumătatea de Nord a ei. Să fi fost „episcopul Moldovean” din acea parte? Am avea vreo îndreptăţire pentru o astfel de presupunere? Una da – şi poate că este destul.

Este fapt istoric cunoscut că până în epoca medievală şi încă două veacuri mai târziu, ţara Moldova se întindea spre Sud, peste Dunărea Pontică, dincolo de Tomis (unii istorici străini aşează vechiul Tomis la Anadol-chioi, sat în judeţul Constanţa, la 2 km spre Nord-Vest de oraşul Constanţa – v. Jacques Zeiller, op. cit., p. 16) până la Varna şi mai departe. Tomisul era numit „Tomiswara Moldavis”, cum se arată pe harta lui I.M. Hassius, profesor de matematică, alcătuită în 1744 (vezi reproducerea acestei hărţi şi comentariul care-o însoţeşte, la Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Freiburg 1984, pp. 403-407 şi Harta II, inclusiv Harta II. Detaliu). După cum a arătat Alexandru Pele, Moldova, în vremea când a fost culeasă legenda, cuprindea şi întreaga Ucraină (op. cit. supra). Moldava/Moldova este un cuvânt vechi thraco-dacic, „patria sacră” – „dava” – a zeului „Mol”, „Mol” fiind o prescurtare a lui Zalmoxis, care cunoaşte în limba greacă, pe lângă forma Salmoxis, şi forma Zamolxis (Herodot, IV, 94 şi V, 97; Platon, Charmides, 156 d şi 158 b; Caşin Popescu, Semnificaţia primordială a cuvântului „dava”, în „al cincilea anotimp”, vara 1999, p. 21). Avem, deci, o îndreptăţire să presupunem că acel „episcop Moldovean”, cum se spune în legendă, să fi fost Moldovean din partea Tomisului. Că înainte vreme Moldova se întindea şi la Sud de Dunăre, şi că ea era una cu această parte din Sud, găsim mărturii în credinţele şi superstiţiile poporului român din acest ţinut, după cum se poate constata din volumul editat de Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1915. Cităm una din ele care se aşează şi ca dovadă că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit în Scythia/Dobrogea, din formularea ei pare să rezulte că Învăţătura Lui Isus era cunoscută unor locuri de la Nord de Istru, înainte de venirea Sfântului Apostol: „Spre Sfântul Andrei se fac cruci, pe la fereşti, cu usturoiu; se ung coarnele vitelor şi mănâncă cu toţii usturoiu, de care miros fug strigoii” – „Jud. Suceava” (op. cit., pp. 5-6); acest spre, cum şi întreg conţinutul acestei credinţe, arată însă şi mai mult, anume că venirea Sfântului Apostol Andrei a fost cunoscută de neamurile care au păstrat această credinţă, dinainte şi aşteptată. Sunt şi alte credinţe în legătură cu ziua în care creştinii, la noi, prăznuiesc pe Sfântul Apostol Andrei – cităm una cu rezonanţe biblice: „La Sfântul Andrei, oamenii din popor nu se împrumută cu nimic, unii pe alţii” – „Corod, Tecuci” (ibid.) care adeveresc despre prezenţa Sfântului Apostol Andrei în Scythia, comentariile ar fi de prisos.

Am putea da de urma celuilalt „episcop Galiţian”, poate aceeaşi cu a episcopului „Moldovean”, dacă ne gândim că acel Scythopolis, unde a predicat Isus (supra), să fi fost – aşa cum s-a spus – un oraş al thracilor de la miazănoapte de Istru. Oricum, aşa sau nu, am arătat mai sus legăturile – istorice – de rudenie şi prietenie ale Dacilor cu neamurile – oricare dintre ele – de pe coasta Asiei Mici şi mai din răsăritul ei, până dincolo de Babylon, cum şi mai spre Sud, prin Tyr şi prin Sidon până la Ierusalim. Şi s-a mai arătat că Esenii, care au cunoscut direct Învăţătura Lui Isus, făceau parte dintr-un neam înrudit cu Geţii, dacă nu vor fi descins chiar din Geţi (Alexandru Pele). Unii dintre aceştia vor fi plecat spre patria fraţilor lor de la miazănoapte, şi spre a se pune la adăpost de prigoniri, cum spune legenda, dar şi spre a duce acolo dumnezeiasca Veste; unii dintre acei unii vor fi ajuns în Galiţia, alţii în „ţara Canaanească”; faptul că doi dintre acei creştini ajunşi în Galiţia erau episcopi, înseamnă că grupul lor de fugari va fi fost destul de numeros; iar că unul din episcopi a rămas în Galiţia şi celălalt, ce se va fi numit el însuşi „Moldovean”, a plecat mai departe, înseamnă că primul va fi fost de prin acele părţi ale Galiţiei sau nu prea îndepărtate de locul lui de obârşie, celălalt fiind din Moldova, aşa cum se zice în legendă. Toate acestea vorbesc despre autenticitatea întregului cuprins al legendei ce ne preocupă.

Înaintăm pe acelaşi drum citind în Evanghelii (Numele de Evanghelie a fost folosit pentru prima oară de Sfântul Iustinus – filosof şi martir din Flavia Neapolis în Palestina, executat la Roma în anul 165, unul din cei mai importanţi apologeţi ai creştinismului primitiv – pe la anul 150).

Citim în Evanghelia după Sfântul Luca: „În fiecare an, de sărbătoarea Paştilor, părinţii lui se duceau la Ierusalim. Când împlini doisprezece ani, urcară la Ierusalim, potrivit cu datina sărbătorii. După terminarea acelor zile, pe când se înapoiau, copilul Isus rămase la Ierusalim, fără ştirea părinţilor săi. Crezând că se afla în convoi, merseră cale de o zi, apoi îl căutară printre rude şi cunoscuţi. Neaflându-l, se întoarseră în Ierusalim, în căutarea lui. După trei zile îl găsiră în Templu; şedea printre învăţători, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei ce-l ascultau erau uimiţi de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Când îl văzură, rămaseră miraţi, iar mama lui îi zise: Copilul meu, pentru ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat cu îngrijorare. Atunci, el le zise: De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să mă aflu la Tatăl meu? Ei însă nu înţeleseră cuvântul ce li-l spuse” (Luca 2, 41-50).

Printre „Toţi cei ce-L ascultau” şi „erau uimiţi de înţelepciunea şi răspunsurile Lui”, vor fi fost, desigur, şi alţi oameni decât Iudei, mai ales în ziua a doua şi a treia, pentru a asculta spusele Copilului ce minunase în ziua întâi pe învăţaţii aflaţi în Templu. În legenda reprodusă mai sus se spune: „Din ţara grecească era tare multă lume acolo, căci Grecia e aproape şi toţi priveau la Isus Christos şi luau aminte la convorbirea lui cu cei mari, căci ţara grecească era luminată mai presus de toate celelalte ţări, aceştia erau oameni învăţaţi. Şi aşa grăiesc Grecii între ei că acesta nu este om, copilul acela, la fel ca ceilalţi oameni, căci fiind nevârstnic nu avusese când să înveţe de la şcoli, dar ştia mai multe decât toate căpeteniile: o! ziceau ei, acesta va fi Mântuitorul nostru, căci el este Dumnezeu, nu este om. Aşa grăiau Grecii între ei şi îndată crezură în el ca unul care este Mântuitorul şi se închinară lui. Şi oameni de alte credinţe prinseră a se alipi de Greci întru credinţa lor pravoslavnică” (op. cit., p. 268).

Ce se spune în legendă este logic şi îmbracă realitatea. Ierusalimul şi Templul erau locuri de vizitare şi de întâlnire, chiar şi de şedere a multor diferite familii străine care nu erau din Iudea, printre ele, fireşte, şi de Greci. Şi tot logic, prin Voia Domnului, este că „şi alţi oameni de alte credinţe prinseră a se alipi de Greci întru credinţa pravoslavnică”. Nimic nu se împotriveşte acestui adevăr întregitor. Logic este evenimentul, ce constituie o minune a minunilor, ca acei oameni „de alte credinţe” să ducă Vestea mai departe că „acesta va fi Mântuitorul nostru”, aşa cum s-a spus prin prooroci: „vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune” (Ieremia 3, 15; vezi şi Ieremia 3, 17 supra). Timp de pregătire şi de aşteptare pentru cei ce-L vor fi auzit sau cei ce vor fi crezut în El fără să-L vadă.

Dar cine să fi fost printre aceştia, chiar dacă nu s-au aflat în acele trei zile în Templu?

Îi putem numi citind din Evanghelia după Sfântul Matei: „Isus cutreiera întreaga Galilee, învăţând în sinagogile lor, ducând Vestea cea Bună a Împărăţiei şi vindecând orice boală şi neputinţă în popor. Şi se duse faima lui în întreaga Syrie, iar lumea aducea la el toţi suferinzii de fel de fel de boli şi pe cei chinuiţi de dureri, îndrăciţii, lunaticii şi paraliticii, iar el îi vindeca. Mulţimi numeroase s-au luat atunci pe urma lui din Galileea, Decapoli, Ierusalim, Iudea şi de dincolo de Iordan” (Matei 4, 23-25). Şi citind în Evanghelia după Sfântul Marcu: „Împreună cu discipolii săi, Isus se retrase la malul mării, iar multă lume din Galilea îl urmă. De asemenea, din Iudea, din Ierusalim, din Idumea şi de dincolo de Iordan şi din împrejurimile Tirului şi Sidonului veni gloată mare la el, la auzul ce le făcea. Şi le zise discipolilor să-i ţină la îndemână o barcă, din cauza mulţimii, ca să nu-l strivească” (Marcu 3, 7-9). Aceştia sunt, aşadar, ca numiţi, cei „din Galilea, Decapoli, Ierusalim, Iudea şi de dincolo de Iordan, din Idumea, din împrejurimile Tirului şi Sidonului”.

Am arătat deja că în Decapoli – la Scythopolis, la Pela, la Dion -, în ţinutul Tyrului şi al Sidonului se găseau neamuri de thraco-geto-daci stabiliţi dintr-o mare vechime, rămase însă în cvasipermanentă legătură. În privinţa Tyrros-ului, arătăm un fapt mai puţin cunoscut de istorici, anume că al doilea nume al (pen)insulei şi oraşului Arados din Nordul Pheniciei – locuitorii Ar(v)adului şi Sidonului sunt deja menţionaţi în Vechiul Testament (Ezechiel 27, 81: „Locuitorii Sidonului şi Arvadului îţi erau vâslaşi, şi cei mai înţelepţi din mijlocul tău, Tirule, îţi erau cârmaci”) – era Tűdűrű sau Tedűrű (Cronica din Arbela, p. 26). Acest nume este de veche origine thraco-geto-dacă, pe care l-au moştenit Românii ca antroponim şi toponim: Tuduri şi Tudoriu nume de familie, Todireni staţie de cale ferată în judeţul Botoşani pe linia Iaşi-Dorohoi şi Tudora comună rurală în judeţul Botoşani; în doriană Teudoros, doron = Teodoros, Teodor, nu are corespondent toponimic, de asemenea şi toate cuvintele greceşti derivate de la el. Tot Arados, azi Arad, este numele unei mici insule de pe coasta de Est a Arabiei (Strabon, XVI, 3, 4), el completează denumirile „toponimice aflate pe harta ridicată de Romani, a ţării Getulilor din Africa: Aripa, Baba, Badea, Banasa, Capsa, Cerbica, Floria, Magura, Colonia Oaia, Vaca, Timisa, Ruscucuru, Turza, Valea Zarata, Albus, Cirna, Mandrus, Ardalio, Alba Locos, Cercina, Gaia etc. etc.” (citatul după un articol al lui Virgil Alexandru DRAGALINA, intitulat Comentarii la articolul INSULA LUI ACHILE, apărut în Noi, Tracii Anul II, nr. 1 – septembrie 1975; autorul consideră aceste toponime ca fiind de veche origine getică, aşa cum, de altfel, şi sunt).

Dintr-o astfel de lume şi într-o astfel de lume nu se putea ca în Dacia, Creştinismul să ajungă abia după părăsirea ei de către Romani, prezenţa romanilor în Dacia fiind un “incident” care nu a întrerupt şi nu a schimbat cu nimic firul vieţii Dacilor. Vrem să amintim aici afirmaţia clară făcută, după documentele istorice ale vremii, de istoricul englez E.C. Daviest: “Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul Carpato-Dunărean, cunoscut azi ca România, exista o civilizaţie ce îşi avea rădăcinile departe în trecut, din epoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizaţii primitive reiese din exacta asemănare a armelor de luptă şi uneltelor de muncă, a tumulilor şi resturilor de vechi locuinţe, din Transilvania până la Marea Neagră. Şi astfel victoria lui Traian asupra ultimului rege al Dacilor – descendenţi în linie dreaptă din străvechiul popor thrac – nu a fost decât un incident în viaţa acestei naţiuni şi NU crearea unei noi rase, aşa cum mulţi ar dori să ne facă să credem” (E.C. Daviest, în Enciclopedia “Peoples of all nations” J.A. Hammerton, 1922-1923, p. 4265: “Long before the Roman eagles marched into the Carphato-Danubian territory known to-day as Rumania, a civilization having its roots as far back as the neolithic period was already in existence. The essential unity of that primitive civilization is shown by the similarity of weapons and tools, tumuli and remains of early dwellings from Transylvania to the Black Sea; and thus the conquest by Trajan of the last king of the Dacians – lineal descendants of the primitive Thracian people – was an incident in the life of a nation, rather than a creation of a new race, as many would have us believe”). Din păcate, sunt şi istorici sau arheologi şi lingvişti români, care, cu neputinţa minţii sau ascuţişul interesului, vor să ne convingă de acest lucru – e. g. Mircea Babeş, Points de vue sur une histoire de la Dacie préromaine, în Etudes et recherches d’histoire ancienne et d’archéologie, Tome 25, N°2, pp. 217-244, articol cu interpretări subiective, de colecţionar infatuat, în care, începând cu titlul, se împarte istoria Daciei în două: una care a fost, alta care începe să fie, adică să nu fie. O inadmisibilă gândire la unii istorici sau arheologi, români sau străini, care, în această privinţă, nu se arată decât nevăzători, ca să nu zicem orbi sau interesaţi. Alăturăm textului istoricului englez E.C. Daviest, un altul care face şi el cinste acestor istorici englezi din primele decenii ale secolului trecut, cum şi editurii care i-au publicat: “În timp ce strămoşii noştri Britoni alergau sălbatici prin păduri şi pe jumătate goi, cu corpurile pătate de vânătăi, cu mintea pradă celor mai degradatoare superstiţii, ţara României era civilizată, avea instituţii, confort şi chiar luxul unei comunităţi culte şi bine organizate” (Florence Farborough F.R.G.S., în aceeaşi Enciclopedia “Peoples of all Nations”, p. 4225: “At a time when the ancient Britons were running wild and halfnaked in the forests, their bodies stained with woad, their minds a prey to most degrading supertitions, the country of Romania was civilized, possesing institutions, conveniences and even the luxuries of a cultivated and well-ordered comunity”; textele şi traducerile după Virgil Alexandru DRAGALINA, Comentarii la articolul INSULA LUI ACHILE, publicat în Noi, Thracii, Anul II, nr. 1 – septembrie 1975, pp. 19-20).

Toate câte mai sus au fost arătate conduc la Ideea-Adevăr-Istoric că Vestea despre naşterea Lui Isus şi Învăţătura Lui Isus au ajuns pe pământul Dacilor în chiar timpul în care Isus s-a fost aflat pe pământ. La această Idee-Adevăr-Istoric am fi putut ajunge logic, pe căile Istoriei şi Fapticei, fără să fi fost îndrumaţi de legenda locală ucrainiană, şi nu ne socotim deloc astuţioşi sau alăturea cu drumul făcând această afirmaţie. Dar avem, prin Voia Domnului, legenda care ne-a luminat calea către Adevărul Istoric.

În acel al „18-lea an de la naşterea lui Isus”, când au venit în Galiţia cei doi episcopi, cel Moldovean plecând mai departe spre Moldova, în Thracia rege era Caius Iulius Rhoimetalces (18-37/38), iar Dacia Pontică, Dobrogea, pe atunci provincie independentă, era condusă de Cotys, Marele Preot, Rhoimetalces asigurându-i protecţia militară şi îndrumarea administrativă. Deşi independentă, Dacia Pontică, Dobrogea, făcea parte din „Koinonul thracic”, aşa cum s’a spus la începutul acestui articol.

