Nor deasupra muntelui

fragment dintr-un roman inedit  al lui Marin Bucur


De când Inochentie se mutase în strană şi-şi dăduse drumul glasului, ţinând tot tipicul Utreniei şi Vecerniei împreună cu Ioasaf, Serafim nu se mai văita că nu-l ţin picioarele. Ar fi tot stat să asculte cântările fratelui său, de parcă le auzea pentru prima dată. Acum îi dădea el curaj lui Gavrilă, să nu se lase cuprins de neputinţele vârstei: “Hai, Gavrilă, că deacum punem gând pe primăvară. Te visează roiurile de albine, începe lucrul. Şi nu te mai lăsa să boleşti atâta, după ruşinea pe care ai văzut-o! Doar ştii că Necuratul ne încearcă, până punem mâinile pe piept!” Gavrilă, însă, o ţinea una şi bună: “Duhovnicul meu, Anania, ajuns la vârsta mea, n-a mai pus gura pe carne. M-am hotărît, nu mai mănânc nici eu carne. Sunt atâtea bunătăţi, fără carne, că-i păcat să mai mănânc din animal sacrificat.” Ceilalţi încercară zadarnic să-l convingă că nu-i nici un păcat; el rămăsese la ale lui. Lapte, brânză şi smântână, da, nu renunţa, dar în rest o ţinea una şi bună.

Răul cel mare pentru Gavrilă era însă faptul că noaptea, neputând să doarmă, i se făcea un fel de urît. Nu fusese totdeauna aşa. Dimpotrivă, singurătatea şi-o trăia ca pe o formă de libertate: să nu-l bată nimeni la cap! Se obişnuise cu Rafailă, îl acceptase plăcându-i să audă noaptea că respiră cineva în casă. De fapt îi era teamă să nu moară fără lumânare. Şi-ar fi adus bucuros pe unul dintre tinerii ce uceniceau la bucătărie, dar simţea o ruşine să mai aducă pe cineva la el. Cu toate că lucra toată ziua, topind ceara fagurilor şi modelând lumânări, mergând la biserică şi îndeletnicindu-se cu toate ale casei, noaptea îl chinuiau gândurile, iar când adormea îl chinuiau visele. Aprindea lumina, citea rugăciunile, se liniştea pentru un timp, după care din nou simţea acel sentiment ciudat de singurătate apăsătoare. Se gândea să dea vorbă rudeniilor să găsească pe cineva din neam care ar dori să vină, fie şi pentru un răstimp, la schit. Ioasaf îl sfătui să-l ia în chilia sa pe Hariton, care nu-şi afla rostul, până nu începea din nou cărăuşiile. “Şi aşa, după Vecerniei, merge pe la Calinic, să-şi ţină de vorbă”, îi zisese după Vecernie Ioasaf. Dar Gavrilă se gândi de nu cumva Hariton va avea teamă, să nu se răzbune într-un fel Rafailă. Şi-apoi, ce vor zice ceilalţi, de spaimele acestea ale sale? “Mai bine să mă ia dintre cei vii, decât să ajung de râsul lumii, după cum ajunsese Policarp, frumosul călugăr de la mânăstirea Mărgineni, de se hrănea numai cu rădăcini, spre a se umili de-o spaimă continuă, pe care nu putuse nimeni să i-o scoată din suflet, dintr-o părere ce şi-o făcuse că va veni cineva să-l omoare.

