Zarişti şi răspântii

un reportaj literar de Miron Blaga

De Sântămărie Mare, vremea s-a răzbunat; cerul a prins un albastru intens, rupt parcă din tencuiala zidurilor de veac şi veşnicie ale Voroneţului; soarele, dezghiocat din mantia de nori, arunca suliţe de foc în verdele câmpurilor şi al pădurii, punând culori de miere în aerul fierbinte şi înăbuşitor; pământ şi oameni, animale şi păsări tânjeau după un strop de umbră şi un ropot de ploaie văratecă, scurtă şi sălbatecă, aşa cum este şi Ţara Văii Iadului; doar râurile şi pâraiele afluente se hârjoneau – netulburate de jocurile îndrăcite ale curenţilor de aer şi de neliniştea vietăţilor covârşite de poverile toridei zile de vară – printre pietre şi stâncării, printre sălciile duios plângătoare şi povârnişurile tulburătoare care deschid prăpăstii ochiului fermecat şi îngrozit deopotrivă.
Înşirate de-a lungul drumului, pe dealuri domoale sau prin poieniţe ascunse de lume, asimetric, neîndemânatec parcă, după o arhitectură bizară, casele păreau nişte uriaşe morminte respirând singurătate şi nelinişte, înnobilate fiind, însă, de puzderiile de nori şi de pomii cu roadă, din juru-le; ferestrele, mari şi scânteind în avalanşa de raze solare, aveau, totuşi, un aer adumbrit, ascunzând tihna odihnei şi a liniştii din spatele lor, viaţa simbriaşilor zilei şi visele din pleoapele copiilor pierduţi în reveriile jocurilor simple, sublime însă în perenitatea şi constanţa lor. Ici, colo, fânul şi otava, cosite cu o zi mai devreme, abureau, împrăştiind miresme colorate cu parfumuri din Grădinile Raiului.
Te aflai, aici, între dealuri şi vâlcele de infern paradisiac, într-un univers încremenit, înnodat de mâinile lui Dumnezeu, care, creându-1, i-a înscris, în fiinţă şi-n cuget, un farmec copleşitor şi o viaţă aparte, deschisă doar înţelegerii iniţiaţilor. Fiindcă, dincolo de realitatea existenţei sale şi a cuprinderii cuvintelor, Ţara Văii Iadului este o suită de picioare de plai şi guri de rai, un templu al sacralităţii, un topos al întâlnirii cu divinul creaţiei şi al reveriei, al fanteziei celei mai neverosimile şi al bucuriei clipei unice, care dăltuieşte statui eterne ale spiritului îndrăgostit de frumos şi de absoluturi. Este, acesta, nu numai un sentiment poetic al celui care-şi aşterne sufletul, revenit acasă, pe hârtie, ci gândul înalt de dragoste al majorităţii celor care, ieşind dintre scheletele de fier şi beton, de asfalt şi monotonie ale oraşului, poposeşte – o zi sau mai multe – la poală de codru verde, limpezindu-şi drumurile întortocheate ale gândului, trăirile contradictorii ale imediatului, spaimele cotidiene, năzuinţele haotice şi anarhice, ceţurile sufletului şi ale ochiului inflamat de zgura şi cenuşa stereotipiilor de zi cu zi. Şi, poate, nu mai puţin, această retragere reprezintă un mod de a da cu tifla efemerităţii omeneşti, trecerii ireversibile a timpului. Fiindcă aici, în ţara de lemn şi de piatră, de apă şi de singurătăţi, în devălmăşia originară a minunilor dumnezeieşti, omul îşi redescoperă o componentă esenţială – finitudinea, spartă în mii de ţăndări de adagiul bellow-ian: Trăieşte-ţi clipa!, care s-ar putea traduce şi prin fii tu însuţi, cu toate adâncimile şi înălţimile fiinţei tale, căci numai o viaţă ţi s-a dat! Deci, bucură-te şi bucură!

*

Dacă de Sântămărie, Domnul a fost bun şi darnic cu natura şi oamenii oploşiţi pe Valea Iadului, majoritatea celorlalte zile este încurcată în pânzele de păianjen ale vitregiilor cereşti şi în vremuirile trudei care macină vieţi şi trupuri, vârste şi vise, punând peceţi de diferite dimensiuni şi intensităţi în inima zeilor mărunţi şi blajini, sau ale îngerilor căzuţi, de pe aceste meleaguri aride şi sălbatece, mereu contorsionate pe osia de jar a existenţei şi perspectivelor. Grădina paradisiacă – pentru ochiul contemplativ – devine un iad al muncii şi al dezlănţuirilor firii, un smoc de iarbă uscată sub vântoasele desprinse din senin din baierele cerului, împrăştiate în cele patru zări fără putinţă de regăsire şi reîmperechere. O rupere de nori în amonte de Leşu face ravagii de neînchipuit, aruncând în neant agoniseala unei vieţi; o ploaie mai acatări rupe maluri şi naşte şuvoaie şi torenţi potopitori; trăsnetele aprind focuri pe coline şi seceră vieţi; sălbăticiunile pădurii distrug culturi şi turme; tâlhari veniţi de-aiure umplu oamenii de groază, ferecă uşile şi tradiţionala ospitalitate românească; mici neînţelegeri între rude sau vecini nasc duşmănii de-o viaţă… Omul locului, ori cel venit doar pe ospeţie sau în vizită, ca şi turistul, de altfel, prinde, dacă nu alte înfăţişări, cel puţin alte nuanţe. Nu mai este cel din ziua de sărbătoare, cel ascuns vederii, dar supus trăirilor înalte; nu mai este zeul pitic, frumos, plin de haruri şi daruri, ci un fel de animal zgribulit, vremuit şi vremuind ca vremile şi vremea, agitat şi mohorît, căruia îi scoţi cuvintele cu cleştele din gură, întunecat la privire şi scump la tărâţe; nu mai este adevărul vieţii, ci minciuna supravieţuirii… De altfel, m-am întrebat şi mă întreb încă, deşi auto-introspecţia ar fi edificatoare!, care este adevărata faţă (mască) a omului de la munte, care este sufletul lui şi care ochiul lui cel deschis asupra lucrărilor firii…

*

Norocul cel mare al pământenilor Văii Iadului l-au reprezentat dărnicia lui Dumnezeu şi anii socialismului. Dacă Cel de Sus a hărăzit munţii şi dealurile cu imense păduri de fag şi conifere, cu piatră de var şi bauxită, anii socialismului au deschis perspective nebănuite muncii, afirmării şi realizării oamenilor, pe care i-a adus în rând cu lumea, creându-le un prinos de bunăstare vizibil şi azi, începând de la îmbrăcăminte şi terminând cu nivelul de cultură şi construcţiile gospodăreşti.
Dacă până prin ’63-’64, portul bărbaţilor din zonă era cel clasic ţărănesc, cu gaci, iţari, suman, chimeşe de cânepă şi opinci, cuşmă şi clomp, iar casele şi “anexele” erau înălţate din lemn şi acoperite cu paie sau şindrilă, rar cu ţiglă, după 1965, Valea Iadului cunoaşte o explozie inimaginabilă azi, accentuată şi mai puternic după 1970. Şi asta datorită, în primul rând, construcţiilor hidrotehnice şi hidroelectrice, exploatării masive a lemnului şi bauxitei. Ţăranii de ieri, trăind ca vai de lume, în majoritate semianalfabeţi, abia  agonisind cât să plătească impozitele la stat şi să-şi cumpere “fotoghin” pentru lampă şi lămpaş, se trezesc în plină “civilizaţie industrială”, cu bani ghiotura la chimir, cu “haine nemţeşti”, cu case trainice şi spaţioase, de beton şi cărămidă, cu maşina în curte, cu copii la “şcoli înalte” în marile oraşe ale ţării. Urmează ani prosperi, ani buni, care uşurează munca de rob a băştinaşilor, dar, în acelaşi timp, îi şi depărtează de obiceiuri şi tradiţii, îi fac mai orgolioşi, mai plini de sine, angajaţi într-o competiţie acerbă, dar frumoasă, care să construiască mai mult şi mai faimos, mai trainic şi … mai altfel!… Răsar, ca ciupercile după ploaie, construcţii masive, plăcute ochiului, ceva mai sistematizate, însă tot în spiritul “anarhicei” naturi pe care-o locuiesc oamenii, din a cărei “personalitate” îşi împrumută tenacitatea şi aspiraţiile, “morala” şi “chipul” de afişat în lume… De altfel, din prosperitatea acelor ani se perpetuează şi traiul, încă bun, din zonă. Şi din spiritul moştenit de la vechii “tâlhari” (cum îi numeau ungurii pe primii localnici), nesupuşi stăpânirii, în luptă continuă cu vremelniciile şi cu bunăstarea exploatatorilor unguri sau evrei, care-au venit nu numai cu drumul de fier devastator, ci şi cu camăta şi lanţurile închisorilor, cu înfricoşătorii jindari cu pene de cocoş la chipie, cu biciul şi interdicţiile de tot felul…