Putem spune, deci, încă o dată, după Sfântul Apostol Paul în Scrisoarea către Galateni: „Când a venit însă împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cel de sub lege, ca să primim înfierea” (Scrisoarea către Galateni 4, 4-6). Şi putem spune, încă o dată, că în ţinutul dintre Dunăre şi Mare, unde Geto-Dacii aşteptau o reînviere a împărăţiei lor, Isus a venit „când timpul a fost împlinit”. Puteau cei din Pela Decapoliei să tacă şi să nu ducă Învăţătura Lui Isus, cei care au crezut în ea şi cu Voia Domnului au crezut în Ea mulţi, departe, peste mare, în Pela Macedoniei şi în toată a lor ţară? Puteau cei din Scythopolis, cei care au crezut în Învăţătura Lui Isus, şi cu Voia Domnului vor fi fost mulţi, să nu ducă Vestea cea Bună şi peste Istru, în Scythia, patria lor originară? Puteau cei din Tir şi Sidon, cei ce au crezut în Isus, şi cu Voia Domnului vor fi fost mulţi, să nu ducă Vestea cea Bună mai departe, peste tot unde se vor fi aflat neamuri ori prieteni de-ai lor? Răspundem, cu Voia Domnului, NU! De trei ori NU! „ Şi se duse faima Lui în întreaga Syrie,…”. Şi se duse faima Lui în întreaga Macedonie şi Grecie! Şi se duse faima Lui în întreaga Scythie/ Dobrogea/ şi Dacie. Şi se duse faima Lui pe toată coasta Asiei Mici şi mai departe, spre Răsărit, dincolo de malurile Tigrului şi Eufratului… unde se vor fi aflat şi neamuri de Geţi şi de Daci (v. Alexandru Pele) sau simplu, familii de Geţi şi de Daci, locuind acolo din veac din veac. (Din Cronica din Arbela – pp. 69, 71, 75, 87 – cunoaştem un episcop, Papa, al eparhiei din Adiabene şi un patriarh, în Parthia, Acacius, ale căror nume arată că provin din familii de Geto-Daci). „De cineva are urechi de auzit să audă” (Marcu 4, 23). Geţii şi Dacii, îndeosebi, aveau urechi de auzit pentru că ei credeau într-un singur zeu pe care nu voiau să-l piardă: şi când vor fi auzit că undeva, în altă parte decât pe pământul lor, s-a născut (renăscut?) un Mântuitor, urechile lor se vor fi ascuţit şi mai mult, acesta fiind un motiv ca ei să se fi numărat printre cele dintâi neamuri care auzind vestea „Naşterii lui Isus Christos” (Luca 2, 1-20) au crezut în ea şi L-au aşteptat pe Mântuitor, „regele nou-născut al Iudeilor” (Matei 2, 2).

Când Sfântul Apostol Andrei a venit în Scythia sau când Sfântul Apostol Paul s-a dus în Macedonia, au găsit acolo, deja, printre barbari, şi fideli ai Învăţăturii Lui Isus, adusă fie direct prin cei veniţi din Ierusalim, Galilea, Decapolia, fie de la fidel la fidel, aparţinând neamurilor respective. Ei, Sfinţii Apostoli, au confirmat prin fiinţa lor chemată de Isus lângă El, şi au întărit dumnezeiesc convingător ceea ce acolo se auzise şi se crezuse fără „să vadă”. Să nu uităm: aceştia vor fi fost mulţi, căci „Isus cutreiera toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, ducând Vestea cea Bună a Împărăţiei lui Dumnezeu şi vindecând orice boală şi orice neputinţă” (Matei 9, 35-36), şi, de asemenea, să nu uităm că, după ce alese pe „cei doisprezece discipoli ai săi, le dădu putere să scoată spiritele necurate şi să vindece orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1) „îi trimese” (Matei 10, 5) să ducă vestea „că Împărăţia Cerurilor s-a apropiat” (Matei 10, 7-8) spunându-le: „În orice cetate sau sat intraţi, întrebaţi de se află acolo un om vrednic şi rămâneţi acolo până ce plecaţi” (Matei 10, 11-12), Dar nu numai Isus şi cei „doisprezece apostoli” au răspândit, în acele zile „Vestea cea Bună” la „mulţumile” din împrejurimile Galileii şi dincolo de Iudea. În Evanghelia după Sfântul Luca citim: „După acestea, Domnul desemnă alţi şaptezeci şi doi şi-i trimise doi câte doi înaintea sa în fiecare oraş sau loc pe unde avea să meargă” (Luca 10, 1-2). „Cei şaptezeci şi doi se întoarseră plini de bucurie zicând: Doamne, până şi demonii ni se supun în Numele Tău” (Luca 10, 17). Aceasta încă din vremea Lui Isus. După Învierea Lui Isus: „Cei unsprezece Apostoli se duseră în Galilea la Muntele hotărît lor de Isus”, după cuvântul Mariei Magdalena şi a celeilalte Marii, mama lui Iacob şi a lui Iosef. „Când îl văzură, se aruncară la pământ. Unii însă se îndoiau. Venind spre ei, Isus le zise aceste cuvinte: Mi s-a dat toată puterea, în cer şi pe pământ. Mergeţi, aşadar, faceţi discipoli din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Spiritului Sfânt. Învăţaţi-i să păzescă toate cele ce v-am poruncit eu. Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Matei 28, 16 -20). Puteau lipsi “din toate naţiunile”, Dacii? Într-o vreme când numele lor era cunoscut în toată acea lume veche, iar la Roma, numele lor era rostit cu cea mai mare îngrijorare şi teamă de puterea lor? Ei – acei discipoli – au mers deci şi la Pela, şi în Scythopolis, şi la Tir, şi la Sidon, şi în aşezările Eseenilor, şi cele mai de departe – se pare că unul din cei şaptezeci şi doi de discipoli s-a numit Addai, şi a predicat în Adiabene, în Mesopotamia, numele lui ne este cunoscut din Cronica din Arbela, p. 13 – din Pont şi din Nordul Pontului etc. Dacă Isus predică întâi Israeliţilor, este pentru că El S-a născut printre Israeliţi. El predică însă tuturor, după cum se citeşte din Evanghelii. Însă, totodată, predică şi respingerea Iudaismului.

Amintim că unul din cei şapte diaconi era grec, Stephanos, doi erau macedoneni, Philippos şi Parmenos, altul era „un prozelit din Antiocheia”, Nicolae etc. Philippos este cel care a primit pe primul păgân în Biserică, pe eunucul etiopian al reginei Etiopiei (Faptele Apostolilor 8, 37-38/39). Stephanos îndură moarte de martir, fiind lapidat. Iată împrejurarea, ea are asemănare, prin urmările ei, cu o alta mai veche, din timpul Copilului Isus, arătată în legenda ce o avem sub ochi.

Stephanos, predicând mulţimii din Ierusalim Cuvântul Domnului, Fariseii l-au dus cu sila dinaintea Sinedriului, la Marele Preot, în Templu, acuzat că rosteşte “cuvinte blestemătoare” împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 6, 11-12). La întrebarea marelui Preot: : „Sunt acestea astfel?”, el răspunse printr-o cuvântare prin care le-a spus iudeilor cum a plecat din ţara Chaldeenilor, Mesopotamia, unde trăia Avraam, părintele lor, sub porunca „Dumnezeului Măririi” care i s-a arătat „şi i-a zis: Părăseşte ţara şi rudenia ta şi vino în ţara ce-ţi voi arăta-o” (ibid., 7, 1-4), adică ţara în care locuiau ei acum, şi le-a amintit cum s-a format poporul iudeu, fapte ce nu au fost pe placul fariseilor şi al iudeilor; iar când Stephanos, „cu ochii îndreptaţi la cer”, văzând „măreţia lui Dumnezeu şi pe Isus Hristos stând la dreapta lui Dumnezeu”, le zise: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu”; „Atunci strigară în gura mare, îşi astupară urechile, se repeziră cu toţii asupra lui şi, scoţându-l afară din oraş, îl bătură cu pietre” până ce l-au ucis (ibid. 7, 55-58). „În ziua aceea, se dezlănţui o prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim. Toţi, în afară de apostoli, se împrăştiară prin ţinuturile Iudeii şi Samariei” (ibid., 8, 1-2): „Cei împrăştiaţi de prigoana dezlănţuită din cauza lui Ştefan, au trecut până în Fenicia, Cipru şi Antiochia fără să predice Cuvântul nimănui altuia decât Iudeilor. Dar cei de printre ei care erau Ciprioţi şi Cireneni, când au ajuns la Antiohia le-au vorbit şi Grecilor, dându-le vestea cea bună a Domnului Isus” (ibid., 11, 19-21). Aşa se va fi dezlănţuit o prigoană împotriva celor care – Greci şi străini din alte neamuri – aflaţi în templu în acele trei zile când copilul Isus a vorbit de învăţătura lui Dumnezeu, au crezut în El şi L-au privit ca pe un Mântuitor, manifestându-se astfel între ei. Aşa se va fi făcut ca „episcopul Moldovean” să fi ajuns să predice în ţara lui dumnezeiasca învăţătură. Nimic neverosimil în această desluşire a legendei. Mai vrem să observăm că din această veste, din acel timp, s-a format şi datează la Românii din Moldova, credinţele: “Cine va vedea cerurile deschise în noaptea de Bobotează va fi drept înaintea lui Dumnezeu” şi “Când se deschide cerul, oamenii fac cruce şi cer să li se dea binele de pe cealaltă lume” (credinţe din Moldova, cf. Artur Gorovei, op. cit., s.v. cer; se ştie că Boboteaza se prăznuieşte la 6 ianuarie, la 10 zile după sărbătorirea Sfântului Ştefan, ce se face la 27 decembrie, şi sintagma “cerurile deschise” apare în cuvântarea Sfântului Ştefan). Aici, facem o paranteză.

Sfântul Ştefan îşi începe cuvântarea amintind că Avraam “se afla în Mesopotamia înainte de a fi locuit în Haran” (Faptele Apostolilor, 7, 2). Patria lui Avraam/ Abraham se găsea pe cursul superior al Eufratului, la Ur, în Vechiul Testament «ur kasadîm»” (Geneza, 11, 28: “Şi Haran a murit în faţa tatălui său, Terah, în ţara în care se născuse, în Ur în Haldea”; Avraam era fiul lui Terah), un vechi oraş sumerian/chaldean datând de prin mileniul III a. Chr., el sfârşeşte în ruină, începând de prin mijlocul secolului IV a. Chr., datorită şi Eufratului, care, schimbându-şi cursul, îl taie pe din două. În această zonă, la vărsarea râului Araxos (azi Aras) în Eufrat se găsea oraşul Balicha (azi, Belich) al cărui nume nu putem să nu-l punem în legătură – ca origine denominativă, thracă – cu numele de familie, la Români, Balica. Nu departe de oraşul Balicha, la vest de micul afluent al Eufratului, Chalos, se găsea oraşul Daradax, menţionat de Xenophos în Anabasis, I, 4, 10, oraş pe care Hans Treidler îl identifică cu Dardes (în Der Kleine Pauly, Bd. 2, col. 435): Daradax/Dardax pare să fie o fundaţie a dardanilor (un Dares a fost Preotul Troian al lui Hephaistos şi presupusul sfătuitor al lui Hector, de la el pare să provină acea Iliadă frigiană care, în Evul Mediu, a furnizat “istoriile cavalereşti” ale unor Benoît de Sainte-Maure, Konrad von Würzburg, Herbort von Fritzlar), un altul, tot Dares, a fost companionul lui Aeneias în jocurile de înmormântare ale lui Anchises. Dardes, oraş în Syria, se găsea la Sud de Thapsacos, de pe malul vestic al Eufratului, aici s-a refugiat Darius III, “Codomanul”, fiul lui Arsames, după înfrângerea lui, de către Alexandru cel Mare, în bătălia de la Gaugamela (Octombrie 331 a. Chr.), şi tot aici se pare că ar fi fost omorît de către oamenii lui, în chiar anul înfrângerii sale de către Marele Macedonean. Thapascos aminteşte de Saci/Sacci/Sacai, popor nomad, considerat de origine iraniană, Grecii însă îi socoteau Scythi, pe când Perşii numeau pe toţi Scythii, Saci (pentru Sacci în Dacia şi originea lor, v. Vasile Pârvan, Getica).

A doua patrie, de scurtă durată a lui Avraam/ Abraham a fost oraşul Haran; tot Haran l-a chemat şi pe fratele lui Avraam. În limba română, în unele sate din Transilvania şi Banat, haran, harană, hărană este un regionalism al cuvântului hrană; Românii au şi substantivul haram = blestemat, afurisit (să fie oare vreo legătură între sensul acestui cuvânt şi oraşul – blestemat? – părăsit de Avraam?), cuvânt pe care îl au şi Turcii, dar se ştie că Turcii s-au aşezat în ţinuturi care au fost ale thracilor, şi se mai ştie că în Mesopotamia/Sumer au locuit Hitiţii un neam de Thraci originar din Transilvania (Jean Amsler); există la Români şi numele de familie Haram.

Mai observăm că acele două izvoare ale Eufratului, unul numit Eufratul de Nord, celălalt Eufratul de Vest, se întâlnesc într-un singur curs, care formează Eufratul, mai sus de oraşul Melitene (azi Malatya), toponim asemenea cu numele iubitei lui Heracles, Melite (supra). Eufratul izvorăşte de pe platoul înalt al ţării numită Armenia, şi udă o bună parte a acestei ţări. Herodot spune că Armenii erau înrudiţi cu Phrygienii (VII, 73), ei se numeau Haikh, Herodot le spune Armenioi (III, 93) numele mai vechi fiind Alarodioi, adică locuitori ai vechiului Urartu, ţinut în jurul lacului Vansee/ Wansee de pe înălţimile Araratului (Herodot, III, 94; Urarteii locuitorii ţinutului Urartu, se crede că ar fi o denumire falsă – sau o altă, zicem noi – a Chaldeenilor), dar tot Alarodioi, Alarozi/Alarodii se numea şi un popor ce locuia pe ţărmul sudic al pontului Euxin (Herodot, VII, 79), deci un popor thrac.

În armata lui Alexandru cel Mare au luptat alături de el, împotriva lui Darius “Codomanul”, şi soldaţi proveniţi din poporul denumit Tralleis, după Hesychios, un popor de origine thracă (Diodoros, XVII, 65, 1), acest popor locuia la graniţa dintre Carieni şi Lydieni, unde exista şi un oraş Tralleis (Strabon, XIV, 648).

Această paranteză s-a făcut pentru a se arăta şi alte eventuale/posibile legături străvechi ale Geto-Dacilor cu locurile de obârşie şi de strămutare a lui Avraam.

Nu greşim când afirmăm că în acea lume a Lui Isus, din timpul Lui Isus, cele păstrate în legenda locală ucrainiană înfăţişează purul adevăr: Vestea cea Bună, Învăţătura Lui Isus în Dacia au venit nealterate în anul al optsprezecelea de la Naşterea Lui Isus. Colindele noastre în legătură cu cei trei Magi şi Irod-împărat şi cu Naşterea Lui Isus, îşi au rădăcinile în tradiţiile formate în acea vreme. Ne referim la textul colindelor: “Trei Crai de la Răsărit”, “Irod-Împărat” sau “Vicleim”/ “”Viclei”/ “Viflaim”, “Steaua sus răsare”, “Trei păstori se întâlniră”, nu şi la melodiile lor, acestea apărând mult mai târziu, ele constituie o temă muzicală ce nu are nici o legătură cu originea textului respectivelor tradiţii, denumite colinde. Faptul că textul fiecăreia din aceste colinde redă cu exactitate textul evanghelic spuitor al acestor evenimente dumnezeieşti, a făcut pe unul din comentatorii acestor colinde să vadă în aceste texte laice o “dovadă că autorii erau familiarizaţi cu textele biblice” şi să afirme că ele au fost “plăsmuite” (!?!) “de preoţi şi călugări rămaşi necunoscuţi” (Ov. Bârlea, Folclorul românesc, Bucureşti 1981, vol. I, p. 390; inutil să observăm că o astfel de afirmaţie s-a făcut în timpul regimului comunist, desigur de un adept orb spiritual al ateismului). Textele laice care înfăţişează evenimentele pe care le descriu colindele s-au format în chiar acele timpuri, ele au fost rostite poate chiar de “episcopul Moldovean” – ca să ne încredem legendei – cert însă de toţi cei ce au venit pe meleagurile Daciei în timpul şi din locurile evenimentelor, ei nu le-ar fi putut descrie altfel, înregistrarea lor neputându-se face decât cu cea mai mare fidelitate, dat fiind extraordinarul acelor evenimente. Şi tot acest extraordinar le-a făcut să dăinuiască nealterate, după cum nealterate vor dăinui în veşnicie. Căci Învăţătura Lui Isus este veşnică, ea a pătruns în Dacia Pontică în timpul lui Isus prin discipolii Thraco-Geto-Daci din Confederaţia Decapoli şi cei din Galilea şi mai apoi prin Sfântul Apostol Andrei.

Revenind la cele spuse la începutul acestei lucrări, vrem să precizăm că, deşi enumerarea, în timp, a “Teatrului activităţii misionare”, făcută de Joseph Lortz, respectă, în mare, informaţiile din Evanghelii şi din Scrisoarea către Romani a Sfântului Apostol Paul, el lasă de o parte – voit sau nevoit – Scythia – adică ţinutul dintre Dunăre şi Pont – cum şi altele, lăsate de-o parte, ce şi-ar găsi, întrucâtva, justificarea în acel “mai ales” pus preventiv, de Joseph Lortz în faţa enumerării desfăşurării în timp a activităţii misionare. Am ţinut să facem încă o dată această precizare, pe care o aflăm din Evanghelii, întrucât ea dă putere de Adevăr şi autenticitate legendei ucrainiene în totalitatea cuprinsului ei, după cum se va vedea şi mai departe.

Un alt loc însă unde, într-adevăr, Joseph Lortz greşeşte, este acolo unde afirmă că în perioada anilor 30-70 “viaţa creştină nu depinde deloc decât de propria sa Revelaţie, fără relaţie sensibilă cu cultura” (supra).

