Învăţătura Lui Isus -Creştinismul- a pătruns în Dacia prin discipolii thraco-daci din “Decapoli” în timpul Lui Isus


“Isus cutreera întreaga Galilee, învăţând în sinagogile lor, ducând Vestea cea Bună a Împărăţiei şi vindecând orice boală şi neputinţă în popor. Şi se duse faima lui în întreaga Sirie, iar lumea aducea la el toţi suferinzii de fel de fel de boli şi pe cei chinuiţi de dureri, îndrăciţii, lunaticii şi paraliticii, iar El îi vindeca. Mulţimi numeroase s-au luat atunci pe urma Lui, din Galilea, Decapoli, Ierusalim, Iudea şi de dincolo de Iordan”

(Matei 4, 23-25).

„Exister dans le temps, c’est s’intéroger sur l’origine.”

(Jean d’Ormesson, Presque rien sur

presque tout, Ed. Gallimard, 1996).

Aceasta s-a întâmplat pe când în Thracia era rege Caius Julius Rhoimetalces (18-37/38), iar Dacia pontică (Dobrogea), pe atunci Provincie independentă, era condusă de Cotys, Marele Preot al acestei Provincii, în calitate de reprezentant al lui Rhoimetalces, sub a cărui protecţie militară şi îndrumare administrativă se găsea. Deşi independentă, Dacia pontică făcea parte din „Coinonul thracic”, YpŽx‹rxhw, Thracarches, Žrxñw, ou (cuvânt de origine thracă, archē ca noţiune filosofică generală denota: început, origine în timp) înseamnă (în limba greacă) „cel care conduce, ghid, şef” (Homer, Iliada, I, 144, passim), de unde “cel care este primul, cel mai puternic” (Homer, Odysee, VIII, 162, passim); de aici şi de atunci, denumirea de pontarh dată şefului acelor comunităţi religioase, cultural-administrative, cuprinzând la început cinci oraşe: Calatis, Dionysopolis, Histria, Odessos şi Tomis (Pentápolis), mai apoi adăugându-li-se Mesembria (Hexápolis); această denumire de Pontarh a fost considerată, nejustificat, de către unii istorici români (e. g. Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Gheorghe Ştefan, Ştefan Pascu) ca o intitulare „pompoasă” (cf. Istoria României, Compendiu, Bucureşti, 1974, p. 62). Aşa se explică -Pontarhul fiind Marele Preot al Provinciei- aptitudinea populaţiei păgâne, dar crezătoare „într-un singur zeu”, locuitoare între Dunăre şi Mare, de a primi Învăţătura Lui Isus -Creştinismul- şi tot aşa se explică atracţia pentru Tomis -când a fost cazul- de a stabili acolo reşedinţa episcopală a comunităţii creştine din acea parte pontică a Daciei, oraşul Tomis fiind capitala acelei Pontarches. Comunitate este vechi cuvânt thraco-dacic pe care l-au avut şi Latinii; echivalentul latin al lui „Coinon este „commune (cf. J. Deininger, Die Provinziallandtage der römischen Keiserzeit, 1965, 97, 5; Cassius Dio, LIX, 12, 2; v. şi Inscriptiones graecae ad res romanas pertinentes, I, 1451). În limba latină, commune, is înseamnă: 1. „ce este în comun, bun comun”, dar şi 2. „comunitate, ansamblul unei ţări” (cf. Félix Gaffiot, Dictionnaire illustré Latin Français, Paris 1934, s.v., pp.355-356). În limba română avem pentru aceste două noţiuni cuvintele „comun şi „comună”, cel de-al doilea însemnând „diviziune teritorială… alcătuită din unul sau mai multe sate”; el păstrează noţiunea primară, incipientă formării statului, „ansamblul unei ţări”.

După moartea lui Cotys, Marele Preot al Provinciei Daciei, pe care am numit-o Dacia pontică, intră sub autoritatea nemijlocită a regilor Thraci Odrizi.

Aşadar, în acel atunci, Geto-Dacii erau pregătiţi pentru o nouă vreme, cea de după Burebista, nepierzând încrederea că viitorul îi va uni din nou într-o glorie şi într-un Stat al lor, precum cel al Marelui lor Rege îndepărtat prin cruzime. Din acel atunci către care trebue să privim acum, datează o dare de seamă făcută de Strabon din Amaseia Pontului: „Geţii şi Dacii care ajunseseră la cea mai mare putere, astfel încât puteau pune pe picior de război o armată de 200.000 de oameni (sub Burebista), au scăzut acum la 40.000 de oameni şi, din cauza aceasta, sunt foarte aproape de a asculta de Romani…” (Strabon, VII, 3, 13). Am amintit acest pasaj nu atât ca justificare a pierderilor suferite mai apoi de Geto-Daci, cât ca întărire a spuselor ce urmează. Putem spune, după Sfântul Apostol Paul, din „Scrisoarea către Galateni”: „Când a venit însă împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea” (Scrisoarea către Galateni 4, 4-6). Putem spune că în ţinutul dintre Dunăre şi Mare, unde Geto-Dacii aşteptau o reînviere a împărăţiei lor, Isus a venit „când timpul a fost împlinit”. Aceasta voim să arătăm în cele de faţă. Dar înainte de toate, o remarcă.

În a sa „Istoria Bisericii”, Joseph Lortz, urmărind „necesitatea de a fixa într-un fel imuabil doctrina moştenită de la Dumnezeu”, consideră că „Prima perioadă, de la 30 la 70, constituie creştinismul primitiv”, timp în care Biserica s-a fundat „pe baze pur religioase”. Aceasta „Este epoca apostolilor şi a discipolilor, epoca în care viaţa creştină nu depinde de nimic altceva decât de propria sa Revelaţie, fără relaţie sensibilă cu cultura. Epoca misiunilor, a entuziasmului religios şi a dragostei cuceritoare. Teatrul acestei activităţi este mai ales Palestina, Syria, Asia Minoră, Macedonia, Grecia şi, în sfârşit, Roma” (Joseph Lortz, Histoire de l’Eglise, Paris 1955, p.14). Noi adăugăm acestui „Teatru” al „acestei activităţi”, Dacia pontică, ţinutul dintre „Dunăre şi Marea cea Mare, Dobrogea”. Justificarea acestei adăugiri cere, înainte de orice, anularea opiniilor contrare formulate în legătură cu „Creştinismul în Dacia”. Ca mai recentă şi mai nou reformulată, alegem lucrarea d-lui dr. Petre Ş. Năsturel, LE CHRISTIANISME ROUMAIN A L’EPOQUE DES INVASIONS BARBARES, publicată în Buletinul Bibliotecii Române, Freiburg i. Br., Germania, 1984 (pp.217-266); ea reia păreri deja spuse de către unii istorici români, însă într-o formă mai violentă şi mai categorică.

Cităm, în traducere, afirmaţiile principale din această lucrare.

„Originile creştine ale strămoşilor îndepărtaţi ai poporului român ies încetul cu încetul la iveală prin bruma şi negurile unui trecut despre care prea puţine izvoare aduc mărturie. Totuşi, din când în când, aportul arheologiei şi al epigrafiei, apariţia unui mic text prizărit într’o publicaţie uneori veche vine să ne descopere puţin mai mult decât se ştia. Şi însuşi lexicul limbii române îşi deschide şi el comorile sale aceluia care ştie să le sesizeze, fie şi cât clipa unui fulger prin grelele tenebre acumulate din timpuri imemoriale peste secole încă obscure.

Au trecut ani şi ani de când mă tot întreb în fel şi chip despre originile creştine ale românilor. În 1958, am manifestat intenţia de a scrie într-o zi «o istorie a originilor creştine ale poporului român». Aceasta a fost cu ocazia unei descoperiri purtând asupra unui vechi termen al limbii din timpul de odinioară, meserére sau méseréré «milă». Recunoşteam în acesta o mărturie tangibilă, rămasă neobservată de filologi şi de istorici, asupra unui aspect liturgic al religiei profesate de către strămoşii noştri cei mai vechi. Acest cuvânt, cred că am arătat-o, des atestat în cele mai vechi texte româneşti din secolul al XVII-lea, nu s-ar putea explica fonetic şi semantic decât prin imperativul latin miserere, bine cunoscut din răspunsul liturgic miserere Domine sau Domine miserere (ambele sintagme sunt atestate). Acest miserere Domine este echivalentul absolut al lui Kyrie eleison grec, al lui Gospodi pomilui slav, al lui Doamne miluieşte român, al liturghiilor orientale. Concluzia mea a fost, şi ea rămâne, că Protoromânii au cunoscut şi utilizat în timpurile vechi o liturghie latină. Că Daco-romanii au făcut uz de latină ca limbă liturgică, este ceea ce au presupus logic erudiţii care au studiat vocabularul antic religios al Românei. Cuvinte ca Dumnezeu (Dominus Deus) «Dieu», biserică (basilica) «église», botez (baptisma) «baptęme», cruce (crux) «croix», preot (presbyter) «prętre», a cumineca (communicare) «communier», arhaicul sânt (sanctus) „saint” (devenu, par croisement avec le slavon, sfânt), şi încă multe altele (pe care ar fi de prisos de a le enumera aici) furnizează proba irefutabilă a apartenenţei lor la limba vorbită pe teritoriul nostru în epoca cea mai îndepărtată a primilor paşi în credinţa creştină. Dar de când datează această epocă?

După unii, Apostolul Andrei ar fi anunţat deja Vestea cea Bună, evanghelizând Dobrogea (Scythia minoră). Crăciunuri vechi îl menţionează, se spune, precum şi toponime. Să fiu iertat! dar eu resimt foarte multe îndoieli atât despre veracitatea unei asemenea tradiţii care frizează legenda, cu atât mai mult cu cât însăşi prezenţa la Byzanţ, viitorul Contantinopol, a Protocletului, a primului chemat dintre cei Doisprezece, s-a dovedit a fi o ţesătură târzie a unor pioase minciuni destinate să dea mai mult lustru tonului ecumenic în certurile sale cu Roma, al cărei patriarhat datează de la Apostolii Petru şi Paul. În realitate, după cum probează arheologia şi Actele martirilor danubieni şi ai litoralului pontic, creştinismul nostru este dator de primele sale succese unor creştini din afară, soldaţi, comercianţi, oameni de biserică, veniţi care din Alexandria şi din Egipt, care din Syria sau din Cappadocia, ca şi, de asemenea, aceasta se înţelege, din Peninsula Balcanică şi din cetăţile de pe ţărmurile Mării Negre” (op. cit., loc. cit., pp. 217-218).

Să analizăm rând pe rând afirmaţiile-cheie din acest lung citat.

1. Într-adevăr, meserere, cuvânt de mare vechime în limba română, înseamnă milă: féce meserére Domnulu şi giudeţu tuturoru obiduiţilor (Psaltirea Scheiană, în ediţia lui I.-A. Candrea, 1916; după cum se ştie – în treacăt fie zis – Diaconul Coresi a tipărit prima psaltire în limbile slavonă şi română în 1577, însă după manuscrise mai vechi, pierdute, care ar fi putut fi mai vechi decât secolul XVI). Dar meserere mai înseamnă şi slujbă, dregătorie: rogu-te să scoţi pre cutarele den cutare mesérere (cf. Pravila lui Matei-Basarab (Îndreptarea legii), Târgovişte, 1652). Acest cuvânt cunoaşte în limba română derivate care nu se întâlnesc în limba latină de la niciunul din verbele: misereo, ui, eritum sau ertum, ēre (a avea milă) sau miserereor, eritus sau ertus sum, ēri sau misererier (cu exact acelaşi înţeles ca misereo) sau miseresco, ere tot cu aceeaşi semnificaţie, acestea ridică hotărît întrebarea: de ce tocmai de la imperativul verbului misereo şi nu de la imperativul similarelor lui, au luat Românii meserére sau méseréré? Dăm mai jos derivatele anunţate; tot în Psaltirea Scheiană găsim: meser, adjectiv = sărac: scoateţi méserul şi mişelul… din mărule păcătosului şi meserătate = sărăcie: agiută mişelului de meserătate (acest cuvânt mai înseamnă şi milă); şi tot în Psaltirea Schiană găsim verbul tr. şi intr.: meseri, eresc = a sărăci: nu pomeni ale noastre fără-de-legi… că meserimu foarte: de aci: meserie, meseriaş, poate unde înainte vreme acestea vor fi fost sinonimele sărăciei; amintim că în limba latină miser, era, ērum înseamnă: 1. „mizerabil, nenorocit, nenorocos”, 2. în stare (fizică) proastă şi 3. care suferă de dragoste; mai amintim că, pentru milă, latinii aveau cuvintele: miseramen, inis şi miserātio, ōnis. Cele de până aici demonstrează că méserere este cuvânt autohton, vechi, thraco-dacic, latinii moştenindu-l -cum de atâtea ori s-a spus şi s-a arătat doveditor- de la grupurile de Thraci aşezate în penisula italică din vremi preistorice (v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, Freiburg im Breisgau, 1989).

2. Dumnezeu (Dominus Deus) «Dieu». Domn şi zeu sunt cuvinte autohtone, româneşti: pentru dovezi, Caşin Popescu, op. cit. supra şi mai nou şi mai accesibil, Mioara Căluşiţă-Alecu, Limba românilor, Bucureşti, 1994, pp.60-61. Aici orice comentariu este de prisos.

3. Biserică (basilica) «église». Aici, eroarea pare mai mare. Întâi, pentru că, din câte până acum se cunoaşte, cuvântul basilica a ajuns la Roma, din răsărit, pentru prima oară, în primii ani ai secolului doi înainte de Hristos. Basilica, ae desemna o construcţie specială, mare, acoperită, un fel de hală acoperită, la început, fără pereţi exteriori, foarte rar cu un peristil, destinată a sluji ca antrepozit; de cele mai multe ori construcţia avea mai multe nave, nava centrală fiind mai largă decât navele laterale şi uneori mai înălţată decât cele laterale pentru a se putea depozita o cantitate mai mare de mărfuri la care nu se putea ajunge decât printr-un control lateral; această construcţie slujea şi ca un fel de bursă pentru capitalul roman, nu numai pentru depozitarea de produse pentru comerţul cu ridicata (cf. Günter Fuchs, în Bonner Jahrbücher des Rheinischen Landesmuseums in Bonn und des Vereins von Altertum-sfreunden im Rheinlande. Kevelaer, 161, 1961, p. 39 şi urm.; de asemenea şi Giovanni Saggi, Sull’architettura, 1940, p. 85 şi urm.). De preferinţă, aceste basilicae se construiau în Forum (în locul rezervat pentru piaţă). Basilica era deci, la Romani, un loc în care se ţineau mărfuri în cantitate mare, în acelaşi timp fiind şi un mare magazin (central) în care se vindeau mărfurile de trebuinţă vieţii zilnice; mai târziu, anumite nave ale basilicii au slujit şi ca loc de tribunal, alăturat bursei. Cea mai cunoscută dintre aceste basilici – nu şi prima – era Basilica Porcia (184 a. Chr.) construită de M. Fulvius Nobilior, căreia i-au urmat mai târziu Basilica Aemilia (179 a.Chr.) şi Basilica Sempronia (169 a. Chr.). Mai vrem să spunem că, în afară de aceste „basilici de piaţă”, au existat în casele mari din timpul imperiului „basilici de casă”, iar în timpul Flaviilor, în chiar palatele împăraţilor (Giovanii Saggi, op. cit., p. 85 şi urm.). În timpul lui Traian, basilica avea aceeaşi semnificaţie de mare centru comercial plasat în Forum; Basilica Ulpia, clădită cu aurul dacilor, era în vreme cea „mai splendidă, măreaţă şi luxoasă”, ea adăpostea cele mai garnisite magazine comerciale din întreaga Romă (E. Nash, Bidlexikon zur Topographie des antiken Rom, Bd. 1, 1961, p. 450 şi urm.). Semnificaţia acestui cuvânt, mai sus arătată, s-a menţinut în limba latină până târziu, după părăsirea Daciei, şi nici un vorbitor de limbă latină nu cunoştea o altă semnificaţie a acestui cuvânt, înainte ca el să capete semnificaţia originară, preluată „din Orient” (G. Fuchs, op. cit., p. 40), adică aceea de Biserică: „Lăcaş clădit anume pentru adunarea credincioşilor creştini”, aceasta s-a întâmplat în imperiul roman după Edictul de la Milan, în anul 313, prin care Împăratul Constantin cel Mare stabilea „libertatea religioasă”, pentru ca după Conciliul/ Sinodul Ecumenic de la Nicea convocat de Împărat -şi deschis de el însuşi- în anul 325, creştinismul să devină religie de stat, susţinătoare a Imperiului. Echivalentul Basilica = Biserică apare pe faţă, la Roma, de sub pana lui Sulpicius Severus, istoric şi hagiograf (născut în 363) în anul 403, când Sulpicius Severus face cunoscută public Chronica sa (cap. II, 33, 5). Totuşi, autoritatea română făcea o deosebire între Basilica Biserică creştină şi Basilica profană, prima noţiune fiind rezervată provinciilor care aparţineau de Imperiul Roman de Răsărit, liturghiile în aceste Provincii fiind uşor diferite (cf. Deichmann, Revista di Archeologia Cristiana, Roma, I, 1950, p. 1249 şi urm.). La început, aceste Biserici aveau şi caracterul de construcţii memoriale pentru cultul Martirilor. Este bine să spunem şi ce găsim în dicţionare ca definiţii pentru cuvântul Basilica înainte de echivalentul Basilica = Biserică.

„Basilica, ae, fl. (Basilikή), 1. basilică (mare edificiu cu portice interioare şi exterioare; servind de tribunal, de bursă de comerţ, de loc de promenadă: prevăzute cu prăvălii exterioare” (Félix Gaffiot, op. cit., s.v., p. 209; trad. n.). „basilica, ae, f. Basilică, edificiu servind de tribunal şi de piaţă în Forum” (A. Gariel, Dictionnaire Latin-Français, Paris 1960; curios că, în acest dicţionar, sub basilica nu apare şi definiţia, echivalentă, de biserică; trad. n.).

„BASILIQUE n.f. (lat. basilica). Edificiu roman în formă de mare sală rectangulară, terminându-se în general printr-o absidă. (Basilica adăpostea diversele activităţi publice ale cetăţenilor.)” (Petit Larousse illustré, 1983, s.v., p. 104).

„BASILICĂ, BAZILICĂ (pl. -ici, -ice) sf. La romani mare edificiu public care servea de tribunal şi în care se încheiau afaceri comerciale; multe din aceste edificii au fost transformate, mai târziu, de aci, în evul mediu, numele de BASILICĂ dat oricărei biserici creştine” (Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, de I.-Aurel Candrea şi Gh. Adamescu, s.v., Partea I, p. 128). Foarte interesantă, în temă, este această afirmaţie a lui I.-Aurel Candrea, că abia în Evul Mediu numele de basilică s-a dat oricărei biserici creştine, întrucât ea contrazice flagrant afirmaţia d-lui Petre Ş. Năsturel, care pretinde că Românii au luat cuvântul biserică de la lat. basilica.

Să deschidem acum Dicţionarul etimologico-semantic al Limbei Române, de Alexandru Resmeriţă. Întrucât în acest dicţionar nu figurează cuvântul Basilica (?!), îl deschidem la cuvântul „biserică, s.f. (gr. de la basilikos, lăcaş împărătesc (la romani servea ca palat de justiţie). Templul creştin; mare construcţie arhitectonică, unde se fac serviciile religioase creştine; fig. totalitatea credincioşilor creştini. (După proclamarea Creştinismului ca religie în Bizanţ, celebrările s-au făcut în palatele împărăteşti de justiţie).” (s.v., p. 63). Deci, Alex. Resmeriţă deduce cuvântul din gr. basilikos, opinie diferită de cea a d-lui P. Ş. Năsturel, care, împreună cu precizarea adusă de I.-A. Candrea -de altfel în sprijinul acestei precizări se alătură şi menţiunea istoricului german din Wartburg/ Westfalia, Hans von Geisau: „Name und -trotz zweckbedintgen Unterschieden- Raumform verbinden die christiche Basilica fest mit der profanen Basilica. Die christliche Basilica ist als Gemeindekirche und für der profanen Basilica. Die cristliche Basilica ist als Gemeindekirche und für die von Provinz zu Provinz leicht weschselnden liturgischen Bedürfnisse eingerichtet” (în Der Kleine Pauly, Bd. 1, s.v. Basilica, col. 836; sau, în traducere: „Nume şi – cu toate deosebirile condiţionate de scop – formă spaţială leagă Basilica creştină durabil cu Basilica profană. Basilica creştină a fost creată ca parohie bisericească şi pentru trebuinţele liturgice diferite întrucâtva de la Provincie la Provincie”)- sunt suficiente pentru înlăturarea respectivei afirmaţii a d-lui P. Ş. Năsturel. Menţiunea făcută de Hans von Geisau – după Schneider, în Nachrichten von der Akademie der Wissenschaften in Göttingen, Göttingen 1949, p. 45 şi urm. – arată şi că termenul Basilica înţeles ca Biserică a creştinilor a pătruns sub stăpânirea Romei în Italia şi în Imperiul Roman din Provincie în Provincie, dar ceea ce este mai important pentru noi este că, în acele vremi, Latinii nu au avut o „liturghie latină” precisă, cum pretinde d-l P. Ş. Năsturel, iar atunci când au avut-o, creştinismul în Dacia îşi dăduse deja martirii lui. Biserică, pe teritoriul Daciei, nu putea veni -şi nici nu vine- de la cuvântul basilica din limba latină, el nu putea veni în limba dacilor de la latinii din Italia şi nici de la oricare alţi vorbitori -„anonimi”- de latineşte veniţi în Dacia după părăsirea ei -oficială- de către Romani, cum zice d-l P. Ş. Năsturel. Bisericani, nume frumos – el nu putea proveni din spiritul Romei pervertite de imperialism – al unei aşezări montane din judeţul Neamţ – aici nicicând n-a călcat picior de roman – sau Bisericani, comună sătească din judeţul Odorhei nu vin de la Basilicani, trebue să admitem deci că biserică este cuvânt autohton, dacic – este ştiut că nu pentru toate cuvintele se pot alcătui etimologii care să le susţină/ probeze originea, de cele mai multe ori logica faptelor rămânând singurul îndreptar. În adiacenţă notăm că bis, adv. = a doua oară, nu vine de la lat. bis acesta se crede că ar veni de la arhaicul duis care, la rândul lui, ar veni de la duo, în l. gr. dis/dÛw, el este tot un cuvânt vechi thracic uzitat şi ca prefix acolo unde, în cuvinte, a fost cazul, exemplu clar fiind adjectivul bistriţă dat numai unei anumite varietăţi de prune ce se desfac în două, partea cărnoasă dezlipindu-se uşor de pe sâmbure: sensul „de două ori” se vădeşte din scrierea thracă, cea mai veche scriere din lume, unde, în şirul literelor scrierii, litera B ocupa locul al doilea şi era formată din două unghiuri egale dispuse unul sub altul, legate printr-o linie verticală (aşa: ; v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii sau în Revista Zodii în cumpănă, ANUL III, NOIEMBRIE 1995, NUMĂRUL 2, articolul Scrierea danubiană neolitică, pp. 63-78); am mai putea numi aici pe Bisalti/ Bisaltai, un neam de Thraci, care se ştie că locuiau în două părţi, pe Strymon şi pe Nestos, şi în peninsula Akte, şi că vorbeau două limbi, sau pe Bistoni, care şi ei locuiau în două părţi: la marea Egee şi pe ţărmul lacului Bistonis; mai trebue amintit că Bistriţă este un regionalism, din Banat şi din Transilvania, dar nu s’ar putea deloc spune că provine din latină unde nu are nici un corespondent. Prin urmare, biserică şi bis sunt cuvinte autohtone româneşti.

