Românii, un popor născut creştin

de CAŞIN POPESCU

Thracii, Geţii şi Dacii biblici în etnonime, antroponime şi toponime – unele dintre acestea au fost menţionate mai sus, asupra lor nu mai revenim -, o introducere (de fapt, o reluare a unor studii ale noastre mai vechi) pentru a se înţelege mai bine locul ocupat de fiecare etnonim, antroponim şi toponim în tema ce ne interesează, este, pentru cititorul mai puţin iniţiat sau mai puţin dispus la cercetări, bine venită.

S-a spus deja că patria primitivă a filistenilor s-a aflat în Peninsula Balcanică, pe valea Strymonului (Caşin Popescu, op. cit., p. 356) de unde au emigrat şi au ajuns să se stabilească „pe acele locuri ce de la ei s-au numit Palestina” (ibid., p. 356; v. şi Manfred Opperman, op. cit., p. 46). „După Vechiul Testament, rămânerea definitivă a Philistenilor în afara Egiptului s-ar datora lui Isaac, care s-a dus la Abimalec, împăratul Philistenilor… şi i-a zis: „Nu te pogorî în Egipt!” (Geneza, 26, 1, 2). Numele lui Abimalec trebue pus în legătură cu Abii (Abioi), un neam de Thraci confundaţi cu Scythii. „Abii Scythae”, a căror patrie originară va fi fost la răsărit de Iaxartes (cf. Miller, Itin. Rom., p. 625, citat de V. Pârvan, în Getica, p. 268), erau tot un trib de Thraci, dovadă amestecarea lor cu Thracii balcanici; Herodot aminteşte un oraş numit Dardanos, vecin cu Abydos (VII, 42); Homer îi menţionează alături de Galactofagi şi de Hipemolgi (Iliada, XIII, 6); după precizarea adusă de Strabon, Abii locuiau în Nordul Peninsulei Balcanice (VIII, 3, 2), adică în ţinutul de unde au plecat Philistenii şi de unde au plecat şi Phenicienii care, mai apoi, s-au despărţit de Philisteni. În legătură cu omiterea sistematică a originii Philistenilor relevăm că profesorul Dr. Karl Goller începe preistoria Israelului din anul 63 a. Chr., când Iudea era provincie tributară imperiului roman (cf. Israel, Berlin 1981, I, Teil I. Die Vorgeschichte, pp. 7-13). Dar s-a spus deja că: „Die Philister in Palestina sollen Illyrer gewesen sein” (Otto-Wilhelm von Vacano, Die Etrusker, Stuttgar 1955, p,. 85; despre Illyri şi înrudirea lor etnică cu Thracii, v. Caşin Popescu, L.A., n. 142, pp. 274-314). După numele lor – atâtea câte le cunoaştem – şi după portul lor recunoaştem în acele numeroase triburi de Philisteni, care au înspăimântat pe clăditorii Piramidelor, pe rudele thracilor istro-strymonieni (cf. R. Herbig, Philister und Doriei, în Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts, nr. 55, anul 1949, p. 58 şi urm.). Unele asemănări – observate deja (cf. O.-W. von Vacano, op. cit., p. 84) – între numele Tyrsenilor şi cele ale Philistenilor confirmă teza noastră asupra originii Etruscilor şi, respectiv, a Philistenilor. De altfel, legăturile thracilor balcanici cu Palestina se situează la începutul neoliticului, după cum dovedesc descoperirile de la Jerico şi Ras Shamra (Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoca, 1979, p. 66). Analogii de credinţe (simboluri, numărul 12) au fost semnalate între Siculi, Etrusci şi Philisteni” (Caşin Popescu, op. cit., pp. 357-358). Primul Thrac biblic, de după potop, pe care îl cunoaştem după numele său este Tiras, nepotul lui Noe, al şaptelea fiu al lui Iafet (Geneza, 10, 2) frate cu Sem şi cu Ham: „aceştia au fost cei trei fii ai lui Noe, şi din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul (Geneza, 9, 19). Din linia coborîtoare din Tiras cunoaştem pe „Mardoheu” şi o aşezare „Mardoha”, „în secolul al V-lea î. Hr. (Estera II, 5, 