Gavrilă, mototol, cum părea celor dinafara lui, era tare chibzuit la minte şi la răspunsuri. De aceea, cei care-l cunoşteau bine, se amuzau de pocinogurile din timpul slujbelor, când mucărea candelele. Unii socoteau că dinadins mai greşea, să-i înveselească. Gavrilă fusese, înaintea lui Inochentie, specialistul schitului în pregătirea bucatelor şi a dulciurilor, folosind totdeauna mierea în locul zahărului. La o masă dată de schit, la o vizită a lui Titulescu împreună cu un demnitar francez, bucatele fuseseră pregătite de Gavrilă, rafinamentul său culinar fiind apreciat de musafiri. Numai el ştia prin ce poieni se găseau trufele şi cum să le gătească, în mirodenii. Şi ce găluşti ştia Gavrilă, pentru supele de găină! Şi-apoi papanaşii cu unt şi smântână îl făcuseră pe francez să scoată exclamaţii de plăcere. Dar dacă îi venea o toană, se supăra din orice nimic, lăsa totul baltă şi pleca acasă, se închidea în chilia lui. Odată, la schit venise Voevodul Mihai, cu colegii de clasă şi însoţiţi de profesorul lor de Geografie. Se hotărîse să se servească masa afară, sub un umbrar de brad şi să servească cei mai tineri ucenici. În timp ce se pregăteau bucatele, cineva din suită şi-a vârît nasul pe la bucătărie, vroind să ştie meniul. Gavrilă s-a simţit ofensat; nimeni nu-l supraveghease vreodată, nimeni nu se îndoise de gustul său. “Rămâi dumneata în locul meu, dacă te îndoieşti de ce vă pregătesc!” Şi Gavrilă a plecat trântind uşile şi bombănind. A mers Stareţul după el: “Părinte, în sus, părinte, în jos, că ne facem de pomină; că o dată vine o ocazie ca asta”, dar Gavrilă o ţinea pe a lui: “Cine, mucosul cu cravată la gât? Şi cu pantalonii scurţi? Cine l-a trimis cu pantaloni scurţi şi cu cravată, n-a văzut că nu-i stă bine?” Stareţul însă insista: “Hai, Gavrilă, ce-ai cu pantalonii lor? Parcă eu aveam chef de vizită? Ce ciorile, nu mă înţelegi, că dacă nu mă înţelegi, Gavrilă, cine să mă înţeleagă?” Lui Gavrilă nu-i trecea cu una, cu două şi, învoindu-se să se întoarcă la bucătărie, zise: “Ce, la noi vin ăştia de înfometaţi? Lasă că-i învăţ eu minte, pe Voevod şi pe toţi Voevozii! Mâncăm noi zeamă de cartofi? Să mănânce şi ei! Nici Preasfinţitul nu vine la noi să înfulece! Să vadă cum se trăieşte la mânăstiri! N-o să fac cum am făcut când a venit Ministrul Pădurilor: nu ştii? îi aminti el Stareţului. Se îndopa şi s-a îndopat cu bunătăţi, până îi venise cheful să-i cântăm “Lele, lele”. Luat cu vorbă bună, Gavrilă începu să pregătească, dar nu ce vrusese la început, ci un borş mânăstiresc şi pilaf cu bureţi muraţi, iar ca desert gogoşi de post. “N-o să-i îndopăm ca pe curcani!” fusese concluzia lui. La masă, toţi cei veniţi mâncară cu poftă. Se interesară chiar de reţeta lui Gavrilă. “Ce reţetă? Ce, sunt farmacist?” le răspunse Gavrilă. “Şi totuşi, cum de reuşiţi asemenea gogoşi?” La care Gavrilă răspunse simplu: “Amestec apa cu făina şi cu uleiul.” Profesorul de Geografie se miră: “Numai atât?” Gavrilă râse de mirarea lor: “Numai atât. Şi un pic de sare. Şi nu mă mai întrebaţi, că nu ştiu mai multe. Dar iese, până la urmă, iese ceva.”


Printre primii musafiri veniţi la schit de Paşte, a fost un călugăr bătrân, cu dulama albită de purtare, dar cu pasul sigur. Purta ochelari cu ramă metalică şi la piept se puteau zări zalele unui ceas de buzunar. Fusese însoţit de tânărul care venise toamna la schit şi dorise să îmbrace haina monahală. Unii dintre călugări îl asemuise pe bătrân cu pustnicul de la schitul Lespedea, care la câţiva ani o dată cobora până la schitul Bunăvestirii să-i revadă pe cei din mijlocul cărora plecase cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă. Dar nu era el! Pustnicul Samoilă era de-acuma pe moarte. De-ar fi venit, nu l-ar mai fi cunoscut aproape nimeni, cei de vârsta lui petrecându-se în moarte pe rând. Acesta, care venise acum, era ultimul supravieţuitor din corpul profesoral care-l avusese în rândurile sale şi pe Macarie. Bătrânul era profesorul de Artă Religioasă, Gheorghe Simon, cunoscut pentru tomurile sale despre Arta bisericească bizantină, fost membru al unor Instituţii de prestigiu din străinătate, al Academiei Santa Croce şi al Academiei de Inscripţii şi Epigrafie de la Paris. Războiul îl adusese în ţară. Venise aducându-şi biblioteca sa cu rarităţi. Biblioteca îi dispăruse, în urma bombardamentului din August 1944 asupra Capitalei, când fusese distrusă o întreagă aripă a Universităţii. După terminarea Războiului nu-şi mai reluase cursurile pe care le ţinuse la Paris, iar după 1948 nu i se mai dăduse paşaport să poată călători în străinătate. La puţină vreme după aceea, a fost îndepărtat de la Universitate, făcându-se “vinovat” de-a fi fost coleg şi prieten al lui Gheorghe Brătianu. Şi tot cu aceeaşi “vinovăţie” intrase la închisoare, unde a stat ani buni de “reeducare”, fără a fi judecat, după care a fost eliberat “din lipsă de probe”. Rămăsese însă cu anii făcuţi ca “duşman al clasei muncitoare”. Cu vremea, lucrurile se mai potoliseră cumva şi fusese îngăduit să plece la invitaţia unei Universităţi Catolice, să ţină un curs despre Arta Bizantină. Probabil mizaseră că nu se va mai întoarce în ţară, autorităţilor le era o povară în plus să se “ocupe” de persoana lui, supraveghindu-l, dar el revenise, de fiecare dată, lăsând în străinătate să-i apară lucrări despre Arta bisericească în spaţiul Carpato-Dunărean. Şi pentru că în străinătate i se recunoscuseră marile merite de erudit, i se recunoscuse şi la Bucureşti titlul de profesor universitar, fără catedră însă, şi i se publicase un volum din lucrările sale şi în ţară.