4. „botez (baptisma) «baptęme». Înainte de orice amintim că Baptae, ārum, gr. B‹ptai = Bapţi = preoţii lui Cotytto (sau Cotyto), zeiţa impudicităţii (Juvenalis, II, 92; v. şi scolia la Juvenalis, II, 91) de origine thracă; Cotyto era zeiţa adorată de Thracii Edoni, alături de Artemis-Bendis, onorată în Grecia la Athena, la Corinth şi în Italia în Sicilia (Eupolis din Athena, 446-412 a.Chr., fragmentul 2, 450, din ediţia A. Meineke, Fragmenta Comicorum Graecorum, 1839-57, autorul unei satire, intitulată Báptai, ţesută pe trama cultului lui Cotytto, ea conţinea un atac împotriva lui Alcibiades, care, ca şi Cotyto, era de origine thracă şi “amator de orgii” – fapt care a făcut pe unii să creadă că Eupolis a fost înnecat de Alcibiades, în campania pe care marele Strateg a întreprins-o în Sicilia, unde l-a luat cu el şi pe poet, crezanie dezminţită de Eratosthenes pe fapte cronologice). Acei Bapţi (Vrăjitorii ploii, ai apei care cade) oficiau în misterele lor orgiacice botezul cu apă şi schimbarea îmbrăcămintei membrilor „asociaţiei” lor, aşa-numiţii Thiasoi (= Vereinwesen) şi aveau ca simbol ramura de măslin şi laurul. Báptisma în l. gr. de dinainte de Christos însemna „supliciul imersiunii”, în primele timpuri după Christos, acest supliciu fiind aplicat şi martirilor, după cum ne informează Gregorios din Nazianz (329/30 – 390/91), Patriarh în Constantinopol (cf. fragm. II, 236 b, în ediţia Migne, Patrologia graeca). Báptai şi Cotyto sunt cuvinte de origine thraco-geto-dacă. Cotys, yis sau yos era nume gentilic thraco-geto-dacic pe care l-au purtat o serie de regi şi de Mari Preoţi ai thracilor, ai geţilor şi ai dacilor. Cotyorum, i, a fost un oraş în Pont pe coasta de Sud a mării (Plinius, Nat. hist., VI, 11). Cotyaeum sau Cotyaion, i, oraş în Phrygia (Plinius, ebda, V, 145). Cotyso, rege get, potrivnicul lui Octavian. Caesar notează numele unui rege Thrac, Cotus (De bello civili, III, 4, 3). La Români numele de familie Cotea, Cotescu vine de la aceşti vechi strămoşi ai lor; aşezările săteşti: Coteana (în judeţul Olt) şi Coteşti (în judeţul Râmnicu-Sărat) înveşnicesc denumiri geto-dace. În limba greacă oi B‹ptai înseamnă „afundătorii” adică purificatorii, preoţii zeiţei Cotyto, cuvântul a pătruns în Grecia cu Thracii Edoni stabiliţi la Athena şi în Corynt (Eupolis, cf. Jacques-Paul Migne, Patrologiae cursus completus. series graeca, Com. att. fragm. 1, 119); bapto scris în gr. B‹ptv – însemna „a afunda (într-un lichid), a băga” şi prin analogie „a înfige (sabia sau lancea/ pumnalul într-un corp uman)”, dar şi „a căli (cufundarea fierului în apă)” sau „a scufunda (vorbind de o navă)” şi tot prin analogie „a vopsi” (cu o culoare) sau „a unge” (cu o otravă etc.): sensul christic de „a boteza cu apă sfinţită” l-a căpătat în Grecia abia târziu după Christos, odată cu scriitorii eclesiastici, adică pe la începutul secolului al treilea, fără a socoti şi cu timpul ce va fi trecut până la generalizarea lui printre profani. Baptisterium, gr. Baptist®rion, în lat. echivalent termenului piscina, care, printre multe alte desemnări, o avea şi pe aceea de „bazin de baie în camera rece (Frigdarium/ Frigidarium) din băile romane” (Plinius, Epistulae, 2, 17) capătă la Romani sensul de baptisteriu, adică de loc unde se săvârşeşte taina botezului creştin, cam în acelaşi timp cu vecinii lor de peste Adriatica, Grecii, dacă socotim cu anul în care s-a fost făcut cunoscută opera lui Quintus Septimius Florens Tertulianus din Cartagina (cca 155 – cca 222), De baptismo (adică după 210-212, sau poate mai înainte, deoarece părţi din Noul Testament au început a fi traduse în Africa de Nord romană începând cam de prin a doua jumătate a secolului II) sau şi mai târziu – dar nu mult după anul 313, când, prin Edictul de la Milano, creştinismul – până atunci o religio illicita este declarat religio licita – dacă socotim cu timpul în care Gregorios din Nissa (cca 330-390), participant la Conciliul din Constantinopol (în anul 381) a putut să facă o descriere a baptisteriilor clădire, loc – uzitate în acea vreme (cf. J.-P. Migne, Patrologia graeca, 3, 420; v. şi Caius Sollius Sidonius Apollinaris, născut pe la 430 în Lyon, dintr-o familie nobilă, mort la 486, episcop la Clermont-Ferrand în Auvergne, s.v. baptisterium: „loc unde se botează”; o listă a primelor baptisterii a întocmit F.W. Deichmann, publicată în Revista di Archeologia Cristiana, Roma, 1950, I, p. 1161 şi urm.).

D-l Petre Ş. Năsturel, afirmând că botez vine de la latinescul baptista, face cel puţin trei condamnabile inadvertenţe, imputabile cercetătorului istoric ca infidelităţi: 1. Uită că Isus „S-a pogorît din ceruri şi S-a întrupat de la duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om” la Galileea în Iudea, atât de frumos, de impresionant şi simplu descrisă de François Mauriac (1885-1970): „Dacă exista, în al XV-lea an al domniei lui Tiberiu, un colţ din lume, unde oamenii cunoşteau ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ei, ceea ce, îndeosebi, cere de la fiecare dintre noi, adică nici jertfe şi nici holocauste, ci curăţenia lăuntrică, pocăinţa, smerenia, iubirea săracilor, acest colţ de pământ era, desigur, Galileea, supusă tetrarhului Irod Antipa, ai cărei locuitori erau dispreţuiţi de Romani şi Greci” (citatul, în lipsa originalului, după François Mauriac, Viaţa lui Isus – Roman, Editura „Bună ziua”, Bucureşti, 1990, p. 25; în treacăt fie spus, este de mare mirare că această operă capitală a lui François Mauriac nu a căpătat nici o menţiune a existenţei ei sub numele acestui laureat al premiului Nobel, nici în petit Larousse, nici în Der grosse Brockhaus Jubileums Ausgabe, şi că Gaëtan Picon în Panorama des idées contemporaines nu găseşte nici o „idee” care să-l aducă a menţiona pe acest mare devot şi inspirat creştin): Adică în ţinutul în care se practica din toată a lui vechime, botezul cu apă, însuşi Isus mergând să se boteze în apa Iordanului la Ioan Botezătorul: „În zilele acelea, veni Isus din Nazaretul Galileii să fie botezat în apa Iordanului” (Marcu 1, 6). 2. Uită că Isus le-a spus Apostolilor: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea şi Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Matei 5, 17-18). 3. Uită, de asemenea, spusele Sfântului Paul către Romani: „Nu vreau să vă fie necunoscut, fraţilor, că în repetate rânduri mi-am pus în gând să vin la voi să culeg şi printre voi vreun rod, ca şi la celelalte naţiuni păgâne; dar am fost împiedicat până acum. Grecilor şi barbarilor le sunt dator; celor învăţaţi şi celor neştiutori. Astfel, dorinţa mea este să vă predic Evanghelia şi vouă, celor de la Roma” (Sfântul Paul, Scrisoarea către Romani 1, 13-15)… „Aşadar, roată împrejur, de la Ierusalim şi până în Iliria, am dus la împlinire Evanghelia lui Hristos. Dar astfel că am ţinut la cinstea să predic Evanghelia nu acolo unde Hristos fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia altuia, ci precum stă scris: cei cărora nu le-a fost vestit, Îl vor vedea, iar cei ce n-au auzit de El vor înţelege.

Tocmai de aceea am fost împiedicat de atâtea ori să vin la voi. Dar acum când nu mai am câmp de lucru prin aceste ţinuturi, şi pentru că de mai mulţi ani doresc să mă duc la voi, când voi pleca spre Spania trag nădejdea să vă văd în treacăt şi să fiu petrecut de voi într-acolo, după ce mi se va fi umplut întrucâtva inima de voi. Deocamdată, plec însă la Ierusalim în interesul sfinţilor, căci Macedonia şi Ahaia au hotărît o colectă pentru săracii sfinţilor din Ierusalim” (Ibid., 15, 19-26).

Din punctul 1 (supra) reiese clar că botezul s-a practicat şi înainte de Christos, evident în alt scop şi în altă formă, el devine după Botezul lui Iisus „una din cele şapte taine ale bisericii creştine, menită a şterge păcatul strămoşesc prin cufundarea trupului în apă (la creştinii ortodocşi) sau prin stropirea cu apă sfinţită (în biserica catolică)”. Cuvântul care însemna botez era deci foarte vechi, pentru el Thracii aveau cuvântul baptis sau baptes care, prin diferenţiere fonetico-lingvistică – a cărei rezolvare este imediată – a dat la Români botez. Iată cum rezultă vechimea şi autohtonia cuvântului botez la Daco-români.

Din punctul 2. (supra) se vede că Isus cunoştea bine „legea cea veche” în întregul ei cuprins – vederile ei strâmte privitoare la mântuire erau rezervate numai unora -, Învăţătura Lui se ridică deasupra „legii vechi”, Vestea cea Bună, Învăţătura Lui Iisus, fiind destinată întregii omeniri, fiecare neam având a împlini, pe limba lui, „legea cea veche”, în sensul învăţăturii lui Isus. Această Dumnezeiască învăţătură propovăduită de Isus nu putea fi însuşită de fiecare neam, decât observând „legea cea veche” proprie, în care, ca un corolar sacru, am zice, intra şi limba proprie neamului însuşitor. Altfel, în această privinţă, nu se putea concepe. Am putea constata/ dovedi, de pildă, că vocabularul esenţial cu privire la sacralizarea prin botez sau la mesele comune între bărbaţi -acte care sunt praguri de legătură între „legea cea veche”, Judaismul/Talmudul (sau Hellenismul) şi Învăţătura Lui Isus, acte ce s’au perpetuat- aparţine lexicului etnic al fiecărui neam. Învăţătura Lui Isus şterge astfel, istoric, noţiunea de „barbar”/ păgân/ plăcută hellenilor -şi de la ei şi Romanilor- dată neamurilor ce nu erau eline – respectiv latine. O eliberare de această desconsiderare pentru fiecare neam „barbar”. Aceasta conduce la ideea-forţă, idee-directrice, că termenii principali bisericeşti -nu numai cei numiţi de d-l P. Ş. Năsturel, ci şi toţi acei „mulţi alţii” nenumiţi, pe care îi consideră inutil a-i enumera- sunt la neamul românesc termeni autohtoni.

Din spusele Sfântului Paul (v. pct. 3. supra) se înţelege limpede că, geografic şi demografic, dincolo de acea „roată împrejur” -unde, după cum spune, nu s-a dus, pentru că a ţinut la cinstea să predice Evanghelia Lui Hristos acolo unde nu fusese vestită, ca să nu zidească pe temelia altuia- se afla, neîndoielnic, şi Scytia, unde ştim, după tradiţii, că între anii 35/37/39 a predicat Sfântul Apostol Andrei, deci înainte ca Sfântul Paul să întregească acea „roată împrejur”: aici ştim că „Scrisoarea către Romani” a fost trimisă în iarna anului 57/58, de la Corint, prin mijlocirea unei creştine, numită Febe, care era în „serviciul Bisericii din Cencra”, unde exista o comunitate creştină deja organizată, mai apoi poate o episcopie (Sfântul Paul, Scrisoarea către Romani 16, 1-2; Cencra, Cencrei, gr. KegxreŽi, azi Kechriaes, era o aşezare portuară situată la Sud-Est de Corint, la cca 7 km: R. Janin, în Dictionnaire d’Histoire et de Géographie Ecclésiastique, 12, 135, susţine că „presupusa Episcopie este o legendă” lipsită temei). Sfântul Paul nu numeşte pe Sfântul Apostol Andrei, dar tradiţiile, îndeosebi cele creştine, nu mint. Ce l-ar fi împiedicat pe Sfântul Paul să treacă din Illyria în Nordul Istrului, dacă „acolo” nu ar fi predicat înaintea lui Sfântul Apostol Andrei -„Protocletul”, cum aproape ireverenţios îi spune d-l P. Ş. Năsturel-, fratele lui Simon Petru? Cuvintele Sfântului Paul: „am dus la împlinire Evanghelia lui Hristos” ne dau certitudinea că nici unul din Apostolii Lui Isus nu a plecat din ţinuturile în care a propovăduit „Evanghelia lui Hristos” până nu au dus-o la împlinire. Unul din acele locuri au fost şi cele umblate de Sfântul Apostol Andrei:

„…

Când Sfinţii Apostoli şi Ucenici

ai

Mântuitorului

nostru

s-au răspândit în toată lumea,

lui Toma i-au căzut la sorţi

– cum spune tradiţia –

Parthia,

iar lui Andrei,

Scythia

…”

(Eusebius Caesariensis

Eklesiastike Istoria, III, 1).

Iată de ce Sfântul Paul nu a trecut din Illyria, mai departe, în Nord, peste Istru, lui „căzându-i la sorţi – cum spune tradiţia – locurile” arătate de el. A susţine, ca d-l Petre Ş. Năsturel, care, cu tot dinadinsul vrea să ne convingă că „Daco-romanii” au primit creştinismul „încetul cu încetul” -de la te miri ce- „vorbitori de limbă latină”, creştini de origini geografice, etnice şi lingvistice cele mai diverse, veniţi la noi sub dominaţia barbară după abandonarea Daciei de către împăratul Aurelian în anul 271. „Aceşti străini” – ca să urmăm cuvânt cu cuvânt gândirea d-lui P. Ş. Năsturel -, “de cele mai adeseori de limbă latină, sunt cei care la noi, cum, de altfel, peste tot în lume, au semănat anonim buna sămânţă în inima şi în sufletul autohtonilor care deveneau astfel discipolii lor, chiar emulii lor, şi câteodată chiar prin convingerea sângelui lor vărsat sub ameninţarea şi tortura dominatorilor păgâni şi necredincioşi. Nu Roma, şi cu atât mai mult nici Constantinopolul nu ne-a creştinat, ci zelul acestor primi creştini de orice apartenenţă sosiţi, în mijlocul populaţiilor indigene, val după val sau chiar izolat, de dincolo de mări şi de ţări îndepărtate şi care au luat contact cu Daco-romanii” (ibid., pp. 219-220). Ca în basme! Şi cum d-lui P. Ş. Năsturel i s-o fi părut că lipseşte ceva din afirmaţiile sale, câteva rânduri mai la vale, revine ca un refren de flaşnetă la care mai adaugă câte ceva: „Nu Roma, şi cu atât mai mult Constantinopolul ne-au adus la creştinism sistematic, ci negreşit aceşti bărbaţi şi femei care vorbeau latina şi uneori greaca, chiar dacă la vetrele lor se foloseau de un alt idiom” (ebda.). Tot ca în basme! De dragul daco-romanilor, toţi bieţii aceia creştini şi-au lăsat firul limbii lor ca să vorbească barbarilor din Dacia în limba latină, uneori în limba greacă (!), şi aceasta numai după anul 271 şi până în secolul IV „cel târziu” când „creştini din Dobrogea şi cei de la Dunărea de Jos au fost dotaţi cu o organizaţie canonică, constituind astfel Biserica Scyţiei minore (numită câteodată Biserica Goţiei)” (ebda.).

Dacă argu(menta)ţia d-lui P. Ş. Năsturel relatată mai sus este stilisticărie goală, fără pic de valoare istorică şi nu i se poate acorda nici un credit şi ca atare ignorabilă, nu putem trece cu vederea un fapt ce ţine de păgânătate, am putea zice chiar de satanism, un fapt anticreştinesc. Afirmaţiile sale: „A en croire certains, l’Apôtre André autrait déjŕ annoncé la Bonne Nouvelle en évangélisant la Dobroudja (Scythie mineure). De vieux noels le mentionnent, dit-on, ainsi que des toponymes. Qu’on me pardonne! mais j’éprouve bien des doutes quant ŕ la véracité d’une telle tradition qui frise la légende, d’autant plus que la présence ŕ Byzance męme, la future Constantinople, du Protoclčte, du premier appelé d’entre les Douze, s’est avérée ętre un tissu tardif de pieux mensonges destinés ŕ donner plus de lustre au trône oecuménique dans ses démęlés avec Rome, dont le patriarcat remonte aux Apôtres Pierre et Paul. En réalité, ainsi que le provent l’archéologie et les Actes des martyrs danubiens et du litoral pontique, notre christianisme est redevable de ses premiers succés ŕ des chrétiens du dehors, soldats, commerçants, gens d’église, venus qui d’alexandrie et d’Egypte, qui de Syrie ou de Cappadoce, comme aussi, cela s’entend, de la Péninsule des Balkans et des cités des bords de la mer Noire” (ibid., pp. 218-219). Lăsând la o parte afirmaţiile anticreştine ale d-lui P. Ş. Năsturel, din textul citat, ne îndreptăm către Eusebios (lat. Eusebius, născut între anii 260-265, mort în 339 sau 340), episcop la Caesareia, în Palestina – elevul şi preferatul eruditului Pamphilos, fondatorul celebrei Biblioteci din Caesarea şi traducătorul Bibliei, care îndură moarte de martir în 310, în timpul acelei aprige prigoane dusă în Palestina împotriva creştinilor între 303 şi 313 – osârditorul adunător al operei lui Origenes pe care avea să o prezinte ştiinţific într’o Apologie pentru Origenes (în şase volume – primele cinci împreună cu Pamphilos, scrise de acesta în închisoare înainte de a primi moartea de martir). Acest Eusebios, susţinător al lui Constantin cel Mare întru unitatea Bisericii creştine, este pentru d-l P. Ş. Năsturel un mincinos, ca şi tradiţiile pe care Episcopul din Caesarea le cunoaşte şi le relatează, cum mincinoase, probabil, consideră d-l P. Ş. Năsturel toate cele 25 de volume scrise pe rând împotriva neoplatonicilor şi a duşmanului creştinilor, Porphyrios, şi probabil tot mincinoase, consideră acest istoric român din Paris, şi celelalte opere capitale de promovare a creştinismului ieşite de sub pana Înaltului Prelat. Adevărată blasfemie!

O primă realitate confirmată istoric, de natură să infirme de plano ideile d-lui P. Ş. Năsturel asupra „originilor creştine ale Românilor”, pe care acesta le aşază după abandonarea Daciei petrecută (oficial) în anul 271, anul când aceasta a fost anunţată Romei de împăratul ei, Aurelianus, este martirizarea, la Noviodunum (Isaccea), aşezare din judeţul Tulcea, în ziua de 25 mai anul 249 a creştinului Dacoromân, Flavian, ale cărui moaşte au fost descoperite în 1971 în biserica de la Niculiţel, într-un mormânt aflat sub cripta celor patru martiri daco-români, pe numele lor grecesc: Zoticos, Atalos, Camasis, Philippos (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 88). Oare ce explicaţie – basm! – ar putea furniza d-l P. Ş. Năsturel pentru justificarea acestei dureroase realităţi petrecute în timpul acelei mari prigoniri a creştinilor dusă şi pe pământul Daciei din ordinul împăratului roman, Decius, dat la numai câteva zile de la îmbrăcarea purpurei imperiale, în toamna anului 249? Amintim că acelei crude prigoniri a creştinilor i s-a pus capăt doi ani mai târziu, când Decius, împreună cu fiul său, Herrenius – proaspăt ridicat şi el în rangul de Augustus – au fost ucişi de către Geto-Carpi în bătălia decisivă dată în mai 251 pe pământul Dobrogei, la Abrittus (azi Razgrad, în Nord-Vestul Bulgariei; pentru amănunte şi precizări istorice în legătură cu această bătălie, vezi Caşin Popescu, Dobrogea, cuvânt thraco-geto-dacic şi pământ românesc, în Zodii în cumpănă, ANUL X NUMĂRUL 1 SEPTEMBRIE 2001, pp.4-23). În afară de înlăturarea – verbală – ca mincinoasă, a tradiţiei care îl arată pe Sfântul Apostol Andrei ca propovăduitor al creştinismului în părţile Pontului şi la Dunărea de Jos, d-l P. Ş. Năsturel nu aduce nici o dovadă pertinentă care să-i întemeieze opinia. De curând, Ion Pachia Tatomirescu, în studiul său intitulat ZALMOXIANISM ŞI CREŞTINISM ÎN DACOROMÂNIA, PATRIA SFÂNTULUI IOAN CASSIAN, DE LA ÎNTEMEIEREA STATULUI VALAHILOR/DACOROMANILOR, SUB CONDUCEREA ÎMPĂRATULUI REGALIAN (358 D.H.), PÂNĂ LA ÎMPĂRATUL DACOROMÂN, VALENTINIAN AL III-LEA (425-455), arată că în Dacoromânia creştinismul are „obârşii apostolice, fundamentându-se prin Sfântul Andrei, între anii 34 şi 47 d.H. (aprox.) şi prin Sfântul Apostol Pavel, în anii 53-54 d.H. şi 57-58 d.H.” şi dă o hartă cu „traseul pe care a propovăduit creştinismul – între anii 34 şi 47 d.H. – Sfântul Apostol Andrei în localităţile de pe ţărmul Mării Getice/Negre, de la Byzantia ăână la Dunărea de Mijloc, din Dynogaetia la Singidunum (40-45 d.H.), apoi pe văile Moravei şi Vardarului, de la Singidunum/Naissus (45 d.H.), până la Thessalonic (46), iar în Macedonia, prin Thessalia/Epir (46-47 d.H.), până la Patras (Elada/Grecia), unde a fost răstignit pe crucea în formă de X; pe acest traseu, în vremea împărăţirii Dacoromânului Constantin cel Mare, după Edictul de la Mediolanum/Milano (313) a apărut salba de episcopii din Dacoromânia, patria Sfântului Ioan Cassian” (Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească (429 d.H.), Editura Aeticus Timişoara 1999, pp.69-71). Ca întărire a documentului redactat de Ion Pachia Tatomirescu, menţionăm că în „salba de episcopii”, pe traseul pe care a propovăduit creştinismul Sfântul Apostol Andrei, trebue cuprinsă şi episcopia din Sebaste în Pont (Sebast®), omisă de Ion Pachia Tatomirescu, unde, de la 355 ştim că a slujit ca episcop până la moartea sa petrecută în 377, un Eustathios, zelos răspânditor al idealului ascetic al călugărilor, fondator de mănăstiri şi de Xenodochei în Constantinopol. {jenodoxeÝon, înseamnă ospiciu şi spital; când biserica creştină, după 313, a fost recunoscută şi a devenit de sine stătătoare, au fost ridicate/construite case/clădiri unde fraţii creştini aflaţi în călătorie puteau trage în gazdă; Xenodocheile au slujit de adăpost şi ospătarii pentru pelerini, pentru bolnavi, văduve şi orfani, ca şi azil pentru săraci; prima fundaţie cunoscută, de acest gen, a fost Xenodocheia senatorului Zotikos, poate Dacoromân după nume dacă admitem traducerea, Zotikos = Zotică, făcută de Ion Pachia Tatomirescu pentru martirul Dacoromân ale cărui moaşte se găsesc în cripta bisericii din Nicoliţel (supra: aceasta ar însemna ca şi acel Zoticus/ Zotikos pe care îl menţionează Aelius Lampridius/ Lampridas ca „favoritul” împăratului roman Heliogabalus/ Elagabalus/ M. Aurelius Antonius Augustus – 218-222 – să fi fost tot Dac, lucru posibil, în acea vreme Dacia fiind încă favorita Romei; remarcă marginală: numele Lampridius pare să fie un pseudonim sub care istoricul sau omul politic ce va fi fost, a participat la Historia Augusta). Împăratul Iulianus a introdus ca regulă ca fiecare mănăstire să aibă o Xenodocheia. Istoric, spitalele moderne provin din Xenodocheile creştine, care, la începutul lor, cuprindeau 12 paturi. (Notăm, ca de obicei, că în limba greacă jenodokia, ας (ή) desemnează acţiunea de a primi străini şi oaspeţi; cuvântul are origine thracă, în Hellada fiind răspândit de Dorieni şi de Ionieni; Plutarchos, în Moralia, sub 1134 b menţionează numele unui anume Xenodemos, ca fiind de origine doriană: jenodamow, în ioniană je(i)nodokev înseamnă „a primi favorabil străinii”; Sebaste este nume thrac (în l. gr. = lat. Augusta, Herod., I, 16, 4; comp. cu Sevasta): oraş în Phrygia şi Sebastapol, oraş în Caria, azi Kizilka – atât frigienii, cât şi Carienii fiind, după cum se ştie, Thraci balcanici; zelos, gr. zęlos /ζηλος/ are în limba greacă înţelesul de „zel, zor, atenţie, ardoare, emulaţie” ş.a. asemănătoare, în Noul Testament acest cuvânt este întrebuinţat cu sensul de “râvnă” (Filipeni 3,6); în latină, zelus, i pe lângă înţelesul de “zel, ardoare” (cf. Hieronymus, Commentarius in epistulam Pauli ad Galatas, 2, 4, 17) îl are şi pe acela de „gelozie” (la Vitruvius, în De arhitectura, 7; în greaca veche, cuvântul pentru gelozie era ζήλωσiw, care însemna şi emulaţie, zel de a imita, luptă, efort, iar în doriană ζalvtow, însemna „demn de a fi imitat”, de la ζηλόω, „a avea culoare”, cf. Theocrit din Syracusa, 3, 49); Zela, oraş în Asia Mică, la Pont, ai cărui locuitori erau cinstitori ai zeiţei Artemis/ Anaita, în Avestă, Anahita, precum şi Lydienii şi alte neamuri de Thraci aşezate în Asia Mică; Zeleia, oraş în Mysia, Zelia/Zeleia oraş în Troada (Plinius, Naturalis historia, V, 141)}