7, 19, 22, 23)”, apoi: „Merodac apare la Isaia (Is. XXXIX, 1), care a scris despre faptele petrecute în anii 839-743 î. Hr., respectiv în secolul al IX-lea î. Hr. Acesta este Merodac Badalan, fiul lui Badalan, regele Babilonului. Un alt Merodac (Evil Merodac) apare la Ieremia (Ier. LII, 31)”; „Macheda, toponim, considerat etimonul numelui lui Alexandru Machedon, apare menţionat în Vechiul Testament (Iosua, XV, 41) în secolul al XIII-lea î. Hr., respectiv între anii 1250-1225 î. Hr. Importantă este forma sa identică cu a toponimelor româneşti de azi (Ianoşda, Guranda, Tămaşda, Turda, Salonda etc.)”; „Medaba, cu varianta Medeba (Dictionary of the Bible by James Hastings, D.D. Edimburg). În traducerea românească apare doar forma Medeba (Iosua, XIII, 9) în care „v” a fost betacizat. Existenţa cetăţii se încadrează tot în secolul al XIII-lea î. Hr., respectiv între anii 1250-1225 î. Hr.”; „În secolul al VI-lea î. Hr., lidienii sunt menţionaţi în Vechiul Testament: „Încălecaţi pe cai şi vă aruncaţi în căruţe şi porniţi, puternici Etiopieni şi Libieni înarmaţi cu scut, şi voi Lidieni, ţinând arcurile şi încordându-le (IER. XLVI, 9)” (citatele după Alexandru Pele, op. cit., pp. 43-44). Toţi aceşti urmaşi ai lui Tiras – se ştie că numele, după unii istorici thracic, după alţii scythic, era Tyras – vor fi întreţinut prin vremi relaţii comerciale sau de natură etnică cu înrudiţii lor, Thracii de la Nord de Istru: de exemplu, s-au semnalat arheologic (pe bază de vestigii identificate în Transilvania) vechi legături între Egiptenii-Copţi (un vechi neam înrudit cu Thracii, aşezat în Egipt), şi Thracii din Transilvania (N. Vlassa), care par a fi dăinuit şi urmat până în primele secole după Christos, cum par să arate unele podoabe şi însemne paleocreştine şi un opaiţ coptic descoperit la Gherla, datat a fi provenit din sec. V-VI p. Chr. (cf. Victor Teodorescu, Elemente paleocreştine în tezaurele de la Şimleul Silvaniei şi Pietroasa (sec. IV), în Spiritualitate şi istorie la Întorsătura Carpaţilor, pp. 78-92, notele 65 şi 66, p. 88). Această provenienţă – rădăcină – thraco-geto-dacă, de vreme biblică, a Philistenilor, se vădeşte, puternic, în credinţa lor, ea a dat ceea ce numim azi religia iudaică: Henoteismul geţilor – o formă proprie de monoteism – a fost preluat, în esenţa lui, în „multe, dacă nu în majoritatea cărţilor Vechiului Testament”, adaptarea făcându-se sub influenţa mediului local vest-asianic, arameic, arabic. Ca în henoteism, manifestarea, existenţa şi puterea „altor zei” apar viu recunoscute în cele dintâi cărţi ale Vechiului Testament, unde Yahve (Jehova) – asemenea lui Zalmoxis – este zeul cel mai mare şi mai puternic (Exodul 15, 11), adoraţiunea lui fiind extremă şi excluzivă (Exodul 20, 3-6), la fel de totală şi generală precum adorarea lui Zalmoxis la Geto-Daci. Această rădăcină a credinţei geto-dace s-a păstrat vie şi roditoare multă vreme biblică, dovadă faptul că „negarea existenţei oricărui alt dumnezeu în afară de Yahve” s-a fost afirmat “foarte târziu în Biblie”, anume „de unii dintre ultimii profeţi (Al doilea Isaia, 44; aceeaşi temă este reluată de Ieremia, 10)” (citatele sunt după Israël Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică, Traducere din franceză de Domnica Cincă, Fronde Alba Iulia – Paris 1997, pp.73-74). Departe de a fi simple asemănări sau iluzie, aceasta este realitatea unei vremi biblice ce se impune, negarea ei n-ar putea fi privită altfel decât ca un act antiistoric sau ca subiectivism pitonic.