Creştinismul, ca “doctrină moştenită de la Dumnezeu” este, prin fondatorul ei, în esenţa ei, absolută şi nelimitată atât în sens cultural-spiritual, cât şi ştiinţific-material: la doisprezece ani, copilul Isus era deasupra tuturor învăţaţilor adunaţi în Templul din Ierusalim. Sfântul Luca a fost medic. Medicina a fost prima ştiinţă-artă de a vindeca pe om de bolile şi de suferinţele lui. Sfântul Paul, un evreu roman, era un învăţat din secta fariseilor, cunoscător al limbii greceşti – scrisorile lui către Romani sunt redactate în limba greacă -, cu întinse cunoştinţe în filosofia greacă. În Grecia, Creştinismul a pătruns concomitent în lumea culturală elină şi în clasele de mijloc şi cele de jos, lumea cultă luptând activ şi eficient împotriva idolatriei şi a politeismului, o parte din lumea cultă greacă fiind de mult antrenată în lupta contra politeismului şi a idolatriei, în această privinţă cazul lui Alcibiades este atotgrăitor. Un scurt istoric pentru aceasta nu poate fi decât binevenit.

După J. P. Mallory, ceea ce el numeşte proto-indo-european “nu este decât o secţiune particulară în interiorul unui continuum lingvistic temporal, secţiune care corespunde aproximativ perioadei 4500-2500 înainte de Isus Christos” (J.P. Mallory, A la recherche des Indo-Européens, traducere din limba engleză, Editions du SEUIL, Ianuarie 1997, p. 184). Această noţiune ne permite să asimilăm Proto-Indo-Europenii, între anumite graniţe precise ale lumii vechi, din punct de vedere lingvistic, cu Proto-Thracii, singura limbă închegată în orizontul anilor 4500 a. Chr. fiind limba proto-thracilor, din care, în perioada 4500-2500 a. Chr. s’au desprins şi individualizat majoritatea limbilor numite proto-indo-europene. Corolarul unic din punct de vedere geografic şi demografic al acestei definiţii faptice este că vatra Proto-Indo-Europeană se situează în vasta arie carpato-ponto-danubiano-balcanică, al cărui centru s’a aflat pe teritoriul carpato-istro-pontic, atât din punct de vedere lingvistic, cât şi material, cultural şi spiritual (pentru documentare, v. M. Gimbutas şi Caşin Popescu). Aici, în acest spaţiu carpato-istro-pontic a apărut întâi şi’ntâi credinţa că întreaga lume văzută şi nevăzută este creată şi împărăţită de un singur zeu; şi tot aici se găseşte, ca întâietate, şi dovada materială cerută de specialişti (v. J.P. Mallory) pentru identificarea “leagănului proto-indo-europenilor”, argintul: aici, a fost scos pentru întâia oară, la zi, metalul alb bun de lucrat podoabe, dintre rocile de gneis şi de porfir ale munţilor stăpâniţi, locuiţi şi îndrăgiţi de oamenii locurilor, Proto-Thracii din care s-au fost ales Dacii şi Geţii. Şi dacă adăugăm, ca rezultat al minuţioaselor cercetări arheologice şi lingvistice etc., ale aceluiaşi J.P. Mallory, îndreptăţita sa afirmaţie: “Nous avons donc examiné la majorité des thčses qui donnent un rôle aux civilisations de la steppe dans les transformations culturelles qui se sont produits au centre et au nord de l’Europe, et nous avons constaté qu’aucune ne parvient, faute de preuves archéologiques, ŕ rendre compte de migrations avec le degré de certitude que nous pouvons avoir pour les Balkans” (op. cit., p. 285), adică: “…Noi am examinat majoritatea tezelor care dau un rol civilizaţiilor stepei în transformările culturale care s-au produs în centrul şi în Nordul Europei, şi am constatat că nici una nu parvine, în lipsă de probe arheologice, să dea seamă de migraţii cu gradul de certitudine pe care noi îl putem avea pentru Balcani”, arie unde se ştie că populaţiile thrace autohtone se găseau în exces (Herodot); putem afirma şi noi, încă o dată, că marele “leagăn protoindoeuropean” s-a mişcat încoace şi încolo pe pământul carpato-istro-pontic. Tot ceea ce s-a dedus din datele istorico-lingvistice discutate de noi în privinţa esenţialului şi originii unor cuvinte şi tot ceea ce am pus în legătură cu originea şi răspândirea unor credinţe începător thracice – pentru fiecare în parte şi în mod general – îşi au ca reazem însăşi “vatra proto-indo-europeană”.

Neamurile cele mai apropiate de credinţa creştină, în ultima lor stare de păgânătate, au fost Dacii şi Geţii, crezători într-un singur zeu făcător a toate. O graţie divină acordată acestor neamuri din care devenim noi, Românii: gratia supponit naturam, graţia nu acţionează în mod magic, ci după ordinea evenimentelor naturale. O favoare divină dată strămoşilor noştri, de ale cărei obligaţii ce ne revin ca moştenitori ai acestei graţii încă nu ne-am dat bine seama.

Din spiritul acestei credinţe a Geţilor şi Dacilor s-au adăpat, într-un târziu – tot cu voia Domnului – şi Grecii, şi Romanii. Adeveritorii ei în Grecia, pe linie filosofică, se numesc: Pythagoras, thrac din Samos (trăieşte către sfârşitul secolului VI a. Chr., moare pe la 497/496), Socrates din Athena (născut la 470 a. Chr.; pentru credinţa lui într’un singur zeu a fost condamnat la moarte pe care o primeşte senin, încrezător în nemurirea sufletului – întocmai ca Geţii -, în Martie 394 a. Chr., bând cucută, în locuinţa sa, de faţă cu cel mai vechi şi mai bun prieten al său, Critias, lângă ei, prieten şi discipol credincios stând Platon şi unii dintre discipolii săi aflaţi în Athena), Platon din Athena (428/427 – 349/348 a. Chr.), Xenocrates, thrac din Calcedon, elevul lui Platon, Aristoteles, Panaitios, thrac din Rhodos (cca. 185 – 109 a. Chr.), sacerdot la Lindos, între 170 şi 150, în templul dedicat lui Poseidon Hippios şi Poseidonios, alt thrac din Apameia în Bithynia (135 – 51/50 a. Chr.), un celebru filosof, geograf şi istoric stabilit în Rhodos, unde, pentru faima lui, este vizitat de Cicero, timp de când marele Român a întreţinut legături neîntrerupte cu filosoful rodian. Pe linie politică, în Grecia, monoteişti au fost athenianul de origine thracă, Alcibiades (cca. 450-404 a. Chr.), fiu al thracului Cleinias şi al unei nobile din neamul Alcmaionizilor (Alkmaionidai, thracic-attic Alkmeonidai), toţi prietenii lui politici şi toate rudele sale aflate în Athena. Alcmaionizii erau înrudiţi cu familia regală din Lydia – ultimul ei rege a fost Croisos, om bogat, întreprinzător de cuceriri şi interesat de oracolele de la Delfi (Delphoi) şi Didyma, cărora le-a făcut bogate daruri -, de unde au plecat, prin secolul VIII a. Chr., pentru a se stabili definitiv în Attica, la Athena; aici vor fi semnalaţi de Herodot ca un neam attic de veche rasă nobilă (Herodot, V, 62). Alcibiades era discipolul lui Socrates. Este ştiut dispreţul acestui “prinţ” pentru zeii pe care îi considera neputincioşi, fapt pe care a voit să-l demonstreze prin profanarea acelor pietre de cult (borne, stâlpi) denumite Herme – ele erau dedicate zeului Hermes – şi marcau marginile drumurilor importante; Hermele aveau în partea lor terminală (superioară) capul cu barbă ce închipuia pe zeul Hermes, iar când şi când purtau câte un Phallos sau câte o inscripţie epigramatică. În seara ajunului expediţiei în Sicilia, condusă de el (415 a. Chr.), împreună cu un alt Alcibiades, thrac din Phegus, cu prietenul său, oratorul Andocides – acesta era fiul lui Leogoras din Cydathenaion, coborîtor din neam nobil de Dorieni – şi cu consengenii lui (printre care şi tatăl său, Cleinias) au mutilat toate Hermele de pe calea sacră ce lega Athena de Eleusis, cum şi Hermele ce străjuiau pieţele şi edificiile sau locuinţele mai importante de pe această cale (resturi din acele Herme se găsesc încă, la Athena, pe Acropole, unde au fost aşezate într-o hală denumită “a Hermelor” (oiErmaÝ). Mărturie materială pentru thracitatea lui Alcibiades stă şi moşia sa din Thracia, unde s-a retras atunci când, din motive politice, a trebuit să părăsească Athena; după capitularea Athenei – în Aprilie 404 a. Chr., în faţa spartanului Lysandru, distrugătorul flotei atheniene – Alcibiades fuge la curtea satrapului Pharnabazos din Daskyleion, prietenul său, care, în urma unei conspiraţii urzite de Lysandru cu cei “Treizeci” judecători din Athena, Pharnabazos consimte să fie omorît, fapt întâmplat la Melissa, în Phrygia, în chiar anul 404: el se născuse în anul 450 a. Chr.

Cele de mai sus arată că în Grecia, Creştinismul primelor timpuri a fost – cum am spus – de factură mai mult culturală, filosofică (contrar opiniei lui Joseph Lortz, supra), spre deosebire de Thracia, unde Creştinismul primitiv a avut o adopţiune exclusiv spirituală, dar nu intelectuală, aceasta nu vrea să zică însă că Thracii nu ar fi fost intelectuali, dimpotrivă, exemplul cel mai strălucit fiind “scythul Anacharsis” – de fapt un prinţ thrac, dinast, din Chilia, unde îşi avea domeniul şi castelul/ reşedinţa (Caşin Popescu) – trecut printre cei şapte înţelepţi ai lumii vechi, prieten cu Solon, căruia i-a transmis gândirea ce avea să fie transpusă de poetul athenian ce era, în “Legile” ce aveau să-l facă celebru printre Athenienii timpului şi peste veacuri. {Solon, n. 640 m. 560 a. Chr., şi el unul din cei “şapte înţelepţi” menţionaţi de Platon (Protagoras, 343 a), avea, prin mama sa înrudită cu Peisistratos, fiul lui Hypocrate, o ascendenţă thracă.}

În Italia, pătrunşi de spiritul credinţei într’un singur mare zeu au fost Cicero, Seneca, Lucanus, Titus Lucretius Carus, poetul, Epictetus şi chiar Marcus Aurelius, împăratul filosof – acesta din urmă, pe când se afla în Panonia (174 p. Chr.), la Cotinum (ţinut în Ţara Dacilor Cotini), unde avea să lupte împotriva Quazilor, în urma unei minuni care i-a salvat de la pieire legiunile, poate şi viaţa lui, minune la care a asistat – o vom descrie mai departe – se pare că, în adâncul sufletului său, ar fi devenit creştin, după cum pare să vorbească scrisoarea adresată de el Senatului, cu acest prilej, prin care cerea încetarea prigonirii creştinilor (Jacques Zeiller, op. cit., pp. 42-45).

În Dacia, credinţa într-un singur mare zeu – Pârvan numeşte această credinţă “henoteism”, o formă expresă a aşa-zisului “monoteism al geţilor” – era religie de Stat şi de neam ce avea în urma ei tradiţii de cel puţin 15 secole înainte de Christos (Vasile Pârvan, Getica). Despre credinţa Geţilor s-a rostit Herodot, într-o formulare ce nu admite contradicţii (v. infra). Totuşi, C. Daicoviciu, reluând formularea lui Herodot, pe care o consideră confuză, ajunge, printr-o nouă interpretare, la concluzia generală că Geto-Dacii erau politeişti. Această concluzie a fost însuşită la modul absolut de către colegii săi, după cum se citeşte din textul următor: C. Daicoviciu a “stabilit caracterul politeist al religiei daco-getice” (Ist. Rom. Compendiu, p. 43); – această concluzie ar fi confirmată – spun adepţii lui C. Daicoviciu – de descoperirile arheologice, “sanctuare, imagini ale zeităţilor” (ibid.): este ca şi cum s-ar spune că religia creştină este politeistă, pentru că ea înfăţişează imagini diferite pentru Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dar, în această privinţă, am putea cita pe Joseph Lortz, care luminează destul de limpede “sanctuarele” şi acele “imagini ale zeităţilor” invocate de susţinătorii politeismului credinţei geto-dacilor: “monoteismul păgân lipsea de claritate, el nu era exclusiv. Ideea de Dumnezeu avea multiple interpretări… Gândirea păgână nu izbutise să facă o uniune completă între viaţă şi doctrină”/credinţă (J. Lortz, op. cit., p. 19-20). Se ştie că denumirea de “henoteism” dată credinţei geţilor aparţine lui Vasile Pârvan; în limba greacă §nosiw= “acţiunea de a reduce la unul/uniune” (cf. Archytas din Tarente, filosof şi matematician thrac, către 400-365 a. Chr.) şi ¥nÅthw, lat. henōtēs, tētos = “unitate” (Tertulianus, Adversus Valentinianos, 37); aşadar, “henoteism”, termenul folosit de Vasile Pârvan pentru a deosebi credinţa geţilor de aceea a celorlalte neamuri de Thraci care erau politeişti, este un termen care prinde/sintetizează cum nu se poate mai bine sensul asupra gândirii universului total şi a naturii înconjurătoare, vizibile, şi al operaţiunii cumulative, mistice săvârşite în spiritul geţilor. Cu religia geto-dacilor, printre alţii, s-au mai ocupat: 1. I.I. Russu – acesta consideră că Geţii aveau acelaşi sistem “(în linii mari) politeist şi antropomorfic” ca la “traci şi indo-europeni” – adăugând, mai mult pentru sine, “acesta este rezultatul dobândit prin criterii comparative şi general istorice, pe care nu-l infirmă, ci îl întăreşte materialul documentar”; 2. Lucian Blaga (Zamolxe, mister păgân, Ed. Ardealul, Cluj, 1921) şi 3. Mircea Eliade. Istoricul religiilor, dacă aduce unele puncte de vedere adiacente, legate mai mult de înţelegerea cultului lui Zalmoxis decât de credinţa în sine a geţilor, el nu face lumină în această direcţie, pentru care nu a arătat nicio inclinaţie şi nicio competenţă. O dovedesc -printre multe altele (scrieri şi manifestări publice târzii)- cu prisosinţă scrierile sale Zalmoxis (la care a lucrat între anii 1949 şi 1969!) şi Satana şi bunul Dumnezeu (la acesta numai 10 ani: “1951-1961”) – scrieri cari îl arată a fi rămas, într’un fel, toată viaţa, acelaşi “băieţaş, cu falsul misticism care înlocuieşte religiile definite şi idealurile umane folositoare”, cum bine l-a caracterizat Nicolae Iorga (în N. Iorga, Orizonturile mele O VIAŢĂ DE OM AŞA CUM A FOST, Bucureşti 1972, p. 660).

În privinţa religiei geţilor, Herodot şi Pârvan au spus cuvinte definitive. Primul, observând sursa: “Geţii… credeau că nu există alt zeu decât al lor”, al doilea, cercetând documentele istorice şi arheologice: “…Nu cunoaştem la Geţi nici zei locali şi nici zeiţe ca la Thraci. Nu există decât un singur zeu”.

Geţii, şi cu ei Dacii, credeau în nemurire, indiferent de forma în care şi-o imaginau. Ea este bine prinsă în răspunsul lui Socrates, dat lui Criton. La întrebarea acestuia: “Socrates, cum să te înmormântăm?”, încrezătorul în nemurire, răspunde: “Cum vă va plăcea dacă, totuşi, veţi putea să mă prindeţi”. Este vorba deci de nemurirea duhului ce animă corpul, nu de cadavrul pe care îl lasă pământului. Este vorba de o mergere către altă lume, nevăzută, lumea “zeului”, nu de o rămânere în lumea văzutelor. Herodot defineşte această credinţă în nemurire prin termenul athanatos. În limba greacă, athanasia înseamnă “imortalitate” (Platon, Phaidros, 246 a) şi athatizo = “a face nemuritor”, “a deveni sau a fi nemuritor”, iar pentru Herodot are semnificaţia de “a crede în (propria sa) imortalitate” (Herodot, IV, 94: “athanatos”). De aici, atributul conferit geţilor de athanatizanţi, adică de a deveni/ a se face/ a se crede nemuritori. Noi vedem aici – şi nu suntem singurii – o credinţă spiritualistă, adâncă, deosebitoare a corpului de suflet, nu departe de religia/ credinţa creştină. În privinţa religiei geţilor şi respectiv a dacilor, noi rămânem la afirmaţia lui Herodot şi la definiţia lui Pârvan şi îi denumim pe Geto-Daci, atunci când vorbim despre religia lor, “henoteişti”. A considera deci pe Geţi şi pe Daci, în exprimare mai simplă, directă, “monoteişti”, nu este nici o greşeală şi nici un “diletantism” cum prea infatuat se pronunţă Petre Alexandrescu în articolul său Zalmoxis şi cercetările lui Mircea Eliade (v. supra).