Dacă d-l Petre Ş. Năsturel s’a dovedit a nu fi fost dispus să urmeze gândirea ce se desprinde din Evanghelii (cf. punctele 1., 2., 3., supra), putea totuşi merge, cel puţin pentru botez la cuvintele specifice în legătură cu botezul, anume: „baptizatio, ōnis, f. (baptizo)” = acţiunea de a boteza, “baptizātor, ōris, m.”, acela care botează, şi „baptizo, āre”, a boteza, a administra botezul, şi a constata că atât înţelesurile creştineşti ale acestor cuvinte, cât şi cuvintele respective, au fost luate din limba greacă odată cu traducerea în latină a Ecleziasticului, unde ele figurează, faptul se observă lesne – de exemplu – din corespondenţa baptizo (lat.) şi βαπtiζω (gr.) şi s-ar fi văzut stânjenit să mai afirme că „dacoromanii” au luat creştinismul de la „nişte străini, vorbitori de latineşte şi uneori de greceşte”, pentru că s-ar fi putut gândi că aceia n-ar fi avut timp destul să cunoască şi să înveţe din limba latină (sau din greacă) tot vocabularul eclesiastic necesar propovăduirii creştinismului. Ion Pachia Tatomirescu are dreptate când spune – desigur, fără a ignora faptul că din ziua pogorîrii Sfântului Duh asupra celor Doisprezece Apostoli (a cincizecea zi după Învierea Lui Isus, când Românii prăznuiesc Rusaliile), aceştia puteau vorbi orice limbă – că „Sfântul Apostol Andrei a propovăduit Creştinismul, Învăţăturile/ Evanghelia Lui Iisus Hristos, în limba pelasgo-daco-thracă/ valahică (dacoromână), limba vorbită de cel mai mare popor al Europei de atunci, limbă pe care şi-a însuşit-o probabil în Pont, în Bithynia -provincii unde, în acel secol, vorbitori de pelasgo-daco-thracă erau peste 50 la sută-, or, în localitatea din Thracia, Byzantion, unde a stat ceva mai multă vreme, poate întregul an 34 d. Hristos, studiind psihologia salmoşienilor/ zalmoxienilor şi stabilindu-şi strategia misionară” (op. cit., p. 69). Poate că Ion Pachia Tatomirescu nu greşeşte nici când, printre altele (trecem, fără comentarii sau sublinieri, peste afirmaţiile subiective/ aprecierile lipsite de documente) socoate că „într-un timp relativ scurt, Sfântul Apostol Andrei – faţă de ceea ce făcuseră toţi ceilalţi Apostoli la un loc (şi de aici, o anume „tăcere/invidie” în jurul operei sale misionare) – a reuşit să convertească de la Salmoşianism/Zamolxianism la Creştinism câteva sute de mii de Pelasgo-Daco-Thraci/Valahi (Dacoromâni-arhaici), îndeosebi din localităţile situate în Valea Dunării de Jos/Mijloc (v. Harta…/ fig. 1), fapt privit cu deosebit interes de Roma, căci ducea la slăbirea autorităţii Cogaionului/ Sarmizegetusei în respectiva arie a Daciei, făcând-o mai uşor de cucerit de către Imperiul Roman” (ibid., pp. 69-70, v. Harta… la p. 71; adoptarea termenului „Salmoşianism” provine, presupunem, de la faptul că Grecii spuneau „Zalmoxis” sau „Salmoxis” zeului „geţilor-thraci”, adaos şi faptul că moş este cuvânt neaoş dacoromân, având semnificaţia pe care o cunoaştem). Spuneam că are dreptate, pentru că Sfântul Apostol Andrei, după cum îl arată numele, va fi fost din părinţi Daci. Ne bizuim această presupunere pe faptul că Andrei, gr. ’Anδρέας, lat. Andrēās – nume vechi, pe care îl ştim din Istoriile lui Herodot ca fiind ionian (VI, 126 etc.) – este nume de origine thraco-pelasgă, poate cel mai vechi nume de om/ bărbat – dacă avem în vedere că în greceşte androgéneia desemnează „descendenţa prin oameni” sau „bărbaţi”, termen introdus în vocabularul grec de celebrul medic Thrac, Hippocrates din Cos (460-370 a.Chr.) în lucrarea sa Despre generare (1294, 33); o dovadă a vechimii şi a originii thrace a acestui cuvânt o avem şi în faptul că în limba latină Andreas, în afară de numele Sfântului Apostol, însemna şi „doctor” (cf. Marcus Vitruvius Pollio, De Architectura, IX, 8, 1) – andron, onis, de la grecescul ŽndrÅn se numea „apartamentul oamenilor/bărbaţilor” – or, noi am arătat că la baza lexicului latin stau limbile/idiomurile/dialectele vorbite de populaţiile thraco-pelasge instalate în peninsula italică cu mult înainte de războiul troian (v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii etc.), pentru o origine thraco-pelasgă pledând şi toate semnificaţiile esenţiale, din limba greacă, ale cuvintelor derivate -o multitudine- de la Andreas, exemple: andreia, as = virilitate, energie, bravură; andreias, a, on = care aparţine sexului omului, de om, viril, curajos etc., dar şi îmbrăcăminte de om/ bărbat, iar în Creta – unde ştim de la Homer că populaţiile cele mai vechi cunoscute erau Pelasgii şi Thracii/ Dorienii – însemna şi masă publică între bărbaţi (v. supra cele spuse în legătură cu pragurile Judaism-Creştinism); andreichelos = asemănător unui om/ bărbat, statuie de om/ bărbat; andreiotes = curaj; andreioo = a da virilitate, energie; andreios (adv.) = cu virilitate, cu hotărîre şi curaj; andrion = om mic; andricos = compus din om (inima) sau „de om” (fel de viaţă, veşmânt etc.), de unde „bărbat, viril, curajos, caracter viril; andrias = statuie de om/bărbat; andrizo = a fi puternic ca un bărbat, a fortifica ş.a.: dacă avem în vedere -cum ziceam- cele de mai sus, atunci presupunerea noastră se găseşte pe deplin îndreptăţită şi poate fi însuşită ca afirmaţie. Trebue să precizăm -dacă nu s-a observat- că în limba latină Andreas nu vine de la Andreas din limba greacă, ci de la populaţiile (proto)thraco-pelasge preitalice, după cum, la fel şi în Hellada, Andreas provine de la populaţiile prehellenice protothrace şi pelasge din aria Istro-Pontică aşezate în Hellada din vremi neolitice. Că acele populaţii preitalice şi prehelenice nu difereau prea mult, între ele, ca limbă/idiomuri/dialecte, ci numai ca loc de provenienţă, în timp, o atestă cuvintele care au aceeaşi semnificaţie, dar o pronunţie diferită, totuşi apropiată: un exemplu ni-l oferă cuvântul din limba latină andrenogonon = care zămisleşte/ procreează bărbaţi/ masculi”, cuvânt care are în greceşte corespondentele: androgonos, os, on = „care produce bărbaţi, adică copii de sex bărbătesc”, şi areenogonos, ce are exact acelaşi înţeles; dacă lat. Andreas îşi găseşte corespondentul exact –Andreas în greacă, andrenogonos, nu, deşi corespondenţele lui din limba greacă au exact acelaşi înţeles/semnificaţie ca în limba latină: exemplul ales conduce la o concluzie clară: trunchiul lingvistic era acelaşi, ramurile diferite, sonoritatatea produsă de ele în bătaia vântului, alta, dar apropiată una de alta: exemplul arată o înrudire lingvistică puternică, prin rădăcini, între populaţiile preitalice şi pre-helenice, ambele provenind din acelaşi mare trunchi etnic: (proto)thraco-pelasgic. Originea thracă a cuvântului/numelui Andreas -rom. Andrei este dovedită şi toponimic: Andrya, oraş în Lycia (Olinius, Nat. hist., V, 100) şi în Phrygia (ibid., V, 145); Andria, oraş în Macedonia (cf. Tabula Peutingeriana, 2, 3) şi în Dalmaţia (Plinius, III, 143); Andros, cea mai de Nord şi a doua ca mărime insulă în Ciclade, numită aşa de la regele ei Andreys (lat. Andreus), Thrac de origine (Andrei), el şi-a făcut pe cheltuiala sa statuie la Delfi (Delphoi) împlătoşat şi cu Chlamys (v. RE Andros Nr5; Chlamys era un fel de manta de război neîncinsă, pe care o purtau, de asemenea, călăreţii şi flăcăii/adolescenţii/junii); locuitorii insulei se numeau Andrieni; Andros, numele unei insule între Bretania şi Irlanda, menţionată de linius (ibid., IV, 103). Aşadar, Sfântul Apostol Andrei, înainte de a fi fost ales ca Apostol, cunoştea limba celor de la Istru şi prin graţie divină i-a fost căzut la sorţi să propovăduiască lor Învăţătura Lui Isus. Noi credem însă – mai departe se vor arăta temeiurile – că Venirea lui Isus pe lume şi Vestea cea Bună au fost cunoscute în Dacia cu câţiva ani înainte de sosirea în Pont /Scythia/ Dobrogea a Sfântului Apostol Andrei.

Numărul mare de martiri creştini din Dobrogea (numită uneori Scythia, mai ades Scythia Minor) arată că acolo a fost o puternică credinţă în Isus, ea nu se putea fundamenta pe vorbele unor „străini cunoscători de latineşte, oricât de convingătoare vor fi fost ele, fie chiar şi cu jertfa unora, cum ne spune d-l Petre Ş. Năsturel. Cuvintele Sfântului Apostol Andrei, care L-a văzut, L-a urmat şi L-a ascultat pe Isus, Evanghelia propovăduită de el, ştirea crucificării Sfântului Apostol Andrei, la Patras, acestea au fost temelia credinţei creştinilor din Dobrogea care au îndurat moarte de martir. Şi au fost mulţi! Din primele timpuri au fost mulţi! dar cine să le reţină numele, cine să le întocmească „acte de martiri” în acele secole de prigoană oarbă, unu şi doi după Christos, împotriva învăţăturii Fiului lui Dumnezeu? Aşa s-a făcut că „Poporul Pelasgo-Daco-Thrac/Valah (Dacoromân) a dat cei mai mulţi martiri ai Creştinismului (raportând la istoriile celorlalte popoare creştine)” (Ion Pachia Tatomirescu, op. cit., p. 70).

Cât despre eroarea în care se găseşte şi stăruie d-l P. Ş. Năsturel, referitor la originea latină a termenilor bisericeşti, liturgici, îi amintim pe Nicolae Densuşianu – pe noi ne ţinem deoparte – care, în Dacia Preistorică afirmă, bazat pe vechi izvoare, că limba latină şi limba dacă au un strămoş comun, ele sunt ramuri din acelaşi mare trunchi thracic ale cărui rădăcini sunt vajnic ancorate în pământul protothraco-pelasgilor, şi pe Marin Bărbulescu-Dacul şi Maria M. Bărbulescu, care, în lucrarea lor Originea daco-thracă a limbii române, vorbind despre „Limba română populară azi” (în 1935) spuneau că ea „este o limbă cu formă şi un înţeles mai vechi decât cele ale limbilor latină şi elină dinainte de Christ” (op. cit., n. 45, pp.10-11). Nicolae Densuşianu a mers chiar mai departe şi a documentat că Pelasgii din Pelopones au fost de origine etnică thracă (Dacia Preistorică, Bucureşti, 1913, p. 46, pasim). A spune deci că dacilor li s-a propovăduit Învăţătura Creştină în limba latină este o afirmaţie ne-bine-gândită (pentru detalii în legătură cu formarea limbii latine, v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii).

În privinţa originii şi a vechimii Creştinismului în Dacia, d-l Petre Ş. Năsturel este întrecut numai de românul Vasile Lovinescu, stabilit o vreme la Paris, unde, sub numele Geticus, publică în revista Etudes Traditionelles din anii 1937-1938, o serie de articole (şapte la număr) sub titlul general „La Dacie hyperboréenne”, articole cuprinse apoi în volum, cu acelaşi titlu, publicat în Franţa (septembrie 1987) de „Corlet, Imprimeur, S.A. 14110 Condé-sur-Noireau”, din care, spre comparaţie, cităm: „Quand Aurélien ordonna l’évacuation de la partie romaine en 275, tous les citadins partirent, les villes furent rasées; il ne resta plus que les colons et les paysans, c’est-ŕ-dire la classe la plus réfractaire au Christianisme (d’ou le nom de paganisme). D’ailleurs le Christianisme n’eut pas le temps de s’y implanter. Ce n’est que vers les VIIIe et IXe sičcles que quelque missionnaires se hasardčrent dans les plaines et sur les frontičres” (op. cit. supra, p. 70). Nimic diferit de opinia d-lui Petre Ş. Năsturel decât anul „evacuării” Daciei – „275” la Geticus (eronat), „271 d. H.”, la d-l P. Ş. Năsturel – şi data pătrunderii creştinismului în Dacia – prin “nişte misionari către cel de-al VIII-lea şi al IX-lea secol” la geticus, “cel mai târziu în secolul IV” la d-l Petre Ş. Năsturel – la ambii, la baza răspândirii Creştinismului în Dacia aflându-se niscai misionari care s-au „hazardat” până la „frontierele” şi în „câmpiile” Daciei. Dacă l-am menţionat aici pe Geticus, este că opinia acestuia e prea asemănătoare cu cea a istoricului de la Paris, d-l Petre Ş. Năsturel. Doar pentru atât, căci predecesori mai apropiaţi îi sunt istoricii Constantin Daicoviciu şi academicianul, profesor universitar, Ştefan Pascu, după cum se vede din capitolul „DOBROGEA ÎN SECOLELE IV-VI” din Istoria României Compendiu (în 1974 ajunsese la a treia ediţie!), din care cităm: „Cel mai important fenomen pe planul culturii spirituale e acum difuziunea creştinismului în Dobrogea. Noua credinţă progresează cu paşi repezi, în ciuda persecuţiilor pe care le dezlănţuiră unii împăraţi, în special Diocleţian. În diferite centre urbane dobrogene s-au descoperit peste 20 de basilici paleocreştine, iar multe din oraşe, ca Tomis (mitropolie), Durostorum, Histria, Callatis şi altele devin reşedinţe episcopale” (op. cit., p. 65). Istoricii Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu nu precizează ce înseamnă, în timp, acel „acum” (din fragmentul citat), dar din textul: „în ciuda persecuţiilor pe care le dezlănţuiseră unii împăraţi, în special Diocleţian” se înţelege că este vorba de persecuţiile anterioare lui Diocleţian, deci înainte de anul 284, când Diocletianus îmbracă toga imperială, adică în secolele II/III, mai precis înainte de 24 februarie 303, când, împreună cu Galerius, emite primul Edict de urmărire şi ucidere a creştinilor, acţiune pe care avea s-o urmărească, împreună cu Galerius, până în ajunul cedării coroanei imperiale (305), când semnează ultimul şi cel mai crud Edict (în Martie 304) îndreptat împotriva creştinilor, prin care dispunea tuturor autorităţilor romane să ucidă pe toţi creştinii ce refuzau să practice cultul zeilor romani. Diocletianus moare la 3 decembrie 313, anul triumfului deplin al Creştinismului. Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu evită să precizeze nu numai timpul când a pătruns Creştinismul în Dobrogea, ci şi cum sau prin cine? -de altfel, aceasta nici nu ar fi fost posibil, când referenţi pentru Istoria Românilor Compendiu sunt arătaţi a fi fost românii Bányai Ladislau şi Kurt Horedt! Dacă ar fi să interpretăm litterātē textul: “în ciuda persecuţiilor”… (supra) ar însemna că, în Dobrogea, Creştinismul exista de dinainte de prima prigonire a creştinilor ordonată de Nero după arderea Romei (18/19 iulie 64), dar aşa ceva nu putea trece prin mintea istoricilor români semnatari ai Istoriei Românilor – Compendium. Oricum, în privinţa „introducerii Creştinismului în Dacia”, d-l Petre S. Năsturel a urmat, ca părere, căi pavate de alţii, în şirul lor domnia sa se înscrie ca cel din urmă. Atât d-l P. Ş. Năsturel, cât şi toţi istoricii în compania cărora se află în privinţa pătrunderii târzii – după secolul trei – a creştinismului în Dacia, se dovedesc superficiali, deşi au scris despre istoria Creştinismului în Dacia, nici unul nu a cunoscut scrierile lui Origenes, exeget şi teolog (născut între 183/186, mai probabil către 185 la Alexandreia, mort, cel mai târziu, în 253, în vârstă de 69 de ani /aceasta se ştie/, la Caesarea sau la Tyr, după ce fusese închis şi torturat în timpul prigoanei împotriva creştinilor, dezlănţuită de Decius), în temă Comentarii in Evanghelium Matthaei (39) traduse de un anonim, editate de Jaques-Paul Migne, în Patrologiae cursus completus, series Graeca, tome 13, unde „vorbeşte de slaba răspândire a Evangheliei în Dacia” (cf. Alexandru Pele, op. cit., pct. 2.2.9.3., p. 59): în anul 202, în timpul urmăririi creştinilor, Origenes a preluat „conducerea învăţământului creştin”, Comentariile Evangheliei lui Matei fiind scrise şi terminate cu câţiva ani înainte ca el să se stabilească la Caesarea în Palestina (anul 215), unde mai activase din când în când, după împrejurări: această precizare trebuia făcută pentru trei raţiuni: una, pentru a dovedi eroarea în care se află d-l P. Ş. Năsturel, a doua, că Dacia reprezenta, din punct de vedere creştin, o ţară importantă, asupra căreia erau îndreptate privirile răspunzătorilor faţă de Isus ai răspândirii în lume a Învăţăturii Divine, ea nu ca ţară izolată, ci ca una care, ştiută a fi primit Vestea cea Bună printre cele dintâi, a treia pentru legăturile frecvente, am putea zice, raportate la timp, imediate, între Palestina, Alexandreia, Tyr şi Dacia. De asemenea, toţi aceşti istorici se dovedesc a nu fi cunoscut nici „Cronica de la Arbela” în care se scrie despre un „botez ce a avut loc în timpul regelui Parţilor, Vologaeses II (128-147) şi de felicitarea oficială a lui Abraham, cel de-al patrulea episcop de Arbela, care a luat parte la încoronarea lui Vologaeses III, petrecută în anul 148, în care este scris: „Află… că în acel an când Persanii au dobândit puterea asupra întregului răsărit, existau foarte mulţi creştini în toate ţările, atât ale apusului, cât şi ale răsăritului. În Apus, persecuţiile nu au încetat niciodată şi zilnic curgea sânge de creştin în pieţe şi pe uliţe. Acolo nu era de fel linişte. La noi nu s-a întâmplat nimic asemănător” (E. Sachau, Die Chronik von Arbela, p. 61; notăm că în Sicilia a existat un oraş Arbela, menţionat de Silius Italicus, de asemenea şi în Galilaea /azi Irbid/ foarte aproape spre Vest de Lacul Genezareth). Inutil să mai insistăm.

Alţi termeni din „vocabularul religios român” numiţi expres de d-l Petre Ş. Năsturel pentru a susţine, sprijinit pe ei, ideile sale despre originea creştinismului român, sunt, în ordinea numită de autor: „cruce (crux) «croix», preot (presbyter) «prętre», a cumineca (communicare) «communier», l’achaique sânt (sanctus) «saint» (devenu par croisement avec le slavon, sfânt)”, termeni care -pe lângă mulţi alţii pe care nu-i mai enumerăm, pentru că ar fi „de prisos”- „fournissent la preuvre irréfutable de leur appartenance ŕ la langue parlée de nos premiers pas dans la foi chrétienne” (p. 218; adică, în traducere: “furnizează proba irefutabilă a apartenenţei lor la limba vorbită pe teritoriul nostru în epoca cea mai îndepărtată a primilor noştri paşi în credinţa creştină”).

Cât de mult se înşeală -şi aici- d-l Petre Ş. Năsturel, se va vedea de îndată (numerotarea termenilor este în continuarea primilor).

5. cruce (crux) conţine rădăcina de vorbire românească cr prezentă şi în limba sanscrită. Semnul crucii este gravat pe şaiba de argilă de la Turdaş, după N. Vlassa de o vechime multimilenară (N. Vlassa, Beziehungen des Neolithicums Siebenburges zum vorderen Orient, în Acta Musei Napocensis, VII, 1970, II. Die Tonscheibe von Turdaş. Abb. 11, p. 15 şi urm.; vezi tot acolo şi Abb. 15. Synoptische Zeichenübersicht, p. 19): oare să nu fi căpătat acest semn, măcar o dată cu materializarea lui particulară în obiect independent purtat ca amuletă etc. nici un nume? Exclus! Nicolae Iorga a observat/arătat că „frăţia de cruce” este un vechi obicei specific thracilor pe care Românii l-au moştenit de la Daci. O serie de denumiri care includ cuvântul de cruce, moştenite de Români de la Daci, deci vechi de când lumea lor, adeveresc că termenul cruce este, pentru noi, originar thracic. Astfel: Partea corpului dintre şolduri şi rădăcina cozii (la boi, cai etc.) este numită de Români, din vechi, crucea şalelor: când soarele stă în mijlocul cerului drept deasupra capului, ţăranul român spune că „soarele stă în cruce” sau că este „crucea amiezii”; răspântia este numită „răscruce”, adică „se face calea cruce”; partea carului alcătuită dintr-o bucată de lemn pusă de-a curmezişul peste proţap se numeşte, la Români, cruce; ţăranii numesc mijlocul satului „crucea satului”; constelaţia Lebedei este numită de ţăranul român „Crucea Mare” sau „Crucea miezului nopţii”, constelaţia Delfinului, „Crucea mică”, iar unei constelaţii din emisfera australă, aproape de Polul Sud, alcătuită din stele în formă de cruce, „Crucea Sudului”, o expresie aproape păgână, „cruce de voinic” arată că ea a fost moştenită de la strămoşii românilor cu mult înainte de Christos, vechimea ei se pierde în negura vremurilor, cum de altfel a tuturor denumirilor menţionate mai sus, sed certe – cum ar fi spus Caesar, nici una din aceste denumiri nu provine din limba latină, ţăranul roman ducând o altfel de viaţă decât ţăranul român. La acestea se adaugă o serie de denumiri de plante: crucea voinicului (lat. anemone angulosa, creşte prin pădurile de munte, cu flori mari albastre), crucea pământului (lat. heracleum sphondylium, cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu frunze mari şi cu flori albe sau roşiatice), crucea pâinii sau floarea crucii (lat. abutilon avicannae, cu fructele plantei se însemnează prescurile); ştim însă de la Nicolae Densuşianu că denumirile plantelor vechi, indigene, provin din limba strămoşilor noştri, Dacii.

Se ştie că Sfântul Apostol Andrei a fost răstignit pe o cruce în formă de X. Trebue să observăm şi aici că acest semn, şi el de vechime multimilenară, se vede în alfabetul dac; el se află, de asemenea, în scrierea cypriotă, în cea din răsăritul şi Vestul Helladei, în feniciană, în etruscă, în cea latină arhaică, păstrându-se şi în latina clasică. În Dacia, acest semn a fost materializat în anumite podoabe. Semnul crucii numită grecească (cu braţele egale) şi semnul crucii numită a Sfântului Andrei se găsesc, încrustate, pe placa de marmură descoperită la Almus (azi Lom, în circumscripţia Mihajlovgrad) datată ca provenind de la începutul secolului III a. Chr., pe care sunt reprezentaţi „doi călăreţi ţărani de la Dunăre”: la nivelul capetelor călăreţilor sunt încrustate patru cruci cu braţele egale şi una în formă de X (vezi reproducerea lui Manfred Oppermann, Thraker zwischen Karpatenbogen und Ägäis, Ediţia I, 1984, Leipzig/Jena/Berlin, p. 239, fig. 135). S-ar putea ca răstignirea Sfântului Apostol Andrei pe o astfel de cruce să arate răzbunarea anticreştinilor care l-au condamnat la moarte pentru faptul, deosebit, că a propovăduit Învăţătura Lui Isus în ţara dacilor, unde crucea în formă de X va fi fost obiect predilect. Aici precizăm că nu ştim să existe vreun răboj al ţăranului român din lungul şi din latul ţării, pe care să nu figureze încrustat măcar o dată semnul X, după cum acest semn este înscrustat şi pe cele mai multe din porţile româneşti de la ţară, executate din lemn sau pe tacâmurile din lemn ale ţăranului român (furculiţe, linguri, cuţite) sau chiar solniţe. Semnul crucii, vechi simbol thraco-dacic autohton, merită un studiu aparte, el făcând parte din comunicarea mistică, mesageră, dintre om şi zei, pentru ca aceştia să-i împlinească toate nevoile lui de viaţă şi de trai. Semnele în formă de cruce nu sunt simple elemente decorative, cum îndeobşte se consideră. Silvia Păun, arhitectă, căreia îi revine meritul de a fi alcătuit două sinteze grafice: „Grafia semnelor Răbojului comparativ cu cea a unor scrieri vechi din Europa-Africa-Asia M.” şi „Grafia semnelor Răbojului comparativ cu cea a scrierilor preromane din Italia-Franţa”, consideră că semnul crucii cu braţele egale, care reprezintă „Crucea Mare a miezului nopţii”, ca şi crucea „şi semnul (crucii) în formă de X” care reprezintă „Altarul” – evident altarul păgânilor – au o vechime, în Italia, pe care o situează „…dinainte de 338 î.de Ch.” (Silvia Păun, Identităţi europene inedite ITALIA-ROMÂNIA, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996, pp.19, 21, 184, 18). „Aceste semne” – şi toate în general – „create de om pe tot ce îl înconjoară cotidian (obiecte casnice, unelte, mobilier, port… până la arhitectură), amplasate şi în unele locuri, zone înalte, mai degajate sau, din contră, foarte ascunse, pe care l-a ales cu o deosebită grijă – reprezintă MESAJE. Mesaje urmărind deopotrivă transmiterea şi dăinuirea comunicării umane peste vremuri” (ibid., p. 185; regretăm că Silvia Păun nu a putut cunoaşte cartea noastră Cine sunt Etruscii, îndeosebi capitolul referitor la Scrierea danubiană neolitică, sau reproducerea lui sub titlul SCRIEREA DANUBIANĂ NEOLITICĂ -, Extras din capitolul PRO ANNALIBUS I din cartea CINE SUNT ETRUSCII, în revista Zodii în cumpănă, ANUL III, IANUARIE 1995, NUMĂRUL 1, pp. 4-24, în ANUL III, NOIEMBRIE 1995, NUMĂRUL 2 – urmarea I – pp. 63-78 şi în ANUL III, APRILIE 1996, NUMĂRUL 3 – urmarea II – pp. 141-161 – în total, 58 de pagini, format A4 -, unde ar fi găsit toate acele „semne-mesaje” de care s-a ocupat, şi încă multe altele -precum corespondenţa Italia-România-, fapt ce i-ar fi putut uşura munca, lărgindu-i, în o anume privinţă şi măsură, orizontul lucrării sale, e drept, în dauna figurării în titlul valorosului său volum, a cuvântului „INEDITE” la care i-a dat dreptul munca personală şi necunoaşterea contribuţiilor mele, predecesoare, în temă).