*

Iutka era fata fochistului Fonogyi de pe “Şepticu”, una dintre cele câteva mocăniţe ce făceau “curse regulate” cu buşteni între exploatările dintre Stâna de Vale şi Gura Iadului. Era o puştoaică aparte, domnişoara şcolii în anii ’57-’63. Purta părul lung, adunat într-o splendidă “coadă de cal”, avea o înfăţişare plăcută şi, culmea!, era cea mai bună elevă din clasă. Deşi părinţii abia o rupeau româneşte, fetiţa asta distinsă şi elegantă, jucăuşă şi prietenoasă, bună la suflet ca pâinea caldă, vorbea o limbă română impecabilă, mai frumoasă decât a unor învăţători sau profesori. Citea mult, în română şi-n maghiară, avea acasă câteva rafturi cu cărţi, printre care şi o istorie apologetică a Ungariei, un volum barosan, bogat ilustrat. Era, la acea vreme, singura fată din şcoală care purta pantofi, în lustrul cărora te vedeai ca-n oglindă, care îmbrăca pantaloni, a cărei eleganţă te făcea s-o îndrăgeşti şi s-o urăşti, în acelaşi timp. Ceea ce reprezenta, însă, punctul cel mai înalt al invidiei colegilor se plasa în pauza mare, atunci când Iutka îşi desfăcea pachetul cu gustare: pâine albă, unsă cu unt sau unsoare, “împănată” cu roşii ori ardei, cu salam sau cârnaţ, sau cu o felie de carne abia rumenită… Ceilalţi elevi, fii de ţărani, ori chiar ceva neam de “tistarăşi”, abia îşi puteau permite o bucată de mălai şi un măr, câte unul – şi un dărab de pită neagră cu marmeladă…
Mânca cu o încetineală enervantă. Muşca puţin, din pâine, şi mesteca îndelung. Savura dulceaţa roşiilor sau frăgezimea cărnii. Vorbea şi se plimba printre colegi, care salivau din belşug şi care, poate, ar fi strâns-o de gât pentru o înghiţitură din bunătăţile cu care, inconştient, sfida şleahta de opincari şi sărăntoci subnutrită şi malnutrită… Din când în când, invita câte-un coleg sau colegă acasă, o trata cu prăjituri şi dulceţuri, cu sirop, îi arăta cărţile, povestea scene de vitejie din “faptele ungurilor”, bucurându-i – nenorocitului sau nenorocitei – ziua şi existenţa de-o clipă…
De câteva zeci de ani, “nemernica” frumoasă şi deşteaptă trăieşte în Germania, unde este un inginer prosper, iar pe Valea Iadului revine, o dată la câţiva ani, dovedindu-şi, astfel, ataşamentul şi dragostea copilăriei, care n-au pierit sub imperiul anilor scurşi şi ai depărtărilor despărţitoare…

*

Orice întoarcere pe meleagul natal, lângă părinţi, pe pragul ros al casei părinteşti, în preajma rudelor şi a prietenilor, echivalează cu o regăsire şi cu un cântec de revoltă împotriva vârstelor şi timpurilor care tac şi trec, depărtându-ne tot mai mult de vârsta de aur şi purpură, de iubirea dintâi şi de celelalte întruchipări ale viselor… Iată, azi, depănând câte-n lună şi-n stele despre trecut şi prezent, îmi vin în minte nişte băsnuiri din anul 1970, imediat după terminarea primului an de filologie în dulcele târg… Revenisem acasă şi, dincolo de bucuria iubirii, sufletul începuse să tânjească după anii copilăriei, când lumea în care mă mişcăm era una a basmului şi a vedeniilor acaparatoare, pline de vraja unor timpi pierduţi pe canavaua memoriei, vrajă care, sub ploile de tei ale Iaşilor, se potenţa, devenind o “povară” care-mi va încovoia pentru tot restul vieţii spatele şi-mi va aplica o ciudată albeaţă pe retinele dilatate, prinse mereu într-un curios joc al uimirilor şi întrebărilor…

Autobiografică
Pe vremuri, la casa noastră feciorii făceau hore
băteau iarba în picioare de răsunau depărtările
le-auzeam bucuria spârgându-se-n vânturi
şi-mi plăceau peste măsură cântările

Nu arare o luam razna peste dealuri şi văi
ascultam şopotul cald al izvoarelor
beam lapte cu spumă de-mi plesneau plămânii
înfiorat, pândeam din tufişuri mersul căprioarelor

Mă purtau părinţii cu vacile-n crânguri
trăgeam la coasă precum voinicii bărbaţi
o, niciodată nu visam să fiu dat de acasă
printre mulţimea aceasta pestriţă de învăţaţi

Aveam o făntână-n ogradă, nenumita
am pus în ea doi păstrăvi care-au crescut
nu i-am mai văzut de atunci, dar bătrânii mi­au scris
că nici fântâna noastră nu mai e şi că nici alta în loc n-au făcut

Mă scăldam vara-n criş şi-n ochii fecioarelor
rătăceam cu gândul la fluturi, la ceruri
purtam teamă de zei, numele îngerilor însă
învăţasem că-i bine cu buze de ceară să-l murmuri

Mi s-a spus că avusesem şi-un frate
plecat înainte de venirea mea pe lume
ştiu că şi azi ţărâna lui mă doare
şi adesea îl aud chemând-mă pe nume

Carte am buchisit pe un fluier cu trei vrane
de pe vremea străbunicului, mort în război
(auzisem că această îndeletnicire e o dihanie
cu umeri de ghiaţă, cu ochi albaştri şi goi)

Îmi aduc aminte şi de nişte oameni bătrâni
(semănau foarte mult cu Moş Crăciun)
aveau plete precum caii apelor, erau gheboşaţi
la uşa cârciumii tăifăsuiau şi beau vin bun

Într-o primăvară se topiseră multe zăpezi
şi veniseră apele mari, ne luaseră lemnul şi cărămida
pe care ai mei le strânseseră pentru casă
din ape la culesese ţângalăul satului, unu’ de-i zice Omida

