Semnificaţia primordială a cuvântului „dava”

 

studiu de Caşin Popescu

 

Este cunoscut – şi azi unanim recunoscut – că dava este un cuvânt de origine thracă. Toţi istoricii, lingviştii şi arheologii care s’au ocupat cu acest cuvânt, au stabilit că inţelesul lui general este acela de „cetate (întărită)” sau „oraş”. Elemente noi, deduse din observarea locurilor unde au fost construite, în deosebi, davele, au fost aduse de Ion Nandriş („Fortificaţii amplasate strategic pe vârfurile unor dealuri abrupte, cu zidărie cu blocuri de piatră pătrate şi pereţi de moloz cu grinzi de lemn orizontale”, John Nandris, University of London, EPOCA DE FIER ÎN DACIA. COMENTARIU ÎN CONTEXT EUROPEAN, p. 11; sau: „Denumirile de fortăreţe de deal şi aşezări dacice se terminau adesea în dava care înseamnă „oraş”, „piaţă” şi erau cunoscute de greci sub numele de poleis„, ibid., p. 9), şi de universitarul din Iasi, Adrian Poruciuc, într’un studiu dedicat etimologiei cuvântului deva („Intenţia principală în alcătuirea studiului de faţă a fost de a demonstra posibilitatea unei etimologii credibile pentru dac. deva (dava) ca apelativ ale cărui sensuri pot fi reconstruite ca ‘fortificaţie pe o înălţime, oppidum, aşezare cu caracter urban”, în Confluenţe şi etimologii, Relaţia etimologică dac. deva – rom. Deva în legătura cu grec. Thebai (qhBai) şi cu fonologia substratului paleobalcanic*, pp. 31-54).

Cu intenţia de a scuti cititorul să facă prea des apel la referinţe informative globale, transcriem, după Sorin Paliga, un epitom al celor ce s’au spus până in 1988 despre originea şi semnificaţia cuvântului dava, făcut de acesta ca introducere la studiul sau: Thracian therms for ‘township’ and ‘fortress’ and related place-names -adică Termenii thracici pentru aşezări urbane şi fortăreţe şi localităţi de referinţă-, publicat în periodicul din Roma, Noi Tracii, Iunie 1988, pp. 4-10.

Introducere

„Deşi Thracii nu au o tradiţie scrisă, unii termeni esenţiali legaţi de viaţa lor cotidiană şi în special o seamă de nume de localitaţi pot fi destul de bine identificaţi şi interpretaţi pe baza informaţiilor date de scriitorii greci şi latini, adaos faptul că studiul multora din cuvintele considerate a fi de origine thracă arată că ele s’au păstrat în limbile vorbite, azi, in Sud-Estul Europei, în special în Romania, în Albania şi în Bulgaria. Cu tot marele gol rămas în timp, presupunem că mulţi dintre termenii importanţi, thracici, pot fi suficient de bine identificaţi şi analizaţi făcând apel şi la datele furnizate de arheologie” (l.c., pp. 4-5).

Termeni thracici pentru’oraş’ şi’cetate’

2. Dava, deva, dova, daba, deba. Termenul tipic pentru ‘cetate’ folosit în Nordul Thraciei (în Dacia sau în Geţia) se găseşte menţionat în scrierile greceşti (Hesychius; Decev, 1957). Termenul apare într’o seamă de denumiri de localităţi precum Aia-daba, Aci-dava, Buri-dava, Capi-dava, Pulpu-deva > PN Plovdiv (Bulgaria). Etimonul corespunzător acestui cuvânt a fost sugerat cu multă vreme în urmă: IE *dhe- ‘a aşeza’, ‘a pune’, desvoltat *dhe-w-a (Tomaschek 1893 II:l:9); şi a fost acceptat de către toţi specialiştii ca Decev, Russu şi Georgiev (1961: 7). Termenul dava, deva, uzitat în Nordul Thraciei pare să fie înrudit cu PN Datos (Decev: 120) şi cu albanicul dhate ‘oraş’ şi grecesc qakos localitate, ‘centru’. Alături de numele oraşului Plovdiv din Bulgaria, care reflectă vechiul Pulpu-deva, acest grup etimologic este conservat în multe denumiri de localităţi din Romania, ca de pilda Deva, un important oraş din Transilvania. Originea thraca a acestui cuvânt a fost uneori contestată pe slabul motiv că intervocala b/v ar fi trebuit să dispară ca în elementele latine intrate în limba română (e. g. Lat. caballus > Rom. cal). Apare însă clar că fonemul thracic v (ca şi b) avea o pronunţare particulară, diferită de b/v din latina târzie, astfel încât conservarea lui ca atare este nu numai plauzibilă, ci chiar inevitabilă (Kisch 1929-1934: 181); discuţii suplimentare, la Paliga ,1987, în curs de apariţie). Trei diferite oraşe româneşti păstrează până astăzi acest element: Deda, Deta (cf. Thr. Datos) şi Dej, (într’o vreme mai veche *De-es, în doua silabe, confirmat prin ortografia latinei medievale Dees. Aceste denumiri de oraşe conservă indubitabil formele paralele thracice *de-t, *de-es (atestate numai odată în PN Datos) lângă forma ‘clasică’ dava, deva” (ibidem, pp. 5-6).

Ca să rămânem în temă, notăm că, un an mai târziu (în 1989), cercetătorul englez J.P. Mallory, ocupându-se de Thraci şi de limba lor, spunea cu toată mirarea: „Este în deosebi ciudat că, sufixul dac semnificând ‘oraş’, dava, nu se regăseşte în niciuna din cele trei lexeme thrace desemnând aşezări umane (-bria ‘oraş’ , -para ‘sat’, -diza ‘fortăreaţă`’)” (J. P. Mallory, A la recherche des Indo-Européens – Langue, archéologie, mythe, Janvier 1997, Edition du Seuil, p. 87 : traducere după In search of the Indo-Europeans -Language, Archaeology and Mith, Londra 1989 : adică, În căutarea Indo-Europenilor – Limbă, arheologie şi mit). Ciudată opinie!

Istoricul lingvist Ernst Gamilscheg, scrie: „Numele dace de oraşe cuprindeau adeseori, ca parte a doua, dava, care poate fi tradus prin ‘oraş întărit’ (Ernst Gamilscheg, DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR Argumente lingvistice, în Noi Tracii, Anul XX, N. 200, Iunie 1991, p. 20).

Iată ce scrie şi un istoric al Thracilor, Manfred Oppermann, în legătură cu dava: În limba populaţiilor autohtone din Geto-Dacia asemenea aşezări (înconjurate cu valuri de pământ, şanţuri, palisade şi uneori chiar întărite cu ziduri de piatră)… erau caracterizate prin cuvântul dava (pl. davae). La acestea arheologii au căutat în mai multe rânduri să descopere referinţe concrete în legătură cu vechi aşezări (din Geto-Dacia) desgropate. Astfel s’a propus identificarea localităţilor Poiana (Jud. Galaţi) cu Piroboridava, Tiseşti (Jud. Bacău) cu Utidava, Răcătău (Jud. Bacău) cu Tamasidava, Bâtca Doamnei (Jud. Neamţ) cu Petrodava, Ocniţa (Jud. Vâlcea) cu Buridava, Bradu (Jud. Bacău) cu Zargidava, Popeşti (Jud. Ilfov) cu Argedava, Pecica (Jud. Arad) cu Ziridava şi Râşnov (Jud. Braşov) cu Cumidava..

Cercetări arheologice au arătat mai departe că cele mai multe „davae” se aflau peste aşezări mai vechi, care duceau mult înapoia timpurilor preistorice, fapt care nu poate să mire având în vedere favorabila lor aşezare geografică” (Manfred Oppermann, Thraker zwischen Carpatenbogen und Agais, Leipzig/Jena/Berlin 1984, p. 180).

Ce ne interesează din acest text este dovada arheologică despre vechimea „davae”-lor şi despre dăinuirea lor pe aceleaşi vechi-străvechi locuri din adâncul neoliticului şi până azi, exemplu tipic fiind Deva, capitala judeţului Hunedoara, din Transilvania. O dovadă ce se poate limpede vedea, de oricine, despre continuitatea neîntreruptă a poporului român pe pământul Geto-Daciei pe care el s’a format ca urmaş şi s’a individualizat ca naţiune. „Şi oraşul Turda, de pe coasta răsăriteană a regiunii matcă de la Nord-Vest, a fost interpretat de Sextil Puşcariu într’un mod convingător, ca dovadă pentru autohtonia Românilor în Transilvania”, remarcă Ernst Gamilscheg,(op. cit., loc. cit., p. 20). „Oraşul Turda însă este străbătut de râul numit Tur. Aşa cum de pildă cetatea care a fost clădită pe Salzach a fost numita Salzachburg, Salzburg, aşa se chema oraşul asezat pe Tur, Turidava. Numai pe buze romane un astfel de Turidava, nepăstrat ca atare în inscripţii, dar care mai poate fi descoperit cândva, putea deveni Turda, de vreme ce din toate limbile ce se întâlnesc aci numai Româna suprimă v intervocalic” (ibidem; vezi şi Sextil Puşcariu, Literatura Română, 1925, p. 168), aici un caz de excepţie pentru dava bine venit, adăugăm noi.

Reluând tema dava/deva Alexandru Pele într’un studiu intitulat DAVA – etimonul etnonimului DAC, publicat în al cincilea anotimp (nr. 7 (18) iulie 1998, 10-13, şi nr. 8-9 (19-20) august-septembrie 1998, p. 30), face o analiză a etimonului thrac Dava, coborând adânc şi temeinic sub vremile istorice şi „conchide că DACIA, în timpurile preistorice, nu a reprezentat, din punct de vedere semantic, altceva decât DAVIA, respectiv Ţara orăşenilor sau teritoriul populat de locuitorii davelor şi al constructorilor de dave” (loc. cit., . 10). „Ulterior -continuă Alexandru Pele-, în epoca istorică, semnificaţia acestui termen s’a lărgit de la aceea de locuitor al oraşului-stat la etimonul bine cunoscut de dac” (ibidem). Ceea ce la Nicolae Iorga era intuiţie şi presupunere: „Certains de ces noms signifient cependant une confédération ou une dénomination générale donnée par les étrangčres; tel a du ętre certainement le nom des Daci ou Dai, venant de la dénomination des daves (vilages) (8)”, sau în traducere: „Unele dintre aceste nume desemnau totuşi o confederaţie sau o denumire generala dată de starăni; aşa a trebuit să fie de sigur numele de Daci sau Dai, venind de la denumirea de dave (sate)” (N. Iorga, Histoire des Roumains, Vol. I, Partie I, Bucarest, 1937,  Les Thraces, p. 149; nota 8: „Tomaschek admite de asemenea această derivare; op. cit., I, p. 101. Cf. acelaşi, în Zeitschr. f. Ssterr. Gymnasien, 1972, p. 142″; cităm după N. Iorga opera citată de el: „Sitzungsberichte din Viena, 1882″), devine la Alexandru Pele certitudine: „Dacia este ţara DAVELOR”, în sine, fără doar şi poate, o realitate istorică, dar fundamentul acestei realităţi nu este acel dava căruia istoricii de după Tomaschek i-au acordat înţelesul comun de „fortăreaţă” sau de „aşezare umană, oraş”, ci semnificaţia primordială a cuvântului dava, singura care poate justifica derivarea presupusă de Tomaschek, reluată de Iorga şi întărită de Alexandru Pele, şi, în definitiv, singura care se putea impune, ca derivare de nume, pentru o întreagă ţară. Dar să nu ne grăbim, drumul până acolo, pentru noi, e lung, iar în cale vrem să mai notăm câte ceva din preistoria în care pătrundem, evident, nu fără legătură cu tema noastră.

Prin studiul sau, Alexandru Pele corectează, fără să vrea, opinia lui Sorin Paliga, care afirma că „dava/deva” ar fi „termeni uzitaţi în Nordul Thraciei”, iar „para/bara (aici ar fi trebuit menţionat şi -dara, ex.: Acrodabara, n. n.), bria şi diza mai mult în Sudul Thraciei”. Ca exemplificare, alegem, pentrucă suntem preocupaţi numai de termenul dava două localităţi menţionate în studiul lui Alexandru Pele, care se găsesc, una, la Sud de Dunăre -deci nu „în Nordul Thraciei”-, alta, în Asia Mica, anume: „Moldava, oraş în Bulgaria, în judeţul Plovdiv” (op. cit., loc. cit., p. 10) şi „Caldeea” (idem, idem, p. 12). Am ales „Moldava” pentrucă prin situarea ei la Sud de Plovdiv (Pulpudeva Thracilor, numită şi Philippopolis), între râurile Maritza (Hebros) şi Arda, în regiunea de domolire a înălţimilor masivului muntos Balcanii Negri -o prelungire a munţilor Rhodope ‘9h care se ştie ca au locuit Dacii (Pârvan, dupa Thucydides)-, se arată că pe întreaga întindere dintre Carpaţii nordici şi Balcanii sudici a locuit o populaţie aparţinând uneia şi aceleiaşi rase aborigenă, vobind una şi aceeaşi limbă: limba veche a Thracilor, mărturie pentru aceasta fiind hidronimul Arda, care conservă în numele lui rădăcina pre-indo-europeană Ar(d)-, (proto-thracă) a cărei vechime coboară până în primele timpuri neolitice: avem în vedere vremea în care marea naţie a Thracilor se va fi închegat ca limbă, ca spiritualitate şi civilizaţie materială. Hidronimul Arda trebue pus în legătură cu Aradwi Sura „Umegiune – Puternicie”, epitet dat într’o primă vechime râului Oxos (Oxus, azi Amu-Daria) şi cu Aradwi Sura, un alt nume al zeiţei Artemis a Thracilor, care era adorată şi ca zeiţă a „apei care face să rodească”, vocabul aflat în sanscrită: ardati -arda(ti)– şi în avestică: Aradwi, unde au semnificaţiile de mai sus (cf. A. J. van Windekens, Beiträge zur Namenforschung, Heidelberg, 1958, Vol. 9, p. 163 şi urm.), şi cu Sura care înseamnă „divinitate, zeu” (ebda). Ardati, Aradwi, Sura sunt termeni din limba thracă patrunşi în sanscrită şi în avestică.

S’a aratat în altă parte că Diana romană este thraca Artemis. Pe două inscripţii latine descoperite în pădurea Arduenna (din masivul Ardenne sau Ardennes), despre care Strabon (IV, 194) notează că se întindea pe 4000 de stadii, între Maas (Meuse) şi Rhein, zeiţa localnicilor numită Arduinna sau Ardbinna este reprezentată ca Diana (Inscriptiones Latinae Selectae, ed. H. Dessau, Nr. 4633 şi 4697). Aceasta este o dovadă că Artemis = Aradwi = Arduinna = Diana (un alt epitet al lui Artemis era Diamastigosis), dar şi că Thracii, şi respectiv Dacii, au pătruns de timpuriu, şi în număr mare, în Vestul Europei (probabil în aceleaşi vremi neolitice când Dacii s’au fost instalat şi in Rhodope şi pe valea râului Arda), după cum arată şi numele Ardisch, dat -tot de Daci- unui afluent al Rhonului de pe partea lui dreaptă.

Am ales toponimul „Caldeea” (Chaldaia, -oi în greaca veche Xaadaios şi Xaa6aia în acada Kaldi), pentru două motive: 1, pentrucă acestui nume a cărui vechime urcă bine în mileniul al III-lea a. Chr., şi despre a cărui origine şi etimologie specialiştii nu au putut stabili nimic („Herkunft und Ethymologie des Namens sind unbekant”, -adica „originea şi etimologia numelui sunt necunoscute”-, spune profesorul din Zurich, Ernst Meyer, în Der Kleine Pauly, Munchen 1979, Bd. 1, col. 1123, s. v.), este pentru prima oară că i se dovedeşte o origine, prin osârdia lui Alexandru Pele; 2, pentrucă toponimul „Caldeea” poate fi pus în legătura sincretică cu semnificaţia primară a cuvântului dava şi respectiv deva, dar despre aceasta va fi vorba, pe larg, mai departe.

Înainte însă de a veni la semnificaţia primordială a cuvântului dava trebue spus că Alexandru Pele are, printre multe altele, meritul unic de a fi mers, pe căi de istorie şi de lingvistică, până la izvoarele toponimice ale termenului dava şi de a fi urmărit evoluţia lui în timp şi spaţiu. El a lărgit orizontul geografic al DAVELOR până la limitele cele mai îndepărtate ale lumii vechi, care, după Eratosthenes cuprindea Europa, Asia, Lybia şi Arabia, arătând toate acele locuri pe unde DAVELE şi-au fost lăsat urmele fiinţării lor. Contribuţia lui Alexandru Pele în această direcţie e mare. Ea aduce în văzul lumii o realitate ignorată, marturie perenă a măreţiei neamului thraco-geto-dac şi a aportului acestui mare neam la făurirea lumii noastre, pe care bine o putem numi lumea Indo-Europenilor pentru a anula pretenţiile ce s’ar putea ridica în numele Egiptenilor, Grecilor, Romanilor sau Celţilor, şi a se recunoaşte -în sfârşit- fiecăruia ce este al fiecăruia, altfel zis, pentru a se aprinde toate luminile Istoriei, din negurile ei până în contemporaneitate.

Dar mai trebue zis că, Alexandru Pele şi-a îndreptat cercetarile sale excluziv în direcţia înţelesului de „oraş” al termenului dava, înteles pe care îl acceptă fără chiar să îl mai discute. Din aceasta cauză -şi regretăm- a scapat atenţiei lui Alexandru Pele semnificaţia primordială a cuvântului dava, către aceasta ne îndreptăm noi în cele ce urmează.

Trebue să fi fost un motiv care să-l fi îndreptătiţt pe Apollonios din Rhodos -şi numai referindu-se la locuitorii de la Nord de Istru: „poporul cel sacru al Hyperboreenilor” (‘Yperborewn ieron genos, Argonautica, IV, 614); şi, de asemenea, numindu-i tot pe ei, să facă şi afirmaţia: „poporul imens al Hyperboreenilor” (Argonautica, II, 675).