Cele spuse mai sus, în legătură cu cuvântul cruce, susţin şi întăresc concluzia că originea sa este autohtonă, thraco-daco-română.

6. „preot (presbyter) «prętre»”; cuvântul mai vechi în limba română era „preut”; după Alexandru Resmeriţă, „la formarea acestui nume par a fi contribuit vorbele antice greceşti praotes şi prautes = bunătate, ca şi preptos = respectabil; după alţii ar fi din lat. vulg. presbiter (pentru presbyter) = bătrân; însă presbiter este în l. rom. deosebit de preut” (op. cit., s.v., p. 625). În limba latină, presbyter este înregistrat ca un împrumut din grecescul πρεσβætερος; grecii mai vechi aveau pentru „bătrân” πρ¡σβuς; imediat după Christos, acest cuvânt desemna „pe primii creştini” (Noul Testament, I Timotei, 5, 17 şi 19 etc.; Faptele Apostolilor, 11, 30 etc.), iar, mai târziu, pe preoţi, cu această semnificaţie apărând la scriitorii eclesiastici (deci după secolul I/II); el mai însemna însă şi „trimes, ambasador, deputat”; în limba latină, presbyter pare a nu fi fost cunoscut la Roma înainte de Hadrianus (născut la 24 ianuarie 76 p. Chr., în Italica, decedat în 138) împărat (între 117-138) şi poet minor (cuvântul se găseşte în Vop. Sat. 8, 3). Oricum, în limba latină, presbyter, cu înţelesul de preot, a fost cunoscut târziu, din scrierile autorilor eclesiastici, el nu era un cuvânt uzitat de popor: în Dictionnaire Latin-Français par A. Gariel, Paris, 1960, presbyter nici nu este trecut, pentru bătrân latinii aveau curent vetus, eris, vetulus, i sau vetulus, a, um, iar pentru femeia bătrână, vetula, ae, aşadar, în Dacia, „vorbitorii de limbă latină” nu puteau folosi presbyter, un termen care nu le era cunoscut, cu semnificaţia de preot, în primele secole după Christos. În limba greacă, presbyteros = presbys, cu semnificaţiile lui laice, a pătruns o dată cu grupurile/ populaţiile thrace venite/ aşezate în Hellada. În limba vorbită de Ionieni, presbeion (presbys) însemna „bătrân” şi „bătrâneţe”, cum şi „onoare sau dar făcute celui mai în vârstă” (cf. A. Bailly, op. cit., s.v.). Amintim, ca subliniere particulară, că prima cercetare temeinică/ documentată asupra originii ionienilor a făcut-o Eduard Meyer, în lucrarea sa: Die Herkunft der Ioner und die Ionsage, Forschungen zur alten Geschichte, Bd. 1, Berlin, 1892, pp. 127 şi urm. După Eduard Meyer, originea ionienilor se desluşeşte în toată claritatea a fi thraco-pelasgă. Temeiurile esenţiale pentru thracitatea ionienilor au fost reluate şi completate de Caşin Popescu în lucrarea sa Cine sunt Etruscii. Aşadar, cuvintele din limba greacă aflate şi în limba ioniană -sau în limba doriană- sunt cuvinte de origine thraco-pelasgă, pentru noi, prin scurtare, thracă, Pelasgii aparţinând marelui etnos thracic. Cuvântul uzual pentru bătrân, la Greci, era presbys. Înţelesul de preot al acestui cuvânt apare în scrierile eclesiasticilor greci (pentru multele sale semnificaţii – „foarte bătrân, experimentat, ambasador, deputat, prudent, demn de respect, preţios” etc. – v. A. Bailly, op. cit., s.v.); Dorienii, desigur, aveau şi ei acest cuvânt, forma dorică, feminină, presbysta (compară cu rom. preoteasă) a lui presbys (A. Bailly, op. cit., sub pr¡sbuw) ne este cunoscută de la celebrul filosof Timaios, dorian de origine, din Locroi (trăieşte, probabil, în sec. V. a Chr.) venit la Athena să cuvânteze despre „Lume, Elemente, Vieaţă şi Oameni” (Strabon, VI, 259; doriana de neam nobil, Doris, soţia lui Dionysos I – cca 430-367 -, tiranul Syracusei şi mama lui Dionysios II, era, după cum o arată numele, de origine doriană). În concluzie, preot este cuvânt autohton românesc, ca şi forma sa feminină preoteasă (v. supra, presbysta). La această concluzie avem alături pe Mioara Căluşiţă-Alecu, care consideră preot cuvânt autohton (în lucrarea sa, LIMBA ROMÂNILOR, Editura Miracol, Bucureşti 1994, p. 60). (D-l P. Ş. Năsturel, consecvent preocupărilor sale, reia această temă -în formă laicizată punându-şi, după aproape un deceniu, întrebarea: De unde se trage românescul “Popă”?- căreia, însă, nu reuşeşte să-i găsească răspunsul just. Întrebarea a apărut în Revista catolică VERBUM, anul III – IV, 1992 – 1993, pp. 159 – 162. Dar perseveranţa îl onorează.)

7. „a cumineca (communicare) «communier»”; commūnico, āvī, ātum, āre de la cuvântul prelatin (vechi) commūnis, e (arhaic, commoinis cf. moenia, munus) are ca înţeles primar „a pune sau a avea ceva în comun, a împărţi”: „communicabo te semper mensa mea” (Plautus, Miles gloriosus, 51: „voi împărţi cu tine totdeauna masa /mâncarea/ mea”); acest verb nu a căpătat înţelesul de „a cumineca”, decât târziu -nimic nou în aceasta- după Christos, în timpul aşa-numitei „decadenţe”, deci după părăsirea Daciei; în popor, spus în deplină libertate cu înţelesul lui creştin, acest cuvânt va fi fost auzit, pentru prima oară, în Numidia, la Thagaste (Africa de Nord) de la acea Monica (Sfânta Monica), mama lui Aurelius Augustinus, o ferventă creştină: în scris el apare tot în Africa de Nord, sub pana Sfântului Augustin (cf. Aurelius Augustinus/Sfântul Augustin/ Epistulae 162; v. şi I.M. Iunianus Iustinus, XXXVIII, 2, 15; Sfântul Augustin se naşte la 13.XI.354 şi îşi sfârşeşte viaţa în Numidia, la Thagaste, în anul 430); am accentuat: în Africa de Nord, numind mai sus această regiune de două ori, pentru a sublinia un fapt pierdut total din vedere în tema originii unor cuvinte creştine, anume că „primii coloni de provenienţă europeană în Africa de Nord” au fost Thracii: „în timpul lui Herodot, şi chiar în acela al lui Ptolemeu, provincia (Africa de Nord) era o ţară „THRACOPHRYGIANĂ” spune etnologul francez dr. Bertholon, în cartea sa „Les premiers colons de souche européenne dans l’Afrique de Nord”, Paris 1988, pp.94, 110; traducerea după citatul dat de Alexandru Pele, care citează această carte); dovezile aduse de Alexandru Pele pentru confirmarea etnologului francez sunt următoarele: „2.4.19. Getulia Africana (lat. Gaetulia). Apare evident radicalul GET al acestui termen. Getulia ca ţară a getulilor este destul de bine atestată la autorii antici începând cu M. Terentius Varro (116-27 î.Hr.), C. Sallustius Crispus (86-35 î.Hr.). P. Vergilius Maro (70-19 î. Hr.).

Autorii latini ne-au redat numele GEŢILOR africani sub forma latină, fapt care merită o atenţie deosebită, având în vedere că sufixul latin -ulus se aplică substantivelor sau antroponimelor care arată diminutivele acestora (…).

Prin urmare, lat. GETUS are forma diminutivă GETULUS care are sensul de „GETUL MIC”. Getulia nu este altceva decât ţara „Geţilor mici”. Între populaţiile Africii de Nord se întâlnesc şi azi oameni de statură mai mică.

Unde era situată ţara „Geţilor mici” arată Vergilius în „Eneida” când afirmă: „…Chiar ca pribeag în GETULICE Sirte” (En., c.V, vers. 51, p.109).

Getulia era situată, deci, între golfurile Sirta Mare (pe ţărmul mediterean al Libiei, principalul port Bengaz) şi Sirta Mică (pe ţărmul mediterean al Tunisiei, porturi principale: Gabčs şi Sfax).

Dacă forma lui Getulus ar fi contestată ca semantism, nu ne-ar rămâne decât să considerăm numele GETUL(us) ca fiind păstrat în limba strămoşilor cu articolul hotărît enclictic –ul, în uz şi azi la românii nord-dunăreni. Asemenea forme româneşti vechi le avem atestate şi la istroromâni ca antroponime până în secolul al XI-lea (Danulus n.p.b., atestat la 1018; Negulus n.p.b., atestat la 1070, Draculus, n.p.b., atestat tot în secolul al XI-lea etc.).”

Isidor de Sevilla ştie că GETULII din Libia descind din Geţi (Etymologiae, XI, 2, 118), aşa cum afirmă şi Alexandru Madgearu în „Getulii nord africani şi migraţia egeică”, care face şi o precizare foarte importantă pentru istoria strămoşilor noştri: „Din getuli şi din alte triburi libiene descind berberii, tuaregii şi kabilii actuali, la care, de altfel, şi azi se întâlnesc indivizi şateni şi cu ochi albaştri” (op. cit., pp. 84-85): în cele de mai sus aflăm o întărire a cuvântului a cumineca, şi, totodată, posibilitatea ca Sfânta Monica şi Sfântul Augustin să fi fost „geţi de statură mică”, cum probabil – adăugăm noi, ca un fapt pierdut din vedere – va fi fost şi acel Cn. C. Lentulus Gaetulicus, fiul consulului Cossus C. Lentulus cu o Gaetulă („Getă Mică”), el însuşi de neam illyr, care, în 5/6 d. Chr. obţine o victorie împotriva getulilor şi a musulamilor (sau misulamilor, cf. Plinius, Nat. hist., V, 30), cel mai numeros trib berber, pentru care primeşte ornamenta triumphalia şi, după consulat, funcţia de proconsul al Africei (v. L’Année épigraphique, Paris 1948, p. 68; în faptul că Getulii luptă alături de Musulami se poate vedea o confirmare a originii acestora, indicată de Alexandru Madgearu); commūnio, ōnis (= comunitate, cei care ascultă de aceleaşi legi), cu înţelesul de „împărtăşanie” – „Comuniunea Bisericii Creştine” – îl aflăm în Psalmul 57, 15, scris de Sfântul Augustin: „imperatores nostrae communionis”/ „împăraţii împărtăşaniei noastre”. Aşa fiind, verbul a împărtăşi (cu Sfintele Taine) nu ne putea veni în Dacia prin misionari latini, cu atât mai puţin misionari străini vorbitori de limbă latină: iată cum, şi aici, d-l Petre Ş. Năsturel este departe de adevărul istoric, rămâne deci o altă explicaţie, singura valabilă din punct de vedere istoric: „liturghia latină” la care se referă d-l Petre Ş. Năsturel, unde acest cuvânt apare, este o reminiscenţă română a messei române în epoca liturghiei slave (aşa ar fi trebuit să sune articolul d-lui Petre Ş. Năsturel, publicat în Românoslavica I, Bucureşti, 1958, p. 198-209, nu „O reminiscenţă… a messei latine…”, sau „o reminiscenţă a unei liturghii latine”, modificare introdusă ulterior, de autor, în titlul articolului său – o liturghie latină neexistând nicicând în biserica creştină dacoromână). Aşadar, a cuminica/ a cuminica (= a da Sfânta Cuminecătură, a împărtăşi) trebue admis/înregistrat ca autohton, în scrierile noastre mai vechi, acest cuvânt îl aflăm în Pravila lui Matei-Basarab (Îndreptarea Legii), tipărită la Târgovişte în 1652. Am putea invoca pentru această admitere cuvântul cumătru şi femininul lui, cumătră, care înseamnă „titlu de rudenie pe care şi-l dau reciproc părinţii al căror copil a fost ţinut la botez de către ceilalţi”, taină după care copilul se cuminecă, cumătru fiind considerat cuvânt autohton (v., de ex., Mioara Căluşiţă-Alecu, op. cit., p. 60); cumătru ar putea fi, chiar şi lingvistic, pus în legătură cu a cumineca, acesta nu-l socotim însă un argument, ci o apropiere de care ar trebui să se ţină seama.

8. „sânt (sanctus) „saint” (devenu, par croisement avec le slavon, sfânt)”; aici, d-l Petre Ş. Năsturel mimează, împingând în uşi deja deschise, uşi pe care, desigur, le cunoaşte şi vom arăta mai departe de ce; Alexandru Resmeriţă, în Dicţionarul etimologico-semantic al Limbei Române, întocmit de el, negăsind o explicaţie plauzibilă pentru prezenţa consoanei „f” în cuvântul „sfânt”, inventează o construcţie mai puţin dibace de cum a crezut, pe care o reproducem: „sfânt, ă adj. (compus din prefix s şi fanatus, sfinţit; din fano, fanare, a sfinţi, şi fanum, loc sfinţit, de unde şi fanaticus, inspirat de zei, sfinţit, cum şi fatum (for) proorocire religioasă. Acest cuvânt este o formaţiune din epoca creştină, pentru a defini mai bine ce este sfânt şi a sfinţi; deci, baza nu este sanctus, de la sac, sacro, sacer, ci, precum am arătat, din fan, fano, fanum şi fatum, care explică prezenţa lui f; deşi cu acelaşi înţeles, sânt, sânţi şi sfânt, sfinţi, vin din vorbele latine diferite, dar cu acelaşi înţeles. – Şi Slavii zic sveat, o diformare în care nici nu se mai cunoaşte rădăcina fan sau fatum)” (Alexandru Resmeriţă. op. cit., s.v., p. 745). Invenţiile lui Alexandru Resmeriţă -„fanatus” şi „fano, fanare” nu există în limba latină, „fanaticus” nu înseamnă „inspirat de zei, sfinţit”, ci: „inspirat (în sens poetic), plin de entuziasm, în delir, frenetic”, dar şi „arbore lovit de trăsnet”- l-au incitat, în mod deosebit, pe A. Graur, lingvistul oficial al comuniştilor români (a scris chiar o carte de „Alte etimologii româneşti”, publicată de Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975), care inventează o altă explicaţie: sfânt este o molipsire de excepţie între sveti (slav) şi sanctus (lat.). Fain! Atât de fain, încât l-a molipsit şi pe d-l Petre Ş. Năsturel, care să se desbare de această molipsire, îi spune „încrucişare”. Acestea sunt uşile deschise (supra) pe care d-l Petre Ş. Năsturel le împinge mimând, cu bună ştiinţă, deschiderea lor pentru prima oară sub pana sa miraculoasă.

Sfânt este un străvechi cuvânt dacic pe care l-au moştenit românii: „Sfântul Soare”, „Sfânta Miercuri”, „Sfânta Vineri”, „Sfânta Duminecă”; semnificaţiile: „sdravăn, grozav, straşnic”, pe care le are în popor cuvântul sfânt „a mâncat o sfântă de bătaie soră cu moartea” (Delavrancea), sau „sfintele”, nume dat unor „fiinţe mitologice, închipuite ca nişte femei foarte rele care caută să facă tot felul de răutăţi oamenilor, ca să le ia puterile, să-i ologească etc., probabil identice cu „ielele”, „dânsele”, „frumoasele”, „vântoasele” etc. (în slavona veche svetu)” nu au nici o legătură cu „liturghia”/creştinismul, ele vin pe pământul nostru din timpuri mult mai vechi, mitologice. S-a observat că sanctus, sanctitas au o probabilă înrudire străveche cu hititul saklai = rit, întrebuinţare demnă de consideraţie, de unde cuvântul era dat ca atribut zeilor. S-a arătat însă că patria originară a Hittitilor s-a aflat în Transilvania (Amsler). Sanctus ar fi, deci, cuvânt de străveche origine thracă. A. Ernout şi A. Meillet deduc sanctus din sacer (A. Ernout, membre de l’Institut et A. Meillet, membre de l’Institut, Dictionnaire ethymologique de la langue latine – Histoire des mots, Paris 1967, s.v.). Obiecţiuni şi argumente (contra) au fost aduse de Kretschmer. Noi ştim însă că un zeu al umbrilor s-a numit Sancus, al cărui cult a fost adus la Roma în timpul lui T. Tatius, rex. Sabinorum, unde i s-a ridicat un templu descoperit/fără acoperiş, el a fost consacrat/închinat zeului în anul 466 a. Chr. (Dionysios Halicarnasseus, Antiquitates Romanae); în limba greacă, sagnos, scris σαγkος înseamnă cer (cf. Varro, de lingua Latina, V, 66), ceea ce conduce la ideea ca templul lui Sancus să fie descoperit, să nu aibă acoperiş. Umbrii au fost o populaţie (pre)etruscă, thracă, aşezaţi în peninsula italică înainte de războiul troian, ca şi Sabinii etc. (v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii). După Dionysios din Halicarnass, care spune „sancum… sive sanctum”, sanctus ar proveni din limba umbriană, ar fi, deci, originar thrac. Pentru această străveche origine thracă pledează Avesta, ansamblul cărţilor sacre ale mazdaismului, religia populaţiilor iraniene reformată de Zarathusthra (acesta trăieşte probabil între 630-553 a. Chr.) unde găsim spenta = sfânt şi superlativul spentista = cel mai sfânt, după cum în Mazdaism cea mai „enigmatică figură” -cum au numit-o istoricii care au comentat-o, întrucât nu se potriveşte cu o credinţă dualistă, cum era mazdaismul- este Spenta Manyu, adică „Spiritul Sfânt”, „reprezentare” în extremă opoziţie cu „Spiritul Răului”, acesta din urmă fiind, deja din antichitate, similar cu Satana. După noi, „enigmatica figură” apărută, nu se ştie de unde, în Mazdaism, o religie, cum am spus, dualistă, are totuşi o origine şi totodată o explicaţie: „Fiinţele cereşti”, în Avesta sunt numite Daevas/Devas cuvânt care, în thraca veche, însemna „sacru”/”sfânt” (v. Caşin Popescu, Semnificaţia primordială a cuvântului „Dava”, în al cincilea anotimp, anul III, numerele 7 (30), vara 1999, şi 8 (31), toamna 1999, pp. 21-22 şi pp. 2-15), adică „Sfintele” în limba română (v. supra); C.F. Lehmann-Haupt spune -după izvoare asiriene şi greceşti- că Cimmerienii, Thraci originari din Balcani înainte de a se fi strămutat în Caucazul de Nord, au constituit o vreme „veriga de legătură între Thraci şi Iranieni” (în RE XI, 421, 16 şi urm., 422, 50 şi urm.) şi că vorbeau o limbă asemănătoare cu a hettitilor, armenilor, lycienilor, phrygienilor -Thracii-Phrygieni- şi lydienilor, fiind înrudită cu limba iraniană, scytă, precum şi cu a saccilor, mezilor, cât şi cu vechea persană; Herodot ne spune că „Scythii au stăpânit în Asia timp de 28 de ani” (Herodot, I, 106), cam de prin anul 653 a. Chr., când regele lor, Madyas -fiul thracului Protothyas- înfiinţează “imperiul scyt” şi până la izgonirea lor de către Mezii răsculaţi în anul 625 (Madyas, este nume thrac, compară cu Madytos, oraş în Chersonesul Thracic, de asemenea Protothyas, nume al cărui sufix aminteşte de Thya, o nimfă thracă, eponima Thyadelor, slujitoare în cultul lui Dionysos, la Delphi, Paus., 10, 6, 4); în timpul domniei lui Hi’u-hiu-h’üeh, conducător (hsi-hou) al statului Kuei-şang, unul din cele cinci state în care fusese împărţită ţara -“când yüe-cii au fost atacaţi de hiung-nu” şi s’au retras spre Ta-Hsia”- , ţara pe care a unificat-o reuşind să învingă pe toţi ceilalţi patru hsi-hou (pe care apoi i-a ucis) şi de atunci ea s’a numit “Kuei-Şang”, adică „ţara Cuşanilor”, printre zeităţile adorate de ei /Iranieni/ erau Heracles şi Anaitis, în Avestă Anāhitā, Artemis tauropolos a thracilor (ea avea cult şi în Cappadocia, şi în Lydia), iar sub Nares /293-302 d. Chr./ se credea că Anahita era aceea care dădea puterea regală (Nares, după nume, pare să fi fost illyr de origine: Naresii sau Nareri au fost un numeros popor illyr aşezat în Dalmaţia – cf. Plinius, op. cit., III, 143), fapt explicabil, deoarece: „Potrivit tradiţiei istorice, Kuşanii erau de neam get” (Alexandru Pele, Etnonimele românilor, II DAC şi GET, Editura Abaddaba Oradea 2000, p. 194; v., tot acolo, şi p. 83): cele 16 cântece de credinţă revelate lui Zarathusthra se numesc, în Avesta: Gathas/Gethas, în interpretarea noastră „cântecele de credinţă ale geţilor”, fiii zeiţei Gaia sau Ge în doriană Ga (Euripides, Electra, v. 1177), „Marea Mamă a Pământului Dac”, slăvita zeiţă a fecundităţii; asemeni lui Zarathusthra, într-o altă – poate aceeaşi – “revelaţie de credinţă”, Homer compune imnul către GaÝa M®thr (hymni Homerici, 30); rădăcina Ga = Ge este o influenţă considerată scythică, Gaeli sau Geli, amestecaţi cu Mezii, fiind o populaţie de origine scythă, ea locuia pe ţărmul de Sud-Vest al Mării Caspice şi se învecina cu Albanii; Geth, Gath (hebr. găt. = teasc/de struguri/ numele mai multor oraşe (cinci) din Palestina, printre care şi al unui oraş din acel Pentapolis filistenic: “Philistenii, care au dat numele lor ţării în care s-au aşezat, au fost Thraci plecaţi din regiunea Strymonului; izvoare greceşti târzii informează că Strymonul s-a numit înainte Palaistinos. …aceasta s-a întâmplat în plin secol XIII, când Ramses al II-lea (cca. 1301-1234), faraonul Egiptului, a trebuit să ducă grele lupte de stăvilire cu acele aşa-numite de istoriografii moderni „popoare ale mării” (care nu erau şi nici nu puteau fi altele decât acele „popoare” de Thraci balcanici, pornite pe apa mării în căutare de noi pământuri), printre care s-au aflat şi acei Philistieni asupra originii cărora istoriografia nouă omite să se rostească – pe care abia Ramses III (1197-1165) avea să-i oprească definitiv, pe acele locuri ce de la ei s-au numit Palestina” (Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Freiburg 1989, p. 122); Geth, Gath, găt sunt cuvinte thracice: toponimul Gethsemane, în hebr. gat semānē = teasc de ulei, este de origine thraco-getă; „Între cetăţile principale ale filistenilor, numite GAT” ne informează Alexandru Pele – „menţionăm câteva care apar în izvoarele istorice astfel:

GAT, înainte de secolul al XII-lea î.Hr. (1250-1255 î. Hr.) (Ios., 11, 22) şi apoi pe la 1050 î. Hr. (1 Sam., 5, 8; 17, 4; 21, 10) etc.;

GAT – RIMON apare cam în aceeaşi perioadă istorică, spre mijlocul secolului al XIII-lea î. Hr. (Ios., 19, 45; 21, 24);

GAT, în secolul al X-lea î. Hr., respectiv între anii 965-926 î. Hr. (3 Regi, 2, 39);

GAT HEFER, pe la mijlocul secolului al IX-lea î. Hr. (837 î. Hr.) (2 Imp., 14, 25);

GATUL FILISTEII, în secolul al VIII-lea î. Hr., respectiv între anii 787-747 î. Hr. (Am. 6, 2).