De atunci nu mai ştiu despre cei de acolo nimic
am auzit doar cum că pe-acolo e moarte
că au venit nişte oameni cu monştri de oţel
care vor să oprească apele, aşa, peste noapte
(……………………………………………………………….)
*
Cu ochii împăienjeniţi de iubire şi soare, să stai pe terasa celestă şi să contempli rondurile de trandafiri şi flori ale păcatului, agresat de fluturi multicolori, de gâze şi albine sălbatece, singur cu singurătatea ce-ţi varsă dulci ramuri de eternitate între pleoape. Să stai, sub cercuri de albastru şi auriu, alături de părinţi şi copii, alături de perversele idealuri ale vârstei, încercând să traduci, în cuvinte, devălmăşia de sentimente şi resentimente, triunghiurile de umbre şi penumbre ale amintirii, covârşit de paradisul şi infernul ce-ţi spintecă inima în mii de bucăţi, sfărâmând ornicul care-ţi măsoară trecerea, declinul şi dorinţa de întoarcere în “ciclul elementelor”…

*

Sărbătorile, în general, şi-au pierdut izul de duminecă a spiritului, aici, pe Valea Iadului. Doar cele de iarnă – în special Crăciunul – amintesc vremile trecute: se umblă cu “Steaua”, mai vin şi colindătorii, “spectacolele” însă respiră un vădit aer de artificiozitate. Nu tu Viflaim, nu tu măşti, nu tu joc în bătătură, nu tu urat cu Plugul, nu tu Ţuraleisă (Chiraleisa), ca în urmă cu o jumătate de veac! Sărbătorile au devenit zile de hodină şi de slujbă la biserică, şi nimic altăceva… Poate doar drumul la crâşmă, unde se schimbă nu numai vorbe, ci – e drept, destul de rar -şi pumni şi, mai ales, bani…
În urmă cu peste 40 de ani, crâşma era Poiana lui Iocan remeţiană. Dumineca, după slujbă, bătrânii satului se adunau la un pahar de răchie sau vin, punând lumea la cale. Între aceşti bătrâni, unul atrăgea în mod deosebit atenţia, mai mult prin înfăţişarea lui, ruptă parcă dintr-o secvenţă cinematografică cu Moş Ion Roată sau cu bătrânul Jder al lui Sadoveanu. Era poreclit Primarul Văcăreştilor,
după cătunul în care îşi făcea veacul, fiind sfetnicul şi “judele” celor câteva zeci de familii care vieţuiau aici.
Scund, încovoiat de ani, slab şi vânos, cu o faţă şi ochi totdeauna senini şi fruntea puternic ridată, cu părul căzându-i în plete ondulate, asemenea lorzilor engleji, pe umeri şi spate, alb ca spuma laptelui, îmbrăcat în suman şi gaci albe sau iţari cenuşii, veştminte lucrate în casă, cu opinci şi obiele care păreau totdeauna noi, Primarul Văcăreştilor bea, cu înghiţituri mici, câte un pahar de vin alb, împărtăşind prietenilor, în general bărbaţi la peste 70 de ani, cu sfătoşenie şi aproape cântat, din experienţa sa, vorbind despre vreme sau depănând amintiri din cine ştie ce război, sau evenimente mai mult sau mai puţin crâncene… Era ascultat cu sfinţenie, mai “tinerii” săi interlocutori întrerupându-1 arare, şi atunci cu timiditate şi bună-cuviinţă, moşul acesta fiind parcă simbolul înţelepciunii, al trăiniciei şi veşniciei româneşti pe aceste meleaguri, al cărui cuvânt devenea literă de lege pentru comunitate…

*

Majoritatea caselor, înălţate din lemn – de brad sau de fag -, aveau un târnaţ, la un capăt cu o cămară înghesuită şi, în general, goală, din care intrai în tindă; urma – pe stânga şi pe dreapta – câte o cameră de locuit, fiecare populată de cel puţin o familie – părinţi, copii etc.
În tindă domneau două rude prinse de grinzi, pe care erau întinse hainele, şi butea de curechi, iar în camere – care erau cu vatră de pământ -, pe lângă un cândalău de tuci se mai găseau două paturi, o masă şi o laviţă, câteva scaune şi un podişor, în perete, pentru de-ale gurii.
Paturile, garnisite cu strămojacuri umplute cu paie, fân sau hospe, cu numeroase perne şi lipideauă de cânepă şi lână, adăposteau, în cel mai fericit caz, câte 2-3 persoane, uneori şi mai multe, având aspectul unor priciuri reduse ca dimensiuni, dar tot grosolan făcute…
Camerele luminate, seara, de o lampă atârnând cu un dropt de grindă, sau pe perete, aveau ferestre mici, simple, cu ochiuri în cruce, părând adevărate celule de puşcărie, mirosind a fum şi a transpiraţie grea; aici se gătea, aici se mânca, aici se dormea…
In imediata apropiere a casei, trona câte un mic cuptor acoperit, în care, la sfârşit de săptămână, se cocea în special mălai, dar şi pâine, prescuri şi colaci. În continuare se găsea o mică, dar cochetă, grădină cu verdeţuri şi flori (mai ales busuioc, calapăr, cărănjele şi gherghine). Straturile mici, bine întreţinute, gemeau de ceapă şi usturoi, de morcovi şi pătrunjel, de maci şi salată, de ţelină şi cimbru.
Culturile mari se întindeau, în general, pe 20-30 de ari şi erau reprezentate de cartofi (hiribe), porumb, cânepă şi, extrem de rar, grâu. Pe marginea culturilor de cartofi sau porumb se planta fasole (păsulă), iar în interior – dovleci (berbeniţe), acestea din urmă folosite la hrana porcilor.
Că sărăcia era mare, se poate uşor deduce. Cu toate că aproape fiecare gospodărie mai poseda una-două vaci, 5-6 oi, 5-10 găini şi porcul de Crăciun… Pământ arabil, în universul acesta de piatră şi munte, nu poseda nimeni mai mult de un hectar, iar proprietatea agricolă medic era în jurul a 2-3 ha/gospodărie, mai ales fâneaţă şi păşune, cei mai bogaţi săteni nedepăşind 7 ha, iar cei mai săraci – 10-20 de ari. Cu toate acestea, până pe la începutul anilor ’60, cele 10-20 de familii mai răsărite şi înstărite ţineau slugi, pe care le angajau la Sf. Gheorghe şi le “concediau” la Sf. Dumitru, pe mâncare şi dormit, un rând de haine şi ceva mărunţiş, cu care nu se putea face mare lucru…
Cu toate că pe localnici nu-i prea da afară din casă bunăstarea, pe Valea Iadului morile şi joagărele erau la mare cinste. Din câte îşi mai amintesc vârstnicii, existau nu mai puţin de 20 de mori (Ciuhandru, Jambac, Petrea Toderii Petrii Nuţii, Ileana lu’ Flitic, Mărica Carolii, Dejoaie, Cheleperţ etc.) şi 3-4 joagăre pentru prelucrarea lemnului, toate pe o distanţă de nici 20 de km, între Poiană (Leşu) şi Gura Iadului, majoritatea în Remeţi, sat mai cu moţ, cu două biserici şi cartier de ştoaine, în special unguri, care lucrau la Ocolul Silvic, IFET, Depoul şi atelierele CFF şi ISPH.
O paranteză: ungurii ăştia nu erau toţi chiar unguri: erau, bună parte dintre ei, evrei, croaţi, sârbi, polonezi, ţigani etc., dar absolut toţi vorbeau ungureşte, şi numai ungureşte!, rareori amestecându-se, la petreceri şi în vorbă, cu românii, care, de altfel, lucrau în număr extrem de mic la întreprinderile respective.
… Acţionate de apă, ocupând o parte a casei de locuit, morile de pe Valea Iadului măcinau mai mult vorbe decât grâu şi porumb şi, dacă n-ar fi satisfăcut şi nevoile locuitorilor din satele din preajmă, ar fi fost nişte dulci inutilităţi ornamentale, numai bune pentru un alt Don Quijote!
Nici joagărele, funcţionând tot pe aceleaşi principii, nu erau mai productive, ele neputând concura marea fabrică de cherestea din centrul Remeţilor, mutată, mai târziu, la Tileagd.
Salba aceasta de mori îşi avea, însă, farmecul ei, mai ales în prag de sărbători sau la sfârşit de săptămână, când uruitul pietrelor uriaşe spărgând boabele arămii sau aurii aduna oamenii la un pahar de vorbă. Se depănau, atunci, poveşti şi amintiri, ştiri dintre cele mai năstruşnice, se punea ţara la cale şi se bârfea tot satul. Aici, mai mult decât la clăci sau hore, se năşteau legendele şi basmele cu fantasticul lor inegalabil. Legenda lacului Topliţa, poveştile despre faptele lotrului Petrea Mişcului, poreclele sătenilor, explicaţiile fanteziste ale unor fenomene, poveştile despre draci şi peşteri etc. se încropeau şi se îmbogăţeau aici, fiind apoi vehiculate la alte şi alte întâlniri, devenind o zestre comună a imaginaţiei şi râsului unor hâtri pământeni, obişnuiţi să-i ia în tărbacă pe alţii şi să dea aură de eternitate imaginaţiei lor fabuloase sau spiritului lor înnăscut pentru fantezie şi “minciună gogonată”…
Spectacolele acestea erau de-un “profesionalism” aparte, dar au început să se stingă după ’56-’57, pe la mijlocul deceniului 7 ele dispărând cu totul… Totuşi, inima le rememorează şi azi cu tremurul şi spaima copilului care, înmărmurit, le asculta cu sufletul la gură, având să le povestească mai târziu, în nopţi de hârjoană divină, prietenilor de internat şi, peste alţi ani, odraslelor sale…