Despre cine erau Hyperboreenii ştim de la Strabon: „mai de demult… numele de hyperboreeni” era dat „popoarelor care locuiau la miazănoapte de Pontul Euxin, de Istru şi de Adriatica” (XI, 6, 2, prin Izvoare privind istoria României). Azi se ştie că în acel timp („mai de demult”), acolo locuiau Thracii şi rudele lor apropiate, Geţii (după Herodot, IV, 93: „cei mai viteji şi mai drepţi dintre Thraci”) şi Dacii. Cât de „imens” a fost „poporul Hyperboreenilor” ştim de la Herodot, care spune că „Thracii sunt neamul cel mai numeros din lume după cel al Inzilon” (V, 3), iar de curând de la Alexandru Pele, dupa multitudinea DAVELOR şi DACIILOR din Europa şi dupa multitudinea DAVELOR din Asia apropiată şi cea îndepărtată.

Dar de ce „sacru”? Cert, nu din cauza lui Apollon a carui patrie a fost la Hyperboreeni, de unde şi „fervenţii lui adoratori” pe care îi vizita în fiecare an când, de la Delphi se întorcea în patria sa în carul lui tras de lebede prin văzduhul luminat de el; căci tot aşa s’ar fi putut spune şi despre Lycieni, „poporul sacru al Lycienilor”, pentrucă şi ei îl adorau, şi la ei venea, ca la Hyperborei, în fiecare an Apollon, să-i întâlnească în al sau Manteion din Patara, ori o asemenea afirmaţie nu se întâlneşte nici la Apollonios din Rhodos, nici la oricare altul din scriitorii antici. Atunci? Explicaţia ne vine din limba sanscrită.

Noi considerăm limba sanscrită, ca şi avestica (o limba foarte apropiată sanscritei), bune conservatoare a multora din lexiile vechii limbi a Dacilor şi a Geţilor (respectiv a Proto-Thracilor), după cum am arătat şi cu alte prilejuri. În sanscrită sunt de căutat termeni şi expresii literare şi religioase -sanscrita fiind o limbă în acelaşi timp literară şi religioasă-, în avestică numai termenii religioşi, ea fiind o limbă a textelor religioase.

Întradevăr. În limba sanscrită găsim că termenul dac deva înseamnă sacru, sfânt, dar şi divinitate, zeu.

„De la începutul secolului al XIX-lea s’au cercetat termenii desemnând divinitatea la popoarele indo-europene şi s’a arătat că nume precum sanscritul deva, lituanianul devas, vechiul prusian deiws, latinescul deus, islandezul div, galicul devo – şi adjective ca grecescul dios, sanscritul divyah, latinescul divus (cf. sanskrit dyu, latineşte dies), ar putea fi în legătură cu o rădăcină indo-europeană de/o/- e/ow-, însemnând zi, lumină, principiu luminos (cf. Meillet, La religion indo-européenne, în Linguistique historique et linguistique générale, 1912, pp. 323-24)” (Jean-Claude Rivičre, Georges Dumézil, de la découverte des Indo-Européens, Paris 1979, 9. 15).

Observăm însă că, pe unele tablete myceneene apar cuvinte ca di-we şi di-wo, apropiate de sanscritul divyah, cum şi de sanscritul dyu, în „contexte” considerate „obscure”, nedescifrate: „di-we is also in obscure context (with offering of barley?) on KN F 51 rev. and PY 44 = An29 rev.; di-wo on KN E 842 may be a divine name as the text includes the word te-o-i, but on Dx1503 it is a man s name in the nominative. The mounth name Diwioio (gen.) occurs once (KN Fp5)” (M. Ventris – J. Chadwick, Documents in Mycenaean Greek, Second Edition by John Chadwick, Cambridge at the University Press, 1973, p. 126, prima ediţie în 1956; în traducere: „di-we se gaseşte de asemenea într’un context neclar (cu ofrande de orz?) pe (tableta) KN F 51 revers şi PY 44 = An29 revers; di-wo pe KN E 842 poate fi un nume divin deoarece textul include cuvântul te-o-i, dar în Dx1503 acesta este un nume masculin la nominativ. Numele lunii (din an) Diwioio (genetiv) se gaseşte numai odată”).

Limba tabletelor myceneene, aşa cum a arătat M. Ventris, confirmat de noi, este o limbă a Thracilor carpato-danubieni. Ventris crede că ar putea fi doriana sau o limbă înrudită cu etrusca. Diwioio, numele, în sanscrită, a unei luni din an, se poate pune în legătură cu di-wo şi cu di-we; la aceasta concură şi faptul că figurează în contexte apropiate între ele, anume în KN F 51 şi KN FpS; Diwioio ar desemna deci luna din an cea mai luminoasă, luna sacră, divină. Fiind bine stabilit că deva este un cuvânt de origine thraco-dacă, se poate susţine, odată mai mult, că limba tabletelor myceneene este un idiom vechi al limbii Thracilor, dar despre aceasta ne-am ocupat în altă parte, aici interesul cade asupra cuvântului deva.

J. P. Mallory, vorbind despre limba Thracilor şi limba Dacilor, afirmă că nu se poate şti „dacă daca şi thraca sunt limbi distincte sau dacă ele nu sunt decât dialecte ale aceleeaşi limbi, suficient diferenţiate pentru a fi considerate ca atare”, şi face următoarea remarcă: „este în deosebi ciudat, ca sufixul dac însemnând oraş, –dava, nu se găseşte în niciuna din cele trei lexeme thrace desemnând aşezări umane (-bria oraş, –para sat, –diza fortăreaţă )” (J. P. Mallory, A la recherche des Indo-Européens. Langue, Archéologie, Mythe, Editions du Seuil, Janvier 1997, p. 87, traducere de Jean-Luc Giribone după In Search of the Indo-Europeans. Language, Arhaeology and Myth, 1989, Thames and Hudson Ltd. Londres).

Explicaţia este simplă: –bria, –para, –diza desemnează aşezări umane comune, fără vreun alt caracter special altul decât cel de aglomerări, mai mult sau mai puţin importante, ai căror locuitori au ocupaţiuni (activităţi) obişnuite, diversificate după poziţia (locul) aşezării respective (munte, şes, pe lângă ape etc.), pe când dava înseamnă o aşezare sacră, dedicată cultic zeului luminii: acolo se aflau locuri-altare naturale – uneori locuri cu altare sau temple ridicate din străvechime de autohtoni, preferate fiind locurile ridicate de la pământ, având o anumită formă naturală, sau construită- unde era adorat „zeul luminii”, dătătorul de siguranţă şi de bunuri omului. Semnificaţia primară a cuvântului dava fiind aceea de sacru, divin, atunci când el era folosit ca sufix nu desemna în exclusivitate, cum crede J. P. Mallory -şi cum, înaintea lui, toţi alţii-, oraş. Devin, oraşul de lângă Bratislava, este cunoscut ca o localitate de cult, un locus religiosus. Bistriţa -râul care izvorăsşe în Maramureş şi se varsă în Siret mai jos de Bacău- era Vitdava Dacilor, cum tot Vitdava Dacilor era  şi aşezarea din judeţul Năsăud străbătută de râul Bistriţa şi aceea din judeţul Neamţ. Vitdava era o divinitate a Carpilor, trib dac din Moldova, locuind mai ales între Carpaţii răsăriteni, Siret şi Prut. Un alt afluent al Siretului, care izvorăşte din Bucovina şi se varsă mai jos de Roman, se numea Moldava (azi Moldova) : „râul sacru al lui mol. Ţara care cuprindea aceste râuri se numea Moldava (azi Moldova): „patria sacră a zeului Mol. Am putea presupune ca Mol ar fi putut fi o prescurtare (regionala sau intimă) a zeului Zalmoxis pentru care limba greacă veche a pastrat şi forma Zamolxis. În epoca medievală, ţara Moldava se întindea spre Sud, peste Dunăre, dincolo de Tomis (Constanţa), până la Varna, de unde începea Bulgaria. Tomisul era numit Tomiswara Moldavis, cum se arată pe harta lui I. M. Hasius, profesor de matematică, alcătuită în 1744 (vezi reproducerea acestei harţi, şi comentariul care o însoţeşte, la Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Christos, Freiburg 1984, pp. 403-407 şi Harta II, incluziv Harta II. Detaliu). Cât de întinsă era însă „ţara (zeu)lui Mol„, se poate vedea după denumirile „Moldava sau Moldova” indicate de Alexandru Pele în studiul citat (supra). Ar trebui adăugat că, „Ondava, rau şi munţi în Cehoslovacia, Lendava râu şi oraş în Jugoslavia şi râu în Ungaria” etc., menţionate de Alexandru Pele, au o vechime foarte mare şi ele justifică pe deplin acţiunea de unificare a Imperiului Dac intreprinsă de Burebista, acţiunea lui fiind făcută în numele sacrului. Imperiul basileului Burebista a însemnat o tentativă de aducere sub un acelaşi sceptru a tuturor Davelor, cea mai îndepărtată spre apus fiind oraşul sfânt Devin. Mâna criminală care l-a răpus, a oprit din drum această măreaţă şi sfântă viziune a Marelui Dac Burebista.

Cele spuse mai sus sunt dovezi că, primordial, dava, desemna sacrul, divinitatea, zeul. Dar trebue să mergem mai departe.

Toponimele, hidronimele, oronimele deosebite ca dava, ţin de conceptul pe care îl aveau Dacii Hyperboreeni despre divinitate (zeu), despre sacru, despre personificarea divinităţii, despre manifestările exterioare (şi interioare) destinate cultului divin, într’un cuvânt de credinţele Dacilor dintâi ce s’au fost constituit (afirmat) ca societăţi individuale (trib, neam, popor).

Dacă nu uităm că unul din cele două râuri mari ale Moldovei de la apus de Nistru se numea Hierasos (Rawlinson 1-a identificat cu Prutul), adică „râul sfânt cu curgerea repede”, că una din gurile Istrului se numea Hierostoma (Gura sacră), că Mureşul -la Herodot (IV, 49) Maris (gr. Maris), la Strabon Marisos (gr. Mapisos)- este un ethno-theonim pe care noi îl apropiem -contrar opiniei lui Al. Rosetti, care îl deduce de la înţelesul substantivelor greceşti „Maris, Marisos” „sumpfiger”, adică „mlăştinos” (?!)- de zeul Maris al Etruscilor (Mars la Romani); Maris (gr. Maris), fiul regelui carian (Thrac) Amisodaros (thr. Amisodaras), frate cu Atymnios, ambii luptători în războiul troian de partea lui Priam, ca însoţitori ai lui Sarpedon, fiul lui Zeus, el însuşi (Maris) de esenţă divină căci aşa se socoteau şi erau socotiţi urmaşii regali, nu îşi putea primi numele de la „mlăştinos”-ul substantiv invocat de Al. Rosetti, bizuindu-se pe doi autori occidentali pe care îi citează: „Moriseni ‘Bewohner einer sumpfigen Gegend’ (W. Brandestein, RE2., XI, 410, s.v. Thrake; Krahe, Illyr., 47), Moriseni ‘Meeranwohner’ (Jokl. RLV, XIII, 285)” (Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti 1968, pp. 227-228). Acelaşi Al. Rosetti, arată însă că: „Vocalismul formei originare era deci cu a (Maris)” (ibidem), deci fără legătură cu Moriseni, precizăm noi. Herodot (III, 94 si VII, 79) menţionează şi un popor Mâres aşezat pe coasta de Nord a Pontului, al cărui nume, de asemenea, nu poate fi dedus din substantivele greceşti citate de Al. Rosetti, şi de aici (probabil) apelul său la colacul de salvare „a (Maris)” invocat ca vocalism al „formei originare”, formă pe care se fereşte să o explice, pentrucă nici nu poate. Lingvistul român a pierdut din vedere că, în greaca veche, de dinainte de Christos, vorbită până în secolele IV/V după Christos, substantivele maris şi marisos nu existau cu înţelesul „mlăştinos”, fapt care se poate constata din monumentalul dicţionar etimologic al limbii greceşti vechi, întocmit de A. Bailly (Dictionnaire Grec Francais, Paris 1950). În greaca veche, maris (Maris) era o unitate de măsură pentru lichide şi pentru sare, atât şi nimic mai mult (cf. A. Bailly, op. cit., p. 1227, s. v.). De altfel, trebue să observăm aici că, Morini, nume care desemna un popor în Gallia Belgica, inşirat pe coasta de Vest şi de Nord care ţărmurea „canalul gallic” -„fretum Gallicum”, azi „Canalul Mânecii”- erau şi ei tot „Meeranwohner”, adică „locuitori de la mare” – „Seevolk” (M. Leglay, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 1429, s. v.), dar niciun lingvist nu a apropiat pe Morini, ca „Meeranwohner” de „mlăştinos”, numai pentrucă locuiau lângă apa mării.

După cum în credinţa Thracilor, Strymon era adorat ca zeu al fluviului Strymon, Hebros ca zeu al fluviului Hebros, Istros ca zeu al fluviului Istros etc., etc., Maris era adorat ca zeu al fluviului Maris (Mureşul).

(In adiacenţă, o paranteză. „Maris” a fost apropiat etimologic de „Merach” şi de „Mara„, adică “sfântă”, deci “apa sfântă”; unul din locurile unde au poposit Israeliţii, în străbaterea lor prin pustie, după ce au ieşit din ţara Egiptului, a fost la Mara, în ebraica Mara (Numeri, 33, 8/9); mara înseamnă „amar (izvor)” (Ernst Kutsch, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 986, s. v.). S’a arătat însă, -în altă parte-, că, Philistenii au fost un trib numeros de Thraci, din Balcani, pornişi catre Sud, peste mare, ce s’au stabilit în ţara care, de la ei, s’a numit Palestina. Dacă mara înseamnă „amar„, atunci amar, amară, etc. în limba română sunt vechi cuvinte ale Thracilor balcanici, deci şi ale Dacilor, ele nu s’au împrumutat -cum în deobşte se afirma- de la Romani, ci şi Romanii au amarus (subst.) şi amare (adv.) de la acele multe populaţii thrace pătrunse în Italia şi stabilite acolo încă dinaintea căderii Troiei (cf. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, cap. Pro analibus). Aceasta înseamnă că Amara, loc cu apă minerală cu gust amar, din jud. Ialomiţa şi satul cu acelaşi nume, tot din jud. Ialomiţa, precum şi aşezările: Amara din jud. Râmnicu-Sărat şi Amaru din jud. Buzău etc. sunt -cel puţin unele din ele- cu mult mai vechi decât s’ar putea crede, Amara, Amaru fiind denumiri autohtone, datând din timpul Dacilor.)

Dacă -de asemenea- nu pierdem din vedere ce ne spune Strabon: „Muntele (unde se afla peştera în care s’a retras şi a trăit Zalmoxis) a fost socotit sfânt şi s’a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el” (VII, 3, 5, prin Izvoare privind istoria Românilor, p. 231), atunci, adunând toate acestea, întelegem de ce Apollonios din Rhodos spune: „poporul cel sacru al Hyperboreenilor”. Aşa fiind, urmând calea de la Apollonios din Rhodos, trecând pe la Nicolae Densusianu (adică pe la inscripţiile găsite la Deva şi la Apullum, care reprezintă dedicaţii zeilor, ce au fost analizate de el) şi ajungând la Alexandru Pele, putem spune, întregind un adevăr istoric, că Dacia era ţara sacră a Zeului Luminii, Ţara cu munţi, cu ape curgătoare, cu pământuri şi cu aşezări sfinte: Dave. Diodoros din Agyrion (Sicilia) vorbeşte de un „oraş sfânt al lui Apollon” -„Zeul Luminii”-, în care: „Locuitorii acestui oraş, cei mai mulţi, sunt şi cântăreţi la chitară; şi aceştia, în timpul (ceasurilor de) celebrare a zeului cântă în cor imnuri de laudă şi se acompaniază la chitară” (Diodoros, II, 47). Multe vor fi fost acele Dave -rămase nouă necunoscute-, dacă Pindar numeşte tot poporul Hyperboreilor „slujitori ai lui Apollon” (Olympien, 11-17). Cât de multe vor fi fost Davele, nu ştim, dar că ele vor fi fost impresionante, dovezi găsim la Diodoros şi la Pindaros -care au scris ce au scris, cert nu din imaginaţie ci după tradiţii, rămase necunoscute (sau pierdute), fie orale. Un fapt este însă clar: locuitorii Davelor erau oameni de o aleasă civilizaţie şi de o mare cultură: erau „preotţi ai lui Apollon” şi ştiau „cei mai mulţi” să cânte „la chitară”, aceasta cu mult timp înainte de înfiinţarea primului „polis” grec. Asemănarea –dava = –bria, etc. o considerăm o insuficientă informare, dar privim ca pe o insinuare perfidă şi arogantă asemănarea făcută de Greci între oraşele Dava şi „Poleis” (nu cu „Polis”!), „Poleis” fiind, comparativ, un termen degradator, el nu desemna o aşezare de tip urban, evoluată, ci mai de grabă una de tip sătesc, ceea ce nu era de loc cazul Davelor (cf. F. Gschnitzer, Stammes- und Ortsgemeinden, pp. 276-286), şi regretăm neatenţia acelor istorici şi lingvişti Români care au acceptat similitudinea dava/poleis (e. g. John Nandris), dar despre aceasta însă, aici, numai atât.

Sacru era poporul Hyperboreilor pentrucă şi limba lui era sacră. Ea era considerată „limba zeilor”. Există o mărturie pentru aceasta. Zeul fluviului Scamandros de lângă Troia era numit „în limba zeilor Xanthos„, spune o tradiţie. După Homer, Xanthos, ca zeu al „frumos-curgătorului Xanthos / Cel cu vârteje de ape obârşite din veşnica slavă” (Iliada, XIV, 434-435, citatul după traducerea lui G. Murnu, Bucureşti 1959, p. 283), era fiul lui Zeus. „Limba zeilor” era limba „poporului sacru al Hyperboreilor” (pentru alte exemple, Guntert, Von der Sprache der Gotter und Geister, Halle, 1921). Se ştie că, Xanthos, în limba greacă, este cuvânt de origine cert thracă: Xanthos se numea unul din cei doi cai ai lui Achille, Xantheia s’a numit o străveche aşezare thracă de tipul „Polis” din ţinutul Thracilor Ciconi, capitala tribului thrac, Xanthioi etc.

Înainte de a urmări mai departe semnificaţia cuvântului dava/deva, câteva note şi, în legătură cu ele, sunt necesare.