Toponimul GAT apare în numeroase cărţi biblice care relatează despre evenimentele petrecute între secolul al XIII-lea î.Hr. şi secolul al VIII-lea î.Hr. (2 Imp. 12, 17) 839-800 î. Hr.; (1 CR. 7, 21; 20, 5) 1225-1020 î.Hr. (2, CR., 11, 8) 926-907 î. Hr.; (2 CR., 26, 6) 785-747 î. Hr. etc.” (Alexandru Pele, op. cit., p. 103) – date istorice care concordă exact cu cele afirmate de noi (supra). S-au adunat până aici elementele esenţiale care ne pot da explicaţia acelei „enigmatice figuri”, „Spenta Manyu” (= „Spiritul Sfânt”), concept de religie monoteistă, aflat într-o religie dualistă, Mazdaismul: „Spenta Manyu” este prezenţa activă doveditoare a religiei geţilor în religia celor ce credeau în Ahura Mazda. Redactarea cărţii sfinte a mazdaismului, Avesta, s-a făcut prin anii 115 d. Chr., adică în timpul când Traian, după ce învinsese pe Daci şi supusese o parte a ţării lor, se găsea în Parthia, la Ctesiphon, pentru a se răzbuna pe Parthi pentru ajutorul promis lui Decebal de regele lor, care îi era rudă (v. infra), nu este exclus deci ca, absolut întâmplător, să se fi aflat atunci, pe lângă – sau printre – redactorii Avestei şi un Get/Dac, poate chiar preot la curtea lui Decebal din Sarmizegetusa, plecat din Dacia. Oricum ar fi sau ar fi fost, prezenţa cuvântului spenta = sfânt în Avesta arată o vechime a cuvântului anterioară cuceririi Daciei de către Romani, deci imposibilitatea ca sfânt să fi fost împrumutat de la ei, fie de fitecine, nu numai de Daci, căci – fapt ştiut – şi alte popoare au acest cuvânt în formă şi rostire apropiate, însă cu acelaşi înţeles. În acest context vrem să punem un accent particular, aici fiind mai la locul lui: Mithras – uneori identificat cu Anahita/ Anaitis/ Artemis (cf. Herodot, I, 131, 3; F.H. Weisbach, Keilinschriften der Achaemeniden, 1911, p. 124 şi urm.) -zeul Luminii- genitor luminis, deci asemănător lui Apollon (pentru Mithras-Apollon, v. G.Hoffmann, în Revista Abhandlungen für die Kunde des Morgenlandes, 7, 3, 1880, p. 72), cosmologic era privit ca înfăţişarea de pre-de-dimineaţă a limpezimii/ strălucirii zilei (în Mithras-Yast din Avesta este numit „departevăzătorul, mereutreazul, c’omiedeochiprivitorul” – v. A. Jacoby, Arhiv für Religionswissenchaft, 22/1923/ 24, 261 şi urm.) -, sinteză între natura luminii şi raţiunea adevărului (ocupând deci o poziţie intermediară între Lumină şi Întuneric, Cer şi Pământ/Apă, Soare şi Lună – Mithras înseamnă „Contract”) se spune că s-ar fi născut, după o legendă caucaziană, dintr-o stâncă cerească – petra genetrix – într-o grotă (v. Otto Wilhelm von Vacano Die Etrusker, 1955, p. 148 şi urm.). Adoratorii lui Mithras săvârşeau împărtăşania cu zeul, printr-un botez întru Mithras, care „consta în oferirea pâinii şi a apei”: botezul servea la eliberarea de păcate la prima şi la a doua naştere: cel botezat/iniţiat era atins cu o flacără pe frunte, ştearsă cu apă, potolită cu pâine, botezul devenind astfel, simbolic, uşurarea drumului vieţii, care, mai totdeauna, duce prin „foc”. Mithras era socotit „Mântuitorul” – în limba saccilor, un neam înrudit cu Dacii, mântuitor = bozaka (bo/te/zaka?)/ „Eliberatorul de păcate”/ „Salvatorul”/ „Înnoitorul”, a existat chiar şi o liturghie a lui Mithras (cf. A. Dieterich, Eine Mithras-Liturgie, 1923, ed. a doua, p,. 2 şi urm.); adăugăm că în Bactria, regii se intitulau: „Deva, asemănător Soarelui Mihr” (Humbach, Die Kaniska-Inschriften von Surch-Kotal, 1944, nr. 44); Mithras este apropiat de méter = (printre alte semnificaţii) „Venerabila”, „Mama Mare”, adică Gaia (supra), în doriană mater (Pindar, Olympicele, VI, 100 etc.), în sanscrită mātā, aşadar Mithras este cuvânt thraco-pelasg; Mithra – prefix de antroponime în Pont. Prin acest accent particular, mai potrivit în acest context decât acolo unde i-ar fi fost locul, am vrut să spunem – dacă nu să dovedim – că Geto-Dacii, în misterele cultului lui Zalmoxis, aveau şi botezul şi semnificaţia lui sfântă. Am mai putea completa, pentru prezenţa consoanei „f” în vocabulul sfânt, Sphinx-ul (gr. SfÛgξ) cunoscut din legenda lui Oidipus, se numea ξ (Hesiodos, Thegonia, 326) – el locuia pe muntele FÛkeiοχ după cum se citeşte de pe unele din scuturile macedonene numite Aspis, pe care se obişnuia a se scrie numele oraşelor etc. de provenienţă a celor prezentate pe el -, dar aflăm din Plautus, Aulilaria, 701, că ξ = Pix, cuvânt care trebue comparat cu omologul său din egipteana veche šśp- ‘nh – Q.E.D. Concluzia certă: sfânt este cuvânt autohton, dacoromân, cum şi toate derivatele lui. Alăturăm acestei concluzii opinia cercetătoarei Mioara Căluşiţă-Alecu, care înscrie sfânt în şirul cuvintelor autohtone româneşti. Pentru a scoate din cauză şi acele cuvinte pe care d-l Petre Ş. Năsturel le consideră „de prisos a le enumera” precizăm că toate cuvintele esenţiale din rugăciunea TATĂL NOSTRU sunt cuvinte autohtone româneşti: Tată, ceruri/cer, sfinţească, pâinea, zilele, dă/a da, iartă, ispită (acest cuvânt nu vine de la lat. expeto, cum se susţine, pentru simplul motiv, pe care îl menţionăm aici, că în limba latină acest verb are ca înţelesuri principale şi: „a alege, a lua, a încerca să obţină, a revendica, a încerca să atingă /un loc/, a surveni/ a veni pe neaşteptate,/ a cădea pe, a căpăta întindere /în timp/, înţelesuri pe care nu le are acest verb în limba română şi sunt departe, departe de sensul cuvântului creştin, ispită), rău, precum şi termenii fundamentali creştini: a (se) ruga, rugăciune, înger, Arhanghel, duh, dragoste, lumină, mister, moarte, lege, a (se) face, pământ, cum şi clopot, obiect însoţitor al oricărei biserici etc.

Iată cum, una câte una, toateprobele” considerate de d-l Petre Ş. Năsturel „irefutabile” s-au dovedit false.

O altă greşeală pe care o face d-l P. Ş. Năsturel este când consideră că primii creştini din Dacia erau catolici! De unde şi până unde?! Ca testimonii se invocă „o inscripţie funerară greacă din Dobrogea din secolul V sau VI în memoria unui anume Heraclide «lector (anagnôstčs) a Bisericii sfinte şi catolice»”, precum şi o mărturie trecută în „Actele martiriului Sfântului Irineu din Sirmium (azi Mitroviţa pe Dunărea Jugoslavă= omorît la 6 aprilie 304 sub împăraţii Diocleţian şi Maximilian”, în care s-a „înregistrat dorinţa pe care şi-a exprimat-o că pasiunea sa servea «Bisericii catolice din Sirmium”, mărturie căreia d-l P. Ş. Năsturel îi dăruieşte o impresionantă încheiere: „Şi era douăzeci şi unu de ani înainte de conciliul de la Niceea!” (ibid., p.222; observaţie: dacă martirizarea Sfântului Irineu din Sirmium s-a întâmplat în secolul IV – anul 304 -amintim că Evanghelicus, „episcop de Tomis, martirizat de Diocleţian”, s-a întâmplat în secolul III – cf. Alexandru Pele, op. cit., p. 60; pentru alţi Dacoromâni martirizaţi în timpul lui Diocleţian, v. Mircea Păcuraru, op. cit., şi Ieromonah I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, citat de Alexandru Pele). Aici punem şi noi un semn de mirare! Căci nu ne putem singulariza şi zice ca Cicero în una din scrisorile sale către Atticus: „quam mihi ista pro nihilo!”, „cât de fără valoare este pentru mine toată aceasta!” (Cicero, Epistulae ad Atticum, 14, 9, 1).

Catolic, pe vremea aceea nu desemna nici pe departe Biserica din Roma şi cu atât mai puţin un rit, adică o rânduială prescrisă pentru ceremoniile unei religii. Pe vremea aceea, catolic era întrebuinţat exclusiv cu semnificaţia lui obişnuită, aceea de general, universal. Cuvântul grecesc pentru Biserica universală era kayolikñw, ca şi pentru Istoria universală, nu kayolikvw cum este scris în inscripţia citată. Katholikos, „pe atunci” – adică „damals”, v. infra-, deci din timpul din care provine inscripţia, era un cuvânt întrebuinţat pentru a deosebi provinciile latine (Regionalis) subordonate Romei universale, de provinciile situate în jumătatea de răsărit a imperiului, deci o noţiune de despărţire geografică, nu religioasă: „Der Katholikos, lateinische Regionalis, unterstand damals dem Regionalis der östlichen Reichshälfte” (Hans Wolfgang Helck, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 166). Katholikos era deci o noţiune exclusiv administrativă/geografică, fără nici o referire la Biserică/religie, ea a dispărut o dată cu imperiul roman de apus. Această precizare va fi fost şi scopul urmărit, adică acel „umil cleric din Dobrogea”, în memoria căruia s-a pus acea inscripţie, nu era un localnic, ci provenea dintr-o provincie aparţinătoare de jumătatea de apus a imperiului, poate din răsăritul Illyriei – în inscripţia funerară nu se spune de unde era acel Heraclide – căci până în 391 Prefectura Illyriei ţinea de Roma, după 391 ea fiind împărţită în două, partea de răsărit, „Illyricum orientale”, ţinând de Byzanţ. Stabilirea graniţelor între cele două părţi ale imperiului s-a făcut însă în toamna anului 337, după ce cei doi fii ai lui Constantin cel Mare, Constans şi Constantinus II, au pus pe umerii lor, la 9 septembrie, mantia imperială. O referire în acest sens apare cu prilejul Synodului de la Serdica (ţinut în toamna anului 343) la care Constans s-a declarat de partea lui Athanasios, episcopul de Alexandreia, care urmărea să obţină pentru biserica „drepturile de Scaun Mitropolitan”, fapt ce a dus la adâncirea rupturii religioase creştine între Est şi Vest: „Diese Synode, zu der Bischof Julius zwei römische Presbyter als seine Vertreter abordnete, trat in Herbst 343 zu Serdica, dem heutigen Sofia, an der Grenze der beiden Reichshälften zusammen. Doch anstatt der Kirche den Frieden zu bringen, wurde der Zwiespalt noch gröβer. Da die anhänger des Eusebius den Ausschluβ des Athanasius und Marcellus von den Verhandlungen verlangten, kam es nicht einmal zu gemeinsamen Beratung. Ehe die Eusebianer Serdica verlieβen, sprachen sie in einer Sonderberatung über Bischof Julius und die übrigen führenden Bischöfe des Abendlandes das Anathem aus” (Seppelt/Schwaiger, op. cit. infra., p. 26).

Se ştie că: „În capitala Imperiului Roman a luat fiinţă de timpuriu, din necunoscute începuturi, o importantă comunitate creştină constând din Judei şi păgâni creştinaţi” (Franz Xaver Seppelt/ Georg Schwaiger, Geschichte der Päpste von den Anfängen bis zur Gegenwart, München 1964, by Kösel-Verlag KG, p. 14: „In der Hauptstadt der Römischen Reiches hatte sich frühzeitig aus unbekannten Angängen eine ansehnliche, aus Juden – und Heidenchristen bestehende Gemeinde gebildet”). Deci, nu este vorba de Latini/Romani creştinaţi, ci de Judei şi păgâni creştinaţi. În anul în care, urmare a ultimei prigoane, cea mai mare şi cea mai crudă dusă împotriva creştinilor de către Diocleţian, a suferit moarte de martir Sfântul Ireneu din Sirmium, la Roma deţinea scaunul de episcop Marcellinus (295-304), care, „de frica prigoanei” – se zice – „a făcut jertfă cădelniţa şi a predat Sfintele Scripturi” (Prof. Dr. Otto Hiltbrunner, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, s. Marcellinus, col. 992). Reorganizarea Bisericii Creştine din Roma, după prigoana ordonată de Diocleţian (acesta moare chiar în anul triumfului Creştinismului, 313), a fost făcută patru ani mai târziu de către episcopul Marcellus (307/308-309? – între 304 şi 307, scaunul episcopal a rămas fără episcop). Iată un text peste care nu putem trece cu vederea, întrucât infirmă categoric opiniile d-lui Petre Ş. Năsturel asupra începuturilor creştine în Dacia, pe care le situează în secolul IV cel mai târziu mult însă după începutul acestui secol, totuşi, înainte de finele lui: „Bis zum Beginn des vierten Jahrgunderts hatte sich das Christentum von den bescheidenen Anfängen der Urgemeinde in Jerusalim über das ganze römische Weltreich hin ausgebreitet. Von den persischen Grenzgebieten im Osten bis nach Britanien, von den Römerstädten am Rhein und an der Donau bis an den Rand der afrikanischen Wüsten gab es einzelne christliche Soldaten, Kaufleute, gebildete und Sklaven, christliche Hausgenossenschaften und volkreiche, durch einen Bischof geleitete Gemeinden”, adică: „Până la începutul secolului patru, Creştinismul, plecând de la modestele înfăptuiri ale primelor comunităţi în Ierusalem, s-a răspândit în întreaga lume a Imperiului Roman. De la graniţele ţinuturilor persane în Răsărit, până în Britania, din oraşele romane de la Rhin şi de la Dunăre, până la marginea pustiurilor africane, existau comunităţi creştine izolate din soldaţi, negustori, culţi şi sclavi, confrerii creştine din poporimea bogată sau săraci, conduse de către un episcop” (Franz Xaver Seppelt/ Georg Schwaiger, op. cit., p. 21). Aşadar, Creştinismul în Dacia este, după „Istoria Papilor”, de dată cu mult anterioară secolului IV. De altfel, în acest secol IV, Biserica din Roma, cu toate neînţelegerile ei cu celelalte Biserici creştine, ţinea, ca respect, de Biserica Creştină din Byzanţ, ca şi de ce din Antiochia, deşi, după Cyprianus din Cartagina (botezat creştin în 246, episcop în 248, îndură moarte de martir în 258) „fiecare episcop este în dioceza/eparhia sa independent şi răspunzător numai faţă de Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să se facă/instituie/numească episcop al episcopilor” (în De ecclesiae unitate, II, 96-123; vezi şi Geschichte der Päpste, p. 19). În această privinţă, este cunoscut faptul că episcopul din Roma, Leo I cel Mare (440-461) uneori/ocazional/ “primul Papă” deşi “nur mit teilweiser Berechtigung; denn er hatte bedeutende Vorgänger auf dem Stuhl Petri” (Geschichte der Päpste, p. 39: “numai cu parţială îndreptăţire; căci el avea înaintaşi importanţi în scaunul lui Petrus”). Printre cele mai importante teme şi preocupări ale episcopului Leo I cel Mare, în care s-a amestecat, au fost marile şi continuele lupte/neînţelegeri cristologice în răsărit, în care a obţinut în final unele succese. Denumirea de Catolică dată Bisericii din Roma apare scriptic după primăvara anului 452, când Leo I cel Mare, în fruntea unei delegaţii creştine, mergând la Attila, care poposise la Mantua, salvează Roma şi Italia de la prăpădul ce l-ar fi putut face Attila, poreclit „Biciul lui Dumnezeu”, cu hoardele sale de Huni cu care pătrunsese în Italia şi ameninţa să treacă de porţile Romei. Evenimentul se cunoaşte şi a fost privit ca o minune. Prosper Tiro, scriitor creştin din Aquitania, autor al unei Cronici a timpului său, care se termină la anul 455 – probabil anul morţii sale – scrie că succesul obţinut de Leo I cel Mare s-a datorat exclusiv încrederii în Dumnezeu avută de „Papă”, a cărui personalitate a produs o puternică impresie asupra regelui barbarilor: „Întreaga delegaţie a fost primită cu toată cinstea şi atât de bucuros s-a arătat regele de vizita celor mai însemnaţi şi bătrâni Preoţi, încât el porunci să se renunţe la război şi sub promisiunea unei încheieri de pace să se întoarcă peste Dunăre” (op. cit. supra, p. 43). Trebue spus însă că denumirea de Catolică dată Bisericii creştine din Roma are la baza ei, ca vechime, scrisoarea pe care Leo I cel Mare (440-461) a trimis-o lui Anastasius, în care dezvoltă într-un mod ce nu atacă principiile organizării structurale a Bisericii (v. Cyprianus), ci le discerne sistematic, demografic, Roma pe atunci întinzându-se cu stăpânirea ei peste cea mai mare parte din lumea Europei, spunând: dacă, „într-adevăr, episcopii au acelaşi grad/ rang, nu sunt egali în jurisdicţie”/ sfera de acţiune a fiecăruia, respectiv întinderea parohiei lor şi numărul creştinilor/; „căci înaintea episcopilor unei provincii stă Mitropolitul, deasupra Mitropoliţilor, cu o mai mare jurisdicţie, stau Patriarhii…, grija pentru întreaga Biserică îi uneşte la unicul Scaun al Sfântului Petru” (op. cit. supra, p. 43). Înaintea exprimării unei asemenea gândiri, desemnarea de Catolică dată Bisericii Creştine din Roma nici nu era posibilă, ea nefiind întemeiată prin simplul fapt că nu era îndestul de dezvoltată. Cu acest prilej, amintim că Origenes (184-354) a dat pentru prima oară unor scrisori, în afară de cele ale Sfântului Paul, numele de „scrisori catolice” şi apoi Eusebios din Caesarea (265-339). Lista completă şi ordinea în care sunt prezentate scrisorile cu acest nume în Noul Testament a fost făcută de Părintele Bisericesc, Hieronymus/Ieronim (cca. 345-419/420?). Printre aceste scrisori se găsesc şi scrisorile Sfântului Apostol Iacob al lui Alfeu. Denumirea de catolice arată că scrisorile au fost adresate unui cerc larg de comunităţi creştine, Sfântul Apostol Iacob le scrie „celor douăsprezece triburi de împrăştiere”, şi dacă unele din scrisorile sale nu au această caracteristică, ele au fost adăugate la „scrisorile catolice”, deoarece tradiţia le-a transmis sub numele său. „Atât forma, cât şi conţinutul scrisorilor catolice, motivează numele ce li s-a dat” (Pr. Dr. Emil Pascal). Motivaţia de Catolică, dată Bisericii Creştine din Roma a venit două secole mai târziu, o dată cu scrisoarea Papei Leo I cel Mare, al cărei conţinut se referea la întreaga lume creştină. Vrem să mai amintim aici o realitate din Istoria Bisericii Creştine, rămasă necunoscută d-lui Petre Ş. Năsturel. Oare ce va fi putut spune d-l Petre Ş. Năsturel, dacă i-ar fi picat sub ochi acel „Tabel cronologic” întocmit de Buchard Brentjes şi ar fi văzut acolo că în „ANII 302 până în 379” a existat „în Armenia” un Catolicos ereditar”, ceea ce înseamnă că unele Biserici Creştine din Răsărit foloseau termenul „Catolicos” cu înţelesul obişnuit al cuvântului, nicicum legat de Biserica Creştină din Roma sau de vreun anume rit catolic cum, neştiutor, afirmă d-l Petre Ş. Năsturel. Că aşa era şi nu altfel se vede clar din „Notices et Extraits des Manuscrits de la Bibliothčque Nationale et autres Bibliothčques, vol. 37, Synodicon orientale ou Recueil des Synodes Nestoriens, J.B. Chabot, p. 254, unde găsim: „În cel de-al unsprezecelea an al domniei lui Yezdegerd, Regele Regilor, victoriosul, după ce a fost restabilită pacea şi liniştea pentru bisericile Domnului, acest suveran a dat libertate şi linişte comunităţilor creştine şi permise slujitorilor Domnului din rândurile lor să-l laude public pe Christos, fie cu prilejul morţii, fie în timpul vieţii lor; el puse capăt furtunii asupririi tuturor bisericilor Domnului; el înlătură nesiguranţa asupririi tuturor turmelor lui Christos, el porunci cu adevărat în tot imperiul său ca toate bisericile ce au fost distruse în vremea părinţilor noştri să fie reclădite în mod generos, ca altarele devastate să fie restaurate cu grijă, ca aceia ce au mărturisit întru Domnul, ce au suferit în închisori şi sub schingiuiri să fie eliberaţi, ca preoţii, conducătorii şi sfinţii lor să se poată mişca în voie, fără teamă. Aşa s-a întâmplat în acele vremuri şi pe urmă aşa s-a făcut alegerea tatălui nostru, Marc Isaac, ca primat al Marelui Dumnezeu, episcop de Seleuceia şi Ctesiphon, catholicos-ul şi arhiepiscopul întregului Răsărit, care a fost ales de Dumnezeu în fruntea întregului Răsărit”. Aşadar, Biserica din Răsărit se despărţise de Biserica din Roma, devenind o Biserică „Catholică” independentă, socotită ca Biserică persană, ştiut fiind că Regele Regilor, Yezdegerd I (399-420) era împotriva Bisericii de Stat romană, cerând episcopilor din răsărit să se despartă formal de Biserica din Apus. Se ştie, de asemenea, că „în Sinodul Criminal de la Ephesos”, care s-a ţinut în anul 431, „Biserica Domnului a fost ruptă în două jumătăţi”, fapt întărit prin Sinodul de la Seleuceia, care a avut loc în anul 484, după care dată Biserica armeană s-a numit Biserica nestoriană. În acel an 484, s-a întâmplat ca „Catholicosul Babōe să fie îndepărtat din funcţiunea lui de şef al Bisericii, pentru că, în timpul disputei dintre cele două Biserici – răsăriteană şi apuseană, faţă de care nu a luat nici o atitudine – i s-a interceptat o scrisoare „trădătoare” adresată împăratului roman Zenon (474/475 şi 476-491), fapt pentru care şahul Persiei a ordonat să fie spânzurat de degetul inelar cu care „Catholicosul Babōe îşi pusese pecetea pe acea scrisoare. Iată cum şi cât de mult vană este pretenţia d-lui Petre Ş. Năsturel de a fi descoperit în cuvintele „Biserica Catolică din Sirmium” (unde „catolică” nu voia să însemne altceva decât: „de mare cuprindere”, „generală”) “o dovadă importantă despre latinitatea creştinismului nostru, ba încă de “rit catolic catolic”, o dovadă pe care istoricii Bisericii Române n-au observat-o” (ibid., p. 222), şi, totodată, cât de groasă este lipsa sa de informaţii în tema pe care o tratează.

Presupunerea făcută de d-l Petre Ş. Năsturel „că strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi s-au servit de o liturghie în latină, care, cu timpul, s-a transformat în virtutea unei adaptări culturale datorită, de asemenea, evoluţiei fonetice şi lexicale a limbii vii a credincioşilor”, cum şi menţiunea care îi urmează: „Această veche liturghie latină – a cărei formă ne scapă şi care nu trebue confundată cu liturghia romană – cunoştea răspunsul liturgic miserere Domine (Domine miserere)” (ibid., p. 227) sunt cecuri literare fără acoperire istorică. Dacii creştini /Dacoromânii/ Românii au avut din primele timpuri ale organizării unei Biserici a lor, o liturghie în limba vorbită de ei, aceasta fiind şi limba în care Sfântul Apostol Andrei, ca neam din Daci şi sub înrâurirea Spiritului Sfânt, le-a propovăduit învăţătura lui Christos, aceasta căpătând în timp forma avută azi la Români ca urmaşi de Daci din neam în neam. Bazăm această afirmaţie pe un fapt istoric (cunoscut prin mărturii şi din documente), care urcă până în timpul lui Ioan Hrisostom sau Gură de aur, slavon. Zlatoust (cca. 347-407) ajuns Patriarh al Constantinopolului în anul 398, anume că Bessi, neam thracic înrudit cu Dacii şi vecin cu ei, la Sud de Dunăre (capitala lor, Bessapara, se găsea la vreo 22 de km de de Philippolis, azi Plovdiv/ Filipopol, la malul râului Mariţa) creştinaţi, parte de Sfântul Apostol Andrei, parte de Sfântul Paul au avut o liturghie în propria lor limbă, care nu era alta decât limba dacilor, lăsând la o parte că unii dintre Daci – creştini sau necreştini, trăiau amestecaţi cu Bessi (cf. V. Velcov, Die Thrakische und die Dakiesche vor der Spätantike în limba bulgară cu un rezumat în limba germană, Sofia 1959, p. 109). Una din dovezile observate de noi că limba bessilor nu era deosebită de cea a dacilor este hidronimul Arda, un râu de munte „în întregime al bessilor”, al cărui curs până la confluenţa cu Mariţa (al cărui afluent pe partea dreaptă este) se desfăşoară pe platouri înalte. Pe de altă parte, „Autorii antici sau inscripţiile vorbesc de Daci şi atunci când se referă la Sudul Dunării, după cum cei din interiorul arcului carpatic sunt numiţi şi Geţi”. De aici s-a tras concluzia că este vorba de denumiri colective ce au aparţinut la început unor triburi (de Thraci), ca apoi ele să se extindă (citatul după Alexandru Pele, op. cit., p. 49, transcris după Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti 1975, pp. 34/35; v. la acelaşi, textul reprodus de noi, infra, din Cap. Elemente lexicale Daco-române în limbi ale antichităţii). Neam războinic ca şi Dacii – este cunoscută revolta bessilor din anul 13 a. Chr. împotriva romanilor – cum ar fi putut Bessii să adopte, oricât de creştini vor fi fost, limba duşmanului lor, în ceea ce, pe atunci, le era mai scump, liturghia creştină? O astfel de întrebare se impune în mod firesc şi pentru Daci. D-l Petre Ş. Năsturel cunoaşte că Bessi aveau „o liturghie specială… în propriul lor idiom”, o menţionează, spune chiar că liturghia în limba bessilor „era celebrată în anumite biserici din capitala imperiului şi, de asemenea, din Ţara Sfântă, unde trăiau călugări proveniţi din această populaţie” (ibid., p. 226), dar nu vrea să treacă Dunărea la Daci şi să spună – sau să presupună – acelaşi lucru şi pentru liturghia primelor biserici creştine dace, care logic este să nu fi putut fi celebrată decât în limba lor, adică pe înţelesul şi pe dorinţa tuturor creştinilor Daci. D-l Petre Ş. Năsturel uită că Imperiul roman de Răsărit s-a numit la început – o bună vreme – Imperiul Thracic, şi că aceasta este explicaţia de ce liturghia în limba bessilor „era celebrată în anumite biserici din capitala Imperiului” – în toate bisericile creştine din capitala Imperiului, precizăm noi, câtă vreme acest Imperiu Roman de Răsărit s-a numit Thrac: Constantin cel Mare a fost Dac-Român, fiu de Daci-Români, anume: al lui Constantinius I, împărat roman (293-306) şi al Elenei, care atunci când i-a născut împăratului pe Constantin (280 d. Chr.) i-a fost gazdă, câtă vreme împăraţii au fost Dacii Români: Constantin al II-lea (337-340), Constans (9 Septembrie 337 – 18 ianuarie 350), Constantinus al II-lea (9 septembrie 337-361, din „anul 350 d. H., «singurul August» dintre cei desemnaţi de împăratul dacoromân Constantin cel Mare (306-337)”, /cf. Ion Pachia Tatomirescu, op. cit., p. 99/, câtă vreme împărat a fost Leo I „al Thracilor” (457-484), câtă vreme în 359, la Sinodul ţinut la Nike, din Thracia, s-a stabilit, pentru prima dată, identitatea între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; numele uzitat de localnici pentru acest orăşel (situat la cca. 20 km Sud-Est de Hadrianopolis, unde Constantin cel Mare a obţinut victoria împotriva lui Licinius, în anul 324, prilej cu care Nike capătă importanţă istorică), îl cunoaştem de la Procopios din „Caesarea la Mare”, el este: Ostudizo(n), /azi Hafsa/, un nume străvechi thrac/ cf. Procopios, Aedificia, IV, 2,/), câtă vreme acel Byzantion din „colţul Thraciei de pe Bosforul Tracic” a fost ridicat la rangul de „Reşedinţă a Împăratului” /din anul 381 d. Chr. fiind desemnat ca „Noua Romă”/ etc., etc.