Înainte de a trece mai departe, cităm o părere a lui Lucian Blaga, care ni se pare a veni în sub-subconştientul său din henoteismul geto-dacilor, din acea străbună spiritualitate: “Istoricii afirmă că poporul românesc ar fi, printre toate popoarele din preajmă, cel dintâi care a trecut la creştinism. Creştinismul era, însă, aşa cum el s-a organizat ca biserică, un fenomen de istorie, de cultură majoră. Satul pre- şi stră-românesc, adoptând creştinismul, nu şi-a însuşit oare cu aceasta o structură care-l scoate din preistorie? Părerea noastră este că acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, «creştinismul» a fost adaptat la stilul vieţii «preistorice». Săteanul nu-L va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, aşa cum Îl defineşte gândirea bizantină, ci într’un fel mitologic, adică preistoric” (Lucian Blaga, Fiinţa istorică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 61). Val Cordun, primul interpret al “legen­dei ucrainiene locale” apreciază că “ea” – legenda – “ne oferă o informaţie cu caracter istoric privind introducerea paşnică a creş­tinis-mului pe aceste meleaguri. În ceea ce priveşte teritoriul Ro­­mâ­niei de astăzi, se ştie că aici, creştinismul a pătruns într-un mod organic, fără zguduiri” (Val Cordun, op. cit., p. 74). Acest fapt este o urmare firească uşor de înţeles, Creştinismul fiind continuarea, pe plan spiritual evoluat, a henoteismului geto-dacic. Un fenomen ce dă dreptate viziunii avute despre Creştinism de Lucian Blaga, Creştinismul fiind o contopire firească, prin suprapunere istorică, cu duhul local geto-dacic: o integrare în fiinţa istorică geto-dacă în tocmai vremea de evoluare a ei către realităţi mai precise, realităţi care să marcheze/ să pună viaţa cotidianului în legătură cu celestul şi cu universalul.

După Ion Pachia Tatomirescu, “Creştinismul Pelasgo-Daco-Thracic/ Valahic, sau Dacoromânesc, Biserica ortodoxismului în Pelasgo-Daco-Thracia/ Dacoromânia au obârşii apostolice, fundamentându-se prin Sfântul Apostol Andrei între anii 34-47 d. H. (aprox.) şi prin Sfântul Apostol Pavel între anii 53-54 d.H. şi 57-58 d.H.” (op. cit., p. 69).

Întradevăr, Apostolii au devenit Confesori şi Martiri. Predica lor începe în a cincizecea zi după Pasiune (Rusaliile) prin cuvântul Sfântului Petru, când s-au creştinat 3000 de Evrei (Faptele Apostolilor 2, 41) şi la puţin timp după, încă alţi 2000, aşa că “numărul bărbaţilor ajunsese cam la cinci mii” (ibid., 4, 4), ceea ce pentru Ierusalim era consacrarea unei victorii spirituale. Întrebarea care, după Joseph Lortz, ar fi “dominat existenţa primelor generaţii creştine: Creştinismul este iudaic sau păgân?”, îşi găseşte răspunsul imediat în Faptele Apostolilor, unde se arată că Sfântul Petru, în a cincizecea zi, a predicat, la Ierusalim, în faţa unei mulţimi în care erau “Parţi, Mezi, Elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, din Iudea şi Capadocia, din Pont şi Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi ţinuturile Libiei, din apropierea Cirenei, precum şi Romani în treacăt, Iudei şi prozeliţi, Cretani şi Arabi” (ibid., 2, 9-11), Creştinismul nu este deci nici Iudeu, nici păgân, el este, din capul locului, universal, pentru toate neamurile, cum, de altfel, acelaşi răspuns îl găsim în numele Oraşului Sfânt, Ierusalim, nume profeţit, ales din veac: Ierusalem, în l. gr. Iεροuσαλημ înseamnă Agitaţie sacră, religioasă, Atitudine hotărîtă sacră, într-un asemenea oraş nu putea fi vorba decât de o credinţă (hotărîtă) a întregii lumi: Iεροu= sacru şi σάλεuμα = “agitaţie” (Artemidoros din Ephesos, thrac lydian din Daldis, cel mai celebru scriitor, din a doua jumătate a secolului II p. Chr. asupra interpretării visurilor şi spuitor al adevărului, autor a cinci volume “despre visuri” – cf. Onirocriticon libri V, editate de R. Hercher, 1864, I, 79) şi “atitudine hotărîtă” (Dion Chrysostomos, II, 326), adică Hierosolyma, începând din secolul al doilea a. Chr. Ierosólyma – şi ne miră că până acum nu i s-a dat explicaţia profeţiei inclusă în numele “Oraşului Sfânt”. Primul semn este convertirea celor trei mii de suflete, din toate neamurile menţionate aflate la Ierusalim, al doilea – al următoarelor două mii, al treilea – convertirea Samaritenilor (oraşul Samaria a fost colonizat, către sfârşitul secolului IV a. Chr., cu Macedoneni – fapt important a fi ştiut şi reţinut pentru teza noastră – cf. Euseb. Chron., în Die grichische christliche Schriftsteller der ersten Jahrhunderte, 20, 197, 199) – semne date prin Sfinţii Apostoli – apoi convertirea eunucului etiopian, convertire făcută de unul din cei şapte diaconi care au primit Spiritul Sfânt de la Apostoli – stă scris: după alegerea celor şapte diaconi de către adunarea unor creştini noi botezaţi, ei au fost duşi la Apostoli, care, “după o rugăciune, şi-au pus mâinile asupra lor” (ibid., 6, 6; este de reţinut că în acel moment a apărut prima formă importantă în organizarea Bisericii) – şi apoi creştinarea unui iudeu din tagma fariseilor, Saul, persecutorul aprig al creştinilor, ce va deveni Sfântul Paul: “C’était un Juif authentique, et pourtant ce fut lui qui fit sortir le Christianism de son pays natal, du sol juif, dont l’étroitesse risquait de l’étouffer, pour le camper sur la scčne de l’histoire du monde, en pleine culture gréco-romaine, en plein Empire romain et pour le semer dans tout cet univers” (Joseph Lortz, op. cit., p. 28: “Era un evreu autentic, şi totuşi el a fost acela care a scos Creştinismul din ţara lui natală, de pe pământul evreu, a cărui îngustime risca să-l sufoce, pentru a-l instala pe scena istoriei lumii, în plină cultură greco-romană, în plin Imperiu roman şi pentru a-l însămânţa în tot acest univers”).

Vorbind de organizarea Bisericii, precizăm că titlul de episcop, din legenda ucraniană, dat celor doi creştini, Galiţian şi Moldovean, în acel an al “optsprezecelea de la Naşterea lui Isus”, nu trebue să mire; ştim deja din scrisoarea către Filipeni 1, 1: “Paul şi Timotei, servitori ai Lui Isus, către toţi sfinţii în Isus Hristos de la Filipi, cu episcopii şi diaconii lor”, că în comunităţile creştine primitive exista un minister local reprezentat de către un supraveghetor, adică de către un episcop (episcopos, în greceşte înseamnă “care observă, care supraveghează asupra”; cu acelaşi sens de supraveghetor şi în Faptele Apostolilor 20, 28); la început episcop era similar cu presbiter, adică cu cel vechi. Funcţiunea de diriguitor al unei comunităţi creştine apare mai târziu, pe la sfârşitul secolului I început II, când episcopul rămâne şeful comunităţii, iar presbiterii – preoţii – îi sunt ajutoarele: acest fapt îl aflăm din scrisorile Sfântului Ignaţiu şi Sfântului Polycarpus – acesta din urmă un martir din neamul Geţilor-Carpi al Dacilor-Carpi, fost episcop de Abrittos/Sexanta-Prista, transferat apoi la Nicopolis (sfârşitul secolului IV sau începutul secolului V). Spunând aceasta, ne vin în minte cuvintele de mare ironie istorică scrise de Nicolae Iorga în Transilvania, pământ românesc, articol în limba franceză – La Transylvanie, terre roumaine publicat în La Grande Roumaine, Album édité par L’Ilustration, Septembre 1929: “Carpii Thraci strămoşii barbari ai rasei române” (acest Album nu este paginat; de o rară frumuseţe editorială, cu impresionante fotografii din România Mare, acest Album ar trebui reeditat pentru cultura tineretului nostru de azi şi mâine). De la Titus Flavius Clemens din Alexandreia (născut, pare-se, la Athena în 150, mort înainte de 215 p. Chr. în Cappadocia), scriitor eclesiastic, aflăm că funcţiunea de episcop – prelat însărcinat cu administrarea spirituală a unei eparhii – apare mai bine conturată, ca atare, după începutul secolului II p. Chr. (2, 328, 648, passim, Ed. Migne). Cu spusele acestea încheiem precizările noastre întru dovedirea întregului adevăr pe care îl conţine “legenda ucrainiană locală” în esenţa ei grăitoare despre timpul dintâi când Geto-Dacii au cunoscut Învăţătura Lui Isus. Legenda, când ea există sub forma dovedit veridică, împlineşte un gol din preistorie sau din istorie. Ca şi colinda, ea “are un ce ritual – e, prin urmare, lege. Poporul nu îndrăzneşte să schimbe nimic din ce se ţine de ritual – fie acest moment ritual chiar de natură mai profană, nu se atinge”. Legenda, ca şi colinda, din momentul constituirii lor, rămân în tradiţie şi se moştenesc invariabile din generaţie în generaţie: Aşa legenda ucrainiană locală, Aşa colindele Trei Crai de la Răsărit, Trei păstori, O ce Veste Minunată” etc. (citatele lui Lucian Blaga, Încercări filosofice, Ed. Flacăra, Timişoara, 1977, p. 238).

Jacques Zeiller, cercetând unele documente în care se face menţiune despre moartea Sfântului Polycarpus şi despre relicvele Sfântului Sava – condamnat la moarte de Athanaric, regele goţilor, prin înnecare, fapt executat în râul Musaeos (Buzău) – pomeneşte de un episcop de Tomis, Bretanio – care nu poate fi decât un român Brătianu -, şi de doi creştini, Bathusios şi Verca, martirizaţi la 26 martie 370, prin ardere într-un cort care servea de biserică – iată aici o explicaţie de ce nu au rămas urme de biserici din primii ani ai Creştinismului în Dacia/Dobrogea/Scythia, ele fiind construcţii modeste din materiale supuse fie arderii, fie repede pieirii, ele erau construite în grabă şi deloc impozante, de către oameni modeşti -, numele acestor doi martiri arată că ei sunt Români: unul din familia Botezatu, altul din familia Verca, nume de familie ce există şi azi. Jacques Zeiller îi consideră Goţi, ei figurând în Calendarul gotic, unde sunt comemoraţi la 29 octombrie, dată – după Zeiller (dar orosius, pe la începutul secolului V, scria: modo autem Getae illi qui et nunc Gothi, adică: “însă geţilor de odinioară li se spune acum Goţi”) – mai probabilă a martiriului lor. Ei au fost supuşi supliciului de un şef got local, Wingurich – desigur, vasalul lui Athanaric – împreună cu alţii, în total “douăzeci şi şase” (Jacques Zeiller, op. cit., p. 427), numărul lor va fi fost însă mult mai mare (ibid.).

Predecesorul primului episcop din Odyssos/Odessus/ azi Varna, Amplias (-as sufix thracic) a fost consacrat, după o legendă (pe care noi o considerăm că înfăţişează un adevăr istoric) de către Sfântul Apostol Andrei (Jacques Zeiller, op. cit., pp. 165-166). Acest Amplias este acela pe care Sfântul Paul îl salută în Scrisoarea către Romani, XVI, 8. “Mais Amplias s’encadre en outre, dans le texte du Synaxaire qui nous a transmis son nom, entre Stachys, évęque de Byzance, et Urbanus, de Macédonie, l’un et l’autre, également investis de leur autorité par André, et tous trois font partie de la fameuse liste des soixante-douze disciples du Pseudo-Dorothée de Tyr”, spune acelaşi Jacques Zeiller, care pune însă acest text sub “cauţiune”, lista celor 72 de discipoli fiind fals atribuită lui Dorotheus, aşa-zis episcop de Tyr, care, după Mgr. L. Duchense nici nu ar fi existat (Jacques Zeiller, op. cit., p. 31, n. 10, şi pp. 165-166; această listă este dată în vol. II al ediţiei Chronicum paschale din Dindorf, p. 125; cf. Mgr. L. Duchesne, Les anciens recueils de légendes apostoliques, extrait du compte-rendu du troisičme congrčs scientifique international des catholiques, Bruxelles, 1895). Dar a existat un Dorotheus, menţionat ca martir, în 431, la Marcianopolis în Moesia Inferior.

Cei mai mulţi martiri s-au semnalat la Tomis: Evanghelicus (către 295), Ephrem/Efrim/Ephraem (la 7 martie 300), Lucian/Lucianus, Seli şi Zotic/Zoticus (la 15 septembrie 320), Marcelin/Marcelinus (la 2 ianuarie 321), Argeu/Argeus, Narcis/Narcisus, fraţii lui Marcelin (la 3 ianuarie 321), episcopul de Tomis, Tit/Titus (la 3 ianuarie 321), pentru că a luat apărarea fraţilor lui Marcelin, Sfântul Bretanio sau Vetranio (către 369; Ion Pachia Tatomirescu îl transcrie Betranion şi dă ca dată a martiriului anul 381), Helia, Marcialis, Victurus, Murina, Stratonis, Valerius, Macrobius, Gordianus, ultimii patru fiind episcopi (numele martirilor şi datele martiriului lor au fost extrase după Ion Pachia Tatomirescu – primele 6 – şi Jacques Zeiller, celelalte). Notăm că în Synaxarele greceşti se spune că Ephraem a fost trimis episcop la Tomis la 7 martie de către „Hermin din Jerusalem”, unde a fost martirizat (Jacques Zeiller, op. cit., p. 171; în limba greacă, Synaxis – lat. Synaxis – înseamnă „reuniune pentru oficiu religios”, Synaxariile sunt culegeri de consemnări religioase privind epoca apostolică şi martirologică, ele sunt de către cei mai mulţi cercetători moderni suspectate de inexactitudini, majoritatea acestor consemnări având la bază legende sau tradiţii; Jacques Zeiller, op. cit., p. 31, vorbind despre Synaxarii, spune că ele sunt „sujette ŕ caution”). Am făcut această menţiune nu pentru a discuta asupra datei din Synaxar, dacă aceasta este şi data supliciului, aşa cum a înţeles Ion Pachia Tatomirescu sau data la care acel „Herman din Jerusalem” l-a trimis pe Ephrem episcop la Tomis (sau, şi una, şi alta, fapt imposibil, dată fiind depărtarea dintre Ierusalim şi Tomis), ci pentru ca, alăturând această ştire – adevărul ei interesează mai puţin – de o alta în care se zice că Audini(us) şi Uranius, doi episcopi din timpul lui Ulfila, erau Mesopotamieni, adică din Mesopotamia (ceea ce nu vrea să spună şi că erau de origine asianică, locală) să putem sublinia, încă o dată, continuitatea/permanenţa străvechilor legături dintre Dacia şi întreaga, imensa arie, Mesopotamia-Ierusalem, unde existau populaţii din neamul Dacilor, în timpurile creştine acele legături căpătând aspecte particulare de interes reciproc.

Observam că, pe lângă „Pseudo-Dorotheus din Tyr”, a existat un Dorotheus martirizat la Marcianopolis (azi, Reká Dévnja în Nord-Estul Bulgariei), capitala proviniciei Moesia Inferior/Dobrogea. Am lăsat să spunem aici, în această ambianţă, ceea ce s-ar fi cuvenit – poate – să scriem/ adăugăm acolo unde am pomenit de Dares, preotul troian al lui Hephaistos şi sfătuitorul lui Hector, ai cărui fii, Phegeus şi Idaios, au deschis lupta împotriva lui Diomedes (Homer, Iliada, V, 9 şi urm.), autorul Iliadei frigiene.

Această Iliadă, adevărată sau nu în cuprinsul ei, este prima lucrare literară cu conţinut istoric pe care o cunoaşte istoria literaturii din lumea străveche europeană şi cea asianică apropiată ei: în această străveche lume, literatura a luat fiinţă din gândirea şi de sub pana unui thrac de la Istru, plecat la curtea lui Priam – poate un Dac Carpatic (v. Vasile Pârvan, Dacii la Troia) – după căderea Troiei ducându-se în Phrygia, unde scrie cu toată tristeţea pierzania celei mai mândre cetăţi din lume – ieşind pentru această tristeţe din tăcerea pe care neamul thracilor, descoperitor al semnelor scrierii, o punea asupra scrisului şi asupra istoriei lor: căci scrierea la Thraci era considerată sacră, ea nu era întrebuinţată decât pentru comunicarea cu zeii, deloc pentru tot ceea ce ţinea de profan. După această Iliadă, atribuită lui Dares, Patroclos a căzut mult înainte de „mânia lui Achile” – răscumpărarea lui urmând a fi făcută prin cererea/luarea în căsătorie a Polyxenei, una din fiicele lui Priam, cea mai frumoasă -, Troia cade prin trădarea lui Aeneas – fapt ce n-ar fi de prea mare mirare, trădarea şi omorul, la neamurile thrace, părând să fie străvechi formule de ieşire din impas pentru interese personale, altfel greu sau mult prea greu de realizat [ne este de mult în gând să scriem, cu aceste subiecte, cartea Blestemul lui Anacharsis, ucis de fratele său, Saulias – a se observa thracitatea numelui prin sufixul –as, specific thracic, lucru dovedit de Vladimir Georgiev – în templul Cybelei, pe când o celebra după ritualul grecesc mai fastuos decât cel thrac, şi originile omorului] -, iar pierderile de partea acheilor/grecilor sunt estimate la 886000, ale troienilor la 676.000! (Hans von Geisau, în Der Kleine Pauly, Bd. 1, col. 1392-1393); tradusă, în parte, de Cornelius Nepos, sub titlul Historia de excidio Troiae, dedicată lui Sallustius Crispus Passienus, terminată, ca transpunere în limba latină în secolul V p. Chr. şi scrisă în mai multe exemplare, ea a furnizat în Evul Mediu, lui Benoît de Sainte-Maure, autorul prototipului romanului „courtois”/”rafinat”, materialul pentru al său „Roman de Troye”, lui Herbort von Fritzlar materialul unui „Roman al Troiei”, scris la cererea Landgrafului Hermann von Thüringen (1190 sau 1210-17; modelul pentru acest roman a fost acel „Roman de Troye” al lui Benoît de Sainte-Maure) şi lui Konrad von Würzburg documentul pentru un roman, rămas neterminat, Trojanerkrieg. Această Iliadă frigiană a fost considerată duşmănoasă grecilor, ea va fi îndreptată de Iliada lui Homer, scrisă două-trei secole mai târziu, când totul se putea prezenta într-o altă lumină, această nouă Iliadă având să şteargă faptele neplăcute şi să le recontureze, „Marele Orb” câştigând pentru această mare faptă laurii recompensei hellenilor: de atunci – spunem noi – „uriaşul lor amor propriu” – aceasta o spune Lucian Blaga – „nu le îngăduia să se prostearnă în faţa zeiţei umilitoare aletheia… Fapt e că istoriografii greci, chiar cei mai iubitori de adevăr, ca Herodot, Thucydide, Polybios, nu respectă faptele ca atare, ci le retuşează, cu voie sau fără voie; iar alţi istoriografi propun istoriografiei de-a dreptul invenţia, anecdota, ca şi cum n-ar fi vorba de redarea unor fapte petrecute, ci de o istorie romanţată” (Lucian Blaga, Fiinţa istorică, 1977, pp. 16-17). Această observaţie justă a lui Lucian Blaga îndeamnă la cercetarea atentă şi interpretarea critică, în lumina adevărului, a izvoarelor greceşti, cum şi a celor influenţate de ele.