George Vaida interpretează Cogaionon ca „Muntele sau Munţii înţelepţilor”, făcând apel la limba irlandeză în care pentru substantivul ‘înţelept’ „se obţine aoi (knowledgeable person – persoană înţeleaptă)”, observând totodată că „unul din sufixele pluralizante în irlandeză este on regăsit şi în dacă: a-poul-on” unde „on este pluralizantul” (în Noi Tracii, Anul XVII, Nr. 159, Februarie 1988, Roma, pp. 18-20). George Vaida nu cade prea departe de adevăr în măsura în care -fapt mai mult decât probabil- aoi („înţelept”) este în irlandeză un străvechi cuvânt de origine thraco-dacă. Nicolae Densusianu studiind tradiţiile irlandeze ajunge la concluzia că populaţia cea mai veche a insulei cele mai occidentale dintre insulele britanice, Fri-Bolgii, „care au ţinut câtva timp domnia etnică şi politică peste Irlanda”, ar fi fost „un ram emigrat spre apus de Pre-Protothraci stabilit în timpurile preistorice la Dunărea de Jos” (Dacia preistorică, Bucuresti 1913, p. 171; pentru alte argumente în acest sens, Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Freiburg 1989, nota 376, pp. 396-398).

Lui George Vaida, care s’a ocupat cu „Continutul semantic al oronimului ‘Cogaionon” (loc. cit.) i-a scăpat din vedere faptul că Thot, „Zeu1 cunoaşterii” la vechii Egipteni -dupa Diodoros din Sicilia: „atotştiutorul”: „Thoth – Logos” (I, 16, 1; idem după Cicero în De natura deorum, III, 56), în timpurile greco-romane Hermes’IYismegistos (cf. A. P. Festugiere, La révélation du Hermes Trismégiste, I, 1950)-, era închipuit ca Aion aionon (Aion aiononon), un zeu mijlocitor între nevazutul în care el exista şi lumea materială, cea văzută.

Înţelesul primar al cuvântului aion era “viaţa, durata de viaţă” (cf. Homeros, Iliada, XVI, 453). În gândirea presocratica aion exprima spaţiul cosmic ca noţiune de timp (Anaximandros, frg. A 10; Anaximenes, frg. B 16 D). Poetic, Aion a fost personificat ca fiu al lui Chronos (Euripides, Heraclidae, 900). După unele tradiţii Aion ar fi fost fiul soarelui deţinând locul suprem al zeilor şi lumii primitive.

Astfel, în compunerea tabloului noţional şi transcendent al termenului aion intră ca elemente definitorii: „timpul, spaţiul umplut cu materie, personalitatea zeiască”. Toate acestea spun că Cogaionon trebue înţeles şi tradus -fiind bine stabilit că în limba Dacilor cog = munte-, ca „Muntele zeului suprem începător al lumii primitive„, ceea ce este tot una sintagma Muntele sfânt, cum spune Strabon, care în această privinţă nu se putea înşela. Aceasta mai înseamnă însă, încă ceva: Cogaionon a fost considerat de Daci ca Muntele sfânt al lor, de din a toată vremea, adică de la începutul formării credinţelor lor, vreme ce precede pe aceea a (pre)istoriei lui Zalmoxis -ca să spunem aşa-, aceasta părând a fi şi explicaţia de ce Zalmoxis şi-a avut (ales?) locuinţa într’o „peşteră din Cogaionon”: ca zeu coborîtor din esenţa lui Aion, Zalmoxis -după Herodot IV, 94, zeu al Geţilor (Thraci)nu putea locui decât în Cogaionon, în înălţimile divine, sfinte –aionon-, care au slujit de lăcaş strămoşilor săi, zeii primitivi ai Dacilor, -aceasta în cazul în care, (pre)istoria lui Zalmoxis nu a prins, cumva, ecourile acelor vremi dintâi la care ne-am referit noi, şi daca Zamolxis nu va fi fost chiar el „zeul suprem al începerii lumii” Dacilor.

Spuneam la începutul acestui excurs, că tentativa lui George Vaida de a stabili „Conţinutul semantic al oronimului Cogaionon , nu cade prea departe de adevăr; cele de mai sus îndreptăţesc afirmaţia ca aoi, în irlandeză, este un cuvânt străvechi de origine pre-geto-daca; aşa fiind, sensul de „înţelept” avut în irlandeză, nu ar fi altceva decât interpretarea directă, transpusă în omenesc, a sensului primar al cuvântului aion, prin metateză aoin aoi; (în particular, semnalăm o inadvertenţă strecurată în studiul lui George Vaida, la locul unde citează studiul lui I. Bogdan, Cogaionon the holy mountain of Dacia, s’a scris „holly„, cu doi ll, cuvânt care înseamnă „ilice”, un arbore mereu verde).

Acest pământ sfânt al Hyperboreilor -Dacii-, sacru şi în inimile urmaşilor lor, DacoRomânii, adica Românii, este argumentul sfânt al continuităţii noastre, a Românilor, pe stravechi pământul Dacilor, prin certificare istorică, azi, al nostru. Exista o genă-tradiţie bine grefată în subconştientul popoarelor, care le influentează -mai mult: le hotărăsşte- comportamentul. Ceea ce sfânt a fost în credinţele Dacilor, în occurenţă pământul şi limba lor, rămâne sfânt, prin gene-tradiţie, şi la urmaşi. „Călcăm pe pământ sfânt: iată cu adevărat o substanţă şi forme istorice” -spune Lucian Blaga, metafizicianul spaţiului mioritic şi al specificităţii româneşti, poetul metaforelor desăvârşite încărcate de noime străvechi, grele de sevele ce-au fost sfinţit acest pământ.

Gena-Tradiţie, acest element (factor) important şi deciziv în formarea psihismului unui individ şi, prin sumă similo-etnică, al unui popor (aparţinând unei aceleiaşi etnii), a fost ignorat până şi de fondatorul transcendentalismului, Ralph Waldo Emerson (1803-1882 atunci când a scris despre „Trăsăturile caracteristice ale caracterului englez” (1856) sau că: s’a ocupat de „Psihologia popoarelor”. Această genă-tradiţie, care justifică pe deplin etnocentrismul, a rămas complet ignorată şi de sociologii şi de antropologii moderni. Doctrina evoluţionistă ar putea fi, în parte, una din cauzele ignorării acestui element care condiţionează şi asigură (prin indivizi) transmisia şi manifestarea, pe mai departe, a unor caractere bine determinate specifice unei anumite etnii, de la începutul închegării ei ca spiritualitate şi personificitate. În cazul neamului românesc această genă-tradiţie explică prin sine, legătura sfântă, de totdeauna a Românului cu pământul strămoşesc şi cu limba lui.

Interesant este să amintim aici şi pe Nicolae Miulescu, care căutând în limba sanscrită grupul silabic da, prezent în termenii Dacia, Dava, Danubius, presupune că da ar putea fi pus în legătură cu ceva ce ar tine de divinitate; traducând „da” cu „al zeilor„, el ajunge la concluzia că „Dacia” deriva din „Dakşa”, lexie care ar fi însemnat „ţara zeilor” (în Da.ksa: God’s Country, Venetia 1975). Adevărul, dacă ne referim la cuvântul Dakşa, trebue inversat după cum se va vedea mai departe. În limba sanscrită Dakşa (o divinitate) este un cuvânt preluat din limba Dacilor: la început -ca să urmărim ideea lui Nicolae Miulescu- a fost deci Dacia şi apoi Dakça > Dakşa.

Că este aşa cum presupunem noi, ne sprijină, în primul rând -documentar, eroic-, Nicolae Densusianu.

Dakşa este personificarea apelativului dakşa, care, dupa Georges Dumézil, înseamnă „forţă eficienţă”. J. Gonda îl traduce prin „skill, adroitness” (adica: „iscusinţă/pricepere, îndemânare/cu abilitate”); A. Minard traduce dakşa prin „energie creatoare” sau „capacitate (de realizare după structurile impuse)” (citatele şi referinţele după Georges Dumézil, Les dieux souverains des Indo-Européens, Editions Gallimard 1977, p. 68 şi n. 1). În alţi termeni, mai precişi, dakşa este „energie realizatoare” (Georges Dumézil, op. cit., p. 88). Acestea sunt atribute ale unor fiinţe supreme, în speţă: zeii.

Traducerea „Dakşa” = „ţara zeilor”, oferită de Nicolae Miulescu, s’ar găsi, într’un fel îndreptăţită, nu însă şi -categoric nu– derivarea cuvântului „Dacia” din „Dakşa”.

Georges Dumezil aşează pe Dakşa printre „Suveranii mari ai theologiei vedice”. Ierarhia theogonică stabilită de celebrul mitolog francez pentru fii lui Aditya: „1. Varuna„, „2. Mitrá „3. Aryaman„, „4. Bhaga Lot (Heureux), „5. Amsá Part „, „6. Dakşa Energie Réalisatrice, sous une reserve concernant le dernier ( sub o rezervă cu privire la ultimul”, adica la Daksa) -, este subiectivă, în măsura în care ea este făcută -cum însuşi afirmă- „după ordine descrescătoare a frecvenţelor (în care respectivele divinităţi apar) în imnurile din Rig-Veda (op. cit., p. 88: „selon 1’ordre décroissant des fréquences dans les hymnes du RgVeda”). Dacă ar fi să aplicăm aceleaşi criterii lumii zeilor homerici onoraţi în cele mai vechi imnuri sacre eline, Gaia si Uranos, fiul ei partenogenesic (fără tată), ar fi apărut ca nişte „suverani minori”. Ceea ce, chiar după Georges Dumézil, ar fi fals, pentrucă el identifică pe Varuna cu Uranos (cf. Georges Dumézil, Ouranós Váruna, 1934), după cum fals este şi după noi, dar nu aceasta este preocuparea noastră aici.

„Iată povestirea naşterii fiilor lui Aditya in MaitrayaniSamhita I, 6, 12 (unde Dhatar crez înlocueşte pe Daksa, înlocuire care apare frecvent în textele vedice în proză) :

„Aditi dorea (să aibă) un urmaş. Ea a fiert terci şi (după ce l-a oferit în libaţie) a mâncat restul; i s’au nascut Dhatar (adică Dakşa, n. n.) şi Aryaman. Ea a fiert terci încă odată şi a mâncat restul; i s’au născut Mitra şi Váruna. Ea l-a mai fiert încă odată şi a mâncat restul şi s’au născut Amsa şi Bhága. A mai fiert încă odată (terci). Ea a socotit: ‘Mâncând restul (de terci), mi s’au născut fiii doi câte doi; fără îndoială profitul va fi mai mare dacă mănânc eu întâi (din terci)’. Ea a mâncat prima, şi apoi a făcut ofranda; cei doi copii care erau la sânu ei spusera: ‘Noi doi vom fi ca Adityi’. Adityii (fiii numiţi în Rig-Veda „Aditya”, n. n.) căutară pe cineva care să-i stârpească (pe noii nascuţi) şi să-i înlature. Am~a şi Bhaga i-au extirpat şi i-au înlăturat. Dar Indra (unul din cei doi) s’a ridicat numaidecât în înălţimi respirând din plin. Pentru celălalt a căzut un ou mort: acesta este Martanda căruia îi aparţin aceste creaturi umane. Şi Aditi alergă către Adityi: ‘Faceţi-mi-1 să trăiască să nu fi ieşit de geaba din mine!’ Ei ziseră: ‘Atunci, să ne vorbească, să nu fie orgolios faţă de noi!’ Acesta este Vivasvat, fiul lui Aditi, din care s’au născut Manu Vaivasvata (tatăl genului uman) şi Yam; (primul mort, regele Morţilor).”

Urmărind pe Dakşa, în celebra teogonie din RgVeda, 10, 72, la strofele 3, 4 si 5, găsim: e

3. În prima vârstă a zeilor, din Nefiinţă se născu Fiinţa. Atunci, după aceea, se născură sferele cerului, ieşite din Parturiente (corect: din aceea care are piciorele întinse, ca în procrearea omenească).

4. Lumea se născu din Parturiente, din Lume (se) născură tărâmurile (sferele). Din Adit (se) născu Dakşa şi, din Dakşa Aditi.

5. Căci Aditi născu, o Dakşa, ea care este fiica ta. După ea se născură zeii, preafericiţii (şi) muritorii înrudiţi (lor)” (traducerea după Georges Dumézil, op. cit., p. 111).

Examinând cu atenţie textele de mai sus am putea, de sigur, face o paralelă cu teogonia hesiodică. Am putea, de exemplu, identifica Terciul şi pe Aditi cu potenţele primare: Urano şi Gaia, respectiv cu Okeanos (Terciul?) şi Tethys, soţul lui Rhea, tatăl lui Zeus, Pluton ~ Poseidon, al lui Hera, Demeter şi Hestia – Rhea fiind (ca şi Gaia) Mama Pământului şi zeilor (Mhtera sumpavTwn makappwn), „Mama tuturor preafericiţilor”, zice Apollonios din Rhodos (Argonautica, I, 1094), pentru care qeos = „divinitate” este tot una cu Rhea (ibid., I, 1088). Demetra, ca şi Aditi, întruchipează dublul aspect de Mama-Fiică (cf. d. Przyenski, La grande Déesse, 1950, p. 162 şi urm.). Întradevăr, teogonia lui Hesiodos începe cu Nefiinţa (Chaos-ul) şi Fiinţa Primordială (Gaia), respectiv Fiinţele primare şi Eros, ca Potenţă a Generării (procreerii): din Chaos apar Nix (noaptea, înfăşurată în negru vestmânt cu sclipitoare stele) şi Erebos (infernul), din aceştia Aither şi Hemera (frate si sora) care creează Cerul şi Pământul şi Marea -„Sferele”- (după Euripides -frg. 839, 941, 1023-, Aither este soţul Pământului; după Aristophan, el este şi tatăl Norilor Nubes, 569 şi urm.; în Orpheus, Argonautika, 14, Aither apare ca fiu al lui Chronos; la Akusilaos din Argos, unul din primii mitologi ai prozei literare, autor al unei „Genealogii” pe care o numeşte „Istorie”, Aither şi Eros sunt copii lui Nyx şi Erebos); Gaia naşte pe Uranos, pe Pontos şi Munţii ş. a. m. d. Aici, noi nu suntem însă interesaţi să urmărim paralelismul între teogoniile RgVeda – Hesiodos (paralelism, care, fie că a scăpat atenţiei lui Georges Dumézil, fie că nu l-a interesat, în sine, desfăşurarea acestor teogonii şi comentarea lor în vreun fel oarecare. Noi am vrut să subliniem marea lor asemănare si să lăsăm să se înţeleaga prin aceasta că ambele teogonii au avut, înaintea lor, un unul şi acelaşi model, care 1-au urmat, el trebue înţeles ca atare (ca model), deşi asupra lui nu se poseda nici cât de putin ceva scris. Este înafară de orice dubiu ca Hesiodos -şi înaintea lui Homer- s’ar fi putut inspira, în reprezentarile lor mitice, din RgVeda. Grecii au avut modelul, la care ne referim, la ei acasă. „În vechime -spune Strabon (X, 3, 17)- Pieria, Olympul, Pimpleia; Leibethrion, erau localităti şi munţi ai Thracilor. Heliconul a fost închinat muzelor de către Thracii care locuiau în Beotia şi care au consacrat nimfelor peştera din Leibethrion” (v. si Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Freiburg 1989, p. 118, passim). Olymp înseamnă Zei, Zei înseamna Theogonie. Ea nu apare ca atare, dar se poate reconstitui, cu migală de cercetător, din scrierile anticilor, care nu puteau ocoli unele adevăruri esenţiale, atunci când le erau cunoscute -din mituri, din legende, din tradiţii-, nu uitau -unii dintre ei- să le amintească, fie şi în treacăt. Herodot spune că Athenienii erau urmaşi ai Pelasgilor; arheologic s’a stabilit că oraşul Athena era locuit înca din neolitic, cu 3000 de ani înainte de Christos. De la acei Thraci (Strabon), de la acei Pelasgi (Herodot): Pelasgii -aşa s’a dovedit-. vorbeau o aceeaşi limbă ca şi Thracii şi aveau aceleaşi credinţe ca şi ei; din mitologia acelor Thraci şi a acelor Pelasgi -perpetuată prin tradiţii (orale)-, s’au inspirat şi au scris -nefăcând altceva decât interpretând modelul, cum am spus, avut la ei acasă-, Hesiodos şi primii mitografi prozatori. Dacă theogoniile lor, erau diferite între ele, (după cum s’a văzut). aceasta se explică prin faptul că diferite vor fi fost şi mitologiile din care s’au inspirat mitografii sau scriitorii greci: ei nu au putut utiliza alte mituri, tradiţii. legende, decât acelea ce le erau cunoscute, şi care vor fi putut diferi între ele -după locuri şi credinţe-, cum diferite vor fi fost între ele şi populaţiile preeline, de Thraci şi de Pelasgi, din care s’au ales Athenienii şi, in general, Elinii. Notam aici o singură dovadă -certă- despre existenţa acestui model, sau, dacă se vrea, modele: existenţa versului 234 din capitolul XVI al Iliadei: „Zeus tu cel de departe, al Dodonei stăpâne pelasgic”. Aşa dar, Zeus era „Pelasg” nu „Elin”! Toţi istoricii care au comentat Iliada, au trecut peste acest vers şi peste însemnătatea lui, ca şi cum nici nu ar fi existat! Ba şi mai rău: Pelasgii, ca popor, (după chiar şi unul dintre istoricii şi arheologii români -şi nu dintre cei mai puţin însemnaţi-, al cărui nume nu-1 rostim, şi pe care nici nu-1 comentăm, aici), ar fi o născocire a vechilor scriitori elini! Cât despre „Dodona”. aceasta se ştie că înseamnă „Oracol”: dar „Oracol” duce la „păstorii Hyperborei”, înfiinţatorii oracolului de la Delphi, -nu însă înainte de a fi avut în patria lor, propriul loc sfânt, cu „Oracol”: la Callatis, la ţărmul mării Pontului, în Dobrogea fertilă (cf. D. M. Pippidi, Kallatis, în Bulletin de Correspondance Hellénique, 86, Paris 1962, pp. 517 si urm.; regretăm că distinsului nostru istoric, i-a scăpat din vedere să apropie Callatis, de Lato / Leto, în etruscă letun: mama gemenilor Artemis si Apollon), ceea ce justifica existenţa unui oracol la Callatis.