Profesorul Simon nu se călugărise şi nici nu avusese de gând vreodată, dar la bătrâneţe umbla ca un călugăr. Rămăsese văduv, îi murise şi unicul copil într-un accident de automobil. Trăia pe la mânăstiri, oaspete oricând dorit şi onorat, din dispoziţia directă a Patriarhului. În elita intelectuală era apreciat la valoarea sa şi deosebit de respectat. În jurul său roiau tinerii teologi şi tinerii istorici de Artă, care-i citiseră şi îi citaseră lucrările. Autorităţile îl invitaseră să ţină o conferinţă despre Arta Bizantină în spaţiul românesc. Sala Dalles se umpluse până la refuz, iar ca urmare nu i-am mai îngăduit să ţină conferinţe publice. Un mediocru istoric de artă, ajuns academician, îl denunţase în scris că este un “reacţionar” şi că prezenţa sa publică în viaţa culturală ar aduce prejudicii “noii noastre orânduiri”. Profesorul Simon nu se impresionase de cotitura ce o luaseră autorităţile cu privire la persoana sa şi îşi pregătea o nouă exegeză: Sacru şi laic în arta românească veche, până în secolul al XVIII-lea. Patriarhia o acceptase în planul său de tipărituri, dar pentru circuit închis, adică numai între specialişti, ceea ce însemna o prohibiţie publică. Şi aşa, însă, istoricul de artă academician, date fiind relaţiile sale cu diverşi sus-puşi, intervenise pentru a amâna apariţia lucrării de la an la an, sub pretext că lucrarea ar fi mai potrivită pentru o editură specializată în apariţia lucrărilor de artă. Casa de editură de la Paris se oferise să-i publice volumul. Profesorul Simon era convins că prietenul său André Malraux l-ar fi onorat cu o prezentare a lucrării. Deocamdată nu se gândea să înstrăineze manuscrisul. Îl dactilografiase în cinci exemplare, numerotate şi semnate de el, să nu mai păţească la Editură să i se spună că nu-i mai găsesc manuscrisul. Aştepta, cu bucuria lăuntrică a faptului de cultură împlinit, să “vină momentul”, la Editură spunându-i-se mereu că “nu-i momentul” pentru apariţia unei asemena cărţi.

Pe Macarie îl întâlnise târziu, după ani de zile de la “eliberarea” lor. Se întâlneau periodic, de-o vreme, să schimbe păreri şi idei despre Arta românească veche, despre germenii de cultură ai neamului în veacurile trecute. La schit îl adusese tânărul teolog ce dorea să ucenicească la Macarie. Cei doi savanţi, bătrâni acum, se îmbrăţişaseră şi le dăduseră lacrimile de bucuria revederii. Stareţul îl poftise la Stăreţie, ca pe un oaspete de vază. Ce bucurie a revederii şi pe Visarion! Rămăseseră în “turn” să discute o după amiază întreagă. Ceilalţi călugări nu ştiau de el şi se întrebau de la ce mânăstire venise omul, confratele, fiindcă după haină li se părea apropiat lor. Simon dădu impresia că n-a venit cu un scop anume. Vizită atent schitul, înconjurându-l şi pe dinafară şi luând seama la construcţia zidurilor. Zăbovi asupra picturii din pronaos, rămasă destul de bine păstrată de la aşternerea ei pe zid. Părerea lui era că acelaş pictase şi schitul, şi Biserica de la Târgovişte. Un zugrav din partea locului, cu şcoală şi cu atelier. Simon îşi făcea schiţe, lua note, îl ruga pe tânărul teolog să-i ia imagini în detaliu ale picturii, cu aparatul pe care îl avea.