*

Multă vreme, învăţătura de carte n-a fost punctul forte al locuitorilor Văii Iadului. Până prin 1948, existau doar patru şcoli, pentru învăţământul primar, cu câte o sală de clasă şi locuinţă pentru dascăl. Ele erau frecventate doar iarna, şi atunci de copii puţini, distanţele mari şi pericolele, ca şi lipsa îmbrăcămintei, a cărţilor şi rechizitelor obligându-i pe părinţi să-şi ţină pruncii “la gura sobei”; apoi, aceştia nici nu prea aveau încredere în rostul şcolii, în scrisul cu un cui pe tăbliţă, în valoarea informativ-formativă a lecturilor, în basnele cu care dascălii şi popii le împuiau capul…
În anii ’50 s-a dezlănţuit o “furioasă” campanie de alfabetizare, bătrânii învăţând să-şi aştearnă, tremurat şi diform, numele pe hârtie, ba să şi buchisească slovele cărţilor, cam ca pe vremea lui Creangă. Truda n-a fost chiar zadarnică, oamenii deschizând ochii, dacă nu cât cepele, oricum, suficient ca să înţeleagă că viitorul nu mai aparţine muncii oarbe, haotice şi nu arareori zadarnice a pământului. În consecinţă, şi-au îndreptat copiii spre şcoli, chiar şi pe cei mai vârstnici, pe care-i căuta armata sau însurătoarea pe-acasă! Aşa că, după ’55, puteai întâlni, în clasa a V-a, de pildă, elevi de 11 – 12 ani, dar şi de 17 – 18, mulţi dintre aceştia din urmă continuându-şi studiile medii la diferite şcoli tehnice şi profesionale, ba, vreo 2-3, chiar cele superioare… Apar, în acelaşi timp, profesorii calificaţi, unii goniţi de prin oraşe şi din armată de regimul “democrat-popular”, alţii -proaspeţi absolvenţi ai universităţilor noastre. Câţiva dintre aceştia au rămas celebri în viaţa satelor din zonă – Cociş, Bogdan, Codoban, Praja, Cocâlnău, doamnele Moldovan şi Simionaş -, atât pentru performanţele lor deosebite, cât şi pentru suflul nou pe care l-au adus în viaţa şi rânduielile localnicilor. Dacă vom spune că, de pildă, unii dintre aceştia, cu copiii şi salariaţii şcolii, au amenajat vreo patru parcuri pe lângă principalele instituţii din Remeţi, că i-au învăţat pe oameni să-şi facă răsadniţe şi solarii, că – prin truda lor la catedră – au avut satisfacţia ca, din primele două promoţii de 8 clase, peste ani, să vadă nu mai puţin de 10 absolvenţi cu studii superioare, şi asta la un număr de doar 30-35 de copii, poate reuşim să ne facem o imagine cât de cât clară a devoţiunii şi profesionalismului “viniturilor” de-aiure în infernul şi sărăcia “văii tâlharilor”…
După 1960, în Remeţi s-au construit doua şcoli moderne, una cu patru săli de clasă şi laborator, alta cu 8 săli de clasă, laborator şi atelier. De altfel, deceniul 7 reprezintă anii celor mai multe mutaţii în viaţa oamenilor de-aici, acum pătrunzând curentul electric, construindu-se drumul regional, în locul căii ferate înguste, apar autovehiculele de transport – în special pentru buşteni, funicularele, se fac proiectele pentru amenajările hidrotehnice, reîncepe exploatarea bauxitei etc. Şi, pentru toate aceste domenii noi, mâna de lucru va fi dată de tinerii din zonă, pe care şcolile din Remeţi şi Bulz i-au pregătit temeinic, oferind, adeseori, exemple pentru ceea ce înseamnă profesiunea de dascăl şi iubirea de moşie… Şi, vai, câte n-au avut de îndurat aceşti oameni minunaţi şi extraordinarele lor minţi dedicate omului şi credinţei în Bine, Adevăr şi Frumos!…