În ţara RgVedei mitologia Thracilor a ajuns cu Dacii. Nicolae Densuşianu desluşeşte -bazat pe documente- o anume theogonie dacă. asemănătoare -putem spune- cu „celebra theogonie a RV 10. 72” (Georges Dumézil, op. cit., p. 110). Zeiţa protectoare a Daciei era Dacia-Sfântă, reprezentată pe monedele din timpul lui Traian şi mai târziu din timpul lui Filip Arabul, purtând căciula dacă şi un sceptru sau o sabie recurbată, caracteristica Daciei. Nicolae Densuşianu arată că Terra Dacia, Dacia, numită în compania unui şir de alte divinităţi, nu era alta decât Gaea, Gaia, Ge, Zeiţa Pământului, protectoarea prin excelenţă a pământului Dacilor. Un alt nume al lui Saturn, remarcat de Nicolae Densuşianu în a lui Plinius, naturalis historiae (VII, 57, 4), era Dokius Caeli filius; Zeus era numit şi Dakin (născut din Dacia); alt nume al lui Gaea (Gaia) era Rhea, căreia i se spunea şi Dakia, Dacia Terra şi Dacia Augusta, sensul cuvintelor Dacia, Dokius, Dakin fiind acela de sfânt-sfântă (Nicolae Densuşianu, op. cit., p. 256; v. la acelaşi pp. 251-256). Este de la sine înţeles că Romanii nu puteau da respectivele nume care aveau înţelesul de sfânt şi de sfântă, decât după tradiţiile locale, care, evident, le erau scumpe Dacilor. Tot Nicolae Densuşianu atrage atenţia ca numele Pelasgi ar însemna cei „născuţi din pământ” (ibidem, p. 26), adică din Gaia. Zeus se mai numea şi Pelasgios, adică „fiul lui Gaia„. După Apollodoros (biblioqhkh, 3, 69), Pelasgos este definit ca Autochton, ceea ce este tot una cu „născut din pământ”: chton = pământ. Nicolae Densuşianu mai observa că numele Pelasgilor, în textele antice, este asociat cu deoi (ibidem, p. 660), gr. qeoi adică divini, respectiv devah, devas.

Pelasgi, este numele mai vechi, generic, al Proto-Thracilor carpato-balcanici (cf. Caşin Popescu, op. cit., supra, p. 146 şi urm.). Pindar spune că Hyperboreos este fiul unui pelasg, Phoroneus (Scolii la Olympicele, în Frg. Hist. Graec., ed. C Muller, II, p. 387). În timpul din urmă s’au adus suficiente dovezi pentru documentarea relaţiei Pelasgi = ProtoThraci. Despre lumea pelasgă şi despre unitatea etno-culturală thraco-pelasgă, s’a vorbit, pe larg, în altă parte (cf. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii), aici, s’a amintit -şi mai amintim în continuare- doar atât cât este necesar temei noastre. Thucydide (II, 17, 1-5) ne face cunoscut unde şi cum s’au stabilit Athenienii în Pelargicon -parte situată pe coasta vestică a acropolei- împotriva unei exorcizări, -se pare inventată de Pelasgi-, ca „Pelargicon nu trebue să fie ocupat”, prin aceasta făcând să plutească asupra acestui loc maledicţiunea de a nu fi locuit. Denumirile celor mai multe ţinuturi din Hellada, s’a demonstrat lingvistic că sunt pelasge, fapt care îndrumă către concluzia că populaţia majoritară, preelina, a fost pelasgă. Herodot spune clar: „actuala Hellada, numită odinioară Pelasia” (II, 56, I). „Locuitorii din Atica sau Athenienii sunt Pelasgi”, afirmă fără reticenţe acelaşi Herodot (VII, 44, 2). Lumea ioniană este pelasgică, adică proto-thracă. Eolienii purtau înainte numele de Pelasgi. Oraşul Antandros de la poalele munţilor Ida, în Troada, era al Pelasgilor, ne spune tot Herodot (VII, 42, 1), iar de curând, savantul bulgar Leonid A. Gindin, observa că Troada este nume thrac, ceea ce întăreşte relaţia Pelasgi = ProtoThraci.

Am văzut că originea numelui Zeus trebue căutată în proto-indo-europeanul *dieu-s,  care înseamnă „strălucitorul”, „clar, limpede luminătorul”, „luminătorul timpului”, sau la proto-indo-europeanul *Dyeu- (*Div-), etimologic „Cer luminos”. Cu acelaşi înţeles dideti, vechi cuvânt în India, dar şi Dyauh (Div-) la Homer: deato, deelos, de la rădăcina *dei-, „a lumina”, „a străluci”; *deiuo-s, în thraco-pelasgă, cu înţeles de „zeu”, „ceresc”, u– părând a fi un element sacral: în limba vedică cer = Dyu; în limba sanscrită îi corespunde devá(h); în limba Oscilor deivai, în latina deivos, divus, deus, literar dięvas; în India vedica *diew– era cel mai vechi şi mai mare zeu al „cerului diurn”; în vedică termenul *deywos personifica „zeii”; în limba celtă dagodevos înseamnă „bunul-zeu”. Paralela Zeus paqh (gr.) = dyaus pitar (vechi ind., dar există şi forma pitrdevah, în Ram., I, 49, 9) = Diespiter, tris (lat.) = Jupiter (tatăl zilei) = Deipatiris (illyr.) = Jupater (în limba Umbrilor, în ţinutul lor, după Herodot, I, 94, s’au oprit, venind din Lydia, sub conducătorul lor Tyrsenos, Etruscii) = Zeus Papas (în limba Thracilor din Bithynia) = Zeus Papaios (la Scythi, cf. Herodot, IV, 59) = dieus pater (în proto-indo-europeana. cu înţelesul de „tatăl cerului” = Dia (gr., la Aristoteles, magna moralia, II, 11, 1208b 30 si urm.), indo-europeanul *dyeus phater „Tatăl cerului”, impun pentru Zeus o origine thraco-pelasgă, atât ca nume cât şi ca divinitate.

Termenul indo-european deiwo -care este sanscritul devah (devas) şi dacicul deva-, a fost pus în legatură cu străvechiul nord-germanic *Tiwaz sau *Tiuz in Germania continentală. „zeul cerului şi al timpului” (în „althoch deutsch” -vechea limbă germană cultă-, Zin, Tin, echivalentul lui *Tyr în Scandinavia), lituanul dievas, vechiul irlandez dia şi pluralul tivar = „zei” din limba vechilor popoare din Scandinavia, numita „norrois”. Omologul sanscritului devas, este (in sanscrită) „Dyaus”, care înseamnă „Cer” (cf. J. P. Mallory, op. cit., p. 145-146). Deşi legătura cu Tin, Tinia = „Zeul Cerului”, cea mai mare divinitate la Etrusci (comparabil cu Zeus-Jupiter) este, etimologic, evidentă, ea a scăpat oricărei atenţii.

In imnurile vedice există un imn dedicat „tuturor zeilor”: „VisveDevah” (Devah, Devas = „zei”, pluralul de la deva = „zeu”). Aceasta ne duce cu gândul la faimoasa pateră din aur, din tezaurul de la Pietroasa, despre care M. Sutu, întărit de Nicolae Iorga, au arătat că este un monument autohton. dedicat „tuturor zeilor” daco-getici. Sanscrita este deci nu numai păstrătoarea multora din lexiile Geto-Dacilor, ci şi a unora din credinţele şi din manifestările lor de cult. Chadwick face o legătură între acest imn vedic şi dedicaţiile din epoca miceneană către „toţi zeii” („pansi theoi’i”) şi observă că tabletele pe care apar asemenea dedicaţii s’au găsit exclusiv la Knossos, în Creta, nu şi la Pylos (Chadwick, op. cit., p. 127). Explicatia: Creta, ştim de la Homer, este insula în care cei mai vechi locuitori ai ei au fost Thracii şi Pelasgii; dedicaţia către „toţi zeii” face parte din ritualul şi credinţele vechilor Thraci şi respectiv Pelasgilor, cu aceştia au ajuns în Creta, şi din Creta, această manifestare de străveche onorare a zeilor a fost adusă de Greci pe pământul lor continental. Tot cu aceştia au ajuns şi în India, şi vom vedea, mai departe, într’un alt context, cum.

Prin cele arătate mai sus, am vrut să dovedim că termenul „Dacia” nu poate deriva din Dakşa, ci, dimpotrivă, Dakşa, ca nume şi personificare, este transpunerea în sanscrită a termenului şi înţelesului Dacia. Aşa dar, concluzia studiului lui Nicolae Miulescu -de la el am pornit de am ajuns până aici- este total eronată. Insă presupunerea acestuia că da ar putea fi pus în legătură cu ceva ce ar ţine de divinitate, nu poate fi ignorată. ~nm „Deo”, la genetiv 4nous (Apollonios din Rhodos, Argonautica, III, 413), un alt nume pentru Demeter zeiţa cerealelor, mama Persephonei zeiţa Infernului (Aristophanes, Plutus, 515; Hymni Homerici, D. 47), care ne duce cu mult înapoi, la da -poate unul din cele mai vechi cuvinte thraco-pelasge monosilabice („Lallwort” în germană)-, al cărui înţeles este ”pământ” (cf, Aischylos, Eumenides, 835m), dă  confirmare „presupunerii” lui Nicolae Miulescu. Dos a fost o zeiţă originară a Pelasgilor înrudită cu Demeter, în doriană (o limbă thracă, de la Istru, databilă, sub aspectul intrării ei in istorie, din sec. XIII/XII a. Chr.), Damater, Damatra, pe tabletele de la Pylos „da-ma-te” (PY En 609.1), în mesapiană Damatira, Damatura, „mama pământului” sau „zeiţa pământului” (în greceşte Yn unTnP- cf, Orpheus Argonautica, frg. 302, Ed. O. Kern), dar şi zeiţa agriculturii şi a cerealelor (Homer, Iliada, XIII, 322), în general a roadelor pământului), prezentă în sfera Hyperboreenelor de la Delos (Hymnos des Olen: Pausanias, V, 7, 8), identificată cu Ceres (de la ‘creare’, ‘crescere’), şi cu Dia, „egala lui Zeus” („das ‘weibliche Gegenstuck zu Zeus’ „, decazută din drepturile ei prin intervenţia Herei, dar păstrând legătura cu Zeus ca fiică, după Strabon (VIII, 382) şi Pausanias (II, 12, 4), în funcţiunea lui Ganymeda sau Hebe (Hans von Geisau, în Der Kleine Pauly, Bd. 1, col. 1503).

Numele mai vechi al lui Hecate era Daira (Apollonios din Rhodos, Argonautica, III, 847) zeiţă a Thracilor carieni, căreia, după unele tradiţii locale, Zeus i-a dat să stăpânească peste o parte din pământ, din mare şi din cer (cf. M. P. Nilsson, Geschichte der grichischen Religion, Ediţia 2-a, 1955, Vol. I, p. 722), şi peste vânători, păstori şi pescuitori; a fost identificată şi cu Artemis, „Thraca”. Daira este nume de origine thracă, veche. Un alt nume al Herei era Daidala. Aşa dar, în privinţa semnificaţiei primare a lui da, Nicolae Miulescu se găseşte în Adevăr.

Un argument că limba sanscrită este păstrătoarea unei mari părţi din vocabularul Thraco-Geto-Dacilor, şi chiar a reprezentării pe care au avut-o ei despre Cosmos (Geneză), este că, în chiar gramatica acestei limbi întâlnim construcţii asemănătoare gramaticii limbii Geto-Dacilor, pe care au moştenit-o Românii. Deducem aceasta -lucru peste care lingviştii au trecut prea uşor cu vederea-, că în limba sanscrită articolul se gaseşte la sfârşitul substantivului, ca şi în limba română, moştenitoarea, cum am zis, a structurii gramaticale a limbii Geto-Dacilor. O aceeaşi construcţie gramaticală se observă şi în textele tabletelor de la Knossos (cca. 1400 a. Chr.) şi de la Pylos (cca. 1200 a. Chr.): Exemplu: genetiv diwo, dativ diwe; luna lui Zeus este consemnată pe tabletele myceneene diwijo meno etc. În sanscrită: deva (zei), devas „zeii”, devah „acei zei”, devanam „zeilor (al)”, la nominativ şi la vocativ devo etc.

Să ne întoarcem la VisveDevah.

Georges Dumézil, ocupându-se cu caracterizarea „Suveranilor minori ai teologiei vedice”, arată că în RgVeda „Aryaman este prezentat ca specialistul darului”. „Commentant RV 2, I, 4, Sayana ecrit datrtvam caryamus lingam, aramyeti tam ahur yo datiti ‘la qualite de donneur est la caracteristique d’Aryaman, on appelle Aryamanien celui qui donne’ „. Lui Aryaman i se adresează cel care doreşte ca „oamenii să dorească să-i dea, ‘car 1′ Aditya Aryaman est celui qui donne’, danakama: ‘vamam-vamam ta adure / devo datatv aryama’ „, adică: „Toate felurile de bunuri, o Aduri, să ţi le dea zeul Aryaman” (op. cit., pp. 100-101).

Aryaman, observă Dumézil, se interesează de libera circulaţie pe drumuri, el are patronajul drumurilor; unele dintre epitetele lui Aryaman sunt: .aturtapantha = „al cărui drum nu poate fi tăiat”, şi pururatha = „care are numeroase care”. Drumul de Sud este numit „drumul lui Aryaman”, pe el „merg cei ce respectă religia tradiţională, ritualistă (astfel Mbh. 12, 26, 9-10)” (ibid., p. 102).

„Pe de altă parte -spune Dumézil-, Aryaman prezidează el-însuşi, în lumea de dincolo, o curioasă societate, aceea a Pitarah-ilor, a ‘Părintilor’. BhagavataPurana 5, 18, 19, îl defineşte pe Aryaman ca pitrganadhipatih „suveran al trupei Pitarah-ilor” (ibidem). În Mahabharata 13, 91, 24, se face următoarea precizare: „les Visvedevah qui toujours vont avec les Pitarah” (ibidem), adică „Toţi zeii care totdeauna merg cu Pitarah-i”). M. Thieme, comentat de Dumézil, crede că Pitarah sunt „o masă de genii minori asociaţi voluntar acestor VisveDevah”. Dumézil: „Mais leur nom ne peut tromper: primitivement ces’Pčres’ domiciliés dans 1’au-delŕ ont dű ętre une partie au moins des ancętres plus ou moins lointains de la société sédentaire ou nomade” (ibidem). Noi suntem însă de o alta părere, care ţine, să explice, şi să arate originea „tabloului, în întregime coerent, al activităţilor lui Aryaman”, ca să ne exprimăm ca Georges Dumézil (ibidem). „Tabloul” complet al lui Aryaman este făcut de Georges Dumézil în op. cit., 4. Aryaman : cohésion et durée des sociétés aryas, pp. 96-102. Nu ne este în gând să reluăm acest tablou, extragem din el numai părţile necesare sprijinirii concluziei către care ne îndreptăm.

Aryaman este un zeu. Numele de Aryaman desemnează, ca apelativ, o diversitate de „amici”. El deţine puterea asupra hranei şi o împarte oamenilor. Este „dătător de bunuri” („data vasunami”) „fără a fi solicitat”. Veghiază la soliditatea diverselor legături care unesc pe membrii societăţilor aryas. Este ospitalier. Are patronajul drumurilor, drumul lui nu poate fi întrerupt. Este regentul „drumului de Sud”, care prelungeşte lumea muritorilor, care a fost la început lumea Pitarah-ilor. Cei care vor „să meargă unde doresc” sau la „alte neamuri” o fac sub protecţia lui Aryaman. Este garantul activităţii rituale făcută posibilă prin el din cele mai vechi timpuri şi, de atunci, continuată fără întrerupere. Ordonează „darurile şi prestările reciproce”. Acestea sunt acţiunile lui Aryaman în lumea pământeană. El se interesează însă şi de societatea morţilor. Prezidează în lumea de dincolo societatea Pitarah-ilor („Pitarah” = „Pčres”, în traducerea dată de Georges Dumézil, -adică „Părinţi”-, dar cuvântul are şi înţelesul de „strămoş”). Acesta este tabloul „activitătiţlor lui Aryaman”, după Georges Dumézil, tablou -subscriem- „în întregime coerent” şi exact, însă incomplet şi neexplicat.