S-a spus deja că Dobrogea, la sfârşitul secolului I a. Chr. şi la începutul secolului I p. Chr., era o provincie independentă locuită de Geţi şi de Daci – în anul 28 a. Chr. ea este cucerită /formal/ de cătrre Crassus (general al împăratului Augustus), însă, cu ajutorul lui Roles, rege Dac din Sudul Dobrogei, pe care o cârmuieşte – se zice – în numele lui Augustus până la moartea acestuia (17 septembrie anul 14 după Christos). Aşadar, afirmaţia lui Augustus, trecută de el însuşi în Res gestae divi Augusti, că a „supus pe toţi Dacii din Nordul Dunării” este fără temei istoric, un vis al său sau poate un îndemn pentru urmaşi, Caesar voind şi el a face război dacilor. În timpul când Sfântul Apostol Andrei propovăduia în Scythia Învăţătura Lui Isus peste Dobrogeţi/ Dobrogeni tutela regele Thrac, Rhoimetalces al III-lea (38-45 d. Chr.), deci toată voia ca Dobrogeţii/ Dobrogenii să fi reţinut de la Sfântul Apostol Andrei care le-a vorbit în limba lor şi i-a învăţat, tot atunci, şi ansamblul regulilor de mărturisire a credinţei în Dumnezeul Isus şi de preamărire a Lui în lăcaşurile speciale de închinare/ Biserica Lui Isus Christos/, adică, pentru a ne restrânge la temă, Sfântul Apostol Andrei îi va fi învăţat pe Dacoromâni şi Liturghia în limba lor. Mai putem spune, încă o dată, că la Thraci/ Bessi/ Daci „Vestea cea Bună” a venit „când a venit împlinirea timpului” (Galateni 4, 4; Efeseni 1, 10): acel Mare Preot, Volaigeses, care a condus răscoala bessilor şi a triburilor thrace de la Sud de Dunăre şi până la Rhodope, în ardoarea lui religioasă a insuflat răsculaţilor şi credinţa într-un singur Dumnezeu – contrară credinţei romanilor -, pe care el, ca slujitor în „celebrul sanctuar al lui Dionysos” a preferat să nu-l mai numească. Liturghia din timpul lui Rhoimetalces III şi de mai târziu, din timpul când Dobrogeţia era tutelată de regii odryzi, a fost oficiată în limba localnicilor dacoromâni. Afirmaţia d-lui Petre Ş. Năsturel că „strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi s-au servit mai întâi de o liturghie latină” pe care, după „evacuarea trupelor şi a administraţiei romane stabilite în Dacia” au părăsit-o pentru că -spune d-sa- „Este de negândit că Daco-romanii, şi cu atât mai mult Protoromânii, au putut păstra o liturghie pur latină în asemenea condiţii. Este mai mult ca sigur că ei au întrebuinţat în Biserică propriul lor idiom, limba curentă de toate zilele, pe atunci, practic, identică cu latina populară a imperiului, rugându-se astfel într-un limbaj accesibil tuturor, după exemplul bessilor balcanici sau al goţilor danubieni creştinaţi” (ibid., p. 227: „Il est impensable que les Daco-romains, et encore plus les Protoroumanis, aient pu conserver une liturgie purement latine dans de telles conditions. C’est bien plutôt leur propre idiome, langue vivante de tous les jours, alors pratiquement identique au latin populaire de l’empire, qu’ils employčrent ŕ l’Eglise, priant ainsi dans un parler accessible ŕ tous, ŕ l’instar des Besses balkaniques ou des Goths danubiens christianisés”) – adică după cum bătea vântul – ni se pare prea fragilă, de tot greşelnică, mai ales că d-l Petre Ş. Năsturel nu ne spune de ce, cum şi de când „Protoromânii” au revenit la „termenii bisericeşti latini”? Dl Petre Ş. Năsturel ignoră „Întâia scrisoare către Corinteni” a Sfântului Paul. Acolo stă scris:

„…De aceea, cine vorbeşte într-o limbă să se roage ca să poată lămuri. Dacă eu mă rog într-o limbă, sufletul meu se roagă, dar mintea mea nu trage nici un folos. Ce-i de făcut atunci? Mă voi ruga cu sufletul, dar mă voi ruga şi cu mintea. Voi înălţa imn cu spiritul, dar îl voi înălţa şi cu mintea. Altcum, dacă tu binecuvintezi doar cu spiritul, cum va putea răspunde amin la rugăciunea ta de mulţămită cel ce stă ca om de rând, atunci când nu înţelege ce spui? Bineînţeles, tu faci rugăciunea ta de mulţumită, dar celălalt nu este înălţat sufleteşte. Slavă Domnului, eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. În adunare însă, prefer să spun cinci cuvinte pe înţeles, ca să-i învăţ şi pe ceilalţi, decât zece mii în limbi” (1 Corinteni 14, 13-19). Iată de ce am spus că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit în Scythia/Dobrogea în limba acelora, iată de ce am spus că acele, pe atunci, puţine dar esenţiale reguli/ îndemnuri de oficiere în biserică a celor iniţiaţi întru Învăţătura Lui Isus şi mărturisirea întru această credinţă trebuia, după însăşi învăţătura lui Christos, să fie făcută în limba credincioşilor, nu alta, fie ea şi latina atât de slăvită de d-l Petre Ş. Năsturel, căci şi acei „bărbaţi şi femei care vorbeau latina şi uneori greaca, chiar dacă la casele lor uzau de un alt idiom” – la care ne trimite d-l P.Ş. Năsturel -, ca propovăduitori ai Învăţăturii Lui Isus trebuiau să cunoască şi spusele Sfântului Paul – necum Sfântul Apostol Andrei de-o seamă în Gândire şi Spirit cu Sfântul Paul. D-l Petre Ş. Năsturel afirmă că „miserere Domine sau Domine miserere” sunt „o reminiscenţă română a messei latine în epoca liturghiei slave”. Îi spunem – pentru că d-sa nu ştie – că despre o liturghie, ca „serviciu divin, nu poate fi vorba în nici una din bisericile din Apus înainte de secolul VI, iar despre liturghia ca „messă” nu mai devreme de secolul XV, astfel fiind, titlul articolului său, „O reminiscenţă…”, conţine în el un nepermis anacronism sau, cum spune Salustius, el este contra ac ratus erat (în De conjuratione Catilinae, 60, 5: „contrar faţă de ce a gândit”), toate liturghiile din Apus numite de d-sa datează din secolul VI, iar acel Credo de care se serveşte pentru a ne convinge că „Protoromânii” au utilizat „o liturghie latină catolică”, lăsând la o parte orice anacronism, el n-ar fi putut exista înainte ca Biserica să se fi rostit asupra identităţii dintre „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” – adică nu înainte de Conciliul de la Nike (supra) şi nicidecum înainte de recunoaşterea generală/ catolică a acestei „Identităţi” -, „răspunsul liturgic” fiind, cum spune Sfântul Paul: „amin” (adică: „este adevărat”, „aşa este”, „este sigur”) sau, cum spune Sfântul Apostol Ioan: „Amin! Aleluia!” (Apocalipsul 19, 4). Termenii invocaţi de d-l P. Ş. Năsturel sunt termeni de messă, ei apar deci foarte târziu, o dată cu precizarea regulilor liturgice – desigur, indicaţii/ directive se găsesc şi în Noul Testament, de exemplu în Faptele Apostolilor 6, 6: „I-au prezentat apostolilor, iar ei, după o rugăciune, şi-au pus mâinile asupra lor” şi 13, 6: „Ca ajutor îl aveau cu ei şi pe Ioan”, sau în 1 Timotei 4, 14: „Nu lua cu uşurinţă harul care este în tine, care ţi-a fost dat în urma unei profeţii, o dată cu impunerea mâinilor adunării bătrânilor” ş.a., dar prima organizare normativă a unei liturghii apare de sub pana episcopului din Caesareia în Palestina, Gelasios, mort probabil în anul 395, care a lăsat în urma lui o „Istorie creştină”, umat fiind în această trudă de Rufinus – prietenul din tinereţe al lui Hyeronimus (mai târziu, sub influenţa episcopului său din Ierusalem – 386/417 – Johannes, rupând prietenia cu Hyeronimus, devenit potrivnicul lui), de Socrates „Scolasticul” („Avocatul”), de Theodoretos (393-466), episcop din Cirrhos începând cu anul 423, de Gelasios din Cizicos, care, în 475, împlineşte – adunând scrierile acestora – o Istorie creştină a timpului de până la el. Mai spunem că în limba latinilor acelei vremi, cuvântul liturghie nu pătrunsese în vocabularul lor, sensul creştin al acestui cuvânt fiindu-le necunoscut, ca şi sensul cuvântului Credo, invocat de d-l Petre Ş. Năsturel (v., pentru justificarea acestor afirmaţii, Félix Gaffiot, Dictionnaire illustré Latin-Français sau A. Gariel, Dictionnaire Latin-Français, Paris 1960, unde aceste cuvinte nu există). Liturghie termen de care d-l Petre Ş. Năsturel nu se ocupă – este de veche origine pelasgo-thracă. Let-argos, gr. λήtαρχος însemna „Marele Preot” (Lycophron, poet şi grămătic din Chalcis, v. 991). λήtηρ însemna preot, λήtερα, ας preoteasă; Letogéneia, în doriană Latogéneia desemna pe fiica Latonei, Artemis, căci în doriană latogenés însemna „născut din Latona”, fiul Latonei, Apollon fiind numit Letonides; ληtοuρgέω sau λεitοuρgέω însemna „a exercita pe cheltuiala sa anumite servicii publice” (Anocides, orator din Attica, născut pe la 440 a. Chr. – fiu al unui Dorian/Thrac, Leogoras -, 17, 19), „a îndeplini anumite sarcini pentru binele statului” (Demosthenes, 569, 11), în particular, la Athena, „funcţie al cărei titular suporta cheltuielile şi care constau în organizarea corurilor, echiparea galerelor etc.”, sau „un fel de intendent pre-pus la conducerea muncitorilor de administraţie a unei armate” (Polybios, III, 93, 4), iar la Dionysios din Halicarnassos, care trăieşte în secolul I a. Chr., întâlnim sensul de „a îndeplini un minister sacru” (II, 22); mai târziu, în Noul Testament, însemna „a ruga pe Dumnezeu”: „Într-o zi, pe când oficiau unui serviciu în cinstea Domnului şi posteau…” (Faptele Apostolilor 13, 2); ληtοuργÛα sau λεitοuργÛα în greaca veche însemna „funcţie publică, serviciu public” şi prin aceasta „serviciu oarecare”, la Dionysios din Halicarnass, „serviciu de cult faţă de zei” (I, 21), iar în Noul Testament, are acelaşi înţeles, „serviciul de cult” fiind însă făcut întru slăvirea lui Dumnezeu, după cum se vede din Evanghelia după Sfântul Luca 1, 2: „Când sfârşiră zilele serviciului său, se întoarse acasă”; cuvântul ληtοuργÛα apare într-o inscripţie din Attica datată a fi din anul 386 a. Chr. (Corpus Inscriptiorum Atticorum, add. 554 b, 14); λεitοuργός = „care îndeplineşte o funcţie publică” / la Roma Lictorul, Plutarchos, Romulus, 16) -, „muncitor de administraţie (dulgher, săpător etc.) într-o armată”, „funcţie de cult”, după Dionysios din Halicarnas (II, 22), dar şi după Septuaginta, Psalmul 102, 21, unde găsim λεitοuργός θεο# (Septuaginta este cea mai veche versiune greacă a Vechiului Testament făcută între 250-130 pentru Evreii din lumea greacă – ea a fost utilizată de Biserica creştină veche -, cum şi după Noul Testament, Scrisoarea către Romani, a Sfântului Paul 15, 16: „Ca să vă readuc aminte, pe alocurea v-am scris mai cu îndrăzneală, în numele harului ce mi l-a dat Dumnezeu, să fiu servitorul Lui Isus Hristos la păgâni, consacrat Evangheliei lui Dumnezeu, ca păgânii să devină jertfă bine primită, sfinţită de Spiritul Sfântul”; cuvântul λeitοuργός este întrebuinţat cu sensul său de „servitor” – sensul cel vechi – chiar vorbind şi despre îngeri:

„Iar cu privire la îngeri zice:

El îngerii îi face sufluri de vânt,

iar servitorii săi flăcări de foc”

(Evrei 1, 7).

Acest cuvânt, la început, a avut înţelesurile de mai sus, o codificare normativă model în sensul a ceea ce astăzi se înţelege prin liturghie nu s-a făcut, în Biserica din Apus, mai înainte de secolul VI d. Chr., pe când în răsărit, ne sunt cunoscute anume liturghii cu două secole mai devreme, dintre care cele mai importante sunt: Liturghia est-syriană discutată la primul Synod de la Niceea (325), reformată mai târziu după liturghia lui Nestorios şi a lui Theodoros, „liturghia antiochiană a lui Jacob”, care duce înapoi la un statut din Jerusalem, „liturghia lui Marcu”, din Alexandreia, numită aşa de Cyrillos, după o formă coptă (Copţii sunt spiţă de Thraci), şi tot aşa „liturghia de împărat”, alexandrină, şi cea a lui Gregorios şi „liturghia de Stat” din Constantinopol, atribuită lui Johannes Chrysostomus /340-407/ (cf, Klaus Wegenast, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, s.v., col. 685). În Hellada, acest cuvânt a venit o dată cu Thracii. În limba română -fapt lingvistic important, întrucât el vorbeşte de o anume legătură de lungă durată între Thracii de la Nord de Istru şi cei de la Sud, aşezaţi în Hellada- sunt toate formele din limba greacă, adică: liturgie, liturghie şi leturghie, or, dacă ar fi vorba de un împrumut, nu am fi putut lua decât una din forme, nu toate, pentru desemnarea unuia şi aceluiaşi înţeles, dovada -lăsând la o parte canoanele lingvistice- o avem de la Latini, care au împrumutat acest cuvânt de la Greci, adaptându-l foneticii lor, scriindu-l liturgus, i, şi numai/ în absolută exclusivitate/ cu semnificaţia de „sclav public”, atât şi nimic mai mult (Codex Theodosianus, XI, 24, 1, Ed. Th. Mommsen, 1905) -iar când italienii, urmaşii latinilor, au avut nevoie de acest cuvânt, ei l-au împrumutat (se înţelege, mai târziu) de la Greci, însă şi cu sensul laic, vechi, de „prestaţie” (zile de lucru, serviciu), „impozit”, scriindu-l însă apropiat: liturgica dar aceasta nu i-a împiedicat să păstreze pentru omonimul său (liturgica) înţelesul de „mineralogie tehnică” (de la gr. λÛθαξ care înseamnă, ca adj., „de piatră”, ca subst. „piatră mică” sau de la sinonimul acestuia – ca înţeles substantival – λiθάς (pentru legăturile de lungă durată, intime, dintre Hellada şi „vecinii lor de la Nord, Thracii” /Anaximandros/v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii şi N. Densuşianu, Dacia preistorică: „Între Argos, între Mycena şi între ţările din Nordul Istrului au existat din cele mai vechi timpuri raporturi continue familiare şi religioase”; formele prefixale: li-, le din limba română/ liturghie, leturgie/ se află/ regăsesc şi în limba greacă). Apropiat, şi cu acelaşi înţeles, Românii au cuvântul litie = „procesiune la biserică, după vecernie, având dinainte-i puse pe o tablă, cinci pâini, vin, grâu şi untdelemn, pentru ca să înmulţească Dumnezeu roada creştinilor; cu acel untdelemn sfinţit se ung pe frunte credincioşii”, „pâine sfinţită la litie sau destinată a fi sfinţită la litie” (I.-A. Candrea), „prescure mare cu formă încrustată, având literele NI. KA. IS. HS., ce se traduce: a învinge Isus Christos (gr. nikao, înving) şi care se aduce de credincioşi la rugăciunea litiei”, „rugăciune ce se face la vecernie în ajunul unei mari sărbători” (Alex. Resmeriţă); Grecii au λitή = „rugăciune” (de obicei la forma plurală) sau „implorare”, litαÜ yevn = „rugăciune către zei sau pentru cine se roagă” (Euripides, Supplices, 262), la Homer, aÛ LitaÛ = „Rugăciunile personificate ca zeiţe” (Iliada, IX, 502: „Sunt şi zeiţe ale rugii născute din marele Zeus”) şi Litanie, „rugăciune în care se invocă, pentru o nevoie comună, ajutorul lui Isus şi Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, numindu-i pe rând”, cu corespondent în limba greacă, λitanεÛα (Sept., 2 Macc. 3, 20 şi 10, 16) = „rugăciune, implorare” de la λitanεæω = „a invoca prin rugăciuni, a ruga, a implora” (Iliada, IX, 581; Platon, de re publica, 388 b; compară cu λitαÛnω care are acelaşi înţeles, adică „a se ruga, a implora”, cf. Euripides, Electra, v. 1215) şi în limba latină litānīa, ae cuvânt semnalat târziu, în timpurile creştine de C. Sollius Apollinaris, episcop de Clermont, în Auvergne (către mijlocul secolului V d. Chr.), cu semnificaţia de „rugăciune” (Epistulae, 5, 7), el apare şi în Codex Iustinianus (compus în timpul împăratului Iustinian, 482-565, împărat între 527 şi 11 Noiembrie 565), însă cu sensul de „rugăciune în comun” (op. cit., 1, 5, 3, Ed. Krüger, 1884): latinii au litatio, onis = sacrificiu plăcut zeilor, cuvânt derivat de la litare a cărui rădăcină *lita este împrumutată de la gr. lite ( A. Ernout – A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine, p. 363; compară cu Pauli Diaconi epitoma Festi, 103 L.); Haeduii sau Aedui, un puternic şi numeros popor din neamul celţilor, aşezat în Gallia Celtica, mai târziu Lugdunensis -uniţi de timpuriu cu Romanii au fost numiti de aceştia Fraţi şi Rude– aveau în mare cinste pe zeiţa Litavis, pe care o socoteau protectoarea lor (cf. A. Holder, Altceltischer Sprachsatz, 1896-1919, 21, 245); liturghie, litie, litanie sunt cuvinte autohtone, româneşti, de străvechime thraco-geto-dacă. Am putea adăuga acestora verbul a litrosi = „a prăpădi, a distruge, a nimici”, dar şi „a mântui, a scăpa” cu corespondent „în neogreacă λitρόnω” (I.-A. Candrea). Pentru thracitatea/ vechimea acestor cuvinte amintim antroponimul – şi substantivul – Lityerses ituέρσης în doriană Λituέρσας) un cântăreţ popular frigian (Polux, IV, 54) şi de la el, cântecul cu acelaşi nume – Lityerses -, care înseamnă „Cântecul” 619 a) Lityerses a fost fiul regelui Midas, patronul cosaşilor/ secerătorilor, el fiind şi autorul „Cântecului cosaşului/ secerătorului”- oricum, ca origine un Thrac, după cum şi numele lui. (În privinţa originii termenilor: litanie, litie, litrosi, liturghie, Alexandru Ciorănescu, necunoscând o parte importantă din istoria de începuturi a neamului românesc -în temă: “contribuţia elementului danubian” la “conversiunea la creştinismul arian” a goţilor, gepizilor, vandalilor, slavilor, contribuţie ce “se lasă descoperită intuitiv sau prin conjectură odată faptul îndeplinit” (citatul, în traducere, după Jaques Zeiller, op. cit., p. 539, v. şi infra) şi urmările (transmiterile) lingvistice ce această “contribuţie” o implică- adoptă, în Dicţionarul etimologic al limbii române, pentru termenii de mai sus, indicaţii eronate, istoric necontrolate, logic neverosimile, le cităm, în ordinea alfabetică:

– “litanie (-ii), … Mr. litănie. Mgr. litaneia, în parte prin intermediul sl. litanija (Tiktin). Sec. XVII”;

– “litie (-ii), … Mgr. lite, prin intermediul sl. (v.sb., bg., sb., cr., rus) litija (Tiktin; Vasmer, Gr., 90)”;

– “litrosi (-sesc, -it), vb. … Ngr. lutrono, aoristul lutrosa (Cihac, II, 670; Gáldi 206), cf.v.sb. litrositi (Vasmer, Gr., 90)”;

– “liturghie (-ii), … Mgr. leitourgia (Murnu 33; Sandfeld 21), liturghisi, vb. (a face slujbă), din ngr. leitourgo, sl. liturgisati; liturgic, adj. din fr.;”.

Alexandru Ciorănescu, şi cei pe care se bizue, greşesc de două ori: odată, pentrucă, azi, se ştie, că limba slavă s’a înrudit, din prima vechime a formării ei, cu thraca veche (aceasta este un fapt cunoscut şi îndestul de recunoscut, asupra lui nu mai trebue să ne rostim); a doua dată, când ignoră “contribuţia” pe care a avut-o poporul român la încreştinarea slavilor ( în deosebi, prin contactele avute cu ei în Dobrogea (v. infra), înainte de convertirea lor oficială, la Creştinism.)