*

În zi de sărbătoare, sub un cer torid, cele mai multe drumuri duc la pădure, la umbră de verde şi de visare, printre ierburi stufoase, multicolore, care se aştern pasului şi ochiului într-un superb joc al adierilor, legănarea lor descoperind o altă imagine a valului, comună cu spiritul muzicii, îmbătătoare şi tămăduitoare, totodată. Călătorul, însă, cel cu adevărat îndrăgostit de natură în toată complexitatea ei, va prefera să urce spre păşunile şi fâneţele din Porumbreu şi Scăioase, de pildă, din Zâmbru şi Corni, de pe Valea Seniului şi Faţa Arsă, unde priveliştile au o dulceaţă de început de lume, lăsând turiştilor obişnuiţi “plăcerea” de a-şi aşeza cortul la Coada Lacului sau pe Valea Gujii, pe Valea cu Calea sau la Murgaşu, la Dealu Mare sau pe Valea Dişorului.
Drumeţul, cel care va hoinări prin singurătăţile păduratece, dar înflorite, va avea bucuria trăirii poeziei autentice, de esenţă rară şi tare, va avea parte de clipe de comunicare şi împărtăşire cu harurile şi darurile dumnezeieşti, împlindu-şi nu numai ochiul, ci şi sufletul şi, mai ales, modul de înţelegere a lumii, de a stabili noi “relaţii” cu ea, pe dimensiunile iubirii şi ale frumosului, ale seninătăţii şi dăruirii de sine. Fiindcă acolo sus, în universul de verde şi de miresme divine, printre gângăniile şi fluturii lui Dumnezeu, natura prinde grai şi viaţă, dăruieşte miere de gând şi balsam de înţelepciune, modulează după duhul divin inima şi cuvântul, aspiraţiile şi comportamentul. Fiindcă acolo sus, muntele te pune în consonanţă cu muzica universului şi cu legea morală, cu puritatea şi adevăratele coordonate ale veşniciei…
Urcăm, deci, Muntele, ori de câte ori suntem însetaţi de adevărata noastră menire, de sufletul nostru, de iubirea cea fără de cusur şi fără de convulsii, de identitatea noastră profundă, devenind, pentru o clipă, egalii Celui Ceresc, creatorii şi consumatorii propriei ieşiri din sine. Pe drumul acesta, constelaţia fiinţei intră pe făgaşul firului de iarbă, trăind absolutul în toată zburdălnicia sa paradisiacă, de minune copilărească mereu tânjită, mereu asumată…
*
Înainta bătrâneşte, pufăind şi scârţâind din toate încheieturile. Şerpuia printre dealuri, lăsând în urmă fuioare lungi de fum şi zgură, şuierând scurt, strident, la fiecare curbă mai acătări; oprea, de la Gura Iadului până la Remeţi, cel puţin o dată, umplându-şi burdihanul cu apă; alunga dobitoacele şi orătăniile din preajma drumului de oţel şi lemn, dar aduna copiii, care o priveau ca pe un balaur din poveşti; narcisistă, îşi contempla fuga de melc în apele crişului, de care nu se despărţea nici dusă la “mormanul de fier vechi”, după cum drumul de care, numai hârtoape şi bolovănişuri, însoţea celălalt mal…
Vetustă şi anacronică, era, totuşi, una dintre podoabele cele mai de preţ ale Văii Iadului. Neagră ca Talpa Iadului, încorsetată de câteva chingi aurii sau albe, abia târâindu-şi fiarele pe şinele înguste, invadate de iarbă şi buruieni, se hrănea, nesăţioasă, cu lemne şi cărbuni, ceea ce şi explică randamentu-i de păpuşă stricată, deşi… Deşi slăbănoaga de 70 sau de 100 de cai putere golea dealurile de păduri şi facilita deplasările oamenilor pe o distanţă de circa 50 de kilometri… Ba, mai mult, aducea bucatele pe mesele poporenilor şi şomoiogul de bani în “budilaraş”…
Nu ştiu când aveau “somn” mocăniţele. Poate când intrau în revizie sau în reparaţii. In restul timpului, pufăiau de zor, fie în depou, fie pe drumurile alambicate ale lemnului. Fie zi, fie noapte. Cărau, zilnic, zeci de vagoane – drucuri şi platforme – spre Şipote şi Mogoş, spre Izvor şi Brusturoasa, Valea Lupului şi Părăuţa, spre Cârligate şi Stâna de Vale… Apoi, pe post de frână, coborau cu aceleaşi vagoane încărcate cu buşteni şi “metere”, spre Remeţi şi mai departe, spre Gura Iadului, de unde lemnul era “transbordat” pe “calea ferată mare”, luând drumul pribegiei pe simandicoasele cărări ale imperiului, apoi ale Ungariei şi, în fine, după Marea Unire, şi după ’45, ale ţării de baştină…
Mocăniţele purtau denumiri aparent ciudate, unele – după numele mecanicului, altele – după numele punctului de lucru, dar şi anume caracteristici particulare intrau în discuţia “poreclelor” sau supranumelor acestor mici monştri ai apocalipsei naturiste şi, în acelaşi timp, ai bunăstării materiale. Gyula era cea mai puternică locomotivă de pe Valea Iadului; avea 110 cp., era barosană; atât mecanicul, cât şi fochistul ei erau unguri, alintând-o şi giugiulind-o ca pe-o mireasă în ziua nunţii; Pâca şi Ponoru’, ca şi Izvoru’, erau de “putere medie”, 80-90 cp., ele făcându-şi veacul mai ales pe decovilul de la Izvor-Brusturoasa şi pe cel de la Părăuţa, nişte “serpentine” ingenioase, dar extrem de periculoase, care-au secerat numeroase vieţi; Şepticu’ era cea mai schităcuţă şi mai nervoasă mocăniţă din depoul Remeţi; cu o putere de doar 70 cp. – de unde şi numele -, Şepticu’ avea eleganţă şi distincţie, fiind “iubită” atât de copii, cât şi de băştinaşi, ca să nu mai pomenim de personalul care o deservea; de altfel, avea ceva aparte şi la mers, ea fiind recunoscută, după “zgomotul” şi şuieratul specific, de la câţiva kilometri…
Mai exista, într-un hangar din Gura Iadului, o dihanie curioasă, care aluneca vijelios pe şine, aproape fără zgomot, fără a scoate fum, şuierând într-un mod bizar, a cărei trecere prin satele din cale aduna lumea ca la iarmaroc: era luxul vlădicii, un automobil “Fiat”, care ieşea la preumblare de doar 2-3 ori pe an, până la Stâna de Vale, unde Biserica Greco-Catolică îşi avea domenii întinse de pădure şi case de hodină pentru osteniţii slujitori ai Domnului…
În vara lui ’58, prin iunie, cerul s-a burzulit cumplit: a rupt baierele norilor, revărsând potop de apă. Într-o singură noapte, toate pâraiele în aval de Stâna de Vale s-au umflat, ieşind din matcă, cărând bolovani, uscături, rupând arbori, muşcând din coasta dealurilor şi munţilor, spulberând diguri, poduri, colibe, coteţe, case, grajduri, înecând animale…
Strâmta şi zgronţuroasa Vale a Iadului, între dealurile şi munţii de strajă din dreapta şi din stânga, devenise cursul nefiresc al unui fluviu pustietor, murdar, înfricoşător prin mugetele pe care le scotea pe la cotituri… Oamenii de la “şes”, surprinşi în plină noapte de potopul ceresc, abia şi-au putut salva copiii şi parte din animale, refugiindu-se pe dealurile din jur… Apa, în noile maluri, atingea mai bine de un metru şi vâjâia îngrozitor, băgând spaima în oase. Casele, sub puhoaie, păreau nişte minuscule insuliţe, gata-gata să dispară şi ele sub imperialismul expansiv al apelor scăpate din zăgazurile Celui Ceresc…
După 2-3 zile, ploile au contenit şi apele au început să se retragă. În urma lor rămâneau mormane de pietre, covoare groase de mâl, bălţi pitice în care mişunau, trăindu-şi agonia, păstrăvi uriaşi, lipani şi mrene, cleni şi brude învăluite într-un mucilagiu scârbos; de garduri şi grădini, de culturi şi mici construcţii – nici urmă!… Oamenii au revenit pe la casele lor, cu animale şi orătănii, apucându-se de curăţenie şi de dres gospodăriile…
Spre Stâna de Vale, calea ferată arăta ca după un bombardament devastator. Porţiuni întregi, uneori pe zeci de metri, atârnau peste malurile crişului, scheletice şi triste, mâloase şi ruginite. Terasamentul, unde nu dispăruse, era acoperit de straturi de pietriş şi arbori, de nămol şi bolovăniş. De la Dealu Mare în sus, priveliştea era de-a dreptul dezolantă… Dar, în nici o lună, drumul de fier, între Gura Iadului şi Valea Lupului, a fost refăcut. S-a muncit îndrăcit, oamenii şi autorităţile ştiind ce vor. Şi, în paralel, au demarat lucrările de proiectare a unui drum regional şi a unuia forestier, care să unească cele două Stâna de Vale – staţiunea şi halta, lucrări finalizate în 1962, când, ca un blestem al timpului, calea ferată este scoasă definitiv, mocăniţele luând drumul cine ştie cărui depozit de fier vechi şi, odată cu ele, au dispărut şi ştoainele ungureşti, retrase spre locuri mai călduţe, în Şuncuiuş şi Bratca, în Tileagd şi Oradea…
*
Prin ’67-’68, în Remeţi s-au filmat câteva scene pentru filmul Columna. Regizorul Mircea Drăgan, actorii R. Johnson, Antoanella Lualdi, sau cei de la Teatrul de Stat din Braşov, figuranţii localnici – înveştmântaţi şi machiaţi de nu-i mai recunoştea nici dracu’, făceau deliciul copiilor şi al sătenilor, care le stăteau în preajmă ca la moară, măcinând vorbe şi încercând să intre în discuţie cu zeii ecranului, pe care, realmente, îi credeau, dacă nu picaţi din cer, cel puţin scoborîţi din Olimp! Cei câţiva intelectuali ai satului, alături de autorităţi, se întreceau în a le face pe plac marilor vedete, îndopându-le cu pălincă şi şampanie, mămăligă cu brânză şi balmoş, plăcinte şi scoverzi…