Înainte de toate, în vederea întemeierii explicaţiilor noastre, trebue să observăm că Aries, cuvânt ce se poate pune direct în legătură cu Aryaman, înseamnă, în limba latină, berbec, masculul oii. În greaca veche apare, uneori, pentru oaie, termenul apropiat, arneios (a:pvetoa). Originea acestor termeni este cert thracă (D. Detschew, Die thrakische Sprachreste, 1954, p. 24, si W. Tomaschek, Die alten Thraker, 2, 1, 1893, p. 54 şi urm., deduc numele lui Ares -divinitate de origine thracă atestată de Homer, Iliada, XIII, 301, Odyseea, VIII, 361, şi de Herodot, V, 7 si VII, 76, confirmaţi de Tumpel, RE I p. 642 şi urm.-, de la Ap(e)ia, şi iîl numeşte Aria). Acestea ne îndreptăţesc să presupunem, şi în acelaşi timp să admitem, că Aryaman întruchipează divinitatea suverană -într’un anume fel şi protectoare- a păstorilor. Activităţile (caracteristicile) lui Aryaman sunt evident legate de activităţile pastorale. Inutil să le enumerăm comparativ, ele se identifică imediat şi în totalitate cu tabloul făcut de Dumézil. Păstoritul, pe scară largă, în grupuri asociate -atâta cât le era de nevoie, şi bine organizate în scopul urmărit-, are în urma lui, raportat la timpurile creştine, peste şase bune milenii. El reprezintă prima activitate care implică o organizare bine închegată şi o societate nu numai a reprezentanţilor (păstorii), ci şi a aceleia în care reprezentanţii saă-şi poată dărui/schimba bunurile pe care le produc prin creşterea animalelor pentru menţinerea vieţii. Drumurile pe care s’au fost mişcat cei dintâi păstori cu turmele de oi şi de capre, în necontenită peregrinare întru căutarea de hrană pentru ele, şi mai apoi, în căutare de grupuri pentru plasarea produselor excedentare, şi schimburi, vor fi fost, fireşte către Sud, Nordul cel rece nefiind de loc ispititor pentru păstorit. Aryaman este „donator de bunuri”, este „regentul drumului de Sud”, „drumul lui nu poate fi întrerupt”. Aryaman este definit ca „suveranul turmei Pitarah”: pitrganadhipatih. In completarea tabloului lui Aryaman, Dumézil face şi o alta constatare: „Aussi la littératureépique et les Purana intéressent-ils Aryaman ŕ la société des morts” (op. cit., p. 101; în traducere: „De asemenea, în literatura epică şi în Purana se arată că Aryaman este interesat şi de societatea morţilor”). Se regăseşte aici credinţa Hyperboreilor: „supravieţuirea în altă regiune terestră deosebită, însă fericită” (Nicolae Densuşianu, op. cit., p. 353). După tradiţii, păstorii hyperborei au trimes la Delos, „prin virginele Opis şi Hecaerge ca dar la templul lui Apollo”, nişte table de aramă în care se arată „că sufletele celor decedaţi se duc la judecata supremă într’un loc anumit din ţara lor, de unde apoi aceia, cari au fost conduşi în viaţă de un geniu bun, trec în regiunea celor vii” (Nicolae Densuşianu, op. cit., loc. cit. supra). Geniile bune sunt întruchipate prin Pitarah, al căror conducător este Aryaman. După noi Pitarah trebue apropiat întâi şi direct, de Patriarhi, şi indirect -ca derivativ logic- de „Parinţi” („Pčres„). În limba greacă patriarkhes -asemănarea cu Pitarah se cere de la sine- înseamnă „şef de familie”, adică exact calitatea pe care o avea păstorul primitiv. De altfel păstor, latineşte pastor, de la pascere (a paşte), în franceză pasteur, în spaniolă pastor, în italiană pastore sunt cuvinte destul de apropiate de Pitarah; interesant de observat este că în italiană pasto -cuvânt legat de activitatea pastorală (nu de cea primitivă de culegător sau de vânător ori de pescuitor), înseamă „hrană, mâncare, masă” (pasturare = „a paşte, a păstori”, dar şi „a hrăni” şi „a se hrăni”), elemente care constitue argumente irefutabile pentru însemnătatea păstoritului în desvoltarea societăţilor umane. Activităţile pastorale, manifestările şi credinţele păstorilor, ei fiind susţinătorii şi membri cei mai importanţi ai societăţii primitive, patriarhale, vreme când ei vor fi fost relativ foarte mulţi -păstoritul, ca vechime, precede cu mult, în timp, agricultura-, s’au întipărit adânc în memoria grupurilor umane primitive: nimic mai firesc ca ele să ducă la ceea ce Dumézil numeşte „tabloul lui Aryaman”. În legendele şi colindele româneşti păstorii apar uniţi, apropiaţi unii de alţii, şi în relaţii directe cu divinitatea pe care, prin adoraţiune comună vor să o câştige de partea lor. Un exemplu din care se poate deduce cele de mai sus este colinda păstorilor la Români: „Trei păstori se întâlniră / Raza Soarelui, Floarea Soarelui (refren) / Şi aşa se sfătuiră / Haideţi fraţilor să mergem, / Floricele să culegem, / Şi să facem o cunună / S’o’mpletim cu voie bună / Şi s’o ducem lui Christos / Să ne fie cu folos”. „Să ne fie cu folos”, adică să le păzească familia, turmele şi pe ei, să nu le oprească drumurile şi să le prilejuiască relaţii şi schimburi bune cu lumea în care se mişcă şi cu care pot intra în contact. Păstrători prin tradiţii orale din moşi strămoşi, a unui fond ancestral, colindele -chiar şi atunci când a intervenit elementul cult, căci acesta nu le putea altera fondul, ci afecta numai forma exprimării lui- sunt martori de istorie, ca şi miturile, ca şi legendele, ca şi tradiţiile. Relaţiile dintre păstori şi Christos, şi invers -ocolind noţiunea modernă de sincretism care nu ne mulţumeşte (de la Plutarchos, părintele moral al „sincretismului” şi până azi, cuvântul a făcut prea multe mariaje, niciunul reuşit)- sunt, în ciuda multi milenarelor vârste din spatele lor, aceleaşi ca între Pitarah şi Aryaman, şi vice-versa.

Restrâns la înţelesul primar, Pitarah sunt Pastorii, Patriarhii vremii dintâi a Patriarhatului, Aryaman, „souverain de la troupe des Pitarah” este întruchiparea divinităţii care asigură „darurile şi prestările reciproce”. De aici şi până la tabloul lui Aryaman făcut de Georges Dumezil nu este decât o cale de vremi, de şlefuire şi de ajustare mitică, proprie evoluţiei culturale, de la loc la loc, de la neam „contaminat” (mitic) la neam „contaminat”. Relaţia: PăstoriChristos = PitarahAryaman (Christos înţeles ca divinitate preferată, ca reprezentare, a păstorilor) este directă, nu necesită niciun efort ermeneutic pentru relevarea ei. Timpii din care, la Români, vine această colindă, în esenţa ei nealterată -iată o bună dovadă de fiinţare continuă, de data aceasta pastorală, a neamului românesc pe aceleaşi vechi-străvechi meleaguri-, se pot situa înainte de formarea limbii sanscrite, aşa cum ea ne apare azi, adică în ultimul sfert de mileniu II a. Chr., sau, ca să ne folosim de o dată mai mult sau mai puţin cunoscută, înainte de venirea pe lume a lui Paris, răpitorul Helenei, dar după trimeterea lui Apollon la Admetos ca să-i slujească, un an, ca Păstor (Kallimachos, Hymni, 2, 48; Virgilius, Georgica, III, 2). O tradiţie cunoscută de Euripides spune că Paris a fost trimes, pe când era copil încă, de tatăl său Priamos, ca pândar (văcar) la turmele regale alături de ceilalţi pândari de meserie (Euripides, Iphigenia Aulidensis, 180). Această tradiţie se regăseşte, întocmai, în Mahabharata, IV, 3 69-70: Sahadeva spune fraţilor săi că pe când era de vârstă crudă a fost trimes să trăiască printre văcari, de la care a căpătat foarte multe şi folositoare învăţăminte. Aceasta este o dovadă -scăpată lui Georges Dumezil şi urmaşilor (şi comentatorilor) lui, care arată şi vremi şi locuri din care s’a fost alimentat mitica devenită indiană, vedică. Ea trebue coroborată -şi ca vreme şi ca loc- cu ştirea ce se deţine de la Dionysios care, fără să vrea, indirect, ne-a pus pe aceste urme, atunci când a facut numărătoarea neamurilor din suita lui Dionysos, în campania întreprinsă de zeu în India (Dionysios, Bassarica, folosită de Nonnos din Panopolis pentru Dionysiaca, istoria zeului thrac, a cărui preistorie începe cu răpirea Europei; Dionysos -numele său înseamnă: „Fiul lui Zeus”- figurează în Pantheonul (tabletelor) de la Pylos, alături de Ares, de Apollon, de Artemis, de Hermes, de Poseidon, de Hephaistos, de Eileithyia, de Athena, de Hera, de Zeus (zei şi zeiţe primare thraco-pelasge), sub numele diwonusojo, (pe fragmentul Xa06, la M. Ventris – J. Chadwick, op. cit., p. 127; vezi, de asemenea, la P. Meriggi, Glosario miceneo, 1957, p. 21, tableta Xa 102). După campania în India, Dionysos se duce la Theba, să viziteze „oraşul zeilor” (Argonautica, II, 906), unde se instalase Cadmos, după ce ucisese monstrul (un dragon), „care păzea izvorul lui Ares” -poate că după această tradiţie Dionysos a primit porecla de Cadmos-, şi să vadă cum arătau zidurile la care lucraseră Amphion şi Zethos, fraţi gemeni, fiii lui Zeus cu Antiope.

Zidurile Thebei au fost privite ca sacre, ele s’au făcut sub patronajul lui Zeus, Theba fiind „oraşul zeilor”, după cum se citeşte din nume. Acolo se afla „izvorul lui Ares”, acolo a locuit Cadmos 8 ani în slujba lui Ares (Theba Beotiana, despre aceasta este vorba, s’a numit înainte Cadmeia), una din cele şapte porţi sacre ale Thebei s’a fost numit Cadmos. Cadmos este viţă de Thrac, frate cu Phoinix, Chilix şi Europa. Mama sa Thelephassa era Thraca, după răpirea fiicei sale (Europa) se duce în Thracia, unde şi moare. Cadmos se căsătoreşte cu Harmonia, fiica lui Ares, la Samothrace, o insulă a Thracilor, celebră prin misterele thracice practicate acolo, dedicate cultului „Marilor Zei”, şi unde exista un sanctuar al Thracilor.

Aici este de amintit că Dionysos s’a căsătorit cu Ariadne la Dia, numele mai vechi al insulei Naxos a Thracilor.

Theba, „oraşul zeilor” din Beotia, este Deva, oraşul sacru al zeilor din ţinutul central al Daciei. Nu numai ca sacralitate, ci şi ca similitudine de nume şi de amplasare (evidenţiate deja de Adrian Poruciuc), această apropiere trebue făcută. On(3at, la Homer OnRn este considerat nume pregrec căruia nu i se cunoaşte nici o etimologie (cf. Hans Wolfgang Helck, in Der Kleine Pauly, Bd. 5, col. 664, s. v.). „Pregrec”, înseamnă protothrac (pelasg). Alternanţa 0(th)/d este deci proprie unui idiom protothrac, „pregrec”, exemple în această privinţă sunt nenumarate: Thalysia daatiata sărbătoarea în onoarea lui Demeter; Thargelia dapytjata sărbătoarea de dinaintea recoltei, de asemenea dedicată Demetrei (se sărbătorea în Aprilie/Mai), coordonată cu cultul lui Apollon (Hesych. Suda s. 0; Calathos Kciaadog coşul ornat cu flori şi umplut cu roade, un atribut al lui Demeter, un „Modius” atribuit şi lui Artemis, etc., etc., cuvinte (cele mentionate), din vechea limbă a Thracilor; profesorul din Berlin, Dietrich Wachsmuth, consideră „Thargelia cuvânt pregrec” (în Der Kleine Pauly, Bd. 5, col. 650, s. v.). Tot aşa şi alternanţa v/b care ne pare a fi proprie limbii vorbită în Daco-Mysia. Strabon (XII, 570 si 576) pomeneşte de un oraş Tabai (TaBai) aşezat pe o înălţime din piatră aflată în câmpia cu acelaşi nume, cuprinsă între partea de Nord a regiunii muntoase Babadag, la răsărit de Bozdag şi la Sud de Sandrasdag, pe locul unde este azi oraşul Davas, demografic văzut, în zona de graniţă dintre Caria, Phrygia şi Psidia, ţări cu numeroase populaţii de neam thrac. Ocupându-ne, mai demult, cu enumerarea aşezărilor thrace care amintesc numele eroului thrac, Hercules, spuneam: „Făcând această enumerare nu putem să nu atragem atenţia asupra unui fapt care exclude coincidenţa, şi se constitue ca problemă -dar şi ca dovadă în teza noastră-, nu uşor de rezolvat, în primul rând pentru lingvişti şi apoi pentru foloasele istoriei: Heracleia din Nordul Dobrogei şi Heracleia din Caria sunt amândoua aşezate la Est de toponime care, cu toată distanţa ce le desparte, au acelaşi nume: Babadag! Babadag din Dobrogea şi Babadag din Caria sunt identităţi nominale „sensaţionale” (ca să împrumutăm un adjectiv de la Pârvan, adoptat într’o situaţie similară –supra), care au scăpat oricărei atenţii. Rezolvarea acestei probleme ar putea arunca lumini noi în preistoria locurilor şi a peregrinării neamurilor, şi ar aduce câştiguri de metodă şi analiză lingvistică” (Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 3, Octombrie 1957, Extras din capitolul PRO ANALIBUS din cartea CINE SUNT ETRUSCII, p. 184-185). Cele ce urmează lărgesc orizontul acestei note, care se cerea amintită în acest context. Davas este numele anticului Davai păstrat până în timpurile moderne. Aceasta (vechimea oraşului) spune că Strabon a cunoscut denumirea veche Davai, de ce, totuşi, el scrie Ta(3ai? Raspunsul ni se pare a fi acesta: el redă în scris articularea fonică a cuvântului Davai, aşa cum acesta va fi sunat în urechea lui de Grec, şi cum, deci, se obişnuia a fi transcris, ceea ce duce la TaSat = Davai = Davas = Dava, fapt ce duce necondiţionat la Thebai = Devai = Deva. Dar s’ar fi putut ca Strabon, prin excepţie -el era din Amaseia Pontului- să fi transpus cu bună ştiinţă, potrivit uzanţei, Davai în greceşte TnRai, şi în acest caz s’ar vedea în TaBai o confirmare scriptică a alternanţelor D/T şi v/b, ceea ce ar însemna că ele sunt caracteristice vorbirii populaţiei respective, implicit populaţiilor „preeline”. În una din concluziile studiului său, Adrian Poruciuc formulează un punct de vedere fericit (original) care trebue reţinut şi valorificat din punct de vedere lingvistic şi istoric: „Toponime din filonul Onsai+rasai+DeVa au supravieţuit până în epoca modernă în forme surprinzător asemănătoare dav-dev-div), ceea ce ar putea sugera chiar o mare apropiere iniţială în pronunţie (cu toate transcrierile divergente), şi nu o convergenţă ‘independentă’ ulterioară” (op. cit., p. 13). Aici -cu toată părerea de rău- trebue să semnalăm ca lingvistul nostru a fost victima unei informaţii greşite: „După Paulys (IV, 1932) -notează lingvistul şi istoricul din Iaşi-, carianul Tabai supravieţuieşte în Dawas (w german?) din Turcia modernă, iar o probabilă rudă a acelui toponim, lidianul Tabala, apare azi sub forma Davala” (op. cit., p. 49). Eroare! Tabai supravieţuieşte în Davas, şi  A. Poruciuc are toată dreptatea să se întrebe: (w german?). Corectarea acestei eronate informaţii o face istoricul din Stuttgart, Eckart Olshausen, în Der Kleine Pauly, Bd. 5, col. 475, s. v. Tabai, unde apare, pe locul lui, Davas).

Alegerea unor locuri înalte pentru construirea Develor este legată de o foarte veche credinţă a Thracilor: zeilor le place să locuiască pe înălţimi (vezi Olympul). De acolo pot supraveghia tot ce se petrece în jurul lor şi sub ei. Din acest punct de vedere, Theba Beotiei, pe care noi o apropiem de Deva Dacilor, merită un studiu aparte, în coordonate mitologice, asupra aşezării ei topografice, întru cât, fiind zidită înafara centrului hyperborean (dacic) prezintă o serie de caracteristici mitologice, tipice. De exemplu, nu ni se pare nesemnificativ că orientarea căderii înalţimii acropolei este către Nord (spre polul hyperboreu, „Getici… poli”, la Martialis, Epigrammata, IX, 45); sau că la fiecare din cele patru unghiuri în care s’a înscris „oraşul zeilor” se găseşte câte o ridicătură naturală (măgură), sau faptul că marcarea locului de început al zidului de împrejmuire a oraşului sacru, s’a făcut printr’o piatră unghiulară vârful unui munte desprins din piatră de Zethos şi purtat pe umerii zeieşti până la punctul de fixare a începutului, unde puternicul fiu al lui Zeus ajunge sleit de puteri (Apollonios din Rhodos, în Argonautica, I, 735-741), elemente care ar trebui comparate cu cele de la Deva dacă. Adrian Poruciuc a relevat deja o serie de asemănări între Theba beotiana şi Deva transilvană, din păcate numai sub aspectul toponimic (nu şi cel mitic), urmărind ideea călăuzitoare, tema ce şi-a propus-o, fiind aceea de a demonstra, din punct de vedere lingvistic, Deva = Thebai = Tabai, = ” ‘întăritura pe vârf (sau ‘oraş aflat pe o stancă’)” (op. cit., p. 452), idee pe care o justifica, mai mult decât convin ator. Pacat însă, că eruditul român nu a văzut în „înălţime” şi zeii. Şi ar fi putut să-i vadă, pentru că a mers până foarte aproape de ei, şi dacă i-ar fi văzut, lingvistica şi etimologia ar fi făcut cu Adrian Poruciuc un imens pas înainte, bine înţeles, dacă savantul ieşean ar fi tăiat cu sabia alternanţelor nodul gordian legat în calea lingviştilor, cu un secol înainte, de acel Wilhelm Tomaschek, „savantul vienez” care nu a văzut în „jos” şi pământul zeilor. În drumul său către „înălţime”, Adrian Poruciuc ajunge, printr’un ocol bine jalonat, la „tifa”, cuvânt pentru al cărui sens trimete „la sabin. teba ‘deal’ „. Puţin mai departe era Tifata, o zonă muntoasă, odinioară bine împădurită, unde erau adoraţi: Jupiter Tifatinus (Tab. Peut., VI, 4) şi Diana Tifatina, ca zeiţă a vânătoarei (Corpus Inscriptionum Latinarum, X, 3796, 3933, 4564). Da! Zeilor le sunt plăcute înălţimile! Aşa fiind, rădăcina lui dava (dac. deva) este de– (de/o-), ci nu dhe-.

În privinţa caracterului sacru avut de oraşele Thebai, Thebe, este de notat că Thebe, multă vreme rezidenţa regilor Egiptului, cu temple pentru zei şi loc de înmormântare a regilor, chiar şi atunci când, din motive politice şi-a pierdut calitatea de resedinţă regală, a continuat să fie un centru de cult, regele fiind obligat să meargă la Thebe în fiecare an când avea loc celebrarea sărbătoarei Opet în cinstea zeului local Amun. Thebe era clădită pe o colină sacră şi îşi trăgea numele de la nimfa Thebe, fiica lui Triton, din care „s’au născut preoţii nemuritorilor” (Apollonios din Rhodos, Argonautica, IV, 260). Thebe, ca nimfă şi fiică a lui Triton, era Thracă, aşa dar credinţele la Thebe, a Egiptului, erau originar proto-thrace. Ca fiu al lui Poseidon cu Amphitrite (de unde îi vine şi numele), Triton -în etruscă Tritun) era de esenţă thracă, configuraţia individuală, locală, nu poate să ne deruteze, el păstrează legătura cu cei din neamul său şi se arată favorabil faţă de ei (Argonautica, IV, 1537 şi urm.).