În susţinerea afirmaţiei noastre că Dares este nume de origine thracă, aducem, în afara celor deja spuse (supra) următoarele întăriri.

Dara, comună în judeţul Buzău; Dara, lat. Dareion, oraş în Parthia in monte Apaortenon fundat de regele Parţilor, Arsaces I: Dareium partilitates inclutae locus in regione Apavortene, notează Plinius, în Nat. hist., VI, 46; Dara/Darai oraş străvechi în Mesopotamia (Steph. Byz., p. 219); Darae, aşezare în Lybia (Plinius, ibid., VI, 150) înfiinţat de Getuli (se ştie că în Lybia s-au găsit urmele unei limbi rustice „care însă nu avea caracter italic”. Astfel: Berbex şi berbec, Camara, Case, Cerbus, Santus, Serbus, Socra, Mama, Tata, Iedu, Tauro etc. – cf. Virgil Dragalina, op. cit., loc. cit., p. 19; v. şi N. Densuşianu, op. cit., supra); Dor/Dora, oraş menţionat de Scylax, în Periplul lui, ca ţinând, în afară de Arados, de domeniul Sidonului (originea carpato-ponto-balcanică, thraco-dacă, a toponimelor Arados şi Dor/Dora este neîndoielnică: în aceste localităţi, Creştinismul şi-a aflat intrare din vremea când Isus a pătruns în ţinutul Tyrului şi al Sidonului, căci se vor fi găsit destule mulţimi care să fi mers şi de acolo să-L vadă şi să-I audă Cuvântul); Daria, martiră sărbătorită de Biserica Ortodoxă la fiecare 19 Martie din an, ea a fost îngropată cu soţul ei, Hrisante, după nume, un Dac stabilit în Macedonia (Hrisant Notara, prelat macedonean, nepot al Patriarhului Dositei, Aromân după mamă, ca şi Dositeiul Filitii, “călugăr grec, venit în ţară ca egumen al Mănăstirii Sf. Ioan din Bucureşti”, devenit mitropolit al Ungrovlahiei). Cele de mai sus dau justificare aflării celor doi episcopi din Mesopotamia în Moesia Inferior/Dobrogea.

Acum, putem reveni la locul de unde am plecat.

Martiri pe pământul Dobrogei au mai fost:

la Durostorum: veteranul Iulius, soldaţii Hesychius, Nicandru şi Marcian, Pasicrate, Apollon, Valention/ Valentin şi Sfântul Dasius, căruia i s-a tăiat capul în vinerea de 20 noembrie, „sub domnia lui Diocleţian şi Maximian” (cf. P.H. Delehaye, Saints de Thrace et de Mésie, citat de J. Zeiller, op. cit., p. 55 şi n.3, p. 55; Nicandros pare să fie acelaşi cu cel martirizat la Tomis, confuzia provenind din faptul că ambele cetăţi l-au onorat ca martir; atitudinea Sfântului Dasius şi brutalitatea condamnării lui la moarte au dat naştere unei „literaturi abundente”, v. J. Zeiller, op. cit., p. 111 şi n. 1, p. 111);

la Ozobia, localitate vecină cu Durostorum: Maxim, Dada şi Quintilian/Vintilă;

la Marcianopolis: Sfântul Melitene, Sfântul Maxim, Theodot şi Asclepiodotes, ei au fost însă executaţi la Philippopolis;

la Novae: Lupus – după Ion Pachia Tatomirescu „Lupilă”;

la Axiopolis: Cyril/ Quirilius, Quindeius/ Chindeus/ Vindei şi Zenonis, cum şi Dion, Acacius şi Crisipo şi Sfântul Hermes din Heraclea (la Axiopolis este menţionat şi un Dasius, probabil acelaşi cu Sfântul Dasius, cert este că la Axiopolis au fost martirizaţi o seamă de creştini, numărul, necunoscut, va fi fost la fel de mare cu acela de la Tomis, cf. afirmaţiei lui J. Zeiller);

la Noviodunum: Sfântul Florian (la 25 mai), Sfântul Philippos (la 4 iunie), Heraclius şi Paulus;

la Halmyris: Epictetos şi călugărul Astion, discipolul său, ambii veniţi din Asia ca să scape de persecuţia lui Diocleţian de acolo, pe care însă nu au putut-o evita; Halmyris, ca şi Dinogeţia, unde, ca martir, este numit (de două ori) un anume Alexandru (datele după J. Zeiller, op. cit., pp. 55-120).

Toţi aceşti Sfinţi şi martiri al căror sânge a curs pe pământul Dobrogei, sfinţindu-l, mărturisesc de o puternică pătrundere a Învăţăturii Lui Isus, foarte de timpuriu şi în taină, în tot acest ţinut cum şi în întreaga Dacie. Minunea întâmplată la Cotinum, în anul 174 p. Chr. arată că în acele locuri Creştinismul pătrunsese de mult. O tradiţie spune: „În timpul campaniei lui Marc-Aurel împotriva Quazilor, în 174, armata imperială a fost într’o zi pe punctul de a pieri de sete într-o regiune pustie, în chiar momentul în care duşmanii se pregăteau s-o atace; soldaţii creştini, care serveau într-un detaşament al Legiunii XII Fulminata trimisă în Panonia, au căzut în genunchi şi s-au rugat şi imediat a izbucnit o furtună, care, aducând romanilor o apă nesperată, şi răspândind panică printre barbari, salvă pe primii de la moarte şi îi ajută să învingă pe ai doilea”. Aceasta se spune într-o tradiţie creştină, reprezentată la origine de Apollinarius din Hierapolis, a cărui povestire o cunoaştem de la Eusebios şi de la Tertullian. Iată ce spune despre această tradiţie Jacques Zeiller, după care am reprodus-o, şi care îi analizează critic, documentar, toate elementele conţinutului ei: „Ainsi nous n’avons pas de motif d’écarter la tradition, formée presque immédiatement, d’aprčs laquelle des chrétiens auraient été męlés ŕ un événement heureux pour l’armée romaine pendant une des guerres de Marc-Aurčle” (J. Zeiller, op. cit., p. 42 şi p. 44: „Astfel, noi n’avem motiv să îndepărtăm tradiţia, formată aproape imediat, după care creştinii ar fi fost amestecaţi la un eveniment fericit pentru armata romană în timpul unuia din războaiele lui Marc-Aurel”). Pentru noi această tradiţie/legendă este de mare importanţă, ea arată că la capătul de Vest al Daciei, acolo unde locuiau Dacii-Cotini, Învăţătura Lui Isus era cunoscută cu mult înainte de anul 174, lăsând la o parte, un fapt binecunoscut, că în urma unei astfel de minuni, numărul credincioşilor creşte enorm şi spontan. După cercetările întreprinse de J. Zeiller, de acest eveniment „s-ar lega prima menţiune a creştinismului în câmpia Dunării, care a ajuns până la noi4” (op. cit., p. 46; pentru interesul ei, în tema noastră, redăm integral, în traducere exactă, nota 4: „Nu este cazul să ne oprim aici la faptul, în el însuşi interesant, că un vechi legat din Moesia, care a guvernat provincia sub chiar domnia lui Marc-Aurel, a murit probabil creştin. El se numea Jallius Bassus şi se ştie, dintr-o inscripţie de la Troesmis (C.I.L., III, 6169), că el a fost legat propretor al Moesiei Inferioare sub al treilea consulat al lui Marc-Aurel şi al doilea al lui L. Verus, adică în 161. Or, o altă inscripţie gravată pe un sarcofag creştin din cimitirul de la Calliste şi publicată de Rossi, în a sa Roma Soterrana, vol. I, p. 309 şi pl. XXX, fig. I, menţionează o Jallia, fiica lui Jallius Bassus şi Catiei Clementina; acest monument, ridicat de Aelius Clemens, fiul Jalliei, nedând numele soţului acesteia, fără îndoială pentru că el era păgân, şi dând dimpotrivă pe cel al lui Bassus, s-a tras concluzia îndeptăţită că acesta din urmă trebuia să fie creştin. Dar este, oricum, locul să se creadă, dacă, întradevăr, ex-legatul Moesiei a fost aşa înmormântat la cimitirul din Caliste, atunci el s-a convertit la creştinism numai după ce şi-a exercitat această legaţie. Dar nu numai el este singurul creştin din provinciile danubiene pe care îl putem numi anterior lui Diocleţian”; să nu fi cunoscut d-l P.Ş. Năsturel această inscripţie de la Troesmis/Igliţa, din judeţul Tulcea, când a afirmat cu toată tăria că în Dacia nu se poate vorbi de creştini decât după Diocleţian?, sau altele i-au fost motivele?).

Dacă am evitat în cele de până aici cuvântul Creştinism şi în locul lui am spus mereu “Învăţătura Lui Isus”, a fost pentru că noţiunea de „Creştinism” /gr. Christianismos/ a apărut, pentru prima oară, istoric, mai târziu – către finele secolului I, începutul celui de-al II-lea – în una din cele şapte scrisori ale Sfântului Ignatius din Antiochia (Magn., 10, 1-3), episcop la Roma, unde (între 110 şi 117) a murit în circ, ucis de leii cu care a fost silit să lupte din ordinul lui Traian, împăratul roman care, după Nero, a ordonat şi urmărit orbeşte executarea celei mai odioase persecutări a creştinilor. – Biserica Creştină ar trebui să condamne postum la oprobriu universal pe toţi împăraţii romani, regi şi conducători de neamuri şi obşti, din Occident şi din Orient, care au ordonat persecutarea creştinilor sau au comis crime împotriva lor în timpul primelor secole ale răspândirii Creştinismului în lume şi să condamne eventualele comemorări sau glorificări, a lor interzicând-o în interiorul Bisericii creştine. – În acele scrisori ale Sfântului Ignatius din Antiochia se arată şi normele generale ale credinţei şi a ţinutei de viaţă a creştinilor. Din această cauză, istoria Creştinismului nu este simplu istoria Bisericii, ci istoria primirii şi înţelegerii credinţei ca interpretare critică. De această înţelegere şi interpretare, cei mai aproape au fost, ca popor, Geto-Dacii. {Antiochia/ Antiocheia, oraşul clădit la malul râului Orontes (azi Nahr el Assi) între Libanon şi Antilibanon (azi Antakia în Turcia), locul de unde provine termenul „creştinism”, se putea măsura, în acele vremi, cu Alexandreia, Byzanţul şi Roma. De importanţă istorică imediată, Antiochia a fost oraşul Creştinismului. Aici a apărut prima oară – cum deja s-a spus (supra)şi numele de creştin. De aici s-a fost scris cuvântul Creştinism. Pentru Ammianus Marcellinus, Antiocheia era o orientis apex pulcher (o „coroană frumoasă a orientului), iar Geograful din Ravena o numeşte Antiochia famosissima („Antiochia cea mai renumită”). Ea a fost reşedinţă episcopală cu aceleaşi drepturi ca Roma şi Alexandria şi primul oraş în care „s-a instalat creştinătatea, ieşind din Judaism pentru a intra în univers” (J. Lortz, op. cit., p. 30).} Aşa fiind, întrebării: Care este acel terminus a quo al Creştinismului? noi nu putem răspunde altfel decât H. Braun: „Buna Vestire şi Paştile, reintegrare a fenomenului fundamental după catastrofa crucificării” (H. Braun, Die Religion in Geschichte und Gegenwart, Ed. 3, 1957), dar adăugăm că în acest terminus a quo ar trebui inclus, ca fenomen unic revoluţionar religios în Istoria Universală Văzută şi Auzită, timpul acelor trei zile petrecute de copilul Isus în Templul de la Ierusalem stând de vorbă cu mai-marii învăţaţi şi păzitori ai Judaismului ce se revendică de la Abraham, tatăl credincioşilor şi de la Moise legislatorul lui Israel (remarcabilă perseverare, Talmudul, una din operele cele mai importante ale Judaismului, compilaţia comentariilor asupra legii mosaice fixând învăţătura marilor şcoli rabinice, a fost rediscutat între anii 150-220 p. Chr. şi completat/ codificat după legi orale între secolele IV şi VI). Între acest termen/fenomen văzut şi auzit şi catastrofa Crucificării urmată de Învierea Celui Crucificat, Învăţătura Lui Isus a fost cunoscută în Dacia Pontică, fiecare dintre părtaşii ei interpretând-o după credinţele sale personale. Lumina şi ordinea, viaţa şi tăria credinţei în Isus au durat-o, în sufletul fiecărui credincios, Sfinţii Apostoli Paul şi Andrei prin propovăduirile lor, discipolii acestora şi discipolii discipolilor lor. Durabilitate şi nepieire a credinţei în Isus au adus, prin Voia Domnului, toţi Martirii şi Sfinţii. Acestea sunt adevăruri istorice indeniabile şi ineluctabile. Căci, cum spunea Tertullian, „adevărul luptă pentru el însuşi şi sângele creştinilor era o adevărată sămânţă” (citatul după J. Lortz, op. cit., p. 33). Acelaşi Joseph Lortz, observând rapiditatea cu care s-a răspândit în lumea barbară Creştinismul, negăsind o explicaţie veridică, se resemnează cu o propoziţiune la îndemâna oricui: „Cauzele reale ale acestei difuziuni rămân, totuşi, misterioase”. Singura explicaţie valabilă ce se poate da acestor „cauze misterioase” este de toată simplitatea: Creştinismul s-a răspândit în lumea barbară cu rapiditatea cunoscută, exclusiv prin Voia Domnului. Dar constatarea lui Joseph Lortz: „Les crétiens sont en réalité un nouveau peuple, une nouvelle aliance” (op. cit., p. 19) sau în traducere: „Creştinii sunt, în realitate, un nou popor, o nouă alianţă”, cuprinde în ea un adevăr istoric irefragabil, aplicabil, în primă ordine istorică, poporului român. Pentru noi – ca adaos, enumerativ, la tot ce s-a spus mai sus în privinţa pătrunderii Învăţăturii Lui Isus pe pământul Daciei, unde, în acele vremi, s-a semnalat, comparativ cu alte popoare, cel mai mare număr de Martiri şi de Sfinţi din acea vreme – faptul că la Tomis a existat cel mai puternic centru episcopal din Dobrogea – după Jacques Zeiller, singurul centru atestat fără con-troverse -, „salba de episcopii” ce a luat fiinţă pe traseul pe care a propovăduit Sfântul Apostol Andrei sunt dovezi că în Dobrogea, în acel timp al primelor decenii ale primului secol creştin s-a plămădit, din alianţa henoteismului geto-dacic cu Învăţătura Lui Isus, poporul român. Un terminus a quo pentru începutul poporului român este anul al optsprezecelea de la naşterea Lui Isus, când s-a întâmplat venirea/ întoarcerea de la Ierusalem în patria sa a „episcopului Moldovean”. Toate dovezile enumerate mai sus – existenţa Episcopiei de la Tomis etc. – vorbesc însă şi despre o altă existenţă, aceea a unei organizaţii pe care, în lipsă de alt termen, o numim de pe acum statală, în care Episcopia de la Tomis se înscria ca organizare religioasă principală. Acest adevăr dă dreptate lui Nicolae Iorga, aceea a „Româniilor populare”: adevărate formaţiuni (pre)statale româneşti ce se dovedesc a fi fost de incipienţă religioasă.