În cartea lui Iosua, “succesorul şi executorul testamentar al lui Moise”, în care se povesteşte ocuparea Palestinei şi împărţirea între căpeteniile israelite a teritoriului ei, întâlnim:

Salca (hidronim), graniţă a ţinutului Vasanului (Vâlsanului?) situat “la răsărit de Iordan”, la miazănoapte de Marea Galileii şi de Jerihon (Iosua 12, 5 şi 13, 11);

Dor, oraş (port la Marea Mediterană) şi ţinut la Sud de Muntele Carmel;

– Iezer şi Ghezer, localităţi în ţinutul Filistenilor (în dreapta Iordanului; Iosua 16,3; 16, 5 şi 21, 21);

Cana, pârâu (Iosua 16, 8, şi de la el, numele cunoscutei localităţi unde a avut loc prima minune săvârşită de Isus);

Cadeş-Barnea (Iosua 14, 6);

– Toponimele: Sansana, Macheda, Cheila, Secaca (Iosua 15, 26/31/44/61); Dimona şi Adada (Iosua 15, 22), Maresa (Iosua 15, 44), Molada (Iosua 19, 2) şi “la munte”: Dana (Iosua 15, 49);

– Etnonimele: Ana, Susana, Dan (ibid. 19, 40), Moţa (ibid. 18, 26).

Toate toponimele, hidronimele şi etnonimele de mai sus sunt de origine thraco-geto-dacă, exemplu, hidronimul şi, de la el, toponimul Salca.

Apropierea acestei denumiri de cuvântul din limba română salcă, articulat salca (în Banat şi Transilvania), şi salcie, mai vechi salce, este imediată. Vechimea cuvântului Salca elimină derivarea lui de la “lat. salicem” propusă de Sextil Puşcariu; Alexandru Philippide aseamănă rom. salcă cu alb. selk, dar azi se ştie că albaneza este o limbă înrudită din vechimea formării ei cu thraco-geto-daca. Se ştie că Geto-Dacii sărbătoreau, încă din vremi mitologice, venirea primăverii cu cântece din flaut (tradiţie instituită de Pan, – zeul păstorilor şi al turmelor, inventatorul flautului ciobanului, fiul lui Hermes cu o nimfă thracă, după Homer, Dryope, fiica unei alte nimfe thrace Dryops– care, într’o anume zi, considerată ca învierea primăverii, cânta, în cinstea lui Dionysos, din minunatul lui flaut) şi petreceri, în timpul careia se împodobeau cu ramuri verzi de salcă – după ce depuneau pe altarele lui Zalmoxe, coroane împletite din ramuri de diferite feluri de salcă tânără. Acea sărbătoare a primăverii, din vremea geto-dacilor păgâni, a devenit, după creştinarea lor, pe aceleaşi străvechi pământuri, sărbătoare numită Dumineca Sălcii sau Dumineca Floriilor, zi în care creştinii duc la Biserică ramuri verzi de salcie. Sâmbăta de dinainte de Dumineca Sălcii se mai numeşte şi “Sâmbăta lui Lazăr”, ziua în care Isus a înviat pe Lazăr, fratele Martei şi Mariei. (O legendă face din acel Lazăr primul episcop al Marsiliei: Sfântul Lazăr.) Din acele vremuri de păgânătate a geto-dacilor, spuse, după încreştinarea şor, în duhul cel nou şi cuvinte creştine, vin la Români proverbele:

“Dacă în ziua de Florii umbli încins cu salcie dusă la biserică, nu te mai doare mijlocul”;

“Salcie dela Florii făcută cercuri şi pusă la icoane, e bine să se aprindă când fulgeră şi trăsneşte, şi este cineva singur în casă”;

“Din salcia de la Florii se fac cercuri şi se pune pe pomi, ca să dea roade mai multe” (Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Leipzig, Viena, 1915, p. 291; se cunoaşte că Geto-Dacii împodobeau, cu ramuri verzi de salcă tânără, când sărbătoreau ziua revenirii primăverii, altarele zeiţei Demeter, zeiţa fertilităţii şi a rodniciei).