Ajunşi la capătul infirmărilor tuturor aserţiunilor d-lui Petre Ş. Năsturel în legătură cu „originea creştinismului în Dacia”, trebue să mai spunem că termenul „dacoroman” folosit de d-l Petre Ş. Năsturel şi de către mulţi alţi istorici români şi străini (printre care şi Mircea Eliade – ism şi superficialitate – în chiar al său “Cuvânt înainte” pus, în iulie 1969, la Universitatea din Chicago, cărţii De Zalmoxis ŕ Gengis Khān) pentru a defini/ denumi populaţia de după cucerirea unei părţi din Dacia de către Traian, nu corespunde niciunei realităţi, el este un hibridism repugnant care trebue îndepărtat întrucât exprimă o noţiune ireală, falsă şi falsificatoare a Istoriei (scrisă cu l majuscul, adică Istoria cea adevărată, nu cea scrisă după interesele fiecărui popor sau fiecărui regim). Nu vrem să filosofăm, dar trebue să-l amintim aici pe Baruch Spinoza, care, în Etica sa, „demonstrată după metoda geometrică”, în axioma 6 (din cele, în total, 7) spune: „O idee adevărată trebuie să concorde cu obiectul ei” (Baruch Spinoza, Etica, în trad. rom. de S. Katz, reactualizarea ediţiei din 1930 a Societăţii Române de Filosofie, Bucureşti 1993, p. 4), or, la d-l Petre Ş. Năsturel (cum şi la toţi ceilalţi care folosesc acest termen aberant, antitetic), ideea fiind „dacoromanii” – o ficţiune, un fals, nimic referitor la aceasta nu poate fi, aprioric, adevărat – ea nu poate nicicum „concorda cu obiectul ei” – lăsând la o parte toate neadevărurile arguţiei sale. Trist este însă, nu că d-l Năsturel face asemenea afirmaţii, ci că Vasile Pârvan, cuprins de un acces inexplicabil de „romanitate” – pe care, dacă n-am avea tot respectul pentru monumentala sa operă, „Getica”, l-am numi, de-a dreptul, demenţial -, s-a putut închina lui Traian ca fiind „părintele neamului românesc”, într-o lungă odă în proză, plină de termeni deliranţi (pe care ne repugnă a-i aminti), un om pervers şi scelerat, un ucigaş care, pentru a-şi croi drum liber la mantia imperială, a ucis mişeleşte, cu propriul său pumnal, pe Casperius Aelianus, – cel care, ca tribun militar, îl însoţise pe Vespasian în Egipt şi care ca praefectus praetorie, sub Domiţian, la 27 octombrie 97 p. Chr., a ridicat garda pretoriană, militară, împotriva lui Nerva, – nici două luni mai târziu, la 28 ianuarie 98, putând îmbrăca, cu mâinile încă nespălate de sânge, dar cu teama trecută, mantia imperială ce purta urma crimei; şi la fel de trist este şi că un Nicolae Iorga, amatorul de formule senzaţionale, vorbind despre Creştinismul la Români, a putut rosti, aflat între două vânturi, nefericita dublă sintagmă, mult contaminatoare, anume că acest Creştinism poartă „sigiliul Romei şi amprenta Byzanţului”; dar şi mai trist este că un mare prelat şi erudit, Părintele Profesor Academician Dr. Dumitru Stăniloae – „în aria Ortodoxiei, o autoritate teologică bine cunoscută” (TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Sfântul Chiril al Alexandriei, Bucureşti, 1991, Cuvânt înainte, p. 6) – a dat toată crezarea predecesorilor săi, afirmând că Creştinismul nostru este o „sinteză de latinitate şi ortodoxie” (în Rolul Ortodoxiei în formarea şi păstrarea fiinţei poporului român şi a unităţii naţionale, articol publicat în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Numărul 4, 1979 p. 529); şi că de foarte curând Prea Cucernicul Preot Prof. Dr. Cezar Vasiliu într-un articol intitulat „Originea şi vechimea creştinismului românesc. Sigiliul Romei şi amprenta Bizanţului”, apărut în “Lumină lină”, Revistă de spiritualitate şi cultură românească, An VII/Nr. 1 Ianuarie – Martie 2002, New York, pp. 13-20 epitomează, într’un fel (mutând doar secolul introducerii Creştinismului în Dacia, de la IV, la II) pe d-l Petre Ş. Năsturel. Aceasta este întradevăr trist, căci ne gândim că mulţi prelaţi îl vor urma în această idee pe Părintele Dumitru Stăniloae, de pildă Părintele Profesor Dr. Ioan G. Coman, care este de o aceeaşi încredinţare: „La puţin timp după cucerirea Daciei de către romani (106), misionarii au semănat credinţa creştină în Scythia Minor şi în toată Dacia, venind mai ales din sud şi răsărit, credinţă care a fost continuu alimentată prin tot felul de oameni şi împrejurări, inclusiv prin imigraţia goţilor, care, pe la jumătatea sec. III, au adus din Capadocia numeroşi prizonieri creştini clerici şi laici în părţile noastre23 (Elemente de continuitate spirituală geto-daco-romană şi creştină în regiunea râului Moussaios-Buzău după mărturii patristice şi arheologice, în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, Buzău – 1983, p. 238; nota „23. Pr. Prof. I. G. Coman, Misionari creştini în Scythia-Minor şi Dacia în secolele III-IV, în M. O., 1978, nr. 3-4, p. 265 ş. u.”). Ca timp, în privinţa „intrării creştinismului în Dacia”, Părintele I. G. Coman îl urmează – fără să-l citeze – pe Vasile Pârvan – cel care, după cum spunea Nicolae Iorga, „a compris donc l’unité que forme d’une certaine façon le territoire compris entre les frontičres géographiques, qui sont les Alpes noriques, le Bosphore Cimmérien, les Carpathes du Nord, l’Olympe2” – şi cel care ne-a lăsat monumentala Getica, dar care, îmbibat până peste cap de măreţia romanilor şi a lui Traian, a putut să afirme (nu ştim şi cât a crezut, Getica sa îl dezminte) că «romanitatea şi creştinismul au crescut în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian» (Nicolae Iorga, Histoire des Roumains, vol. I, Partie II, Bucarest, 1937, p. 15; nota 2. Contributions épigraphiques ŕ l’histoire du christianisme daco-roumain (en roumain), Bucarest 1911, p. VIII”, lucrare de unde – de la pagina 201 – am luat fragmentul de mai sus). Norocul vine însă din altă parte: 1: din dibuire, mergând pe căi drepte, precum cele întrevăzute de istoricul religiilor, Mircea Eliade, care crede „în creştinarea precoce a Daciei (înainte de 271, anul 270 e.n.)” – el nu spune cât de înainte, dar ne pune pe urme certe, ce pot duce la adevăratele începuturi în timp, adică la cele dintâi: Credinţele geto-dacilor în zeul cerului, Zalmoxis, care „au fost absorbite şi radical transformate” de credinţa creştină pătrunsă în Dacia, transformare care nu se putea înrădăcina, după noi, decât în acelaşi timp cu cunoaşterea ei, nu mai târziu, şi aceasta pătrunsă şi cunoscută în limba geto-dacilor primitori şi însuşitori ai noii credinţe ce lumina tot întunericul celei vechi (citatele, după Mircea Eliade, de Zalmoxis ŕ Gengis Khān, Paris 1970, p. 74). Istoricul religiilor, în prezentarea sa asupra „ceea ce este esenţial în religia geto-dacilor” (op. cit., „Cuvânt înainte”), face şi următoarele precizări, pe care vrem să le cităm:

„Să nu uităm că trăsăturile caracteristice ale cultului lui Zalmoxis erau de tip misteric şi escatologic: după Herodot, Zalmoxis ar fi revelat posibilitatea de a obţine imortalitatea cu ajutorul unei iniţieri care comporta un descensus ad inferos şi o epifanie, o ‘moarte’ rituală urmată de o ‘renaştere’… Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pythagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric (astrologie, terapeutică, theurgie etc.) – încurajau apropierea de creştinism”. El încheie aceste precizări cu o notă: „Asta nu vrea să spună, cum gândesc unii autori români, că Zalmoxis anticipase sau pregătise creştinismul”, după care continuă: „Din nefericire cunoaştem destul de puţin fazele cele mai vechi ale creştinismului în Dacia; nu ştim, în consecinţă, dacă anumite aspecte ale religiei lui Zalmoxis au supravieţuit sub o formă nouă, în perioada primelor secole creştine. Dar ar fi zadarnic să căutăm eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc, pentru că acest cult nu era de structură specific rurală, şi mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne, la o creştinare aproape totală” (citatul după: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, 1980, pp.80-81, traducere a lucrării dar în limba franceză publicată la Payot, Paris, în 1970). Nu vrem să comentăm ideile lui Mircea Eliade expuse în textul citat, dar o aşezare-reaşezare în ceea ce a fost – căci a fost – realitate în acele vremi este, faptic, necesară, întrucât ea este esenţială în înţelegerea credinţei/religiei geto-dacilor. Mircea Eliade îşi bizue ideile sale (în cauză) prin afirmaţia că, „de la început, cultul ‘lui Zalmoxis’ a fost răspândit printre oamenii cultivaţi şi în mediile proto-urbane”. Logica ideilor sale este clătinată şi doborîtă de propria-i concluzie la care se opreşte: „…pentru că acest cult nu era de structură specific rurală, şi mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne, la o creştinare aproape totală”. Lăsând la o parte forma sintactică răsucită a acestei concluzii, „o creştinare aproape totală”, implică în sine şi pentru sine, „mai ales” şi în primul rând, o „structură specific rurală” – ca să ne referim la propriile-i cuvinte. De prisos să mai amintim că, atunci când izvoare antice spun despre Geţi şi Daci că sunt athanasoutes (= fiinţe nemuritoare), ele nu au în vedere nicidecum „oamenii cultivaţi” – cum crede M.E. -, ci pe toţi Geţii şi Dacii, fie că ei vin din străvechime – în care li s-a înfipt în spiritul lor această credinţă, fie că ei sunt ai lui Zalmoxis, ai lui Burebista sau ai lui Rhoimetalces. Aceasta este o realitate pretutindenească a duhului geto-dacic. Dar că „aspectele religiei lui Zalmoxis” au fost receptate de „oamenii cultivaţi” ai vremii şi de „mediile proto-urbane”, aceasta nu se poate tăgădui; exemplu târziu este filozoful Iamblichos, care pomeneşte încă – pe la sfârşitul secolului III – de canoanele lui Zalmoxis – dar aceasta este foarte departe de excluzivitatea la care gândeşte Mircea Eliade: dimpotrivă, această preluare de cult în mediile elevate este girul incontestabil al generalizării zalmoxismului în lumea geto-dacă şi, parţial, în lumea de contact cu geto-dacii.

Analizând, în altă parte, componenţa numelui Zalmoxis, ajungând la partea sufixată is spuneam: „is, atestator al existenţei perpetue, înseamnă el un el indefinit repetabil, ca fiinţare, la nesfârşit, în nesfârşit. În această viziune/interpretare IS apare ca o devenire pământeană, indicativă existenţă, a lumii lui Zalmoxis, în care el, indefinitul, trebue, în cele din urmă, să se întoarcă. Prin cele ce s’au spus mai sus, funcţiunile lui Zalmoxis, puternicia lui, rezultă bine definite în credinţa Geto-Dacilor: Zalmoxis era stăpânitor peste lumea de dincolo de moarte (în care Geţii credeau că intrau sufletele, nemuritoare), şi, ca atare, domnia lui se întindea şi peste tainele vieţii – naşterea şi moartea –, lumi pe care le ţinea sub orânduirea şi în puterea lui, hotărînd asupra trecerilor dintr-o lume în cealaltă, aceste lumi fiind în legătură, una cu cealaltă, prin el. Suntem datori să spunem că, dacă am menţionat în contextul de mai sus numele Lui Isus, a fost numai cât am vrut să subliniem semnificaţia lui IS în vremea dintâi a conceperii ei. Nu – evident nu pentru a face o paralelă între Zalmoxis şi Isus. Aceasta este o chestiune de istoria religiilor ce nu încape în preocupările noastre. Şi, deşi Pythagoras, Socrates, Platon au fost văzuţi de unii filosofi şi istorici ca „devansatori” ai creştinismului, gândul nostru merge, în acest unghi de vedere, în primul rând către Zalmoxis: el a iniţiat nu câţiva discipoli – ca Pythagoras, Socrates, Platon -, ci o întreagă lume într’o credinţă cvasi-monoteistă apropiată, prin aceasta şi prin funcţiunile deţinute şi îndeplinite de el, de religia creştină. De aceea, suntem miraţi cum de un istoric al religiilor ca Mircea Eliade a putut merge pe o ficţiune de drum – De Zalmoxis ŕ Gengis Khān şi nu a ţinut calea dreaptă de la Zalmoxis la Isus, oricât de orbitoare ar fi fost lumina de la capătul acestei căi”/ în Cine sunt Etruscii, p. 421/ finalul is de la Zalmoxis marcând definitivul sfârşit al unei lumi barbare îndreptate către o nouă credinţă, începutul IS de la ISUS fiind începutul lumii veşnice creştine: o coincidenţă literară? sau o îndreptare cosmică profeţită? (a se observa repetabilitatea lui is în numele zeiţei Isis în egipteană Esa – văzută uneori ca „Mama Zeilor”; Isis ar însemna /sfântul/ Tron, ea este mama lui Horus pe care, în unele reprezentări ale ei, îl ţine în braţe, alăptându-l; vezi supra, apropierea Noreia-Isis); 2.: cel de adeverire, prin graţia divină, cum se va vedea mai departe, nu însă fără temeiuri cert date.

O paranteză şi unele precizări la cele de mai sus. Dacă pentru justificarea originii cuvintelor considerate de d-l Petre Ş. Năsturel ca fiind latine am evitat etimologia şi lingvistica şi am adoptat metoda lui Aristoteles care se bazează strict şi exclusiv pe informaţia istorică, reală, este pentru a pune la îndemâna specialiştilor o informaţie culeasă din izvoare, cât mai reale, pe care aceştia cu greu o pot avea la dispoziţie, preocupările lor fiind de altă natură, informaţie din care să se poată alege şi preciza, dat fiind adevărul ce îl cuprind şi concluziile către care ele îndreaptă, criterii noi pentru clădirea unor baze cu adevărat ştiinţifice atât etimologiei, cât şi lingvisticii, adaptându-le unor reguli general-valabile şi verificabile, astăzi etimologia şi lingvistica fiind bunuri personale pe care fiecare „specialist” le foloseşte după capacitatea şi punctele lui de vedere. Truda noastră nu a fost zadarnică, pentru că în ţară şi printre Românii din străinătate au început să apară din ce în ce mai multe lucrări care dovedesc originea thraco-geto-dacă a limbii române şi stabilirea originii comune – thraco-geto-dacă – a limbii latine. Ne bucurăm de acest câştig chiar dacă lucrările noastre nu au fost citate, după cum altădată ne-am bucurat – şi am spus-o – de un caz pe care nu este ne-la-locul-lui a-l aminti aici, anume că D.M. Pippidi, care în întreaga a doua parte din viaţa sa de istoric, aceea de când a început să se ocupe de istoria Dobrogei, a identificat „complexul lagunar Razelm-Sinoe-Chituc” cu „lacul Halmyris din antichitate”, fără a da vreo altă referire, după ce a cunoscut, în manuscrisul pregătit pentru tipar, lucrarea noastră tratând despre cursul Istrului şi despre localizarea braţului Peuce, a insulei Peuce şi a lacului Halmyris etc., a introdus în studiile sale o afirmaţie nouă, fără să spună de unde şi cum, că în privinţa lacului Hamyris „concluziile specialiştilor nu sunt întotdeauna limpezi, nici întotdeauna concordante, unii (sublinierea ne aparţine) făcând să dateze acest fenomen geomorfologic din primele veacuri ale mileniului I î.e.n., alţii din prima jumătate a mileniului I e.n.”. Făcând aceste afirmaţii, D.M. Pippidi s-a trădat fără voie, pentru că acei „unii”, citaţi în bloc anonim, sunt numai unul: Caşin Popescu, acesta fiind singurul şi primul care a afirmat şi a dovedit că lacul Halmyris, departe de a fi fost un „lac lagunar”, format în veacul I după Christos (cum a fost considerat de D. M. Pippidi şi de toţi istoricii şi geografii moderni şi contemporani, Români şi străini) el s-a născut „din albia braţului Peuce, mai sus de Histropolis”, aşa cum ne informează Plinius, în Naturalis historia, IV, 12 (24), 78 (după care am luat citatul scris cu litere îngroşate), nu din apa Pontului Euxin, cum a susţinut D.M. Pippidi şi mai cred încă istoricii vremurilor noastre (v. pentru citatul după Plinius, Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Freiburg im Breisgau, 1984, p. 6, passim); D.M. Pippidi a cunoscut manuscrisul lucrării noastre prin conservatorul Bibliotecii Române din Freiburg, căruia i l-am încredinţat în vederea publicării studiului I Podul lui Darius – unde se găsesc afirmaţiile noastre respective şi amplele dovezi aduse pentru justificarea lor – în volumul de publicaţii pe care Biblioteca din Freiburg le edita anual, dar cum acest „conservator al Bibliotecii” nu era de specialitate, dată fiind noutatea afirmaţiile mele, a dat manuscrisul unui anume S. Iosipescu, pasă-mi-te «cercetător istoric» din Bucureşti (care tocmai vizita Biblioteca din Freiburg!) pentru a-l înmâna lui D.M. Pippidi, în vederea obţinerii unui referat asupra conţinutului manuscrisului. D.M. Pippidi face afirmaţiile, citate de noi, în Inscripţiile din Scythia Minor, vol. I, Bucureşti 1983, capitolul Prolegomena geographica; adăugăm că D.M. Pippidi a preferat să mulţumească „cercetătorului S. Iosipescu de la Centrul de Istorie Militară” pentru faptul de a-i fi dat informaţii asupra existenţei hărţii întocmite „de Abraham Ortelius (Daciarum Moesiarumque vetus descriptio)”, publicată în 1595, în loc să ne citeze (D.M. Pippidi, op. cit., n. 71, p. 31). Atât S. Iosipescu, cât şi D. M. Pippidi au cunoscut această hartă nu de la Centrul de Istorie Militară, ci din lucrarea noastră sus-citată, unde, la p. 413, sub HARTA IV DACIARUM MOESIARUM:/ QVE VETUS/ DESCRIPTIO./ Ex conatibus Abra:/ hami Ortelij/1595, scriam că ea „îşi găseşte aici prima reproducere şi primul comentariu – chiar dacă limitat la numai subiectele – şi contribuţiile – studiilor de faţă, şi la forma strict indicativă” (op. cit, p. 413). Faptul că este aşa cum spunem se dovedeşte uşor din felul cum D.M. Pippidi citează această hartă, el ar fi trebuit să respecte cele două puncte de separaţie ce apar în titlul hărţii – aşa cum apar în transcrierea noastră – şi, de asemenea, să respecte şi numele autorului, aşa cum este el trecut pe hartă, nu latinizat de D.M. Pippidi (ebda). Dacă S. Iosipescu nu ne citează în articolul său Dans la mer noire pendant l’antiquité et le Moyen Age, en louvoyant ŕ la recherche de l’ancienne bouche sud du Danube*, un subiect nou în preocupările sale de cercetător, aceasta ar putea fi mai de înţeles, dat fiind poziţia sa, D.M. Pippidi era însă obligat a o face, nu să mulţumească lui S. Iosipescu pentru „o fructuoasă discuţie referitoare la geografia Dobrogei medievale”, mulţumire puţin obişnuită acestui istoric (op. cit., n. 71, p. 31). S. Iosipescu îşi justifică articolul său ca un ”omagiu memoriei inginerului Constantin G. Iosipescu (1889-1953) Inspector de poduri şi şosele în regiunea Dunărei de Jos”. Articolul lui S. Iosipescu a apărut în „Rev. Roum. d’hist.1, XXI, 2, p. 283-302, Bucarest, 1982, la doi ani după cunoaşterea, în manuscris, a studiului nostru I Podul lui Darius, fapt expres remarcat de noi în al nostru Cuvânt după, din cartea Podurile peste Istru…, p. 457, din începutul căruia cităm: „Această carte a fost gata de tipar în luna lui Prier din anul 1981. Studiul I, PODUL LUI DARIUS, l-am încredinţat spre publicare, cu câteva luni mai devreme (Decembrie, 1980), conservatorului Bibliotecii Române din Freiburg, cu rugămintea de a i se face loc în volumul de publicaţii editate anual de instituţie”, adăugând, pentru a elimina orice discuţie asupra acestei afirmaţii, câteva rânduri mai jos precizam că în Darea de seamă în limba germană (Jahresbericht) pe care Instituţia o întocmea anual, pentru justificarea activităţii ei, în cea de pe anul 1981 era trecută „- după obicei – tema lucrării: Die Brücken über den Ister in den ersten Millenium vor Christus (p. 4)”; cauza întârzierii tipăririi acestei cărţi la tipografia Coresi din Freiburg, constitutiv supusă cenzurii „Conservatorului Bibliotecii din Freiburg” s-a datorat (cum mi s-a spus mai târziu), «intervenţiilor de la Bucureşti», desigur, pentru ca interesaţii să-şi poată publica cu prioritate opiniile lor atinse şi lămurite de noi: această „prioritate”, ca notare de dată, a fost rostul acelui Cuvânt după, şi tot acesta a fost şi rostul acelui Cuvânt înainte de la începutul notelor – pp. 457-458 şi pp. 239-240 – în care făceam aluzie, fără a-i numi, la D.M. Pippidi şi S. Iosipescu, de ale căror lucrări am fost informat de o colaboratoare binevoitoare a Bibliotecii, ulterior îndepărtată; cât despre lucrarea lui S. Iosipescu nu vrem să ne ocupăm aici, spuneam doar că acesta, ca cercetător, ar fi trebuit să reproducă pentru zona Peuce-Halmyris nu un desen aproximativ realizat după originalul unei hărţi, ci copia originalului: S. Iosipescu reproduce după Mihail Guboglu şi Anca Radu Popescu un desen parţial al zonei descrisă de el, în loc să reproducă harta indicată de noi după „Kiatip Celebi, Rumelia, ms. Bibl. TKSM, Istambul, R. 1651, f. 19” aflată la „Arh. Stat. Buc., mf. (Turcia), rola 27, c. 781 I. Harta Dobrogei”, cum ar fi trebuit, pentru respectarea izvoarelor, dacă nu s-ar fi ferit să ne ocolească. O precizare, în legătură cu HARTA IV (harta lui Abraham Ortelius) trebue făcută, pentru aceasta reproducem, din cartea noastră Podurile peste Istrul…, nota specială pusă de noi la pagina 446: „Hărţile I, III, IV, VII, VIII, IX, X, XI, XIII, XIV, XV se află în Biblioteca română din Freiburg (Germania). Ele au făcut parte din colecţia de hărţi a Principelui Nicolae al României”, găsită de noi, printr-o împrejurare ce nu îşi are locul a fi relatată aici, şi predată Bibliotecii, pentru a fi înregistrată în Repertoriul său.

Printre tinerii specialişti, actuali, interesaţi de lucrările noastre, numim pe lingvistul Mihai Vinăreanu, un român stabilit în America, la New York, care pregăteşte în prezent o teză de doctorat prin care vrea să dovedească, pe criterii lingvistice, originea thraco-geto-dacă a limbii române; ştim că acesta a fost încurajat, în tema aleasă, şi îmbogăţit cu informaţii istorice – străvechi, vechi şi noi – de către un om de o vastă cultură, Doctorul Florin Tudoriu, excepţionalul nostru prieten, aflat şi el la New York (căsătorit cu Ioana Dragalina, fiica cea mare a lui Virgil-Alexandru Dragalina); acesta i-a pus la dispoziţie, printre multe altele, şi lucrările noastre Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Insula lui Achile, Leuce şi toate numerele din revista Zodii în cumpănă, unde au fost publicate o serie de articole doveditoare a originii thraco-geto-dacă a limbii române şi a originii pelasgo-thraco-dacă a limbii latine, teme asupra cărora cei doi – Florin Tudoriu şi Mihai Vinăreanu – au dus îndelungi discuţii pregătitoare. Aşteptăm investirea cu titlul de „Doctor” a lui Mihai Vinăreanu şi publicarea tezei sale de doctorat într-o ţară ce încă nu ne cunoaşte Istoria, o ţară rămasă naivă, amatoare mai degrabă de senzaţionalul fantastic decât de adevăr; o ţară care trebue adusă în lumea realităţilor prezente ce nu pot pierde din vedere realităţile istorice. Un caz de senzaţional fantastic, care a găsit în America o mare audienţă, a fost cazul acelui rătăcit mintal – să ne fie iertată brutalitatea expresiei – Dr. Hugh Schonfield, un rabbi din Anglia, a cărui carte „The Passover Plot” (“Istoria Paştilor/ Înălţărei”) a atins, în câţiva ani, 22 de ediţii în milioane şi milioane de exemplare. În această carte, Dr. Hugh Schonfield s-a căznit să arate că Isus Christos a fost un „închipuit Mesia, jucând rolul Mesiei şi înşelând astfel omenirea”. (Cu acest prilej, amintim aici un fapt foarte curios, raţional inexplicabil: un român, pe nume Theo Ionescu, emigrat în America în anul 1971, aflând de această carte a lui Hugh Schonfield, a scris în limba engleză o carte: „The Anti-Passover Plot” – al cărei titlu vorbeşte de la sine – şi pentru publicarea ei s-a adresat, la 13 aprilie 1984, tipografiei Coresi din Freiburg, o tipografie românească, la conducerea căreia era un anume Dumitru Popa; acest Dumitru Popa, hirotonit preot la Paris, fără a fi căpătat anterior nici o cunoştinţă religioasă temeinică şi fără a fi absolvit vreo şcoală superioară, a refuzat tipărirea cărţii lui Theo Ionescu.) Dar nu numai America Statelor Unite -mai degrabă decât Statele Unite ale Americii- trebue adusă la o anume realitate, ci şi îndărătnicii istorici şi arheologi români care continuă să susţină nu numai originea latină a limbii române, dar şi originea latină a neamului românesc, cum de pildă un Mihai Doru, care, urmându-l pe Vasile Pârvan (care într-un moment de extaz romanic necontrolat – altfel inexplicabil la autorul Geticei într-o odă în proză scrisă în termeni deliranţi i s-a închinat împăratului Traian ca fiind părintele neamului românesc) a putut scrie – fără să-şi citeze înaintaşul – un articol intitulat: DESPRE ÎMPĂRATUL NOSTRU, TRAIAN, îmbrăcându-şi articolul în alte straie decât cele croite de Vasile Pârvan, pe care refuzăm, pentru că ne este sufleteşte greu, să le descriem. Ce ne miră mult – mult de tot! – este că articolul lui Mihai Doru a putut să apară în „RENAŞTEREA, Revistă de cultură şi atitudine naţională”, al cărei director este Grigore Schileru, un doctor de excepţie, iar redactor, Ovidiu Vuia, după noi, spus în cuvinte simple, obişnuite, cel mai mare poet, în viaţă, al românilor din ţară şi din exil (numărul pe martie 1954, pp. 30-31); sau Mircea Babeş, apărătorul înverşunat al acestei idei, ales arheologul şi istoricul Nr. 1 de către colhoznicii breslei sale. Dar va veni şi vremea aceea, a lui Haşdeu şi Eminescu, a lui Nicolae Densuşianu – el demonstrează că în legendele din limba română în care apar numele de „Traian voinicul” sau „şanţul lui Troian”, mai târziu (fireşte, în altele) forma alterată: „Troian”, aceste nume nu au nici o legătură cu împăratul Traian, ci cu Hercule, care era numit şi Troian, care, „în alte legende române, este una şi aceeaşi personalitate preistorică cu Iovan Iorgovan sau Hercule” (op. cit., p. 425, passim), fapt deosebit de important pentru spulberarea unei idei greşite şi foarte mult speculată de părtaşii latinităţii poporului român -, a lui Alexandru Tzigara Samurcaş şi altora, ca Marin Bărbulescu-Dacul şi Maria M. Bărbulescu, autori ai cărţii Originea daco-tracă a limbii române, tipărită la Tipografia Nicu Grassianu, la Bucureşti, în 1936, în care stă scris pentru toţi: „Limba română populară… este o limbă cu formă şi un înţeles mai vechi decât cele ale limbilor latină şi elină dinainte de Christos” (op. cit., n. 45, p. 10 şi urm.).