Această teorie a lui Nicolae Iorga, după care acele organizări statale, denumite de el „Românii populare”, ar fi existat între secolele III şi XIV în Carpaţi şi în spaţiul dunărean – amintim, cu acest prilej, că, începând cam cu secolul III p. Chr., teritoriul imperial thracic se numea curent Romania – se dovedeşte a îmbrăca o realitate istorică, mult mai devreme, începând chiar din secolul I p. Chr., spaţiul de formare al acestor „Românii” fiind, în Estul Daciei, ţinutul Dobrogeţiei, în Vestul ei, cel al Banatului, adică acolo unde s-a fost întâmplat minunea de la Cotinum (supra): pe calea creştină, legăturile: om-familie, neam (de rudenie familială) – grup popular, comunitate populară (deci, organizare populară, celula de bază fiind comuna sătească) – stat popular (sătesc) sunt un crescendo social firesc, la care se ajunge prin creşterea numărului de membri. “Româniile populare” la care gândea Iorga au existat, într’adevăr, şi dacă ele au învins vitregia timpurilor până la – prin voia vădită de ele şi prin ele – devenirea „României Mari” – primul Stat Românesc politic unitar – este că la baza lor a stat, puternică şi neclintită, ascunsă în inimi şi în suflete, în cătune, pe plaiuri, în văi şi în munţi, credinţa creştină într’un singur Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, Văzutelor tuturor şi Nevăzutelor – Patria identificându-se în inima şi sufletul românului creştin cu însăşi credinţa: ea reprezenta altarul primitiv care trebue apărat, ca şi credinţa, până la jertfa supremă, asemănătoare martiriului – „patriae suum sanguinen”/ „a da generos patriei sângele său”, zicea Cicero, în Tusculanae Disputationes, I, 117, o lucrare în cinci volume dedicată lui Brutus: o etică practică, înfăţişând concepţia sa despre viaţă şi despre obligaţiile omului cât trăieşte – un fel de mică prelucrare ciceroniană a filosofiei lui Socrates şi Platon; născut la 106 a. Chr. în Arpianum, un oraş cu ziduri ciclopice ca şi cultura sa, Cicero este omorît la 7 decembrie 43 a. Chr. de către zbirii sergenţi ai lui Antonius (fapt regretabil pentru Istoria romanilor şi a lumii, ca şi omorîrea lui Iorga de către sbirii sergenţi ai lui Carol al II-lea, aceia au acţionat însă în slujba unora dinafara neamului, fapt la fel de regretabil pentru Istoria românilor şi a lumii) – aşa şi Dacii, părinţii românilor, încrezători prin credinţa lor (premergătoare creştinismului) în nemurirea sufletului se jertfeau pentru patrie cu vitejie şi dăruire, ştiind că prin aceasta ajung în împărăţia luminii a lui Zalmoxis, unicul lor zeu, şi că îşi feresc de robie pe cei lăsaţi în urmă.

Opinia că la baza „Româniilor populare” a stat credinţa în Isus are multe justificări. Întâi, privind în timp dinspre noi, ea este adeverită de faptul că în limba română episcopul ortodox este numit Vlădică, cuvânt care, la origine, însemna „Stăpânitor, Domn”. În „Tetravanghelul lui Coresi” – „Evangheliar în limba română”, Braşov 1551, Bucureşti 1889 – este scris: „… şi ’naintea vlădicilor şi împăraţilor duşi veţi fi pentru mine”, adică, cu vorbele din Evanghelia după Sfântul Matei: „…iar din cauza mea veţi fi duşi dinaintea guvernatorilor şi regilor…” (Matei 10, 18, în traducerea făcută de Pr. Dr. Emil Pascal pentru Noul Testament publicat de „Editions du Dialogue Société d’Editions Internationales”, Paris, 1975; regretăm că pentru citatele din Biblie, date în acest articol, nu am avut traducerea Bibliei făcută de preoţii Vasile Radu şi Gala Galaction, căci cât ar fi sunat de frumos toate acele vorbe). Vlădică este un termen vechi al thracilor şi al dacilor pe care strămoşii slavilor, Neurii, l-au luat de la ei în vremea când au trăit în Ardeal, unde Stăpâni şi Domni erau Thracii şi Dacii – se crede deci greşit că Vlădică este slav şi că în limba română a pătruns de la Slavi. Patria este străvechi cuvânt thraco-dacic. Latinii l-au păstrat neschimbat: patria, cu sensul unic de „patrie, ţara natală, sol natal”. Grecii l-au păstrat şi ei neschimbat: patrÛa, dar cuvântul este femininul de la p‹triow care înseamnă: 1. „de la părinte” (Sophocles, Oidipus Tyrannos, v. 1394), 2. „de la părinţi, de la strămoşi” (Herodot, I, 174), patrÞa însemnând: 1. „descendenţă, neam”, în particular „din partea bărbătească” (Herodot, III, 75), 2. „neam, familie” şi „trib, castă” (Herodot, I, 200) – adică toate înţelesurile strămoşeşti moştenite de Români.

Înainte de a privi din începuturi şi de a aduce de acolo dovada incipienţei creştine a „Româniilor populare”, vrem să spunem aici (într-o paranteză) ce am omis a spune în altă parte.

{În cartea lui J.R.R. Tolkien, The Book of the Last Tales (Part 1, London, 1983; cartea a fost tradusă 16 ani mai târziu în limba germană sub titlul: Das Buch der verschollenen Geschichten, Stuttgart, 1999), sau în traducere Cartea istoriilor uitate, apar denumiri/cuvinte/locuri din vechea mitologie vest-nordică. Astfel, cuvântul/ ţinutul/ ţara Arda: „…bevor Arda noch ganz erschaffen war…”, adică „mai înainte ca Arda să fi fost în întregime creată/ desăvârşită…”. Descrierea primăverii din Arda aduce bine cu o descriere a primăverii din Ardeal: „Tiere kamen und lebten auf den grasbewachsenen Ebenen, oder in den seen und Flüssen, oder sie liefen durch den Schatten der Wälder. Dies war der Frühling von Arda” (op. cit., p. 161), adică: „Animale veneau şi trăiau pe câmpiile/ platourile acoperite cu iarbă, sau în lacuri şi râuri, sau alergau prin umbra pădurilor. Aceasta era primăvara la Arda”. Pe lângă cuvântul Arda, apare şi cuvântul Eldar, pe care nu se poate să nu le apropiem de Ardeal, asemănarea fiind prea mare. Tot acolo se spune că „Soarele şi luna şedeau faţă de Arda, mai aproape decât vechile stele” (ibid., p. 284), ecouri în care regăsim Dacia hyperboreană, ţara cea mai aproape de stele (Vasile Lovinescu). Sunt amintite acolo şi „cântecele din fluier şi nai de la ţărmul ţării” („Flötenspiele des Küstenlandes”). Pentru Roma găsim formele: Rom şi Rűn; Romanii sunt numiţi Rúmboth, Babilonul Bablon, Ninive Ninwi, Nineveh, Ninwe, Troia Trui şi uneori Troja. Un cuvânt, Aros, pare să definească un râu: să fie vorba de Maros?

Din acea străveche şi frumoasă primăvară din Ardeal au devenit prin veacuri „Româniile populare” din Carpaţi şi visul înfăptuit ca vis de scurtă durată al lui Mihai Viteazul.}

Dovada că la baza „Româniilor populare” a stat credinţa, noi o vedem în termenul ce defineşte prima celulă a organizării prestatale: comuna care nu poate fi desprinsă de sensul de comunitate creştină de care s’a alipit organic, adică de ansamblul creştinilor, care, aparţinând nu numai unei legături de credinţă, erau, ipso facto, geografic, supuşi unei delimitări teritoriale, căutate: comuna creştină, mai apoi, prin generalizare: comuna ca teritoriu organizat de sine stătător (despre originea thraco-dacică a vocabulului, un cuvânt s-a spus la începutul acestui articol, având în vedere importanţa particulară ce îi acordăm).

Azi ştim că, încă dinainte de retragerea armatei şi administraţiei romane de pe teritoriul Daciei, intrat sub stăpânirea Romei, au luat fiinţă în Dobrogrea comunităţi creştine având propriile lor lăcaşuri de închinăciune -bisericile paleocreştine- puse sub jurisdicţia Episcopiei din Tomis. Din documentele vremii rezultă că această Episcopie era bine cunoscută, temeinic închegată, o adevărată cetate de apărare şi răspândire a Învăţăturii Lui Isus, de acolo, Cuvântul Domnului pornind către toate obştiile dintre Dunăre şi Mare, până dincolo de gurile Dunării: ea a funcţionat între anii 290, poate şi mai devreme, şi 530, „întinzându-şi jurisdicţia asupra Dobrogei şi asupra părţii de Sud a Moldovei” dintre Carpaţi şi Nistru, deci şi asupra sudului Basarabiei actuale (Gh. Adamescu). Adeveriri întru această răspândire a creştinismului pătruns în Dobrogea sunt acele trei opaiţe din ceramică încrustate cu simboluri creştine, vasele din lut purtând inscripţii cu caracter creştin şi cruciuliţele descoperite la Barboşi, în judeţul Covurlui, toate aparţinând secolelor II şi III p. Chr. şi fiind de provenienţă locală.

Din ansamblul comunităţilor creştine, respectiv a comunelor creştine ale acestei Episcopii se vor forma, în Dobrogea, primele „Românii populare”. Unul din conducătorii uneia din aceste/acele „Românii populare”, va fi fost, probabil, şi acel Vitalianus, un get creştin din Dobrogea – istoricul Adolf Lippold din Regensburg îl consideră „goth?”, însă cu semnul întrebării (în Der. Kl. Pauly, Bd. 5, col. 1303) – duşmanul Monophyziştilor (doctrină declarată eretică de conciliul din Calcedonia din 451, întrucât nu recunoştea decât o singură natură, natura divină în Isus Christos), conducătorul acelei răscoale ţărăneşti (513-520) începute în ţinutul dintre Dunăre şi Mare, îndreptată oarecum împotriva Byzanţului din motive politico-creştine, răscoală potolită temporar de împăratul Athanasios printr-o stratagemă: el ridică pe Vitalian, în anul 514, la rangul de comandant militar al Thraciei/magister militaris per Thracias/, nemulţumit însă de măsurile luate de împărat împotriva monophyziştilor, se răscoală, în anul următor, din nou; ca să înăbuşească răscoala, Iustinus I îi acordă titlul de mag. mil. praesentalis şi în vara lui 520 îl face consul, dar Vitalianus, continuând să-şi arate nemulţumirea, este omorît în acelaşi an de susţinătorii lui Iustinus I. Faptul că Vitalianus era creştin confirmă ideea noastră că la baza „Româniilor populare” au stat comunităţile creştine. Un alt guvernant al unei „Românii populare” din Dobrogea va fi fost şi acel „Jupan Dimitrie”, al cărui nume îl cunoaştem dintr-o inscripţie datând din 943, scrisă în limba slavonă. Tot aşa şi acei principi din răsăritul Munteniei, al căror teritoriu se întindea şi peste Dunăre, spre Mare, în Dobrogea (sau viceversa, din Dobrogea peste Dunăre, în Vestul Munteniei), menţionaţi de Ana Comnena: Tatos, numit şi Chalis, Sesthlav şi Satza.

La capătul de Vest al Daciei, în Banatul dacic, la Singidunum (azi, Belgrad), ştim că aprox. între 335 şi 370 – deci după nici 30 de ani scurşi de la moartea lui Diocleţian – a existat o Episcopie în care a slujit episcopul Ursacius/ Ursan/ Ursul, căruia i-a urmat episcopul Secundianus, având sub mână Episcopia între 370 şi 381. La Viminacium, nu departe de Dunăre, lângă gura de vărsare a râului Malva, la Costolac, locul de unde a pornit Traian, trecând prin Banat, în prima sa expediţie contra dacilor, a existat de asemenea o Episcopie, în scaunul său, cunoaştem pe un anume Cyriacus/Ţiriac către anul 343 şi un altul, înainte sau după el, numit Amantius. Puţin mai departe, la Sirmium, situat la vărsarea în Sava a rîului Bacuntius, a existat reşedinţa unei puternice şi importante Episcopii, unde cel mai însemnat episcop a fost Sfântul Ireneu, martir în 304, şi unde, până în anul 417, cunoaştem că au funcţionat 7 episcopi: Domnus/Domnul către 325-355, Eutherius/Elefterie către 347, Photinus/Fotin către 345/351, Germinius/Ghermani? către 351-357, Anemius (A lui Nemia?) către 376-392, Cornelius/Corneliu către 392-404, Laurenţius/Laurenţiu între 401 şi 417 (cf. Jacques Zeiller, op. cit., p. 598). Din comunele creştine ale acestor Episcopii se va fi format acel Stat al lui Ahtum, a cărui origine nu se cunoaşte (numele sună illyric), ajuns, nu se ştie cum, Domnitor -Dux, Duce, Ban- în Banatul Timişoarei în secolul al X-lea; grăitor este faptul că, pentru a se putea menţine în domnie, el a trebuit să se boteze, ba, mai mult, să ridice în Statul său, în Banat, biserica numită „a lui Ahtum”; a luptat împotriva regelui ungur, Ştefan cel Sfânt, însă fără succes; fiind înfrânt, şi-a pierdut tronul; stăpânirea lui se întindea la Nord până la râul Criş, la Sud şi spre Răsărit până la Vidin şi Calafat (Gh. Adamescu, după N. Iorga, op. cit., p. 1482; Petre Ş. Năsturel, op. cit., loc. cit., p. 243). Dacă ne-ar fi îngăduit să vedem în Ahtum o altă formă a numelui Ohtum, cu care este aproape identic, atunci enigmele semnalate de istorici asupra sa s-ar lămuri, pentru că un Ohtum, care apare în Cronica Anonymului Notar, intitulată Gesta Hungarorum, este din neamul „ducelui Glad”, care, dinainte vreme, avea în stăpânirea sa exact partea din Vestul Daciei peste care ni se spune că domnea Ahtum; Glad se înţelege că era unul din „Blachii”/ „Valahii”/ din partea locului, urmaşi ai Dacilor apuseni; aşadar, Ahtum nu este un necunoscut, el este din neam „valah” voievodal, venit la domnie prin drepturi vechi voievodale (puţin, despre Glad şi Gesta Hungarorum, se va vorbi mai departe).

Să continuăm. Este de toată evidenţa că, pentru ca o Episcopie să se poată forma, implică existenţa prealabilă a unui număr substanţial de creştini. Documente istorice arată că aceste Episcopii şi episcopii respectivi au funcţionat încă din timpul lui L. Domitius Aurelianus Augustus (născut la 9 septembrie 214, în Dacia Ripensis sau în Sirmium, moare ucis în 275, în urma unui complot urzit de secretarul său, Eros, pe când se afla în drum spre Byzanţ, de unde voia să pornească împotriva perşilor) şi chiar mai dinainte, după cum logic reiese din existenţa Episcopiei din Tomis în al cărei scaun a stat din anul 275 şi până în aprox. 295, când a fost martirizat, Episcopul Evanghelicus, sau a Episcopiei din Sirmium, localitate importantă din Panonia a II-a, unde, la 304, a fost martirizat Sfântul Ireneu, ca să nu mai amintim de Episcopia ce va fi existat la Durostorum (scriptic, necert atestată) sau de aceea de la Aque, unde, către 343, cunoaştem un episcop, Vitalis, sau de acelea de la Oescus (azi, Gigen în Nord-Vestul Bulgariei, la răsărit de gura râului cu acelaşi nume, azi Iskăr, vizavi de oraşul portuar, de la Dunăre, Corabia, din Oltenia), unde, tot către 343, este menţionat un anume episcop Valens şi de la Castra-Martis, unde, de asemenea, către 343, cunoaştem numele unui episcop, Calvus/ Calu (nume de familie întâlnit şi azi la Români). Se ştie că ambii episcopi, Valens şi Calvus, au semnat actele conciliului de la Serdica, ţinut în anul 344, unde, probabil, exista o mitropolie: Valens a Dacia Ripensi, de Isco şi Calvo a Dacia Ripensi de Castramarte; împreună cu aceştia doi, la acest conciliu, a luat parte şi episcopul de la Aquae, Vitalis. Serdica, azi Sofia, capitala Bulgariei, se găsea în plin ţinut thracic, locuit de tribul thrac, numit Serdoi; în Evul Mediu, această localitate se numea Sredetz, după fonica slavo-bulgară a numelui iniţial. Cu acest prilej – elemente de susţinere în ideea „Româniilor populare” (ţărăneşti) – vrem să aducem unele clarificări în trei probleme importante de „istorie a Daciei traiane”, rămase încă neclare: 1. Dacă zona dintre Oltul superior şi Carpaţi n-a fost cucerită în 106, ci mai târziu – aceasta în legătură cu grăniţuirea şi administrarea Daciei Apulensis; 2. Dacă partea vestică a Banatului a fost inclusă în „provincia traiană”; 3. Dacă Dacia Malvensis, cu centrul de apărare, „colonia Malva” identificată de unii istorici cu comuna bănăţeană Denta, de alţii cu comuna Reşca din judeţul Romanaţi, şi, în acest caz, întrebarea se pune dacă Dacia Malvensis cuprindea tot teritoriul Olteniei sau numai o parte a lui, cea de la Sud şi răsărit de Malva/Reşca, rămânând neocupată multă vreme.