Punctul maxim de atracţie, după primul contact cu olimpienii scenei, l-a constituit Ştefan Ciubotăraşu, actor de mare clasă, comunicativ şi modest, iubitor de agape şi de oameni, căruia nu-i prea plăceau, însă, nici augustele hiperbole, dar nici călcatul pe bătături… Bea, cot la cot cu oricine, dar nu fineţuri, povestea câte-n lună şi-n stele, spunea, cu un şarm inegalabil, anecdote mai mult sau mai puţin cu perdea, se interesa de una, de alta, vrâjindu-i pe clienţii “Domnului Bila”, care, pentru vreo două săptămâni, au uitat de orice altă treabă, învârtindu-se în jurul sublimului guraliv ca în jurul sfintelor moaşte!… Nici la filmările din Lunca Pizlii, de pe Valea Lupului sau Valea Gujii nu lipseau, fie că ele se făceau ziua sau noaptea, oamenii trăind un sentiment extrem de ciudat, pe care şi-l vor exterioriza, mai târziu, în zeci de poveşti, unele mai gogonate decât altele… Şi cel care aşterne aceste rânduri, alături de alţi copii şi tineri, alături de tatăl său, de Lasc Aurel, Toda Ioan, Teodor Sturz etc. a fost unul dintre figuranţii care a roit în jurul nepreţuitului actor. Numai că el nu îndrăzneşte să fabuleze, deşi măcar două-trei întâmplări din acea vreme îi sunt încă vii în inimă…
*
N-or fi oamenii de pe Valea Iadului prea hâtri, dar nici bosumflaţi nu stau toată ziua! Mai fac şi ei câte o glumă, se mai hârjonesc şi ei cu vecinii, ba mai pun şi de câte o ceartă, mai iau şi ei în tărbacă un viciu sau un defect fizic, exploatează o asemănare, aşa că poreclele – mai ales în lumea de-acum stinsă – erau la mare cinste! Ceea ce, însă, pare interesant este faptul că, în general, poreclele se moştenesc (sau se schimbă) din vremea copilăriei, când spiritul este mai viu şi plăcerea jocului cu cuvintele şi râsul – mai acută. La ce te poate duce gândul când auzi “nume” ca Michiţu, Curlea, Mojea, Buflic, Răţoaie, Jambac, Truca, Tonu, Nezgubăna, Talhiţu, Fâsoaie, Pârsâcoaie, Piţica, A Drevii, Pancu, Ciotioaie, Ptişu, Meteru, Drisca, A lu’ Mujdii, A Crăciunii, Frunteana, Hipu, A Triplii, A Şutii, Davelea, Delemenea, Carbet, Gampi, Cicula, Onila, Ciucur, Zâmbrana, A Pedestii, Tulucu, Motrocea, Pulea etc. etc, este treaba fiecăruia! Interesant pare şi faptul că, purtate ani de zile, aceste porecle se pot schimba peste noapte, datorită unei întâmplări mai aparte, unei greşeli de exprimare sau unei situaţii inedite. De exemplu, în urma unor scandaluri degenerate în veritabile bătălii, Aurelu’ Motrocii a devenit Japonezu’; în urma plăcerii de a visa cum va bea el tone de whisky, băiatul Floarii Cioanii este apelat azi Vischi, urmaşii Iliii lu’ Mujdii, pentru calităţile lor, au fost rebotezaţi Boncău ş.a.m.d.
*
Munca la pădure, în exploatările forestiere, avea o duritate de neînchipuit. Pe lângă faptul că oamenii trăiau în “cabane” rudimentare de lemn, dormind pe priciuri, câte 10-20 într-o încăpere strâmtă şi murdară, mâncând din brişcă, ziua de lucru se identifica cu ziua-lumină. Se sculau cu noaptea în cap, iar la ivitul zorilor îşi făceau deja încălzirea la punctele de lucru, fie corhănind buşteni, fie făcând “metere”, fie pregătind rampa pentru încărcatul drucurilor şi platformelor; alţii “lustruiau” citernele cu parafină, să alunece mai bine lemnul, curăţau sau reparau goangele, ori îşi conduceau atelajele (de boi şi cai) spre locurile de tras buştenii; fierarii puneau foalele în funcţiune, reparau lanţuri, potcoveau, ascuţeau securi, îndreptau sau “vârvuiau” ţapinele, căleau fierul pentru cine mai ştie ce obiect necesar unuia sau altuia dintre cărăuşi; până şi ţimăriţa (un fel de femeie bună la toate în cabană) intra în alertă, încercând să adune şi să pregătească bucate bune de amiază… Se intra, apoi, în focul activităţilor, şi rareori auzeai alte cuvinte, cu excepţia hei-rup-ului, repetat la intervale regulate…
Era o trudă sisifică, bazată pe forţa fizică, care consuma energie şi vieţi. Îi vedeai, seara, pe ocnaşii lemnului, căzând frânţi, fără grai şi zâmbet, pe priciurile tari, acoperite cu ceva paie şi lipideauă, şi adormind imediat, loviţi parcă în moalele capului cu unul dintre instrumentele lor “antideluviene” de lucru. Visând, probabil, sărbătorile de iarnă, când odihna, mâncarea şi băutura vor curge din belşug, iar grijile vor fi lăsate în seama Apei Sâmbetei, cea care pe toate le spală…
După ’58, viaţa acestor oropsiţi se va schimba radical. Apar funicularele şi drujbele, tractoarele, apoi troliile şi IFRON-ul, care vor uşura imens munca fizică, dar nu şi riscurile… Acum, pădurile vor vui nu de scandatul şi ritmicul glas omenesc, ci de “muzica” motoarelor, care alungă paserile cerului şi sălbăticiunile pădurii… Punctele de lucru Cârligate, Murgaşu, Părăuţa, Hodrânguşa, Valea Seniului, Şipote, Valea Dişorului, Izvor, Brusturoasa, Sălătruc etc. etc. devin mici aşezări în care omul frânge natura, alienându-se. De altfel, şi forestierii noi sunt alţi oameni, cu alte mentalităţi, alte apucături, şcoliţi la tânjaua regimului, căruia-i pun în practică nu numai ideile generoase, ci şi metehnele, sau, mai ales, metehnele…
*
În Remeţi, e una dintre ultimele zile calde de vară. Trandafirii sunt încă în floare, iar pomii gem de fructe. Ici, colo, fluturi bezmetici poposesc pe “lanurile” de ochiul-boului, de bumbuşcuţe şi cărănjele.
Chiar dacă vara îşi stinge lumânările, una câte una, călători din marile oraşe bat cărările şi potecile munţilor şi ale pădurilor, pe sub bolţi de-un verde închis, împărtăşindu-se din adierile melancolice ale miresmelor de ierburi şi arbuşti ancoraţi în pământul arid, uscat, aproape fierbinte. Firea, sălbatecă din naştere, sălbatecă încă prin valul de tărie cerească din vraja căreia nu se poate rupe, respiră bucuria minunilor zilnice, mereu aceleaşi, deşi mereu înnoite, râzând mânzeşte de uimirea omului prins în salba iubirii şi regăsirii. Precis, aici îngerii cântă pe orice cracă, iar Iisus sparge alune şi nuci la umbra unui măceş încă înflorit, ademenind veveriţe jucăuşe şi sperioase!
Este, în fond, un scurt delir al naturii spre sfârşit de august, cu colnice pe care iarba şi scaieţii uscaţi, ciulinii şi pelinul revarsă muzici somnoroase sub adierile nefiinţei vântului, croind veştminte solemne beatitudinii înstăpânite peste lume.
Noaptea, luna iese rotundă şi mare, strălucitoare şi îndrăgostită, de după Dâmbul lui Codoban şi Zăpodie, însoţită de o ploaie de stele nesăbuite, care vin să strice, sau, dimpotrivă, să dea măreţie necuprinsului albastru… Alături de cei iubiţi, la un “foc mioritic”, inima trăieşte clipe de bucurie supremă, invadată de torente de iluzii şi aduceri-aminte, de speranţe şi doruri nebune de vremi pe care le-a cunoscut, de realităţi pe care le-a trăit – care astăzi sunt atât de departe, atât de ireale, încât pare că timpul şi spaţiul, oamenii şi întâmplările frumoase sunt visul unui vis sau, doar, moartea visului…
*
Noaptea, stându-i în vecinătate, ţi se pare un cor de îngeri. Şoapte duioase, clipociri acute, căderi grave, unduiri abia perceptibile se îngemănează într-o muzică dulce, somnolentă, care predispune la vis. Dacă ai plăcerea singurătăţii, păşind uşor şi rar, oprindu-te din când în când şi degustând versurile-i zvăpăiate sau leneşe, crişul îţi va inunda sufletul cu lanţuri de iubire, care nu te vor lăsa să-1 uiţi niciodată…
De la Stâna de Vale, unde-şi află izvorul şi unde adună apele Izvorului Minunilor şi ale altor 2-3 pâraie, Valea Iadului – sau Crişul, cum îi spun bătrânii – coboară printre pereţii ferestruiţi ai munţilor, spălând stâncării şi bolovănişuri, până la Cârligate, de unde preia alte două pâraie şi unde, acum, se construieşte un baraj pentru alimentarea Uzinei Electrice Remeţi, apa preluată de aici fiind ghidată printr-un “tunel” de peste 20 de km spre turbinele uzinei. Ceva mai jos, după ce părăseşti Murgaşu şi cascada Vălurile Miresei, dar înainte de cascada Iadolina, afluenţii principali se numesc Părăuţa şi Ieduţu, pe acesta din urmă – punct de atracţie pentru turişti – aflându-se cascada Săritura Ieduţului. Până la Barajul Leşu, Valea Iadului mai colectează apele nestatornice ale pâraielor de pe Valea cu Calea, Valea de Runc, Valea Gujii, Valea Calului şi Valea Lupului, iar în aval de barajul de arocamente – apele Văii Leşului, ale Sălătrucului şi Daica, Izvorului şi Văii Lungii, ale Părăului Pancului şi ale Topliţei, ale Părăului Morii şi Dişorului, ale Văii Fatii şi Văii Sărăcelului etc., pentru a se uni – în Gura Iadului (Stâna de Vale – haltă) cu Crişul Repede (Valea Drăganului – în “registrul” celor mai în vârstă)…