Cele spuse mai sus dovedesc apriat că Salca este cuvânt de origine thraco-geto-dacă. În privinţa celorlalte denumiri pe care le-am enumerat după Salca, originea lor se vădeşte a fi, deasemenea thraco-geto-dacă, numai cât corespondenţa fiecăreia din ele cu cuvinte româneşti este, aproape, integrală, orice comentariu etiologic, al lor, ar fi superfluu. Structura indicativă a unor toponime, din Palestina, precum: Valea Sorecului de şes, de unde era Dalila, femeia plăcută şi iubită de Samson, de la care, până în cele din urmă, i s’a tras orbirea şi moartea (Judecătorii 16 4-31) este încă una din transmisiile specific thrace; Românii au, din cele mai vechi timpuri, obiceiul localizării unor toponime sau hidronime după relieful (sau însemnătatea) locului unde sunt aşezate, exemple: Ciolăneştii din deal, Segarcea din vale, Almaşul de mijloc, Baia de jos, Baia de sus, Sânmartin-de-câmpie, Măceşu-de-şes, Păcuiu-de-Soare ş.a.; să fi fost Valea Sorecului de şes, Valea Sorocului, denumire posterioară pieirii lui Samson? Nu conjecturăm.

Ierihonul a fost primul oraş cucerit de “Fii lui Israel”, după porunca lui Iosua primită dela Domnul, în Ţara Făgăduinţei după trecerea Iordanului. În Iosua 6, 1 se spune:

“Ierihonul era straşnic închis şi întărit, şi nimeni nu ieşea din el şi nimeni nu intra”, iar de sub 6, 20, înainte de a se începe asaltul asupra Ierihonului aflăm:

“Şi a strigat poporul, iar preoţii au buciumat din trâmbiţe; şi când poporul a auzit sunetul trâmbiţelor, întregul popor a strigat deodată cu strigăt mare şi puternic; şi întregul zid s’a prăbuşit de jur împrejur”. În “BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD”, Bucureşti – 2001, după care am luat citatele de mai sus, într’o notă explicativă se spune: “Cercetările arheologice au constatat că vechiul Ierihon avea două rânduri de ziduri, exterior şi interior, şi că ele, într’adevăr, s’au prăbuşit pe propriile lor temelii. Cei puţin credincioşi, fără să excludă intervenţia lui Dumnezeu, banuesc că a fost vorba de un cutremur; pe de altă parte, se poate prezuma că, făcând legătura între un strigăt puternic, multiplu şi simultan şi prăbuşirea zidurilor, Dumnezeu i-a descoperit omului, pentru prima oară, fenomenul de rezonanţă” (op. cit., p. 251 şi nota b); fără’ndoială, prăbuşirea zidurilor Ierihonului s’a datorat fenomenului de rezonanţă, dacă ar fi fost vorba de un cutremur, acesta ar fi fost înregistrat, -fireşte, tot ca o minune,- în cartea lui Iosua: nimic deci potrivnic de a considera că la Ierihon s’a înregistrat, istoric, pentru prima oară, fenomenul de rezonanţă, explicaţia acestui fenomen avea să fie dată abia după 22 de secole. (Ierihonul a fost cucerit în secolul XIII a. Chr). Zidurile Ierihonului au fost ridicate de Isus Navi, unul din strămoşii lui Iosua (Iosua era din neamul Navi) după anii 1580 a. Chr. când Ierihonul atinsese starea de înflorire maximă (pentru istoria Ierihonului, înfiinţat şi locuit încă din Mesolitic -către anii 8000 a. Chr.- vezi J. Garstang, The story of Iericho, Londra, 1938, lucrare bazată pe documentele arheologice descoperite la Ierihon; săpăturile efectuate acolo în anii 1929-1936 au fost conduse, în calitate de arheolog şi istoric, de J. Garstang; ele au fost continuate între anii 1952-1958 de către K. Kenyon: pentru interpretarea generală a documentelor arheologice privind Ierihonul, a se vedea şi K. Kenyon, Digging up Iericho, 1957).

Un gând despre &8222;Românii, un popor născut creştin&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s