Socotirea ca sacre a zidurilor de înconjur şi apărare a unei cetăţi (aşezări umane) este un sentiment ce face parte din „credinţele hyperboreenilor”. Când Zethos desprinde din munte o piatră unghiulară ca săfixeze locul de început al zidurilor Thebei, el săvârşeşte un act ritual, introdus de însuşi „Apollon, Hyperboreul”. Acesta, împreună cu Poseidon şi cu Aiacos (fiul lui Zeus cu Aigina) lucrează la zidurile Troiei. Această credinţă au moştenit-o -ca ram hyperboreu- Etruscii. Este cunoscut faptul că Etruscii, atunci când delimitau hotarele unui oraş, trăgeau cu plugul o brazdă sacră. Cercetătoarea de origine americană, Emeline Richardson, studiind grupul în bronz, descoperit la Arezzo, care înfaţişeaza un plugar conducând un plug tras de doi boi, ajunge la concluzia că omul care conduce plugul nu este un plugar care îşi protejează capul împotriva arşiţei, ci un preot, după cum pare să arate îmbrăcămintea lui (E. H. Richardson, Etruscan Votive Bronzes, Mainz 1983; vezi la Larissa Bonfante, Civilizaţia Etruscilor, Bucuresti 1996,comentariul de la p. 311 şi Fig. VIII-46 reprodusă de noi în Zodii în cumpănă, Anul III, Numărul 4, Noembrie 1996, p. 235, la finele articolului Către uri codex thracius, Extras din cartea Cine sunt Etruscii, p. 235). După noi, acest bronz votiv reda un act ritual: sacerdotul comunităţii trăgând cu plugul brazda sacră în jurul unui oraş nou, o tradiţie venită în Italia cu Etruscii, moştenită de la „poporul cel sacru al Hyperboreenilor”. Dacii au avut şi ei această tradiţie, se pare însă la modul absolut, dacă ar fi să interpretăm acel monument preistoric cunoscut azi sub numele de: „Brazda lui Novac” -un şanţ, pentru vremea aceea, uriaş-, ca o „brazdă” trasă la marginea de Sud a Ţării Dacilor. Această „Brazdă” nu trebue confundată cu ceea ce în timpurile istorice vor constitui „limes”-urile romane; traseul pe care îl are, în Dacia, şi mai departe până la Don, această „brazdă”, se opune oricărei idei ca ea să fi fost construită de Romani pentru apărarea graniţelor lor de peste Dunăre, ea nu se justifică pentru Dacia cucerită de Traian, şi nici pentru Dacia de mai târziu, după părăsirea ei oficială, când Roma mai încerca încă să se înstăpânească peste Dunăre. Se cunoaşte că „Brazda lui Novac” începe în ţara noastră la Hanova-Mehedinti, lângă cotitura cea mare a Dunării, merge pe la Oraviţa, Corlătel, Dobra, Breasta, Dobrun, Şopârliţa, trece Oltul pe la Greci, continuă pe la Ursoaia, Broşteni, Finta, Ploieşti, probabil până la Traian şi de acolo ajunge la Tuluceşti-Galaţi, de unde trece Prutul în Basarabia. Ce să fi apărat Roma printr’un astfel de „limes”? Am ţinut să facem această precizare şi totodată să punem această întrebare, pentrucă monseniorul Octavian Bârlea, în studiul său: Limes-ul roman şi urmele lui Valahi, Wallons si Wales: consecinţele Vallum-ului roman (Der romische Limes und seine Spuren Walachen, Wallonen und Wales: Konsequenzen des romischen Wallum‘s, publicat în Perspective, Nr. 47-48, Ianuarie-Iunie 1990, Anul XII, pp. 3-119), confundă „Brazda lui Novac” cu un val de apărare roman (limes), ajungând astfel la concluzii -regretăm a o spune- total eronate, deducând numele de „Valahi” de la „vallum”, cuvânt căruia  monseniorul Octavian Bârlea îi acordă sensul de „graniţă”, Valahi ar fi deci o denumire postromană, relativ nouă, înţelesul cuvântului fiind (după Mons. O. B.) acela de „apărători ai vallum-ului roman”; Monseniorul ignorează, de la bun început (op. cit., p. 7) ca „vallum”, în limba latină (rom. val), este cuvânt de veche origine thraco-dacă, şi ca atare, îl găsim în limba sanscrită în forma valla, unde înseamnă împrejmuire, zăplaz, fapt care obligă a considera cuvântul „Valahi” a avea în urma lui o mare, o foarte mare vechime (prinşi de marea vechime a „Valahilor” era să uităm a spune că, traseul „Brazdei lui Novac” 1-am menţionat după articolul: Brazda lui Novac, semnat de Ing. Silviu Dragomir, apărut în Noi Thracii, Anul II, Nr. l, Septembrie 1975, Milano, p. 1; pentru interpretarea noastră -brazda sacră la margine de tară. Gheorghe Diaconu, Brazda lui Novac de Nord, D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României, p. 102). În legendele româneşti, Novac apare numit şi Manu Novac; aici trebue să amintim că, Manu Vaivasvata, fiul lui Aditi, este socotit „tatăl genului uman” (supra), şi că Manu-Novac a fost identificat cu Saturnus (Vasile Lovinescu), zeu venit la Roma cu Etruscii (etr. Satre), care, după cum se ştie, a fost pus în legătură cu Cronos şi cu începuturile agriculturii primitive, în ocurenţă, la Daci.

Urmărind pe Dionysos am ajuns în India, la Zabioi, un popor preindic, pe care trebue să-1 privim ca fiind de origine protothracă (Nonnos, Dionysiaca, 26, 65).

Ni se deschid prin acestea luminişuri în zările pe unde au pătruns sub cerul Mahabha ratei cel puţin o parte din acei minunaţi eroi Pandava -şi potrivnicii lor Kaurava- şi, odată cu ei, cel puţin o parte din credinţele vedice. Observăm -oprindu-ne de la orice comentariu- că numele generic al unuia din cele două grupuri în război care fac tema celor 200.000 de versuri din Mahabharata, celebra epopee sanscrită, este Pandava, că numele ultimului dintre cei cinci fraţi gemeni, Pandava, este Sahadeva, şi că Sahadeva, presupusul fost văcar, este caracterizat prin „înţelepciune, inteligenţă, bunătate şi pudoare”, însuşiri căpătate în timpul comerţului său cu văcarii de meserie şi, respectiv, cu păstorii. După o interpretare a lui Vasile Lovinescu eroul unei legende româneşti, Manea-Novac, ar fi o personificare a lui Saturn, „Regele Păstorilor”, un fapt care nu pare lipsit de importanţă în zarea Mahabharatei (Vasile Lovinescu La Dacie hyperboréenne, 1987, pp. 45-46). Novac are un rival, Iovea, din propria sa spiţă, elemente asupra cărora s’ar putea glosa în zarea deschisă, oricum, aici nu este cazul. S’a scris enorm, şi în toate limbile culturii, despre Mahabharata, „una din cele mai lungi epopei ale tuturor literaturilor” (Dumézil), dar despre originea şi despre rădăcinile ei -mituri, legende, tradiţii aflate în adâncul preistoriei neamurilor Indiei, care generos le-au alimentat-, nu s’a spus niciun cuvânt întreg. Dacă ne-am abţinut -aici- de la orice comentariu este pentrucă s’ar putea ca prin Pandava şi Sahadeva să întrevedem capătul unui drum care să ducă, prea departe, la originile Mahabharatei. Acest drum ar fi însă lung şi plin de riscuri ce n-ar putea fi ocolite în cuprinsul unui articol, unde, nu ar avea loc încăpător şi nici nu i s-ar cuveni locul. Poate într’o carte. Ce s’ar putea spune deocamdată, în lumina celor de mai sus, este că Mahabharata a prins ambele ecouri dava/deva, iar f2gVeda, în deosebi, deva. Cât de departe de adevărul istoric s’au găsit acel Ananda Coomaraswamy (1942) şi adepţii lui când au gândit că „autoritatea spirituală” şi „puterea temporală”, întruchipate, prima de Mithra, a doua de Varuna, au putut fi „împrumutate Occidentalilor” de RgVeda, nu este de comentat ci doar de menţionat ca punct de vedere eronat (citatele după Georges Dumezil, op. cit., p. 74, nota 3). Oracolele din Tibet, de pildă, nu pot fi considerate, fără dificultate, ca o iniţiere originară, autohtonă, ele au avut, ca precedenta iniţiatoare, oracolul lui Apollon de la Delphi, dacă nu altul hyperboreian, mai vechi, ştiut fiind că Apollon este iniţiatorul divinaţiei (învaţă pe Idmon să prezică viitorul) şi al ornitomanciei, pe care i-o desvălue lui Mopsos (cf. Apollonios din Rhodos, Argonautica, I, 65-66, 142-145). Aşteptam ca studiile lui M. Wikander (începute în 1947) „asupra fondului mitic al Mahabharatei, care relevă în India arhaică o mitologie paravedică; să aducă unele modificări de opinii în problemele mitologiei vedice. (Vedius este nume gentilic de origine etruscă, un râu în judeţul Argeş se chiamă Vedea -în sanscrită „veda” înseamnă „cunoaştere”-, iată apropieri de nume care ar trebui şi ele, comparativ, cercetate.)

În concluzie, depărtându-ne de Georges Dumézil pentru a-l putea întregi şi totodată a-l explica, răspundem întrebării: „Cine sunt aceşti Pitarah?

La început şi inceput aceşti Pitarah, locuind în depărtări pământene, hyperboreene, necunoscut oamenilor din Sudul Hyperboreilor, au fost primii Păstori, plecaţi care de unde şi pe unde, vor fi întâlnit, de bună seamă, pe drumurile ce le-au fost bătut, oameni diverşi şi diferite grupuri umane, de care, apropiindu-se, le vor fi oferit, în dar, spre ospătare, sau ca îmbrăcăminte, celor ce nu vor fi avut, parte din bunurile lor; fireşte, ceea ce vor fi putut produce acei păstori, prin îndeltnicirile lor de atunci, vor fi fost, pentru cei întâlniţi, bunuri noi, necunoscute de ei, deci impresionante pentru a fi ţinute minte şi împărtăşite mai departe. Ne gândim la cei aflaţi în aglomerări fixate locului. A glosa pe această temă ar fi superfluu şi neinteresant. Cert este -zicem- că acei păstori „au fost cel puţin o parte din stramoşii mai mult sau mai puţin îndepărtaţi ai societăţii sedentare şi nomade” -ca să împrumutăm în răspunsul nostru unele din cuvintele din răspunsul lui Dumézil.

Pastor, pastor, pasteur, pastare, pasto, pasturare, pastura, şi derivatele lor sunt vechi cuvinte de origine thraco-geto-dacă; o dovadă întăritoare a acestei afirmaţii o oferă verbul pesti (a), şi forma lui mai veche apesti (a), -care înseamnă „a zăbovi, a întârzia”, după cum şi „a răbda, a suporta, a suferi”-, şi derivatele lor adjectivale pestit, apestit, care înseamnă „zăbavnic, lent, încet, cu întârziere, târziu”; apesti este forma unificată şi diferenţiată a verbului a paşte apaşte apasti, noul cuvânt căpătând interpretarea, sub aspect psihologic, a acţiunii de a paşte, care implică în primul rând manifestarea, oarecum statică, de „a zăbovi”, de unde şi celelalte sensuri; compunerea cu prepoziţia a de dinaintea infinitivului unui verb cu verbul însuşi, pentru a forma un verb nou, este o caracteristică a limbii Dacilor: a amiji, de la a miji: primul înseamnă „a închide puţin ochii de oboseală, a adormi foarte puţin, a se repausa”, cel de al doilea are ca sensuri principale „a se vedea puţin, a se crăpa de ziuă, a se revărsa zorile”, sau, ca să mai dăm un exemplu: a amirui înseamnă „a câştiga, a profita”, a mirui înseamnă „a unge cu sfântul mir”, operaţiune care se face în folosul celui uns cu mir, de unde şi sensul de „a câştiga”: miji şi amiji, mirui şi amirui sunt cuvinte autohtone, dacice : se intueşte în această modalitate psihologică de compunere a unor cuvinte noi (verbe, adjective, etc), plecând de la un cuvânt primar, un aspect care ar putea deveni instrument de lucru în mâna lingviştilor, atunci când este vorba de stabilirea originii unui cuvânt şi nu sunt suficiente date pozitive sau convingătoare; de exemplu amirui nu vine, cum se crede, de la „lat. a-mareo, de a caştiga” -latinii nu au amareo şi nici amareor de la mareor-, ci este compunerea, după psihologia autohtonă a formării cuvintelor, de la mirui, la baza căruia stă substantivul mir, „untdelemn sfinţit cu anume ceremonial şi rugăciuni”, cuvânt, de asemenea, care nu vine de la grecescul myron, unde înseamnă „parfum” sau „lichid frumos mirositor”, „untdelemnul sfinţit” nu miroase ş. a. m. d.; patriarh, părinte, pčre, sunt tot cuvinte autohtone, dacice; da (a), verb, este cuvânt thraco-pelasgic, şi prin moştenire directă geto-dac, păstrat în limba română; în sanscrită datiti înseamnă „cel care dă”, româneşte „dătător”, termen a cărui scriptură şi pronunţie în limba română sunt aproape aceleaşi ca în sanscrită; de aici deducem că dono, „donator”, donum din limba latină, donneur (= datrtvam, în sanscrită, în limba română s’a păstrat verbul a da), donateur, don, din franceză, cum şi toate cuvintele apropiate din limbile considerate romanice, au aceeaşi veche origine thracică, ele au venit în limbile respective nu pe calea numită a „romanizării”, ci pe una cu mult mai veche decât Roma, pe când nu se putea vorbi de „romanizare”, dovezi în acest sens -foarte multe pentru a le putea relua aici-, au fost aduse, de noi -de curând şi de alţii-, în altă parte.

Am văzut că da înseamnă „pământ”. Acesta -Pământul- poate fi ‘gândit’ că o afirmaţie evidentă, văzută, a unui Zeu ca el există cu adevărat. Şi de aici -fireşte- afirmaţia: da, sinonim mitic al lui da = Pământ, rostită de cei dintâi oameni care au avut această intuiţie, pe nume Hyperboreenii (pentru cine trebuesc înţeleşi prin Hyperboreeni, Caşin Popescu, Izvoarele şi mediul, extras din capitolul Pro analibus II, din cartea Cine sunt Etruscii, în „Zodii în Cumpănă”, Anul IV, Numarul 3, Octombrie 1997, p. 177 şi urm.). În această optică, condiţiunea formulată de cercetătoarea Mioara Alecu-Căluşiţă: „Dacă punem pe da -din Dacia, dava, Danubius- în legătură cu afirmaţia românească da, constatăm că este posibil ca în limba dacă silaba da să fi introdus sensul de sfânt” este pe deplin justificată (cf. Noi Tracii, Anul XVII, Nr. 160, Martie 1988, p. 22). Poate că ar trebui să reamintim aici pe W. Tomaschek, care găseşte că da, din familia de limbi caucaziene, înseamnă „jos”, lipsind acest cuvânt de calitatea de „sacru”.

Cuvântul compus visajidavya din textul Kharosthi: yesa vivada siyati rayadvarammi visajidavya a fost tradus prin „curtea regelui” („the King’s court”, cf. T. Burow, The language of the Kharosthi documents, Cambridge 1937, p. 66, citatul după J. Gonda, Selected Studies, Volume I, Indo-European Linguistics, p. 174, traducerea citatului în limba română este: „de la cine vin aceste svoniri, ele trebue să vină de la curtea regelui”). Regele era considerat asemenea zeilor, curtea lui era şi ea sacra. Termenul davya, ca şi deva, poartă în el noţiunea de sacralitate.

În concluzie, putem spune, împreună cu Alexandru Pele, şi întărindu-1 pe Apollonios din Rhodos: „Dacia în timpurile preistorice”, şi mai târziu, „nu a reprezentat … altceva decât DAVIA … ţara Davelor”, ţara poporului sacru, cu aşezări sacre. În textul Kharosthi apare clar forma davya – DAVIA – dedusă de Alexandru Pele pentru DACIA. Urmând ideea ce se desprinde din textul Kharosthi, s’ar putea presupune că în fruntea davelor dace se găsea un sacerdot păzitor al legilor sacre. Printre aceste legi era şi interzicerea folosirii semnelor scrierii privite ca sacre -de unde oprirea iniţierii vulgului întru cunoaşterea lor-, aceasta fiind rezervată exclusiv Marelui Preot şi Regelui, şi numai cu încuviinţarea lor, celor cu rang de sacerdoţi sau regal (vezi explicaţia noastră referitoare la ‘de ce nu au lăsat Thracii urme scrise deşi ei sunt inventatorii scrierii danubiene neolitice’, în Cine sunt Etruscii) În India, Devanagari înseamnă „scrierea zeilor”, spre deosebire de Nagari care defineşte „scrierea de oraş”, adică laică, dedusă din vechiul alfabet al scrierii Brahmi, considerată sacră. Alfabetul Brahmi arată a fi înrudit cu alfabetul fenician -acesta din urmă a fost datat, arheologic, ca apariţie, cel mai târziu din sec. XI a. Chr.- la bază aflându-se semnele scrierii danubiene neolitice (cf. Caşin Popescu, în Cine sunt Etruscii).

Scrierea Nagari a apărut în sec. VII a. Chr., alfabetul ei însă, pare să se fi statornicit cam de prin secolul XI a. Chr., ea mai este încă întrebuinţată în Nordul şi Vestul Indiei. Nu putem să nu facem legătura între scrierea Devanagari şi faptul că primele semne ale scrierii au fost descoperite la Tărtăria, localitate nu prea departe de Deva.