Bătrânii povestesc că ştiu de la moşii lor că, pe vremea când sălaşurile localnicilor erau colibele în furci, iar pădurile acopereau întreaga vale, pe apele învolburate ale Crişului se practica plutăritul, una dintre sursele de venituri pentru oamenii statorniciţi, de obida opresorilor, aici, alături de creşterea animatelor, de vânătoare şi pescuit.
În apele Crişului şi ale afluenţilor lui, asemeni unor titirezi, roiau păstrăvi indigeni şi lipani, mrene şi cleni, ba, într-o vreme, chiar lostriţe. Ani mulţi, pescuitul se practica numai cu undiţa, cu muscă sau gorobete, râmă sau cosaş. Mai târziu, braconajul a adus dinamita, curentul electric sau carbidul, ceea ce şi explică dispariţia masivă a unor specii…
Cursul Crişului spre Gura Iadului este întortocheată şi îmbârligată, vălurită şi prăpăstioasă, cu mici şi rare “oaze” liniştite. Sunt locuri în care iuţeala şi căderile produc zgomote ameţitoare, după cum, în poiene sau pe “şesuri”, murmurul abia perceptibil aminteşte de grădinile raiului, acolo unde frumuseţea sălbatecă a peisajului şi luciul oglinzii apei nasc clipe de reverie şi extaz… De altfel, în clipele ei de “singurătate”, Valea Iadului respiră un aer de început de lume, splendorile isvodind solemnitate şi măreţie, dar şi teamă, pe rugul dumnezeiesc al poeziei care-o înconjoară arzând emoţii dintre cele mai contradictorii…
*
În toamna lui ’44, când trupele ungureşti, după ce ocupaseră cu vreo două-trei luni înainte în întregime Remeţii, au început să se retragă. Numai că, în urma lor, majoritatea caselor românilor de pe Valea Iadului rămâneau minate, ca şi sediile principalelor instituţii, şi podurile. Şi asta cu toate rugăminţile celor câtorva familii ungureşti care nu-şi luau şi ele calabalâcul, încercând să convieţuiască în pace cu “valahii împuţiţi” şi să-şi păstreze bunurile şi proprietăţile.
Deminarea, la venirea românilor, n-a produs decât pagube mărunte, pierzându-şi viaţa şi vreo doi soldaţi, alţi câţiva fiind răniţi, ca şi nişte copii mai zburdalnici. Interesant că ungurilor rămaşi nu li s-a clintit nici un fir de păr de pe cap, nici n-au fost întrebaţi de sănătate, ba, anul următor, s-au întors şi cei “refugiaţi” cu fraţii de idei şi arme…
*
În cele trei sate de pe Valea Iadului – Bulz, Săracel şi Remeţi – erau, până prin ’62, vreo 8-10 stâne de oi, fiecare cu vreo 200 de capete. Ele păşunau, în general, pe Valea Seniului, Salhij, Coasta Frunţii, Corni, Zâmbru etc. Păcurarii, mai toţi băieţi tineri, erau buciumaşi fără pereche, dialogul buciumelor – din deal în deal – înviorând viaţa localităţilor, pe atunci răsfirate cu furca pe coclauri, doar Remeţii având un “centru civic” mai acătări şi mai populat. Buciumaşii erau, deopotrivă, buni interpreţi la trişcă şi la cimpoi, numai în Remeţi existând vreo 4-5 cimpoieşi, alţi pe atâţia locuind pe dealurile din Bulz şi Săracel. Ei erau, de altfel, şi “ţiganii” care ziceau la clăci şi petreceri, la nunţi şi botezuri…
Azi, turmele de oi s-au înjumătăţit, iar buciumele au dispărut de mult din “arsenalul” ciobanilor. Au apărut, în schimb, “clarineta” şi taragotul, ba chiar şi trompeta, dar farmecul sunetului inconfundabil al buciumului nu-1 poate înlocui nici o orchestră din lume…
*
La exploatările forestiere din Remeţi lucrau, prin ’57-’58, şi mulţi oşeni şi maramureşeni.
Într-o zi de duminică, vara, vreo 7-8 oşeni, după ce s-au apţiguit bine, s-au luat la harţă cu câţiva remeţieni mai cu moţ, scandalul lor degenerând într-o păruială ca-n filme! Cuţite, pari, bolovani etc. au intrat în acţiune… De 5-6 ori mai numeroşi decât adversarii lor din Ţara Oaşului, remeţienii au ieşit “biruitori”, legându-i cu lanţuri pentru vite pe bieţii învinşi, care au continuat să fie bătuţi până nu-şi mai ştiau nici numele, chiar în sediile Miliţiei şi Primăriei…
Copilul, care eram, a plâns atunci, şi-şi aminteşte şi azi cu jenă şi durere acel episod de “tristă victorie” remeţiană…
*
Popularea Văii Iadului se pierde, probabil, în negura vremurilor. Doar la începutul veacului al XV-lea găsim, însă, consemnată existenţa câtorva case şi a câtorva zeci de oameni în nişte documente în limba maghiară. Bătrânii locului ştiu de la moşii lor că majoritatea populaţiei îşi are rădăcinile în “tâlharii” lui Horea, care s-au ascuns aici, în special în zona Remeţi, de frica stăpânilor timpului. Familii ca Toda, Costea, Blaga, Dumiter, Piţ, Neama, Ciupleu etc. ar fi urmaşele acelor primi “colonizatori” aşezaţi în poieniţele din munţi, la loc ferit, de teama jindarilor şi cătanelor ungureşti, care erau de-o severitate şi de-o cruzime fară margini…
*
Găsindu-şi punctul de sprijin pe ape, umbră şi vânt, Remesiasul putrezeşte sub ploi şi soare, năucit de idei zălude şi de cărări care duc nicăieri. Nu poţi să te burzuluieşti la el – pe covoarele lui cad fluturi şi bondari din cer, se măsluiesc cuvinte fără zăbală şi, în declinul nopţii, aici se primeneşte, sub roua de pe crini, firul purpuriu al drumului, al aleii care duce, în ultimă instanţă, la aceeaşi Poartă a Raiului sau a Iadului, după cum Dumnezeu ne-a orânduit să ne dăm cu fundul de pământ sau cu capul de grindă, după cât ne-a dotat şi ne-a învăţat să folosim şperaclul pentru a sparge cifrul zăvoarelor lăcomosului frig din inima şarpelui. Căci, în fond, toţi alergăm spre zările iluziei, toţi înlemnim de frică în faţa destinului implacabil, toţi ne intoxicăm cu primăveri eterne şi dulci…
Cei care, însă, au gustat din iezerul de argint, cei costelivi la minte, dar îmbuibaţi la suflet, vor culege dimineţi de aur de pe buza acestui petic din Grădinile Domnului, purtând în cârcă minunile unei reptile năpârlite, vârtejuri de patimi şi nebunia unei iubiri bezmetice, a eternei întoarceri. Atinşi de delirul dragostei, ei vor uita de sine, descoperindu-şi, în cutiuţa încă amirosind a răşină de brad, adevărata dimensiune, cea care este a modestiei şi a dăruirii, a ingenuităţii şi creaţiei…
*
Celor mai mulţi dintre noi, moşii şi părinţii le sunt în sat. În urbea de lumină şi cântec a lui Dumnezeu, acolo unde s-a născut veşnicia, acolo unde ne întoarcem din ce în ce mai rar, vinovaţi parcă şi înstrăinaţi… Lor, moşilor şi părinţilor, le datorăm întreg prinosul de zile şi frumuseţi sau, după caz, de decădere şi mizerie… Ei sunt lumina şi întunerecul, bogăţia şi sărăcia noastră de spirit, cărarea spre piscuri însorite şi drumul spre beznele adâncurilor. Fiindcă în ei se îngemănează totul: ceea ce am vrut să fim şi ceea ce suntem; iubirea şi ura; calea infinită şi prăpastia; libertatea şi temniţa fiinţei; Dumnezeu şi Dracul… Fiindcă ei sunt statuile noastre…
Dar, indiferent ce sunt, cine sunt, ce au dres şi dreg, ei, părinţii, mai reprezintă lucrarea noastră de dragoste, de împăcare cu lumea şi de revoltă împotriva lumii… Sub privirile blânde şi îmbătrânite, sub mângâierile tandre sau reci, ne recunoaştem prezentul şi ne îngropăm viitorul, obligaţi fiind să repetăm nu numai faptele bune, ci şi greşelile înaintaşilor…
De aceea, întorcându-ne lângă părinţi, ne întoarcem lângă noi înşine, chipurile lor fiind chipurile noastre într-o oglindă prinsă în cristale de ger, care n-a învăţat, însă, minciuna…
*
De Sântămărie Mică, vremea e uşor schimbătoare – înnourări, câteva picături de ploaie, frig, soare tomnatec – cald şi liniştitor. În plus, emoţii şi speranţe, mici bucurii, savurate pe îndelete. Mai ales înspre seară, când un pahar de şampanie încălzeşte sângele, iar spiritul devine mai alert, ochiul – mai predispus observaţiei, raţiunea – mai comprehensivă, introspecţia – mai acută şi radicală…
Totuşi, în sufletul meu lumina lumii s-a stins. A ars şi s-a stins aşa cum arde şi se stinge o lumânare: cu pâlpâiri când mai puternice, când mai slabe, contorsionat, lăcrămând. Şi, dintr-odată, m-am simţit mai singur şi mai străin ca niciodată. Mai singur ca singurătatea, mai străin ca streinătatea! Fiindcă, dincolo de ochi şi de cuvinte, dincolo de aparenţe, de zariştile gândului şi răspântiile faptei, stă El, Marele – Sufletul! Iar un suflet înşelat, minţit, vândut, un suflet trăind numai din amintiri şi iluzii nu este altăceva decât un stârv, o mortăciune care începe să pută! Şi cine poate trăi în orizontul duhorii?…
E, însă, Sântămărie Mică! Noaptea e calmă şi moale, cu puzderii de stele. Pe balconul de fier şi beton, cad mari stropi de întuneric şi moarte. Cad fluturii vârstelor şi gângăniile sfârşitului de veac, muşcând adânc din carnea şi sângele celui care, dacă ar fi avut talent, v-ar fi scris Un alt om sfârşit…