Jacques Zeiller, de la care am împrumutat aceste informaţii, trece Aquae în Dacia Ripensis şi o identifică, cu semnul întrebării: „Prčs de Negotin?” („aproape de Negotin?”). Se ştie însă că Aquae a fost identificat cu comuna rurală Calan/Călan, o staţiune balneară în judeţul Hunedoara, pe valea Streiului, unde se găsesc ape termale cu săruri. Este adevărat că o localitate Aquae figurează în Itinerarium Antoninii pe drumul care ducea de la Viminacium la Nicomedia, dar nu despre aceasta poate fi vorba, importanţa acesteia fiind minoră – în Tabula Peutingeriana, VII, 5, este trecută numai aceea din Dacia transdanubiană, pentru care apare notaţiunea: „ad Aquas”, ceea ce ar putea sugera că „Aquae” din Itinerarium Antonini este mai puţin o localitate, de sine stătătoare, ca oricare alta, ci numai un loc de unde se indica direcţia către „ad Aquas”. Afirmarea lui Jacques Zeiller, că Vitalis a păstorit ca episcop în cea de-a doua Aquae – cea „cisdanubiană”, din Dacia Ripensis -, se bazează pe un fapt foarte important în tema clarificărilor de mai sus; cităm: „Une question se pose ŕ ce sujet. Deux villes d’Aquae ont existé en Dacie: l’une dans la Dacie transdanubienne, l’autre dans la Dacie ripuaire; ŕ supposer que cette Dacie ripuaire se fűt étendue sur la rive gauche du Danube, oů une bande de terrain de l’ancienne Dacie Trajane serait restée ŕ l’Empire, Vitalis ne pouvait ętre évęque de la premičre de ces villes. Or, de ce maintien de la souveraineté romain sur une bande de territoire transdanubienne, on n’a aucun indice” (sublinierea ne aparţine şi se înţelege de ce). „Procop parle d’Aque, que Justinian releva en partie1; la Notice d’Hiérocles2 met Aquae dans la dépendance administrative de Ratiaria; si elle eűt été située au delŕ du Danube, il semble que ces deux auteurs n’eussent pas manqué d’en donner avis. C’est donc bien de l’Aquae cisdanubienne, sise entre Viminacium et Ratiaria, que Vitalis fűt évęque” (Jacques Zeiller, op. cit., pp. 154-155; n. „1. De aedificiis, IV, 6″; n. „2. Synecdemus, n. 655”). Dăm traducerea textului francez: „O întrebare se pune la acest subiect. Două oraşe de Aquae au existat în Dacia: unul în Dacia transdanubiană, altul în Dacia riverană; în cazul în care s-ar presupune că această Dacie riverană s-ar fi întins pe malul stâng al Dunării, unde o bandă de teren al vechii Dacii Traiane va fi rămas Imperiului, Vitalis nu putea să fie episcopul primului dintre aceste oraşe. Or, despre această existenţă a suveranităţii romane asupra unei fâşii din teritoriul transdanubian, nu se are nici un indiciu. Procopiu vorbeşte de Aquae, pe care Justinian a reclădit-o în parte1; Însemnarea lui Hierocles2 aşează Aquae în dependenţa Administrativă a Ratiariei; dacă ea ar fi fost situată dincolo de Dunăre, se pare că aceşti doi autori n’ar fi neglijat să o înştiinţeze. Aşadar, la Aquae cisdanubiană, situată între Viminacium şi Ratiaria a fost Vitalis episcop”. Câteva observaţii la acest text trebue făcute. 1. Hierocles trăieşte în secolul VI p. Chr. Acea Synecdemos/ lat. Synecdemus/ menţionată de J. Zeiller (în limba greacă sunέkdhmow = „cine călătoreşte în străinătate cu” – cf. Plutarchos, Othon, 5- şi „însoţitor de călătorie”, cf. N.T., Faptele Apostolilor 19, 29) este un însemnar, un catalog, exclusiv al „oraşelor şi provinciilor Imperiului roman”, în speţă o „statistică strict politică a Imperiului la începutul domniei lui Justinianus (64 Provincii, 935 de oraşe)” (Hans Gärtner, op. cit., col. 1133-1134). Aşa fiind Hierocles nu trebuia să facă nici o menţiune a celei de-a doua Aquae, pentru simplul fapt că aceasta nu era cuprinsă în imperiul roman. Regretăm – de fapt ne mirăm – că acest fapt important a scăpat atenţiei unui istoric ca Jacques Zeiller; o altă eroare a acestuia este afirmaţia că, o dată cu refacerea localităţii Aquae, s-a restabilit şi episcopia care funcţiona acolo, fapt inexact, deoarece, după anul 535 (data când ni se spune că s’a reconstruit Aquae) nu se cunoaşte nici un episcop care să fi păstorit acolo. Faptul că „Procopius vorbeşte de Aquae, pe care Justinian a reconstituit-o în parte”, nu schimbă cu nimic aspectul problemei, ca istoric el se referă la reconstituirea parţială a cetăţii Aquae, nu la restabilirea episcopiei, care nu putea fi deloc „în Parte”. De altfel, şi faptul că Vitalis, Calvus şi Valens au participat la conciliul de la Serdica, oraş al thracilor, în mediu thrac, arată că şi aceşti episcopi erau tot de neam thrac. Fapt important însă este că din cele ce s’au spus cu acest prilej, atât de Jacques Zeiller, cât şi de noi, rezultă că partea Daciei dintre Malva/Reşca şi Dunăre, inclusiv cea dinspre Olt, nu fusese ocupată de Traian. Funcţionarea respectivelor episcopii, din secolul al II-lea de când vor fi luat fiinţă şi până în 343 (în secolul II nu se semnalează în aceste părţi danubiene nici un martir creştin, deşi Traian, cum ştim, a fost un aprig persecutor al creştinilor – pentru a fi cât mai bine informat asupra acestora şi locurilor unde se află, acest sângeros şi tactic împărat a cerut să i se facă referate amănunţite asupra lor, printre care şi marelui istoric roman Plinius), arată că regiunea dintre Oltul superior şi Carpaţi, cum şi partea de Vest a Banatului, nu erau supuse organizării romane. O dovadă târzie o avem în „Ţara Oltului, numire veche a regiunii din Transilvania (Ardeal) dintre Olt şi Munţii Carpaţi, corespunzând în mare parte cu jud. Făgăraş. Puţini streini infiltraţi aici. Locuitorii, prin tradiţie, se socotesc oarecum necuprinşi în Ardeal, care, zic ei, se întinde în dreapta Oltului” (Gh. Adamescu, op. cit., p. 1917), dar „Ţara Făgăraşului” sau „Ţara Românilor” (secolele IX-X) se întindea pe ambele maluri ale Oltului. Despre necuprinderea părţii Banatului de Vest în „Dacia Traiană”, o dovadă tot târzie aduce Anonymus Notarius în Gesta Hungarorum, acolo unde vorbeşte de lupta cu armatele lui Arpad a „ducelui Glad, care îşi avea domnia de la fluviul Mureş până la fortăreaţa Horom”, şi care, în acea luptă, a primit şi ajutorul „Valahilor”, pe care, cu acest prilej – notează G. Popa Lisseanu – „Anonymul îi constată pentru a doua oară în Banat” (Anonymus Notarius, Gesta Ungarorum, Traducere, prefaţă, introducere şi note de G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 2001, p. 120; G. Popa-Lisseanu notează că „Horom, ung. Haram, era o fortăreaţă lângă Dunăre, în Banat” şi adaugă imediat: „Cuvântul este de origine slavă cf. Moór, op. cit., p. 442”, dar şi el, şi istoricul maghiar, Moór, se înşeală, Horom/Haram este – v. supra – cuvânt de origine thracă; Glad este „un principe, ai cărui soldaţi erau Cumani, Bulgari şi Români”, notează G. Popa-Lisseanu, în op. cit., n. 2, p. 91, deci, un dinast din neamul şi din Ţara Blachilor „de dincolo de păduri, unde domnia o avea un oarecare Blac Gelou” – Gesta Hungarorum, p. 102; menţionăm, ca fapt remarcabil, că Anonymus a cunoscut Iliada Frigiană a lui „Darethis Frigii”, Dares Frigianul, pe care a utilizat-o în lucrările sale).

În Banatul de Vest (supra) în săpăturile arheologice efectuate la Jupa (Tibiscum) în Caransebeş, s’a dat peste ruinele “unui edificiu în plan simplu dreptunghiular” cu dimensiunile “10,9×7,40 m”, căruia, după părerea arheologilor, “i s’a adăugat, ulterior, pe latura de Nord-Est a lui, o absidă “cu o înălţime de 2,80 m”. “Aceste lucruri” – spun arheologii – “datează din secolele III-IV”. Ele au servit ca lăcaşuri de cult creştin”. Tot acolo -la Jupa, în Caransebeş- au fost descoperite: un opaiţ, din ceramică fină, cărămizie, pe care se distinge “o suită de triunghiuri în care sunt incizate cruci” şi o decoraţie cu “motive florale” (executată înainte de ardere) şi “o fibulă cu cap de delfin, a cărui coadă se termină printr-o cruce”. Aceste obiecte “sigur creştine” au fost datate ca existând “din secolele II-III” (D. Benea, Dacia sud-vestică, în sec. III-IV, vol. 2, Timişoara, 1999, p. 72; pentru Basilica creştină – v. tot acolo, p. 115). Este fapt bine cunoscut -exemple sunt multiple- că datările arheologice -în special cele referitoare la obiecte singulare- au un caracter aproximativ, fie că ele fac apel la metode, aşa-numite “ştiinţifice”, fie că se sprijină pe asemănări, adică pe presupuneri. Or, în cazul obiectelor “sigur creştine”, arheologic descoperite, lipsite de o prealabilă menţiune scrisă, ce obiecte -sau clădiri- ar putea fi considerate un etalon de primă vechime? Nici unul – nici una. În cazurile de mai sus, fiind vorba de simple presupuneri, înlăturând pru denţele (sau interesele obscure), nimic nu împiedică situarea obiectelor “sigur creştine” în secolele I-II (se observă că triunghiul cu care este figurat ochiul lui Dumnezeu are vechimea primului secol creştin!), iar a basilicei de la Jupa -şi acea descoperită la Gornea, despre care se afirmă că a funcţionat până în secolul al IV-lea- în secolele II-III. Şi cum se ştie, cât timp trece, chiar şi în zilele noastre, până când o comunitate creştină -mai ales sătească- să reuşească a ridica o Biserică – cine s-ar mai putea îndoi, văzând asemenea mărturii, că, în Dacia, creştinismul a pătruns din chiar secolul I al naşterei poporului cel nou?

În ordinea de idei ce urmărim, menţionăm că, de curând, publicistul Dumitru Manolache, citind „numeroasele legende dobrogene (culese cu migală şi talent de Titus Cergău şi Emanoil Papazissu într-un volum publicat în 1946 la Editura Sindicatului Învăţământului din Municipiul şi judeţul Constanţa)” şi sintetizând realităţile istorice care le-au dat naştere, afirmă – şi nu se înşeală – că ele „demonstrează cu prisosinţă faptul că încă din primul secol al erei creştine… Dobrogea începe să primească învăţătura creştină”, şi scoate din acestea o concluzie veridică: „La finele secolului al III-lea d. Hr., în vremea lui Diocleţian (285-305), cetăţile de pe malul drept al Dunării erau complementate creştine. Dovadă stau martirii din Scyţia Minoră (Dobrogea de astăzi) menţionaţi de «Acta Sanctorum»; Evagrius, Benignus Christus, Sive Gresto, Arestus, Sinidia… La finele acestui secol, viaţa creştină de la Dunăre era în plină dezvoltare” (Dumitru Manolache, DERVENT, o poartă a creştinismului românesc, Editura Macarie, Târgovişte, 1995, p. 19). Iată, deci, condiţii destule, realităţi desprinse din istorie şi din legende, pentru înfiriparea, în fapt înfăptuirea/ existenţa acelor „Românii populare”, cărora, cu un termen pe care ni-l sugerează titlul unui articol al lui Nae Ionescu, Biserica ţăranilor, le-am putea numi „Românii ţărăneşti”. Acestea toate explică un fenomen istoric – altfel inexplicabil prin tot ceea ce istoric se cunoaşte despre evoluţia unui popor -, anume că: „Odată cu înfrângerea lui Decebal de către împăratul roman Traian (98-117), statul dac dispare pentru totdeauna din istorie” (Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Basarabia, 1993, p. 22), acel „stat dac” nemairefăcându-se, cu vechile lui credinţe, niciodată. Dispariţia Statului Dac este semnul cel mai bun, dovada certă că, în taină, „Româniile ţărăneşti” prindeau viaţă trainică pe tot cuprinsul administrativ al Daciei încă din acel timp. O remarcă a istoricului român Gh. Adamescu, cu care încheie, în Dicţionarul Enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” referirea la Aurelian, nu poate fi ignorată: „Aurelian… neputând apăra Dacia lui Traian, o părăsi, retrăgând legiunile şi lăsând ca poporul cel nou – Românii – să se dezvolte fără legătură cu imperiul” (op. cit., p. 1507). Aceste pagini de istorie a „poporului cel nou – Românii –”, nou cât numai Dacii şi-au şters din credinţa lor păgânismului henoteist şi şi-au luminat sufletul prin Cuvântul Lui Isus, sunt încă nescrise. Sprijinirea noastră, în cele de mai sus, şi pe legende, se datorează faptului că, ori de câte ori le-am invocat, ele şi-au aflat corespondenţe evidente în istorie şi în arheologie, nici un istoric deci nu le-ar fi putut – şi nu le poate – ignora: „l’accord souvent évident des légendes et de l’archéologie prouve que les hypercritiques n’ont pas le droit d’écarter de leur histoire la période légendaire”, adică: „acordul (în mod) frecvent evident al legendelor şi al arheologiei dovedeşte că hipercriticile n-au dreptul să îndepărteze din istoria lor perioada legendară” (André Piganiol, Essai sur les origines de Rome, Paris 1917, p. 5).

„În substanţiala sa lucrare, INTRODUCERE ÎN STUDIUL LITERATURII VECHI, o carte rară, plină de sugestii şi deschizătoare de vaste perspective, prof. Alexe Procopovici de la Cernăuţi stabileşte că întinderea creştinismului în Dacia a coincis oarecum cu însăşi formarea noastră ca popor. Faptul este de cea mai mare însemnătate. Căci, natural că în asemenea împrejurări – în care viaţa publică, în plină prefacere, nu putea să aibă nici un fel de cadre exterioare fixe – creştinismul să nu se fi împământenit la noi prin activitatea precisă a unei ierarhii bisericeşti constituite, ci prin lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală a unor misionari desprinşi materialmente de baza lor canonică, sau în orice caz nereprezentând-o în chip expres şi eficace” (Nae Ionescu, Biserica ţăranilor, în Roza Vânturilor, Chişinău, 1993, p. 39; Alexie Procopovici s-a născut la 26 martie 1884, în 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, din 1922 devine profesor de Limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi şi în 1927 întemeiază Revista filologică). Gândirea lui Nae Ionescu exprimă o realitate istorică, însă de scurtă durată: o realitate ce s-a desfăşurat între anul al optsprezecelea – anul când „episcopul Moldovean” s’a „desprins materialmente de baza lui canonică” şi a venit în Moldova – şi anii propovăduirilor Sfântului Apostol Andrei şi a discipolilor lui, când Învăţătura Lui Isus a prins temeinic şi definitiv în Dobrogea, unde s’a făcut auzită Vestea cea Bună; după acel timp, „prin lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală” a prozeliţilor Daci, prin contactele permanente întreţinute de aceştia cu „bazele canonice”, puternic creştine, aflate în locurile unde existau fraţi de-ai lor, Thraco-Geto-Daci convertiţi la creştinism – cele dintâi contacte vor fi fost cu cei din Decapolia (Scythopolis, Pella ş.a.), cele de mai apoi cu cei din Macedonia etc., locuri pe unde a trecut Sfântul Apostol Paul şi discipolii lui – Creştinismul s’a statornicit definitiv în Dacia: deci, prin Daci şi de la Daci, fapt pe care l-am subliniat deja. Dacă nu ar fi fost aşa, multe întrebări, de loc subiective, din trecutul răspândirii Creştinismului, ar fi rămas fără răspuns logic. Iată una din aceste întrebări. Barnabas, misionar thrac din Antiochia, cel care a stat aproape de Sfântul Paul; Hermas, unul din „Părinţii Apostolici”, şi fratele episcopului din Roma, Pius (cca. 142-155) erau de origine thracă (Hermas ajunge la Roma vândut ca sclav şi după puţină vreme este eliberat; ca libertus /sclav eliberat/ reuşeşte să facă o avere frumuşică pe care însă o pierde în diverse întreprinderi nereuşite, se resemnează şi, sub imboldul credinţei sale creştine, se consacră scrisului şi dă la iveală un „Ghid spiritual”, în sens religios creştin, numit „Păstorul” – gr. Poim®n-, cunoscut din anul cca. 130 ca Hermae pastor, „o apocaliptică predică de pocăinţă”); Polycarpos, consacrat de Ignatius din Antiocheia (mort în anul 110) episcop de Smyrna, era thrac din Smyrna, oraş înfiinţat de Thracii Ionieni, colonizat de prin secolul III a. Chr. cu Greci aiolieni. Întrebarea: toate aceste personalităţi creştine, purtând în inimă dorinţa vie de a răspândi Cuvântul Lui Isus – Polycarpos îndură moarte de martir (probabil în 167/168 p. Chr.) la o vârstă trecută de 80 de ani (Mart., Polyc., 9, 3) -, puteau ei ocoli neamul thraco-dacilor din care proveneau, dacă nu ar fi ştiut, prin legăturile ce le vor fi avut, că acolo pătrunsese deja Vestea cea Bună? Puteau ei sta nepăsători faţă de neamurile lor, şi respectiv faţă de Daci, când misiunea lor era să răspândească Învăţătura Lui Isus în acele prime timpuri de luptă cu păgânismul? Nu ştia Barnabas că la Lystra, oraş unde locuiau thraci păgâni, el a fost luat drept Hermes, iar Paulus, drept Zeus? Nu ar fi vrut ei să îndrepte toate acele păgâne credinţe şi la neamurile thrace, măcar la cele locuitoare puţin mai la Nord de Lystra, peste Hellespont, în Dacia Pontului stâng? Ştim din Faptele Apostolilor că, într’o anume împrejurare, „Barnaba” a plecat „spre Tars, în căutarea lui Saul, şi când îl află, îl aduse la Antiochia” unde „Un an întreg l-au petrecut împreună în această Biserică, şi au învăţat o mare mulţime, astfel că la Antiochia li se dădu discipolilor pentru întâia oară numele de creştini” (op. cit., 11, 25-26). Nu putea Barnaba să-l ducă şi în „Pontul scytic”, dacă nu ar fi ştiut de la „Saul” că acolo va merge „Andrei”? Logica răspândirii creştinismului ne spune că nu.