După unii istorici, Vezii (-.Veda) numiţi Arya (Arieni) au pătruns în Nord-Vestul Indiei către jumătatea celui de al doilea mileniu înainte de Christos, şi odată cu ei credinţele, obiceiurile, felul de viaţă, „sistemul castelor”, etc. Acest fapt lămureşte de ce RgVeda a reţinut termenul dac Deva şi semnificaţiile lui, şi nu termenul Dava, care prin chiar aceasta se arată a fi mai vechi de cât Deva. Întâietatea, în vechime, a termenului dava rezultă şi din studiul lui Alexandru Pele, care consideră „DAVA etimonul etnonimului DAC”, deci întâi DAVA şi apoi DEVA. „Elementul lexical autohton DAVA, datorită vechimii sale multimilenare, precum şi răspândirii pe o imensă arie geolingvistică euro-asiatică -spune Alexandru Pele- a cunoscut în cursul evoluţiei fonetice, mai multe variante, între care: DAHA, DA, DEVA şi DOVA, toate având acelaşi semantism originar ‘cetate’. După forma iniţială -DAVA- a doua ca vechime o considerăm pe baza evoluţiei a  e, ca fiind DEVA… Între variantele amintite, DEVA a reuşit să se păstreze şi ea pe o mare suprafaţă geografică” (loc. cit., p. 12). Instalarea DAVA j DEVA se va fi petrecut, aşa dar, în timpuri preistorice anterioare, cum deja am spus (supra), înfiinţării oracolului de la Delphi de către păstorii hyperboreeni, sau, ca să punem o dată şi după Alexandru Pele, secolul XX a. Chr., certificată prin „evoluţia toponimului Caldeea” (supra: „Chaldeva … Caldeea”). O constatare de mare importanţă pentru teza noastră este remarca făcută de Adrian Poruciuc: „Deva este cea mai importantă supravieţuire în terenul limbii române” (op. cit., p. 33, n. 1), ea dă confirmare opiniei noastre că, sanscrita este păstrătoarea multora din vocabulele limbii Dacilor, prin aceasta căpătând tărie şi explicaţie faptul real al conservării termenului deva în sanscrită, cum şi rara apariţie a formei, mai vechi, dava (davya), în documentele Kharosthi.

Caldeea era un oraş clerical, acolo locuiau o seamă de preoţi cu cunoştinţe deosebite în magie, în astrologie şi astronomie, pe deasupra, unii dintre ei, având şi darul profeţiei (cf. Vechiul Testament, Daniel, 2:2, 4, 6, 10). Herodot (I, 181) numeşte pe Marele Preot al lui „Zeus Belos” din Babylon: Chaldaioi. În unele inscripţii găsite la Kaniska, în Bactria, regele este numit „Deva, asemănătorul soarelui Mihr” şi „Fiul Marelui Mihr” (cf. Eisenhut Werner, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 1362: „Deva, der sonnengleiche Mihr” şi „Sohn des hohen Mihr” : Mihr = Mithras, cel mai mare şi mai adorat zeu indoiranian). Rezultă limpede, şi de aici, că termenul deva (dava) nu poate fi desprins de sensul de sacralitate pe care în totalitate îl cuprinde. Davele au dăinuit nu pentrucă au fost construite în locuri geografice favorabile, cum crede Manfred Oppermann, dava nu este un termen uzitat în Nordul Thraciei cum cred Georgiev şi Sorin Paliga, el nu defineşte numai aşezări situate pe locuri înalte, cum încearcă să ne convingă, de curând, Adrian Poruciuc, davele au învins vremurile pentrucă ele au fost aşezări sacre, oriunde s’au fost construit, din Nordul carpatic şi până la Babylon sau în Egipt, mai abitir însă, cum era şi firesc, în „Dacia Sfântă”. Astfel ne apare că întregul popor Dac a trăit sub semnul sacrului cosmic în toată străvremea davelor. Ţara de peste veac (Nichifor Crainic) este o liturghie de viaţă cosmică ale cărei sonorităţi ireductibile vin nerisipite de furtuni din străveacurile poporului Dac.

 

Câteva adiacenţe lingvistice.

Sintagma pura deva, din sanscrită a fost tradusă prin „desăvârşiţii zei”; sensul nu se schimbă cu nimic, chiar îl îmbunătăţeşte -credem noi-, dacă traducem pura deva prin „purii zei”. Aceasta ar însemna că adjectivul pur, în limba română, este un cuvânt autohton, dacic, nu preluat de la Romani -cum se susţine-, în timpul scurs între Traian, ocupant al nici măcar a unei treimi din întreaga Dacie-, şi Aurelianus, care a abandonat-o de nevoie.

Termenii: dôs, dôron, dorea, dôsis, dotinę din limba greacă, analizaţi de Emile Benveniste, în Le vocabulaire des institutions indo-européennes, însemnând: Dôs „dat”, faptul iî sine de „a da”; dôron „dar” (materializarea faptului de „a da”, adică obiectul „dat” ca „dar”); dorea „(a) darui” (faptul de „a da” în „dar”, de a face un „dar”); dôsis „dăruire”, „dajdie”, „dare” (ceea ce „se dă”, indiferent dacă se materializează sau nu, deci ceva intermediar între dôs şi dorea/dôron); dotinę „dotă” (Emile Benveniste, care nu cunoaşte cuvântul românesc „dotă”, corespondentul lui dotinę, pentru a-l consemna ca atare, şi înţelesul lui de a înzestra printr’un act, explică astfel sensul cuvântului dotinę: „C’est un don en tant que prestation contractuelle imposé par les obligations d’un pacte, d’une alliance, d’une amitié, d’une hospitalité”, în op. cit., Vol. I, Paris, Editions du Minuit, 1969, p. 69), termeni care au în limba română corespondenţe foarte asemănătoare, unele aproape identice (dorea dărui, dotine dotă), sunt preluate de vechii elini de la mai vechii Thraci.

Ca afinitate structurală lingvistică între sanscrită şi dacă (respectiv română) mai putem nota expresiile „na kadacit si kaducit = „câteodată”, na = „nu”, iar na kadacit „nici odata”: silabic şi fonic similitudinile sunt aproape evidente.

În sanscrită vam = în l. r. „pe voi”, cum probabil va fi fost şi în limba dacă.

Varna în sanscrită înseamnă „galben”, „coloare”. Cuvântul Varna este de origine thraco-getă. Oraşul Varna, din Bulgaria (port la Marea Neagră) are o vechime, arheologic atestată, de peste patru milenii înainte de Christos. Locuitorii oraşului se ocupau cu creşterea animalelor (oaia, capra, porcul, vaca, boul, calul) şi cu agricultura (plugul era cunoscut încă din mileniul IV, a. Chr.).

Sanscritul varna desemna cele trei grupuri socio-funcţionale în care era organizată societatea descrisă în RgVeda: arya, kshatria, vaiçya, fiecare din ele fiind deosebită printr’o coloare (varna) simbolică: arya, clasa brahmanilor (oamenii sacrii: nobilii, preoţii, guvernanţii -fiecare cu atribuţiile sale; în unele legende româneşti apare o „populaţie misterioasă”, ), prin „alb”; kshatriya, clasa războinicilor, prin „roşu”; vaiçya, clasa crescătorilor de vite şi a agricultorilor, prin „galben”. După Georges Dumézil: „le rouge du kshatriya, c’est encore le sang ou la passion; le jaune du vaiçya, c’est la robe ordinaire des vaches qu’il a pour fonction d’elever; le blanc du brahmane est la pureté” (Rituels indo-européens ŕ Rome, pp. 56- e: roşul lui kshatriya, este încă sângele sau pasiunea; galbenul lui vaiçya, este culoarea obişnuită a părului vacilor pe care le are pentru funcţiunea de a (le) creşte; albul bra hmanului este puritatea. Astfel, albul ar simboliza suveranitatea, sacrul, roşul forţa, apărarea suveranităţii prin pasiune şi prin sânge, galbenul, fecunditatea (Dumézil presupune că galbenul a înlocuit, pentru clasa crescătorilor de vite şi a agricultorilor, coloarea albastru-închis, care, într’o primă vechime, va fi deosebit această clasă).

Ierarhizarea tripartită a societăţii indo-europene e veche. Ea apare odată cu constituirea primelor grupuri individualizate desvoltate pe trama familiilor de vetre în care ardeau aceleaşi fierturi, din aceeaşi apă. Funcţiunile respective ţin de instinct, ele au vechimea pietrei ajunsă în mâinile omului, conştient, întru folosul lui şi al familiei de care se simţea răspunzător, pentru ca el şi familia lui să poată trăi. Organizarea respectivelor funcţiuni -ierarhizarea lor- ţine de pricepere. Evident, această pricepere are şi ea o vechime, un început, întru cât este legată de apariţia societăţilor mari, care trebuiau să-şi asigure viabilitatea. Acest început se desprinde din cele ce urmează.

Descoperiri arheologice au arătat că în spaţiul culturilor Hamangia (mileniul V/IV a. Chr.), Turdaş-Vinčca, Starcevo, Dudeşti, Larissa, Boian, Vădastra, Marica, Gumelniţa (Varna), Karanovo -cele mai vechi din Europa-, care marchează întreg mileniul IV a. Chr., grupurile umane erau deja fixate în aşezări sedentare organizate funcţional „tripartit”. Documentele arheologice provenite din marea necropolă de la Varna (de pe o suprafaţă de cca. 3000 mp), care datează din a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., au pus în evidenţă existenţa organizării „tripartită” a societăţii varneze. Astfel: în mormântul nr. 4 s’au găsit în total 320 de obiecte din aur cu o greutate totală de 1518 g. „Besonderes Interesse verdint dabei eine Prunkaxt, deren Griffstange mit Goldröhrchen versehen war. Sie hatte offenbar die Function eines Szepters und Wurdezeichens. Im ganzen kennen wir aus dieser Nekropole 1814 Goldgegenstände mit einem Gesamtgewicht von 5399 g. Bis zum Ende des Jahres 1975 waren 66 Kupfergegenstände bekannt geworden, von dennen allein 59 Werkzeuge sind… Heute kennen wir zahlreiche Gegenstände mit Symbol- und Informationsträgern dieser Art (Zeichensymbole), was vom hohen geistig-kulturellen Niveau der Ackerbau und Viehzüchter während des Chalkolithikums spricht… Während der Epoche des Neolithikums konnte die klassenlose Urgeselschaft zur vollen Entfaltung gelangen… Das Vorhandensein von reichen und armen Bestattungen in der Varneser Nekropole vom Ende des 4. Jahrtausends v. u. Z.ist gleichzeitig ein Beleg für die beginnende Auflösung der urgesellschaftlichen Ordnung… Im Chalkolithikum unserer Gebiete ein generelles Anwachsen der Viehzucht festzustellen ist, die schneller als der Ackerbau zur Erwirtschaftung eines Mehrproduktes führte und somit die Besitzdifferenzierung in der Gesellschaft förderte” (Manfred Oppermann, Thraker zwischen Karpatenbogen und Agais, 1984, pp. 21-27).

Necropola de la Varna mărturiseşte despre existenţa unei societăţi bine închegată şi strâns organizată: regele sau sacerdotul bizuit pe apropiaţii lui -deci „guvernanţii”-, posesorii (cei mulţi) de podoabe şi de obiecte din aur -deci „nobilii”-, şi crescătorii de vite şi plugarii (în ţinuturile de la Dunărea pontică, în ‘agricultura de casă -practicată pe întinderi mici-, cât şi în cea „de câmp” (pe suprafeţe întinse), plugul, tras de animale mânate de om, devenise o unealtă obişnuită de arat pământul; dintre aceştia, la nevoie, se alegeau (comandaţi de nobili), războinicii, documentaţi prin podoabele din aur specifice luptătorilor sau coarnele de cerb, cu decoraţii în forme spiralate, folosite ca arme.

Dacă am amintit cele de mai sus, este pentru a îndreptăţi presupunerea -în fond concluzia- că varna, în limba sanscrită este un cuvânt de origine thracă, iar desemnarea celor trei clase „socio-funcţionale”, prin acest termen, vine de la acea societate din bogata aşezare Varna, din Bulgaria, pe atunci, de sigur, renumită nu numai în ţinuturile Thracilor, ci şi înafara lor, prin negustori -ei înşişi purtători de podoabe şi de obiecte din aur, mai cu seamă, în expediţiile lor de comerţ-, sau prin emigranţi. Despre răspândirea Dacilor în Asia, un cuvânt care ne interesează aici, a scris şi Alexandru Pele: „în condiţiile în care neamul Dacilor era răspândit până în Persia, nu trebue să ne mai mire faptul că regele erou al Daciei carpatice, Decebal, a cerut prin Callidromus, regelui Pacorus al Parthiei, un ajutor militar împotriva imperiului roman. Fiind vorba de acelaşi popor, distanţa de peste 3000 km care îi separa pe cei doi regi nu trăgea prea greu în cumpăna dreptăţii” (Alexandru Pele, op. cit., loc. cit., p. 11).

Alexandru Pele omite să precizeze că este vorba de Pacorus II, care împărţea domnia cu Vologases II (cca. 77-115 p. Chr.), de asemenea şi că acel Callidromus (se pare un Dac de la Sud de Dunare, din Illyria), devenit sclavul lui M. Laberius Maximus, Legatus Augustus pentru provincia Moesia (în anul 100-102), reuşeşte să fugă la Sarmaţi, după ce Laberius trece Dunarea pe la Dierna (Orşova), care îl predau lui Decebal; regele Dac, îl trimete (ca mesager, s’a spus însă ca dar) regelui Parthiei, Pacorus II (istoricul din Viena, Prof. Dr. Rudolf Hauslik, crede greşit că Laberius este acela care l-a trimes pe Callidromus, ca dar, lui Pacorus II, în Der Kleine Pauly, Bd. 3, col. 69). Legăturile Dacilor cu Parthia, erau vechi, înrudirea lor era prin Illyri, care se pare că vorbeau un acelaşi idiom thrac, ca Dacii (un trib de Illyri, care locuiau în Dalmaţia se numea Partheni, iar un trib thracic din Macedonia, Parteni -compară cu, la Români, numele de familie Parthenie sau Partenie şi Partene).

În Caldeea, sacerdoţii care practicau magia şi cei cunoscuţi a fi avut darul profeţiei (supra) erau din Dacia hyperboreeană. Abaris, teologul şi făcătorul de minuni -Hecataios din Abdera, în al său „roman al Hyperboreilor” îi acordă un loc central, lângă Apollon-, pe care mantica secolelor VI/V a. Chr. l-a făcut celebru, era hyperboreu (Pindar, frg. 270, spune că a trăit în timpul lui Croisos, ultimul rege din Lydia, dar după alţi mitografi, Abaris ar fi trăit cu mult mai de vreme).

În susţinerea presupunerii noastre arătăm că lângă Varna exista localitatea de cult, Devnja -aşezare sacră unde s’au descoperit o seamă de morminte simbolice-, ai cărei locuitori se ocupau de asemenea cu agricultura: „Agricultura este pentru toate zeităţile”, spune un text din Satapatha Brahmana, VII, 22, 12 (citat după Georges Dumézil, Mythos und Epos, Teil I, Die erleichterte Erde, 1989, p. 51, -traducerea primei părţi, La terre soulagée, din Mythe et épopée, I, ediţia I, 1986, prima ediţie apărută în 1968, la Gallimard, Paris). După cercetătoarea H. Todorova, unele din bogatele morminte simbolice, de la Devnja, ar fi fost făcute pentru unii din acei participanţi la expediţii de comerţ (sau de descoperire de locuri noi, la fel de bune pentru trai), dar care şi-au găsit moartea în călătoriile lor pline de riscuri (cf. Manfred Oppermann, op. cit., p. 27: „Nach Ansicht der Arhäeologin H. Todorova konnten sogar einige reiche symbolische Gräber für Expeditionsmitglieder angelegt sein, die auf ihren gefahrvollen Reisen ums Leben gekommen waren”).

Aria culturilor agricole în Dacia era mare. În Dobrogea -pare-se ţinutul pontic cel mai vechi în începutul creşterii vitelor şi al agriculturii (cf. Manfred Oppermann, op. cit., p. 15), se găseşte, la Nord de Varna, şi tot la ţărmul Marii Negre, oraşul-port, Cavarna. Mai sus de el, în judeţul Tighina, lângă apa Nistrului, se află Varniţa, şi între Cavarna şi Varniţa, o altă Varniţa, în judeţul Putna. Cavarna din Dobrogea, dacă pentru traducerea lui Ca ne folosim de limba sanscrită, unde această particulă („ca”) înseamnă „lângă” sau „în”, iar varna „galben”, desemna „oraşul de lângă Varna„, sau „oraşul în galben”, sau, cu alte cuvinte, „oraşul de lângă câmpul galben”, o „coloare plăcută”, sens pe care, de asemenea, îl are în sanscrită cuvântul varna. Denumirea ar putea fi justificată şi de apropierea geografică de multimilenara aşezare Varna.

Varna, fără îndoială, este un toponim thracic vechi de peste patru milenii a. Chr. Noi legăm sanscritul varna, atât ca semnificaţie („galben”, de unde „coloare” şi „coloare plăcută”, etc), cât şi ca întrebuinţare a lui pentru deosebirea grupurilor socio-funcţionale, de Varna, acea multimilenară aşezare, şi de mediul agricol în care s’au desvoltat şi organizat („în caste”) locuitorii ei făcându-i astfel cei mai bogaţi oameni ai lumii acelor vremi. Faptul nu putea să nu aibă răsunet şi să rămână fără urmări. Multitudinea de podoabe din aur depuse în morminte; mormintele simbolice dedicate celor ce vor fi dus până departe faima bogaţiei lor şi a mijloacelor de înavuţire a Varnezilor, sunt mărturii materiale inignorabile ce au puterea să ne apropie de adevărulistoric.