Un gând despre &8222;Zarişti şi răspântii&8221;

  1. Citindu-te,ma descopar pe mine,dar,cu mult mai trist decat incerc sa ascund ochilor hulpavi ai multimii care devora animalic intimitatea celuilalt,dupa un ritual sacru numai de ei-initiatii tainelor de nepatruns!-stiut…
    Singur ca un stiulete depanusat,imi zambesc”fasolele” trecatorilor care cauta disperati nemurirea fizica…
    Si eu-sa nu vorbesc cu pacat,ca eu nu am rugaciunea K’hol N’idrei care iarta totul in avans!,eu sunt,m-am nascut traiesc si -sper!- sa mor tot crestin!-caut nemurirea ,numai caeu-mai cu „mot”!- o vreau pe cea a sufletului,nu pe cea a trupului supus desertaciunii si timpului…
    M-am privit ca-ntr-o oglinda de aer inghetat si am plins lacrimi neplinse ,arzand lumanari neaprinse,cantand mut cantari si imnuri de slava Celui care mi-a ingaduit sa apar in aceasta Lume trecatoare,prag spre e+ternitate,razatoare a simturilor,ascutitoare a perceptiei,puitoare de piedici si intrebari fara raspuns bune sa te intoarca pe dos ca un buzunar ce ascunde ultima moneta trebuitoare spre a cumpara painea cea spre fiinta,grsind si iertand gresitilor nostrii,si rugandu-ne-cui?!- sa vie Imparatia Sa a carui Inceput nu va avea Sfarsit…
    Ploua marunt,mocaneste,in inima mea inbaindu-mi interiorul uscat ca o sahara,tremur scurt ca un cal naravas,si ma umplu incetul cu incetul de mireasma gandurilor nerostite,cazute lenes sub coasa nepasarii,lin ca un zbor de hultan lenes in maretia lui si in imensitatea cerului care-l strange parinteste la sanu-i,lasandu-l sa cada,bolovan la pamant ingheraind prada din sangele careia isi ia viata…
    Vorbe…vorbe…vorbe…
    Unde este CUVANTUL cel de Inceput ?!…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s