Această credinţă aşa de vie şi de susţinută, în acelaşi timp şi puternică, ne-a unit şi ne-a menţinut ca neam. În vremurile de furtună şi de groază aduse de năvălirile barbare, firea noastră şi credinţa în Dumnezeu ne-a ţinut pe loc şi nu ne-am risipit părăsind patria şi nu ne-am amestecat cu nici un neam păgân. Dimpotrivă. Noi am transmis credinţa noastră acelor barbari năvălitori cu care am fost siliţi să avem contacte de mai lungă sau de mai scurtă durată: Goţii veniţi în ţinutul Buzăului, Slavii, în Dobrogea, Cumanii în Sudul Moldovei, Gepizii ajunşi o vreme la Dunăre în drumul lor spre Apus, Maghiarii, în câmpia Tisei, şi-au însuşit de la noi un creştinism de factură populară, înainte de a fi convertiţi oficial. Aceasta este o temă nouă, neatinsă până acum, ea nu cade nici sub incidenţa tezei noastre şi nici în adiacenţa preocupărilor noastre prezente. Am menţionat-o numai pentru a atrage atenţia asupra influenţei civilizatoare avută de poporul român asupra barbarilor acelor vremuri, influenţă neremarcată, rămasă înecată în neştirea şi în tăcerea timpului trecut. Când şi când, un eveniment – „Dacul Ulfila” traduce Biblia în limba goţilor (prof. Paul Gălăşeanu) -, o întâmplare şi o notiţă – Cronica abatelui Jean de Biclar semnalează un anume Trasaricus, episcop al Gepizilor stabiliţi în Panonia, în a doua jumătate a secolului VI (Gepidarum gens inhumana, Gepidarum inhumani ritus), iar Jacques Zeiller, comentând acest fapt alături de o ştire despre Vandali, spune în treacăt: „la contribution de l’élément danubien ŕ leur conversion au christianisme arien se laisse deviner aprčs coup…” (op. cit, p. 539) – un cuvânt legat de biserică şi de credinţă – „altar” şi „Maria”, Numele Fecioarei, Mama Lui Isus sunt cuvinte în limba cumană pe care Cumanii le-au luat de la Români – duce cu gândul la această tăcută, neştiută, niciunde pomenită, dar însemnată contribuţie a poporului român la întărirea şi răspândirea Creştinismului.

De apărarea acestei credinţe a noastre şi a Altarului ei, Patria, avea să profite întregul Apus al Europei. Căci, cu drept, doi istorici francezi, privind către acele vremuri şi altele la fel de groaznice venite după, au spus: „Si la civilisation occidentale échappa ŕ la mort ou au moins ŕ l’éclipse dont le menaçait la Croissant, elle en fut redevable… notament aux Roumains” (Lavisse et Rambaud, Histoire générale, Vol. 3, page 852); „Dacă civilizaţia occidentală a scăpat de la moarte sau cel puţin de la eclipsa la care o ameninţa Semiluna, aceasta se datorează… îndeosebi Românilor”. Ştefan cel Mare şi Sfânt, întruparea de peste veacuri a dârzeniei cu care s-a înrădăcinat la Români Creştinismul – o dovedesc mănăstirile şi bisericile zidite de el şi luptele duse cu păgânii – a fost salutat de Papa Sixtus VI (1471-1484) cu numele de Atlet al lui Christ, iar Senatul din Veneţia i-a trimis ambasade speciale spre a-l felicita pentru victoriile sale împotriva turcilor.

Concluzia la întreaga bucată de mai sus sună: ÎNVĂŢĂTURA LUI ISUS – CREŞTINISMUL – A PĂTRUNS ÎN DACIA PRIN DISCIPOLII THRACO-DACI DIN „DECAPOLI” ÎN TIMPUL LUI ISUS. URMARE ACESTUI FAPT, POPORUL DAC A ÎNCEPUT SĂ DEVINĂ POPOR ROMÂN DIN CHIAR TIMPUL LUI ISUS.

Credinţa ţăranului român în Dumnezeu a fost mare. Din comunele creştine ţărăneşti ea a trecut în cetăţi şi oraşe. Cu o aceeaşi putere. Bisericile paleocreştine descoperite în Dobrogea sau aiurea pe pământul ţării, vechile resturi de ziduri durate din argilă arsă şi piatră, identificate ca a proveni de la lăcaşuri de închinăciune –biserici sau mănăstiri ce au fost– ne fac să bănuim că nu va fi fost „vlădică” sau şef de „Românii ţărăneşti” care să nu fi pus să se înalţe o biserică sau să se zidească o mănăstire lângă care să nu fi existat o încăpere, un loc de primire a creştinilor, un aşezământ oricât de modest, în scopuri milostive, adică cu cuvântul cel vechi, o „xenodocheia”; după cum, tot aşa, mai târziu, de când ne cunoaştem mai bine voievodatele, nu a fost domnitor să fi stat în scaunul domnesc mai mult de un an şi să nu fi clădit o biserică, o mănăstire, un aşezământ în scopuri creştineşti (o „xenodochia”) şi, de asemenea, nici un boier avut care să nu fi ridicat o biserică unde să-şi lase numele. Căci, am putea socoti acesta un obicei ce vine din începuturile primitive ale creştinismului. Denumiri ca „crucea satului” şi „crucea mesei”, crucea ce se pune pe lângă fântâni, troiţa ce străjuieşte marginea de drum sunt tot atâtea mărturii de nevoia de un loc de rugăciune, de un altar, de o biserică resimţită de românul creştin, de comunitatea română creştină.

La Români, crucea, troiţa, biserica, mănăstirea, xinodocheia (aşezământul de milostenie) sunt materializări specifice cerute de duhul creştinismului lor. Ele pot atinge sublimul ca frumuseţe şi simplitate, dar se feresc de luxul pompos şi ţipător, de grandoare şi de măreţie, acestea fiind îmbrăcăminţi ale Occidentului: acolo, biserica a fost influenţată de Roma, centrul imperiului roman unde se revărsa toată tărcătura imperiului care a dus la palatele de un lux rafinat ce ofensa umilul, la amfiteatre, la teatre, la terme de răsfăţ, la arce de triumf, la templele de care Roma era plină, dar care slujeau exclusiv de locuinţă zeilor, căci acolo nu se putea ruga; în întreaga măreaţă Roma nu exista nici o clădire pentru spital, nici o casă de primire, de întâmpinare cu căldură a vreunui străin care s-ar fi întâmplat să se găsească la Roma şi să fie obligat să zăbovească pentru îngrijire. Din acest sentiment de grandomanie, de înfumurare, Roma numea Rōmānia „ţările supuse romanilor”, aceasta o spune Chirius Fortunatianus (trăieşte, probabil, în secolul IV p. Chr.) autorul unei ars retorica, în trei volume, scrise în formă de întrebări şi răspunsuri (6, 4, 7) – dar nu de acolo are ţara noastră numele de România. Aici ne oprim puţin pentru o parte de istorie.

Este neîndoielnic că în Dobrogea primelor timpuri creştine vor fi existat xenodochei, nu cunoaştem, ca atâtea multe altele, data de când au apărut şi de cine au fost înfiinţate. Ştim însă că la episcopia din „Sebaste in Pontos Polemoniacos” (azi, Sivas, în Turcia) a deţinut scaunul episcopal timp de douăzeci şi doi de ani (între 355 şi 377) acel Eustathius (supra), care, ca admirator şi încurajator al vieţii călugăreşti –el însuşi poate fost călugăr–, a pus să se zidească mănăstiri şi xenodochei; de bună seamă, Dobrogea aflându-se nu departe de Sebaste şi acolo locuind Thraci (v. Infra) mănăstirile construite în Dobrogea vor fi avut şi ele xenodochei, cel mai târziu de prin a doua jumătate a secolului IV. Trebue spus că numele acelei părţi a Pontului, în care era oraşul Sebaste, îi vine de la Polemon I, fost rege al Pontului (între 37 şi 8 a. Chr.) şi de la un alt Polemon, al II-lea, acesta fost rege al Pontului şi al Bosforului (între anii 38 şi 63 p. Chr.), despre care ştim că era fiul regelui thrac, Cotys, de aici deducem că şi Polemon I era tot Thrac, întreg acel ţinut fiind, pe atunci, al thracilor (observăm în treacăt că oraşul Tars, în care s-a născut Sfântul Apostol Paul şi şi-a petrecut o parte din copilăria şi tinereţea sa –el a fost decapitat în anul 67 pe Via/ Calea Ostia ce ducea de la Roma la portul cu acelaşi nume, de la gura Tibrului– s’a găsit sub stăpânirea lui Polemon II, acesta devenind şi rege al Ciliciei din anii 41-48). Că acel Eustathios va fi fost thrac sau nu, nu putem şti, după cum nu putem şti dacă Sfântul Eusthatius, prăznuit de Biserica Ortodoxă la 20 septembrie, a fost sau nu de origine thracă (a trăit la Roma pe timpul împăratului Adrian şi a suferit moarte de martir în anul 130, împreună cu soţia şi copiii săi „din pricină că a îmbrăţişat creştinismul”), ceea ce putem spune fără dezminţire este că la Români există din vechime numele de familie Eurtathius/Eustaţiu (personal, am cunoscut un amiral Eustaţiu, i se zicea „Lupul de mare”); că acele „xenodocheia” nu erau primele lăcaşuri înfiinţate cu scopuri milostive creştineşti, că la Sebaste locuind Thraci pontici, Episcopia de Tomis va fi întreţinut legături administrative cu Episcopia de la Sebaste, deci şi că în Dobrogea tomitană au existat/ funcţionat pe lângă bisericile sau mănăstirile paleocreştine asemenea xenodochei, dacă nu şi mai dinainte de anii 355, acestea ne sunt permise a le presupune şi a le socoti ca realităţi neatestate. O dovadă s’ar putea vedea din faptul că, începând de prin secolele XII/XIII de când ne parvin (supra) unele informaţii scrise şi în legătură cu Istoria Bisericii la Români – sunt tradiţii care spun că unele mănăstiri au fost zidite de călugări – care dau seama şi despre anume aşezăminte de milostenie creştină înfiinţate de Domni, de Doamne şi Domniţe – căci toate au în urma lor începuturi şi tradiţii.

Istoria Românilor naşte din legendă. Ea începe cu „anul al optsprezecelea din timpul lui Isus”, când s-a întors în ţara lui acel „episcop Moldovean”. Acesta a fost primul Geto-Dac devenit prin convertire un om sufleteşte nou, un Român: Primul Geto-Dac Român, creştin. Din această continuitate istorică: devenirea poporului geto-dac, prin lepădarea de vechile credinţe pentru a primi în sinea-i sufletească pe Isus, popor român, au rezultat unitatea de limbă şi omenia poporului român, caracteristici unice în lume, referitoare la popoare. În acel an 18 moare Herodes Arhelaos, ethnarh în Iudea, Samaria şi Idumea (Matei 2, 22) până prin anul 6 p. Chr., când e rechemat la Roma şi exilat în Galia, la Vienna, unde şi moare; el era fiul cel mai crud al lui Herodes cel Mare (rege al iudeilor între 40 a. Chr. şi 4. p. Chr.), care a ordonat „tăierea celor 40.000 de prunci cu prilejul naşterii lui Christos”. Între anii 4 a. Chr. şi 39 p. Chr., vine ca tetrarh în Galilea şi Perea, Herodes Antipas. „Isus a murit probabil la 14 Nisan 783 de la fundarea Romei, deci, la 7 aprilie 30 era noastră. Din cauza unei erori cronologice comisă de călugărul Dionysius Exiguus (mort în 566), anul naşterii Lui Isus cade cu trei până la cinci ani mai devreme decât începutul erei noastre” (J. Lortz, op. cit., p. 24). Aşa se explică de ce datele istorice de mai sus, raportate la anul ZERO „al erei noastre” nu coincid.

Creştinismul la Români este înţeles ca religia manifestării lui Dumnezeu. Astfel, biserica este şi trebue să rămână sfântă cum iniţial şi esenţial a fost stabilită de Isus. Cei doisprezece Apostoli erau oameni simpli, pescari. „Paul din Tars, în Cilicia (Asia Minoră)”, om învăţat şi cultivat, „om al Legii” îşi câştiga pâinea cea de toate zilele lucrând cu mâinile: „făcea corturi”. Lui Dumnezeu nu-I place înfumurarea. Bisericile româneşti, mănăstirile, xenodocheile de pe lângă ele arată, în primul rând, dragoste, iubirea de aproapele de care vorbea Isus, smerenie: „căci Dumnezeu, pe cel ce vrea să-l înalţe, îl smereşte” (Ioan Pop-Reteganul, Pilde şi sfaturi pentru popor, Gherla, 1900) şi „cela ce se va înălţa smeri-să-va, iară cela ce se va smeri înălţa-să-va” (Varlaam Mitropolit al Moldovei din anul 1632 până în 1655, Cazanie/Carte românească de învăţătură, tip. la Iaşi în 1643). „Cine dar se află în Christos este o făptură nouă. Ce era vechi a trecut, ceva nou a luat acum fiinţă” spune Sfântul Apostol Paul în a doua scrisoare către Corintieni (II. Cor. 5, 17-18). Aşa au renunţat Geţii şi Dacii la henoteismul lor şi au devenit, de atunci, ceea ce sunt şi azi, Români: „o făptură nouă”.

Puternica credinţă creştină a ţăranului Român a îmbrăcat cu fire dumnezeiască orice element al naturii lui înconjurătoare ce i s’a părut că ar putea exprima o legătură aparte între el şi Dumnezeire. Iată unul din cele mai copleşitoare exemple: există la Români o „mică plantă foarte curioasă care creşte prin pustiurile nisipoase ale Syriei şi ale Arabiei, de unde a fost adusă în părţile noastre de către călugări; după căderea frunzelor şi a fructelor, ramurile plantei, uscându-se, se ghemuiesc unele peste altele, formând o masă rotundă; pusă în apă, planta îşi reia forma primitivă” (I.-A. Candrea); această mică plantă este denumită Mâna-Maicii-Domnului; florile ei, cu cinci petale subţiri şi alungite, purtând pe dinafară culoare albă ca lumina şi în mijloc galbenul soarelui, sunt de o gingăşie heruvică; în limba latină, ea se numeşte Anastatica hierochuntica, adică „(re)învietoarea din Jericho”. Nicăiri în lume acestei plante nu i se spune atât de frumos şi atât de evlavios ca în limba română.Nicăiri în lume n’a încolţit în sufletul cuiva minunea ce arată această plantă, cum în sufletul acelui ţăran român, cel dintâi care i-a spus numele – căci floarea ei albă pe dinafară, galbenă înlăuntrul ei, poartă un dumnezeiesc simbol: Lumina Maicii Domnului ţine în Mâna Ei Soarele vieţii! Şi dacă numele a rămas, e că sufletul poporului român este profund creştin. Îţi vine să crezi că acel călugăr care a adus această plantă la noi a fost „episcopul Moldovean” sau unul dintre aceia veniţi după el. De ce din Jericho? – „Isus îşi începe propovăduirea în Galilea, pătrunde în treacăt în ţinutul Tirului şi Sidonului şi al confederaţiei Decapoli, revine în Galilea, iar de aici, trecând prin Perea şi Ieriho, se duce la Ierusalim, unde avea să pătimească” (N.T., Introducere, p. 39). Pentru că pe la Jericho a trecut Isus şi pentru că Maica Domnului, aşa cum ne închipuim toţi, îşi însoţea Fiul pretutindeni cu Sufletul Iubitor de Mamă Sfântă, cu Gândul Sfânt şi cu Mâna Sfântă…

Repetăm concluzia noastră, căreia vrem să-i dăm, în final, glasul de clopot al Istoriei Românilor: Din acel moment al primirii Cuvântului Lui Isus în spiritul şi în inima poporului Dac, din acel moment al anulării vechilor lui credinţe barbare, din chiar timpul Lui Isus începe Neamul Românesc.

“Ista veritas, etiam si jucunda non est, mihi tamen gratia est” (Cicero, Epistulae ad Atticum, III, 24, 2).

Acest adevăr, chiar dacă nu este atrăgător (unora), mie nu încetează să-mi fie preţios.

Caşin Popescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s