În limba thraco-geto-dacă, varna avea aceleaşi semnificaţii ca în sanscrită, logica impune o asemenea interpretare. Urmează că denumirea Varna dată oraşului de lângă ţărmul Pontului stâng este justificată de faptul, pe atunci real, că pe tot pământul ce îl delimita, locuitorii oraşului cultivau grâu şi creşteau animale de casă şi de plugărit. Câmpul care înconjură oraşul în partea dimpotriva mării, era, în vremea de roade (ca şi astăzi) o mare de coloare galbenă -coloarea spicelor de grâu-, marea purtătoare în unduirile ei promiţătoare a aurului hrănitor al omului din prima sa legare de pământ, pentru care hotărâtoare a fost fecunditatea pământului. Nu se putea ca, între acest oraş, înfiinţat în vremea dintâi a practicării unei economii de casă (plugărit şi creştere de animale) organizată şi stabilă (s’a arătat că Varna, ca aşezare, datează din mileniul V a. Chr.), să nu se fi făcut o legătură, din capul locului, cu coloarea câmpurilor cu grânele coapte (repetăm, bune de hrană şi pentru om şi pentru animalele pe care le creştea, de unde şi apariţia „stadiului sedentar”), şi, din această cauză, să fi numit aşezarea lor binecuvântată de zei: Varna: oraşul din lumina plăcută, asemenea soarelui: căci ne găsim în mileniile când omul trăia în religia simbolurilor casnice sacre. Idolii pictaţi în ocru galben vor fi putut reprezenta divinitatea acelor câmpuri pe care o adorau întru asigurarea fecundităţii, atunci când idolii nu personificau, în mod special, soarele.

Astfel gândind, „galbenul lui vaiçya„, pare mai puţin justificat să vină de la coloarea „obişnuită a părului vacilor” -cum crede Dumézil-, cât de la coloarea câmpurilor cu grânele coapte: coloarea bobului de grâu. Căci miturile, legendele, tradiţiile, care au putut constitui rădăcinile ce au alimentat Mahabharata, de acolo vin, din credinţele varneze. Cât de puternică, şi de răsbătătoare prin vremi, va fi fost în gândirea primilor agricultori impresia produsă asupra lor de câmpurile de pe care işi adunau hrana, o mărturie avem, azi, rămasă în graiul moldovenesc: hamurile şi hăţurile cailor de tras se numesc, în unele sate din Moldova, câmpuri (Emil Gârleanu, Privelişti din ţară, schiţe, însemnări, Bucureşti 1925). În această idee, am putea merge mai departe. „Albul brahmanilor arya nu este, în primul rând, „puritatea”, în sine, -cum, de altfel, pe deplin îndreptăţit afirmă Georges Dumézil. Nu trebue uitat că înainte de a deveni agricultor, fixat locului, omul primitiv a fost cioban de oi şi de capre, căutând locuri cu hrană pentru animale. Imbrăcămintea lui -sarica şi căciula, de care nu se despărţea nici vara-, erau albe, făcute din piele de oaie cu lâna pe-afară. În India ciobănitul a pătruns de timpuriu (cam prin mileniul VII a. Chr.), plecând din „centrul de domesticire din Sud-Vestul asiatic” (munţii Zagros), unde pare să se fi produs domesticirea cea mai veche de animale salbatice (oi şi capre), fără însă a se exclude şi posibilitatea existenţei şi a unor alte centre la fel de vechi, cum „este cazul” acelui „centru de domesticire de oi din Mesolitic, la peştera La Adam, în Dobrogea (România), cam în acelaşi timp cu procesul din munţii Zagros” (cf. Dr. Georges-François Culică, Valahii, în „Zodii în cumpănă”, Anul IV, Ianuarie 1997, Numărul 1, pp. 30-41). Dar nu în îmbrăcămintea ciobanilor din India se află originea pe care o căutăm. Coloarea albă a fost ridicată la „rangul” -ca să spunem aşa, nu fără o anumită intenţie- de simbolizare a purităţii -implicit a suveranităţii şi a sacrului- din vremea în care „Păstorii hyperborei”, plecaţi cu turmele lor din Carpaţi şi de la Istru, „au întemeiat oracolul de la Delphi” (Pausanias, X, 5, 7). De la acei „nobili păstori” a căpătat coloarea albă simbolul purităţii, suveranităţii şi sacrului omenesc. Coloarea roşie a războinicilor aminteşte, în mod firesc, sângele vărsat în lupte.

Gruparea celor trei colori, alb, roşu şi galben „într’un sistem simbolic” este foarte rară”, spune Dumézil; ea a fost legată de „tripartiţia fundamentală a societăţilor indo-europene, de la care a trecut în lumea veche” (Georges Dumézil, op. cit., pp. 56-57).

Deşi s’a spus, cu drept cuvânt: „este neîndoielnic foarte dificil de a clarifica problema acestei triade de colori” (Jean-Claude Rivičre, Georges Dumézil ŕ la découverte des Indo-Européens, Paris 1979, p. 43: „Il est évidemment trčs difficile d’élucider le problčme de cette triade de couleurs”), credem, totuşi, că ne găsim, cu semnificaţia dată de noi respectivelor colori, mai aproape, decât Georges Dumézil, de ceea ce ar fi putut fi adevărul istoric. Ar trebui poate să adăogăm că aria carpato-istro-balcanică este considerată, de către unii istorici, ca „una din vetrele limbii şi culturii pre-indo-europene” (cf. Leonid A. Gindin, Les Thraces en Anatolie. A-propos d’un des originelles foyers de la langue et de la culture indo-européenne- dans la Méditerranée de l’Est, în Noi Tracii, Iunie 1991, p. 5).

În legătură cu această „triadă de colori”, prezentăm mai jos un aspect lingvistic scăpat oricăror atenţii.

În limba franceză rang se consideră „cuvânt francic”. Unul din înţelesurile lui este şi acela care defineşte „locul pe care îl ocupă cineva în ierarhia socială”. Acest cuvânt se întâlneşte cu acelaşi înţeles şi în limba spaniolă: rango, şi în româneşte: rang, şi în italiană: rango, ranghi, în engleză: rank, unde are înţelesul precis de „clasă socială distinctă”: „Distinct social class”; în limba engleză exista şi verbul range, care înseamnă a varia, alături de multe alte înţelesuri care nu se acordă convenabil cu franţuzescul rang, dar a varia, se acordă bine cu coloare, care, de sigur, poate varia. Înainte de a ne întreba de ce această diferire de sensuri din limba engleza pentru un cuvânt care derivă din rang, trebue să spunem că ne este greu să admitem că Spaniolii (în Spania, Francii au pătruns ca prădalnici -pe la mijlocul secolului III a. Chr.- şi numai pentru un scurt timp, fapt ce elimină orice posibilitate de consolidare a unor împrumuturi lingvistice), Italienii, Englezii, şi alte popoare europene pe care nu le-am numit aici (pentru acestea v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, Cap. De la cărare mai departe în căutarea originii Galilor), au putut lua (când? şi cum?) acest cuvânt de la Franci sau, mai târziu, de la Francezi, cum unanim se admite, tacit, de către lingvişti.

Observăm -fapt osebit de interesant în temă- că, în limba cumană cuvântul rang înseamnă coloare (cf. Codex cumanicus, Bibliothecae ad templum divi Marci Venetiarum, Primum ex integro edidit, Budapestini Editio Scient. Academiae Hung. 1880, p. 59 si p. 306); dar s’a arătat că prin coloare (varna) se deosebeau între ele grupurile (clasele) sociale în societatile indo-europene. Însă nu de la Cumani -după cum nici de la Franci- au putut împrumuta Spaniolii, Italienii sau Englezii cuvântul rang. Mai observăm că şi în limba persană există cuvântul rang, care, ca şi în limba cumană, înseamnă coloare (cf. Codex cumanicus, p. 102 şi p. 350). Dacă despre Cumani se poate afirma că au luat rang de la Perşi, nu tot astfel se poate afirma şi despre europenii occidentali.

S’a arătat mai sus că încă din calcolitic societăţile tribale din aşezările sedentare (fixe) se găseau -arheologic documentat- organizate în cele trei funcţiuni sociale care caracterizează, de la început, societăţile indo-europene. S’a mai arătat că Dacii au pătruns, de timpuriu, în grupuri mari, în Vestul Frantei, instalându-se acolo în locuri stabile, făcute ale lor. Că Dacii au trecut în Anglia ajungând până în Irlanda, s’a spus. Că Dacii s’au fost instalat, în aşezări durabile, în Italia preromană cu multe veacuri, s’a spus. Că Dacii şi respectiv Thracii s’au aflat lângă Perşi se ştie (Vasile Pârvan, Alexandru Pele), dar ar mai fi de amintit aici, Saidawa (Saidava), din vechea Assyria, care cuprindea o parte din Nordul actualului Irak, de la răsărit de Tigris şi la Nord de cursul inferior al râului Zab, care îşi are numele de la Zabioi, acea populaţie, de seminţie thracă, anterioară celei indiene, menţionată în Mahabharata (S. Sorensen, An index to the Names in the Mahabharata, Varanasi, 1962; aşa s’au putut localiza Zabioi în regiunea irano-indiană din Nord-Vestul Indiei). Concluzia ce ni se oferă, de la sine, este clară: rang e un cuvânt, foarte vechi, de origine thracă, păstrat de anume populaţii thrace care au locuit multă vreme în locurile unde -ca originar- apare acest cuvânt. Numim -ca să nu ne extindem prea mult- vechii Perşi şi vechii Franci. Aceştia din urmă sosesc în Franţa după Vandali, care sunt semnalaţi la gura Oderului în secolul I a. Chr. S’a spus despre Franci c-ar fi fost un popor germanic apărut pe cursul Rhinului inferior (cam prin sec. III a. Chr.), a cărui origine însă a rămas necunoscută. Istoria începe a-i cunoaşte cu Childeric I (436-482), rege al Francilor Salieni (457-482). Sub Chlodowig sau Chlodwig sau Chlodowech, fiul lui Childerich (cca. 486-511) -Francezii îl vor numi Clovis, după cum lui Childerich îi vor spune Childéric-, ajung stăpânii celei mai mari părţi a Galiei (482-511; fiul lui Clovis I se va numi Clodomir -495-524 şi va deveni rege în Orléans după moartea tatălui său). Nici aceştia, nici cei ce vor veni după ei, nu au avut, secole întregi, contacte de durată cu vecinii lor, care să justifice împrumuturile lingvistice arătate mai sus. Rămânem deci la concluzia că rang este cuvânt al limbii Thracilor şi că pătrunderea lui în limba Perşilor şi a Cumanilor se datoreşte populaţiilor de neam thrac cu care Perşii şi Cumanii au avut contacte de lungă durată.

 

Alte adiacenţe lingvistice

 

Hotar este vocabul autohton, nu vine de la „ung. hátar„, cum crede I.-Aurel Candrea (cf. Dicţionar Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească”, s. v.); vechimea cuvântului la Români este cu mult mai mai mare decât apariţia Ungurilor în Europa. Îl găsim în sanscrită: hótar, unde înseamnă „preot”, care aminteşte sensul primitiv de sacru al cuvântului; am arătat (supra) ca la Etrusci hotarul unei aşezări noi se stabilea de sacerdotul comunităţii, care era şi conducătorul ei spiritual.

Ţăruş, este tot un cuvânt vechi, din lexicul thraco-dac; în sanscrită tsarukau desemna sabia, aceasta înseamnă că la început, când s’a format acest cuvânt, ţăruşul (din lemn sau din piatră) era folosit ca armă de apărare şi de atac.

Tata, în sanscrită tata cu înţelesul de „scumpul meu”, un termen de afecţiune şi de dragoste între familiari; dar în sanscrită exista şi pitaram = „tatăl tău” (să fie vreo legătură între cumanul tatli = „dulce”, şi tata? sensul este, psihologic interpretat, apropiat, dar lingvistic?), este tot cuvânt autohton, după cum şi Mama, în sanscrită te maáram = „mama ta”.

Satan, Satana este un termen thraco-dac. În legendele caucaziene care configurează mitologia epopeii nartice („nartisches Epos” sau „Nartendichtung”), apare ca figură principală în lupta continuă pe care Narti o duc cu potrivnicii lor, uriaşii Inysh, un personaj feminin numit Satanej, cu manifestări apropiate geniului rău din teologia Iudeilor. Poemele nartice (cunoscute de occidentali abia în a doua jumătate a secolului XIX) sunt scrise în limba Ossetilor (în ossetă nart = „erou”), un popor aşezat la poalele nordice ale Caucazului central, în tradiţiile căruia se întâlnesc elemente comune cu cele care îl definesc pe Ares, şi unele legate de cultul lui Mithras (compară cu Mitrea şi Mitru, nume la Români). Ca strămoşi ai Ossetilor au fost aşezaţi Scythii şi Sarmaţii. Scythii s’au găsit multă vreme amestecaţi cu Thracii, iar Sarmaţii (vorbeau o aceeaşi limbă ca şi Scythii) au locuit multă vreme lângă Daci (între Don şi Dunăre). În mitologia vedică, Santanu este conducătorul celor răi în lupta cu cei buni.

Zeu este şi el un cuvânt autohton, de vechime pelasgică atestat ca atare de Homer (supra).

Înger este şi el un cuvânt autohton, thraco-dac. În limba română există şi forma Anghel, în lat. angelus, în gr. aggelos, în ital. ángelo etc. Cuvântul înger îl aflăm în sanscrită: Angiras, „cântăreţii divini ai mitologiei vedice”, slujitorii zeilor vedici, pe care „îi preamăreau cu laude” (Dumézil; erau o parte dintre maharsi Arhangheli?- care stăteau în jurul zeilor). Mioara Căluşiţă-Alecu, în lucrarea sa Limba Românilor (Bucureşti 1944), în Cap. V. Rădăcinile indo-europene ale limbii şi spiritualităţii Românilor  1.Înrudirile de limbă ale popoarelor indo-europene, menţionează, la pagina 48: „îngeraş, îngeraşi” şi „angira, angiras (mesager între zei şi oameni)”, ferindu-se a face orice precizare. Tot astfel (ibid.) este înregistrat şi „Deva (localitate)” cu explicaţia: „deva (strălucitor, divin, zeu, rege)” (pentru alte semnificaţii ale cuvântului Deva, v. p. 130, s. v.); în Cap. VI. 1. Cuvinte autohtone în limba românilor, Deva este trecut ca „probabil” toponim autohton, după o serie de multe alte cuvinte pe care unii lingvişti români le consideră ca cert dacice. Dava este amintit în Cap. III. 2. Rădăcini de vorbire: „Va, vâ, vra introduce sensuri de curgere de apă, curgere de timp, deschidere, loc de trecere, aşezare. … Aşezarea dacă întărită se numea dava.” (ibid., p. 28). De o deosebită valoare însă, din punct de vedere lingvistic, este afirmaţia pe care o face Mioara Căluşiţă-Alecu la finele lucrării sale: „s’ar putea ca limba română să fi moştenit din preromână unele cuvinte în forme mai arhaice decât cuvintele din limba sanscrită” (p. 123). Aceasta întăreşte constatarea noastră mai veche (1989): Sans crita este depozitara multora dintre cuvintele limbii Dacilor.

 

 


 

3 gânduri despre &8222;Semnificaţia primordială a cuvântului „dava”&8221;

  1. Îmi place acest articol!
    Deși nu pot accepta toate supozițiile astea, trebuie să recunosc că nu-s chiar lipsite de o logică subtilă. Am totuși cîteva completări: pînă tîrziu în epoca medievală românii foloseau două rostiri dialectale pentru Dumnezeu: una Dumnădzău iar a doua Dumnedzeu(cu o africată dz ce surprinde arhaicitatea limbii nostre).Chiar și azi facem involuntar apologia trecutului: cînd ne îndoim de spusele cuiva îl interogăm „ ZĂU(?) ” ca și cînd îi cerem să jure pe ..„ Cel Înalt ”.
    Nu știu cum pronunțau dacii exact, deoarece latinii și grecii doar aproximau limba barbară a acestora, neavînd uneori literele potrivite, dar, totuși, cred că graiului local a avut un ascendent important asupra consemnărilor vremii.
    De asemenea, toți care au citit cîteva studii de etnografie, nu pot să nu remarce cîteva tradiții ce transcend vremurile: roșiorii din Moldova erau prin lege obligați a păstra hainele și armele lor, iar sumara descriere făcută de Densușianu e extraordinară..moldovenii noștri foloseau o lorică rămasă neschimnată (ca principiu) de pe vremea lui Alexandru cel Mare.Superioritatea acestora a fost demonstrată recent pe un canal de istorie.În același timp împărțirea societății medievale la noi se aproprie într-un fel de cea indiană , deși nu era chiar atît de strictă.
    Acum, apropierile dintre sanscrită și română sînt numeroase. De ex. – aaryaavarta(sacred land of the aryans) conține o vocabulă de căpătîi a românilor avînd același sens primordial de centru, VATRĂ;
    – BHATTA este „ venerable lord ” care are un corespondent dialectal la noi în „ BÎT ” dar și în vătaș(a vătăși=a conduce) coradical cu slavo-balticul „vodă”, iar BUDHA(learned man, awaikend, lord, beloved) păstrează și la noi o urmă, Bădica/Bădița/Bădie.
    – Vazin este „ lord, care are putere și voință, care deține autoritate etc” este dubletul probabil pentru dacul VEZINAS;
    – BHAANU = cel strălucit, conducător sau rege, soare..vine din aceeași rădăcină cu tracicul „balios” și românescul „ bălai ” dar are și corespondențe celtice mult mai exacte și mai apropiate de sanscrită( goidelică și bretonă).Legat de funcția banului și ban ca monedă amintesc aici casta VANYJA a neguțătorilor care mai era numită, dialectal cel puțin, BANYA.
    În sanscrită VARNA e drept că semnifică culoare și castă, dar n-am găsit nicăieri c-ar însemna GALBEN. Castele erau delimitate în ALB-brahmini, ROȘU-războinici și regi, MARO – neguțători, artizani, agricultori ȘI NEGRU- cei de neatins(daliți).
    Am găsit atîtea corespondențe interesante între română și alte limbi (sanscrită, baltică și slavă, germană sau chiar și hitită ori tochariană) ca să-mi formez o idee corectă a ce înseamnă de fapt latinitatea noastră și cît e autohton.
    Cele mai banale și mai uzitate cuvinte au o istorie pe care eu o pot argumenta cu exemple nenumărate că-s autohtone, rămîne doar ca într-o zi să ne recunoaștem și noi meritele oficial nu doar la nivel de supoziții.Îmi pare sincer rău că ai noștri „ cărturari ” tratează invitațiile italienilor de a studia biblioteca Vaticanului cu cel mai scăzut interes. Acolo sînt manuscrise adunate din cele mai vechi timpuri posibile.Am putea avea surpriza găsirii unui manuscris, fie el cît de sumar, asupra limbii și culturii dacilor.
    PS: în sanscrită e consemnată alternanța V-B și L-R la fel ca-n română..deși timpul în care s-a produs probabil că diferă foarte mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s