În privinţa vechimii şi a căilor de venire a Învăţăturii Lui Christos în Dacia, înainte de trece la teza noastră vrem să facem unele completări şi precizări.

1. Cercetătorul catolic J. Zeiller, în cartea sa Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’empire romain, publicată la Paris în 1918, în capitolul II, sub „I. Légendes et conjectures, în legătură cu propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în Scythia, spune:

„Si l’on en croyait un passage un peu ambigu d’Eusčbe sur le mission de divers apôtres, saint André aurait, d’aprčs Origčne, evangélisé la Scythie. Le passage est ambigu parce que l’endroit oů commence le citation d’Origčne, qu’Eusčbe déclare textuelle, n’est pas assez nettement marqué. Si elle ne commence, comme il se peut, qu’avec les indications relatives ŕ saint Pierre et ŕ saint Paul, celles qui concernent les autres apôtres, énumérés auparavant, ont beaucoup moins de portée: et précisément les informations sur Thomas et André sont les męmes que fournissent les Actes apocryphes, documents tardifs et de caractčre légendaire. Peut-ętre circulait – il déjŕ depuis quelque temps, lorsqu’écrivait Eusčbe de tels récits sut le compte d’André2 et ce serait lŕ une sérieuse raison de douter que ses données soient réellement empruntées ŕ Origčne. Mais au cas oů elles en viendraient effectivement, comment convient-il de les apprécier? Et tout d’abord comment comprendre ce nom de Scythie?” (op. cit., p. 28; „1. θvμας m¢n, Éw ² παράδοσiς περiέχεi, t¯n ParyÛan eÞl®xen, Andrέaw de t¯n SkuyÛan. Ainsi s’exprime Eusčbe, Hist. eccles., III, 1, 1, et il ajoute, aprčs avoir rappelé les missions de Pierre et de Paul, Hist eccles., III, 1, 1, qu’il reproduit textuellement un renseignement des Expositions sur la Genčse, d’Origčne. Le reproduisait-il déjŕ en parlant de Thomas et d’André? Le texte est donné dans les Oeuvres d’Origčne, Patr. gr., XII, 92″; „2. D’aprčs J. Flamion, Les Actes apocryphes de l’apôtre André, la premičre rédaction de ces actes, rédaction dont on ne peut qu’imparfaitement reconstituer le contenu, remonterait ŕ la fin du IIIe sičcle. Les actes d’André ont été publiés par Lipsius-Bonnet, Acta Apostolorum Apocrypha, II, 1”; în traducere: „Dacă s-ar crede un pasaj puţin ambiguu al lui Eusebiu despre misiunile diverşilor apostoli, Sfântul Andrei, după Origene, ar fi evanghelizat Scythia. Pasajul este ambiguu pentru că în locul unde începe citarea din Origene, pe care Eusebiu o declară textual, nu este destul de net marcată. Dacă ea nu începe, cum se poate, decât cu indicaţiile relative la Sfântul Petru şi Sfântul Paul, cele care privesc pe ceilalţi apostoli, enumeraţi mai înainte, au mult mai puţină dezvoltare: şi tocmai informaţiile despre Thomas şi Andrei sunt acelea pe care le furnizează Actele apocrife, documente târzii şi de caracter legendar. Poate că ele circulau deja de câtva timp, când scria Eusebiu, astfel de referinţe pe seama lui Andrei şi ar fi aici un serios motiv de îndoială că aceste date au fost întradevăr împrumutate de la Origene. Dar, în cazul în care ele ar veni efectiv de la el, cum ar trebui să fie preţuite? Şi, mai întâi, cum se înţelege acest nume de Scythia?”; „1. Lui Toma, cum spune tradiţia, i-a căzut la sorţi Parthia, iar lui Andrei, Scythia. Astfel se exprimă Eusebiu, Ist. ekles., III, 1, 1, şi el adaugă, după ce a amintit misiunile lui Petru şi Paul, că el reproduce textual o informaţie din Expuneri asupra Genezei, de Origene, Patr. gr., XII, 92”; „2. După J. Flamion, Actele apocrife despre Apostolul Andrei, prima redactare a acestor acte, redactare căreia nu i se poate decât imperfect reconstitui conţinutul, ar urca către finele secolului III. Actele despre Andrei au fost publicate de Lipsius-Bonnet, Acta Apostolorum Apocrypha, II, 1″).

Câteva lucruri clare: Eusebios declară că reproduce textual o informaţie luată de la Origene. De ce? Tocmai pentru că, în acel timp, circulau şi redactările „apocrife”, care, chiar dacă nu puteau fi exacte, un om ca Eusebios nu se putea lua după ele, câtă vreme avea la dispoziţie informaţia certă a lui Origenes. Episcopul din Caesarea în Palestina, Eusebios, nu poate fi bănuit de mistificări, a nu-l crede este o blasfemie, şi Jacques Zeiller se fereşte a o face. Cităm, în traducere, un aspect logic al gândirii lui Jacques Zeiller, după ce observă că afirmaţia lui Origenes despre evanghelizarea Scythiei de către Sfântul Apostol Andrei este confirmată şi de către Sfântul Iustin şi de către Tertulian: „Dacă nu se uită că pe malul roman al Mării Negre se înşirau o serie de vechi colonii greceşti, Apollonia, Mesembria, Calatis, Istropolis, serie care se prelungea de altfel dincolo de Dunăre cu Tyras şi Olbia, oraşe neaservite imperiului, dar protejate de el, se va admite de bună seamă că acest ţărm de coastă, în acelaşi timp elenic şi roman, a solicitat activitatea unuia din primii predicatori ai creştinismului” (ibid., p. 30). „În aceste condiţii” – spune Jacques Zeiller -, “noi nu putem înregistra, la subiectul pătrunderii creştinismului către gurile Dunării încă din primul secol, decât o simplă posibilitate” (ebda). În privinţa întrebării „Cum trebuie înţeles numele de Scythia?” Jacques Zeiller dă răspunsul exact: Se ştie că sub Aurelian, Dacia transdanubiană fiind abandonată, s-au format… două noi circumscripţii, Dacia ripensis, riverană Dunării, şi Dacia Mediterranea sau Dardania, la Sud de precedenta… „De la Mésie inférieure enfin on détacha, aux bouches du Danube, une derničre province, la Scythie” (op. cit., p. 5), denumire pe care o explică prin preexistenţa ei, această parte a Daciei fiind numită scitică în limbajul curent. „Ovidiu, exilat la Tomi, nu se plângea de a fi surghiunit la Scythi? De asemenea, de ce, cu ocazia divizării danubiene, s-a făcut o Scythie, dacă această ţară de la gurile Dunării nu a fost puţin scită, sau cel puţin nu a trecut ca atare? Astfel s-a putut să existe aici, de destul de devreme, Sciţi sau Sarmaţi, foarte puţin numeroşi, fapt posibil, convertiţi la creştinism, fără ca vechea Scythie să fi fost atinsă de acţiunea misionarilor. Şi iată un fapt care dă cu atât mai mult dreptate afirmaţiilor, cam excesive în forma lor, ale lui Tertulian şi Iustin, ca şi contradicţiile lui Origene, pe care acesta, în pasajul precitat din Comentariile asupra Sfântului Matei, nu contestă absolut decât că o slabă parte a sciţilor sau a sarmaţilor a putut să audă anunţarea Vestei Bune”. Acestea le spune Jacques Zeiller, la p. 30 din lucrarea citată, dar mai trebue să adăugăm şi două precizări ale acestuia, puse sub notele 1 şi 2 de la aceeaşi pagină: „1. Enumerând popoarele îndepărtate, ca Bretonii, Germanii, Sciţii, Sarmaţii, care nu sunt câştigate la creştinism, el spune că cea mai mare parte dintre ei, plurimi, nu l-au auzit încă predicat: un mic număr a putut să fie mai favorizat”; „2. Există încă un text de care se poate face uz în favoarea evanghelizării apostolice a Sciţiei, anume acela al Sfântului Paul, Scrisoarea către Coloseni III, 11: Nu mai există nici Grec sau Evreu… nici barbar sau scit. Această aluzie la Sciţi probează că Sfântul Paul vedea deja Creştinismul substituind unităţii comunităţii iudaice, a civilizaţiei eline şi a imperiului roman, o unitate nouă, mai înţelegătoare şi mai profundă. Popoarele cele mai barbare, al căror tip sunt Sciţii, sunt chemate să intre în această unitate nouă, ca toate celelalte. Menţiunea lor indică deci ideea pe care Paul şi-o făcea despre universalitatea propovăduirii creştine, dar ea nu înseamnă neapărat că Sciţii au auzit-o”. Orice s-ar spune – afirmă Jacques Zeiller mai departe – „nu putem conchide că creştinismul a rămas necunoscut în aceste locuri până la sfârşitul secolului al III-lea” (ibid., p. 42; pentru dovezile aduse de Jacques Zeiller, v. Cap. „II. – Premičres lueurs d’histoire”).

Pătrunderea Învăţăturii Lui Isus în provincia Dobrogea, numită Scythia de episcopul Eusebios din Caesarea în Palestina (născut între anii 260/265, mort în 341/342, episcop din anul 313), apare, în lumina istoriei, fapt plin de realitate. De aceeaşi părere este şi A. Harnak în Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den drei ersten Jahrhunderten (Leipzig, 1924, pp. 109-110).

2. Această opinie o aflăm şi la episcopul din Roma, Hippolytos („Contra Papă” al episcopului Kallistus (217-222), în unele documente Calixtus I) autor al unor opere importante: Philosophumena şi Apostolik® parάdosiw (Transmisiile verbale ale Apostolilor /Propovăduirile Apostolilor/). În aceasta din urmă, sub capitolul II EPI TΩN I’B’ APΟΣΤΟΛΩΝ (ÎN PRIVINŢA/ASUPRA CELOR 12 APOSTOLI) el scrie: „Andrei a predicat scythilor şi thracilor, răstignit la Patras din Achaia pe un măslin în picioare şi înmormântat acolo” (B. Altaner, Patrologie. Leben, Schriften und Lehre der Kirchenväter, 6, 1958, p. 151). Hippolytos moare în anul 235, la Sardinia, unde a fost exilat, împreună cu episcopul din Roma, Pontianus, în timpul prigonirii creştinilor, ordonată de împăratul Maximinus Thrax, şi unde amândoi episcopii au murit din cauza lipsurilor şi a climei defavorabile lor, în acelaşi an, adică în 235; episcopul Pontianus, cu câteva zile înainte de moarte – exact la 28 septembrie 235 – renunţase la rangul lui: „aceasta este singura dată exactă, ca zi şi lună, din istoria papilor” (Seppelt/Schwaiger, op. cit., p. 17). În Der Grosse Brockhaus, Jubiläums Ausgabe, Bd. 5, p. 330, se afirmă că şi Hippolytos a renunţat la funcţiunea lui de episcop. Cu acest prilej, ne socotim obligaţi să semnalăm o eroare apărută în cartea Izvoare privind Istoria României, I, Comitetul de redacţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gheorghe Ştefan, Bucureşti, 1964: sub „HIPOLIT (ROMANUL)” se spune că: „S-a născut în anul 175 e.n. şi a murit în timpul persecuţiilor organizate împotriva creştinilor de către împăratul Decius (250 e.n.)”. Eroare! Hippolytos a murit în anul 235, aşa cum spun Seppelt şi Schwaiger – acelaşi an, pentru moartea lui Hippolytos este dat şi de istoricul din Münster, Dr. B. R. Voss, în der Kleine Pauly, Bd. 2, col. 1174; în timpul prigoanei lui Decius (249-251), în anul 250 îndură moarte de martir episcopul din Roma, Fabianus (236-250); data naşterii lui Hippolytos nu se cunoaşte, anul 175 p. Chr., menţionat în Izvoare nu poate fi decât presupus; mai spunem că traducerea textului citat de noi apare mult prea liberă în Izvoare…, traducerea corectă este aceea făcută de noi. Lucrarea lui Hippolytos, Apostolike paradosis are o mare însemnătate şi pentru istoria liturghiei pe atunci în căutarea unei „ordini bisericeşti” (cf. Dr. B.R. Voss, op. cit., loc. cit., supra) şi încă foarte departe de acele „miserere Domine” sau „Domine miserere” invocate de d-l Petre Ş. Năsturel pentru dovedirea „latinităţii creştinismului românesc”, aceste formule liturgice vor apare abia către sfârşitul secolului V şi începutul celui următor în timpul papei Gregorius I cel Mare (590-604) socotit „Învăţătorul Bisericii Catolice” („Kirchenlehrer”).

3. Q. Septimius Florens Tertullianus, un creştin mirean din Cartagina (născut către anul 160, mort după 220 p. Chr.) cel mai însemnat teolog şi scriitor bisericesc al vremii sale, având şi „cea mai frumoasă vorbire” (John McManners, Geschichte des Christentums, Frankfurt/New York, 1993, articolul Die frühe Christengemeinde, semnat de Henry Chadwick, p. 59), în Adversus Iudaeos (Contra Iudeilor), Cap. VII, scrie: „…In quem alium universae gentes crediderunt, nisi in Christum, qui jam venit? [Cui etenim alii crediderunt gentes? Parthi et Medii… et ceterae gentes, ut jam Getulorum varietates, et Galliarum diversae nationes et Britannorum inaccessa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarmatarum et Dacorum et Germanorum inaccessa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarmatarum et Dacorum et Germanorum et Scytharum et abditarum multarum gentium et provinciarum et insularum multarum nobis ignotarum [et], quae enumerare minus possumus? In quibus omnibus locis Christi nomen, qui jam venit et regnat”, în traducere: „… Într-adevăr, cărui altul i s-au încrezut toate neamurile dacă nu Lui Christos care de acum a venit? În cine altul, întradevăr, au crezut neamurile? Parţii şi Mezii… şi celelelalte neamuri, până şi acelea de Getuli feluriţi, şi diferitele popoare păgâne ale galilor şi britanicilor din locuri inaccesibile pentru Romani, fără îndoială supuse lui Christos, şi ale sarmaţilor şi dacilor, şi germanilor, şi scythilor şi a celor mai ascunse neamuri de barbari şi îndepărtate provincii şi multe insule nouă necunoscute şi pe care mai puţin le putem enumera? În toate aceste oricari locuri (este cunoscut) numele lui Christos, care de acum a venit şi domneşte” (citatul în l. lat. după izvoare sub „CVII Q. SEPTIMII TERTULIANI”, fragmentul scris cu litere groase a fost completat de noi după Jacques Zeiller, op. cit., n. 1, p. 29, unde el comentează acest text al lui Tertullian, iar traducerea textului ne aparţine: am ţinut la această completare pentru a arăta cât de bine era informat Tertullian, aceasta pe de o parte, pe de alta, de a spune că, dacă ar fi fost vorba numai despre Getulii Mari şi Getulii Mici, el nu ar fi folosit forma Getulorum varietates, ci una directă, în varietates el cuprinzând, desigur, şi celelalte neamuri de Gaetuli, precum cel al Berberilor, care se ştie că locuiau lângă Getuli, în Africa de Nord – probabil şi pe cel al Tuaregilor (căci aceştia vorbesc aceeaşi limbă cu Berberii, deci sunt din acelaşi neam) -, pe cel al Melanogaitulilor (Plinius, Nat. V, 10), pe cei ce îşi ziceau Mazices (azi Amazigh sau Imazighen), pe cei numiţi Mazyes sau Maxyes după Herodot (IV, 191) aceştia ar fi provenit dintre Troieni, ar fi fost, deci, Thraci-Dardani, adică Geţi din Sudul Dunării -, numele lor însă se consideră a fi de origine libyană, ca şi Mazices = Nobili (M. Leglay, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 1122): despre Getulii = Geţi, v. supra). Getuli au fost Iuba I – care, asociat cu Pompei, a luptat împotriva lui Caesar, nimicindu-i acestuia armata lui C. Scribonius Curio – şi Iuba II (28 a. Chr. – 23 p. Chr.), fiul celui dintâi, luat la Roma şi crescut la curtea lui Augustus, care va face din el regele Mauretaniei, ce cuprindea şi o parte din getuli. Acest Iuba II a fost un cărturar, un istoric, un geograf, un arheolog ce s-a ilustrat, ca atare, prin operele sale şi prin activitatea sa de a culturaliza şi ridica neamurile de Getuli din Africa de Nord, neamuri cărora a vrut să le redea independenţa, încurajând răscoala acestora împotriva Romei, încercare neizbutită, această răscoală fiind înăbuşită de Cassus Cornelius Lentulus, care tocmai fusese numit Consul Africae, fapt pentru care a primit ornamenta triumphalia. Acest Iuba II a fost onorat la Atena, în Egipt şi în Spania, el a dat numele de Caesarea (azi Cherchel, la 96 km Vest de Alger) capitalei regatului său mauretania (Solinus, XXVI, 16), din care a făcut un mare oraş, cu un port important, şi, totodată, un centru al Hellenismului getic. Această Caesarea avea să devină unul din cele mai importante oraşe ale Africii de Nord şi unul din centrele Creştinismului, care a pătruns acolo de timpuriu, probabil încă din secolul I, în general se admite însă începutul secolului II, o dovadă pentru prima ipoteză ar fi numărul mare de martiri pe care Getulii i-au dat înainte de marea prigoană din timpul lui Diocleţian şi, mai ales, în timpul acestei prigoane. Iată, deci, justificarea lui varietates, formă adoptată de Tertullian pentru a indica pe Getuli. Afirmaţiile/informaţiile date de Tertullianus – în toate privinţele – nu au găsit la d-l Petre Ş. Năsturel, după cum nici la istoricii români care au comentat-o, nici cea mai mică credibilitate!

Închidem comentariul în legătură cu apariţia formulelor „Miserere Domini”, „Domini miserere” şi „Credo” cu un fapt, bine cunoscut, din Istoria Creştinismului în imperiul roman.

Se ştie că, până către finele secolului IV p. Chr. şi începutul secolului V, „Viele Christen nahmen weiterhin an traditionellen römischen Festlichkeiten teil; bisweilen schokierten sie ihre Bischöfe, wenn sie in der Kirche tanzten, sich bei feiern auf den Friedhöfen betranken, Rat bei Magiern suchten oder auf Zaubermittel zurückgriffen, um Beschwerden zu heilen. Erst gegen Ende des 4. und Anfang des 5. Jahrhunderts wurden in diesen Hinsicht Bedenken geäβuert” (John McManners, op. cit., p. 76: „Mulţi creştini luau mai departe parte la sărbătorile tradiţionale romane; uneori, scandalizau pe episcopii lor când dansau în biserică, se îmbătau la ceremonii în cimitire, căutau sfat la magicieni sau se întorceau la vrăjitorii, ca să-i scape de necazuri. Abia către sfârşitul celui de-al patrulea şi începutul celui de-al cincilea secol s-au manifestat cugetări în această privinţă”). Nici urmă, deci, în acel timp invocat de d-l Petre Ş. Năsturel, de o liturghie latină cu formulele citate de d-sa, într-o biserică în care se dansa şi cu creştini care, ca să scape de rele, se duceau la vrăjitori, iar pentru sfaturi, la magicieni. În privinţa existenţei unui creştinism curat şi a unei liturghii mai înfiripate, Biserica din Răsărit era mult mai înaintată şi mult mai bine organizată, aceasta reiese clar dintr-un text aflat în Cronica din Arbela, pe care îl reproducem după Eduard Sachau: „Subhhâ-Lisô ging in sein Land, bewundernd die herrliche Ordnung, welche in den Kirchen (von Adiabane) herschte, und die G roβe Zahl der (dort vorhandenen) Christen. Auch began er die Ordnung der Dinge, die er gessehen, zu befolgen, indem er Gott pries für die gröβe der Hyparchie Adiabene und ihre kirchlichen und apostolischen Kanones” (p. 65: „Subhhâ-Lisô se duse în ţara sa, admirând încântătoarea ordine, care domnea în bisericile (din Adiabene), şi marele număr de creştini (existent acolo). De asemenea, a început să urmeze ordinea lucrurilor pe care el le-a văzut, lăudând pe Dumnezeu pentru mărimea Eparhiei Adiabene şi pentru canoanele sale bisericeşti şi apostolice”; clar: „ordine” şi „canoane bisericeşti şi apostolice” arată existenţa unei liturghii minunate în Biserica răsăriteană, şi era aceasta în anii imediat următori venirii pe tronul Persiei a lui Sâpôr (241-272) când scaunul episcopal de la Bęth-Zabhdai era ocupat de Subhhâ Lisô). Este destul să mai amintim că, pe când în Antiochia (din Syria), în secolul IV, existau 3000 de creştini întreţinuţi în mănăstirile Bisericii, în Italia abia în 550 apăreau regulile lui Benedict din Nursia pentru orientarea comunităţii mănăstirilor tutelate de biserici. De altfel, termenul creştin s-a rostit pentru prima dată la Antiochia: „…la Antiochia li se dădu discipolilor pentru întâia oară numele de creştini” (Faptele Apostolilor, 11, 26). Ca şi cei din Adiabane, Daciiromâni din Dobrogeţia vor fi avut propria lor liturghie, la fel de încântătoare şi de frumoasă ca aceea pe care o ascultau rudele lor încreştinate din Adiabane. Iată încă un adevăr ignorat de d-l Petre Ş. Năsturel în gândirea sa asupra introducerii Creştinismului în Dacia: „Istoricul ştie că s-a petrecut ceva important, anume că discipolii, dintr-o grămadă de oameni fricoşi au făcut misionari cutezători care erau gata pentru credinţa lor să-şi pună viaţa în joc. Învierea nu este, totuşi, acelaşi lucru cu retrăirea (nici chiar în textele în care se accentuează natura evenimentelor din lumea de aici), ci înţelege un misterios «Mers la Dumnezeu»” (John McManners, op. cit., p. 30: „Der Historiker weiβ, daβ etwas wichtiges geschah, das die Jünger von einem Haufen ängstlichen Männer in Kühne Missionäre vervandelte, die bereit waren, für ihren Glauben ihr Leben aufs Spiel zu setzen. Auferstehung ist jedoch nicht gleichbedeutend mit Wiederbelebung (auch nicht in den Texten, die die diesseitige Natur des Ereignisses betonene), sondern meint ein geheimnisvolles «Gehen zu Gott»”) şi că aceasta s-a întâmplat în şi din vremi apostolice. Şi istoricul – nu însă şi d-l Petre Ş. Năsturel – mai ştie încă ceva, anume că lipsa de biserici durabile, de nume de episcopi sau de nume de martiri, nu este un indiciu că până la prima menţiune a unor asemenea evenimente nu a existat nici o comunitate creştină, nici o viaţă creştină, astfel de menţiuni, în acele timpuri de grozavă ură împotriva creştinilor imprimată de Judei, manifestările creştine făcându-se în cât se putea de ascuns: chiar şi mai târziu, când Creştinismul prinsese o oarecare tărie, păstrarea credinţei ca un secret de suflet era încă practicată, un exemplu în această privinţă îl oferă creştinul Iallius Bassus, fost legat al Moesiei: „Nous n’avons pas ŕ nous arręter ici au fait, en soi-męme intéressant, qu’un ancien légat de Mésie, qui avait gouverné la province sous ce męme rčgne de Marc-Aurčle, est probablement mort chrétien. Il se nommait Jallius Bassus et l’on sait, par unei inscription de Troesmis (C.I.L., III, 6169), qu’il fut légat propréteur de Mésie Inférieure sous le troisičme consulat de Marc-Aurčlč et le second de L. Verus, c’est-ŕ-dire en 161. Or une autre inscription gravée sur un sarcophage chrétien du cimetičre de Calliste et publiée par de Rossi, dans sa Roma suterrane, t. I, p. 309 et pl. XXX, fig. I, mentionne une Iallia, fille de Jallius Bassus et de catia Clementina; ce monument, éléve par Aelius Clemens, fils de Jallia, ne donnant pas le nom du mari de celle-ci, sans doute parce qu’il était paien, et donnant au contraire celui de Bassus, on en a conclu avec raison que ce dernier devait ętre chrétien. Mais il y a tout lieu de croire, si c’est bien l’ex légat de Mésie qui fut ainsi enterré au cimetičre de Calliste, qu’il se convertit au christianisme seulement aprčs avoir exercé celle légation. Ce n’est donc pas encore avec lui que nous pourrons nommer un chrétien des provinces danubiennes antérieur ŕ Dioclétien” (Jacques Zeiller, op. cit., n. 4, pp. 46-47), ceea ce înseamnă, pe lângă faptul nedeclarării pe faţă, a apartenenţei la Creştinism, şi că, în Dobrogeţia, Creştinismul a pătruns anterior semnalării creştinului Jallius Bassus, adică înainte de anul 161 p. Chr. Că acesta va fi fost slab, cum deduce Jacques Zeiller, din scrierile Sfântului Justin, din „amplificarea evidentă a retoricii lui Tertullian” şi a „restricţiilor lui Origenes”, după cum şi din „absenţa oricărei Biserici constituite” în Dobrogea Pontică (op. cit., pp. 38-39), aceasta nu poate fi decât o chestiune de interpretare, nu de non-existenţă.

Poate că ar mai trebui să spunem că în Vest, autoritatea Romei catolice în anul 600 p. Chr. cuprindea doar jumătate din Italia, pe când în Răsărit, autoritatea Bisericii, să-i spunem: ortodoxe, era incomparabil mai întinsă, fapt ce se poate citi în Cronica din Arbela.

Caşin Popescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s