Macarie nu-l lăsă să plece, după câteva zile petrecute la schit, fiindcă după toate semenele vremea se strica şi ar fi fost probabil să ningă. Discutaseră mult, plimbându-se pe sub brazi. Tânărul teolog îşi făcuse de treabă pe la Ioasaf şi Stăreţie. În zilele de şedere la schit, trecuse ca o undă printre călugări zvonul că Simon venise cu un mesaj din partea Patriarhului care, ştiau cu toţii, îl iubea şi îl ocrotea pe Macarie şi lucrul său asupra limbii româneşti vechi. Dar zvonul nu se putea confirma. Macarie nu avea nici o înţelegere specială cu Patriarhul. Prezentarea lucrării sale în a doua jumătate a anului, era o convenţie oficializată.

În ultima seară de stat la schit, Visarion îi invitase, împreună cu Simon, să vină în chilia sa Macarie, Stareţul Amfilohie, Inochentie şi Ioasaf. Se vorbise de orice, până după miezul nopţii, fără pic de oboseală. Serafim simţise o mare bucurie că fratele său, Inochentie, fusese invitat de Visarion. Căci la Visarion în chilie se intra foarte rar şi se creiaseră deja tot felul de legende. Cel mai atent la discuţii fusese Ioasaf, sorbind cuvintele celor de faţă şi căutând să reţină din bogăţia de idei şi informaţii cu privire la dezvoltarea vieţii monahale pe teritoriul românesc. Macarie arătase celor de faţă manuscrisul lucrării sale. Vorbiră, apoi, despre traducerile din Origen. “Ucenicim cu toţii, domnule Simon, şi dacă în lucrarea asupra Tezaurului limbii ne va fi scăpat ceva, nu va fi vina noastră. Cât ne-am priceput, am făcut”. Atunci Simon spusese inspirat: “Ca Evangheliarul de la Putna, Biblia de la Bucureşti, ori Vechiul Testament de la Bălgrad, aşa se cade să rămână şi Tezaurului limbii vechi de la Schitul Bunăvestirii. Când va apare Tezaurul, ne vom considera salvaţi, va fi încetat presiunea asupra noastră.” Dar, mai reţinut, ştiind câte oprelişti are, Macarie răspunse: “N-am vrut să mă salvez, ci să salvez ceva pentru neamul acesta, căruia mai bine i se potriveşte nenorocul Meşterului Manole, decât nenorocul Ciobanului din Mioriţa. Ce pot să spun, decât că mi-am împlinit rostul pentru care le-am îndurat pe toate.”

Întors acasă, Macarie avu un şoc: uşa era închisă, cum o lăsase, dar cineva umblase în lipsa lui printre lucruri şi în micul geamantan cu care venise Simon. Acestuia îi spuse în dimineaţa următoare. Verificându-şi lucrurile, Simon constată că îi dispăruse agenda. Sigur, nu o uitase nicăieri, căci îşi notase în ea observaţii cu privire la pictura murală a schitului. Mai avea notate numere de telefon ale câtorva prieteni, foşti deţinuţi ca el. În rest, nu avea obiceiul să-şi noteze impresii personale.

Visarion nu dormise toată acea noapte, sub impresia puternică a personalităţii profesorului. În prezenţa acestuia şi a celorlalţi, îi declarase lui Amfilohie intenţia sa de a lăsa schitului întreaga sa arhivă, cu clauza de a nu fi transmisibilă.

La plecare, Simon fusese condus de Macarie, Visarion şi Stareţ, care-i făcuse invitaţia de a reveni oricând la schit. La înapoiere pe drumeag, Macarie   le povesti celor doi întâmplarea cu dispariţia agendei profesorului. “Mi s-a spus azi dimineaţă, le zise Amfilohie, că la grajduri s-a văzut lumină în noapte. Nichifor n-a venit la slujbă şi mi s-a spus că în chilia lui duhnea a băutură. Gavrilă mi-a spus că pe la ferestrele lui a miorlăit cineva, ca un cotoi, dar crede că nu era nici o pisică. “Gavrilă se rugase de Stareţ: “Să vină cineva, să doarmă cu mine.O să mă aflaţi într-o dimineaţă mort, că Rafailă mi-a pus gând rău.” Inochentie şi Stareţul hotărîseră, după slujbă, să se mute Lavrentie pentru o vreme în odaia liberă din casa lui Gavrilă. “Până în primăvară, când am ştire că o să ne vină nişte tineri în ucenicie”, hotărîse Amfilohie.

În cursul zilei, se mai plânsese un călugăr, Paisie, că văzuse prin fereastră două momâi, dar că putea să jure că nu erau oameni, ci arătări. “Or fi fost călugări, îl îmbunase Amfilohie, că ştim că mai merg în noapte de la unii la alţii, dacă n-au somn, să-şi ţină de vorbă. Nu-ţi fie frică, părinte, de arătări, ori nu te rogi destul?” Acela plecase acasă, dar cu inima îndoită.

Mai grav era că Nichifor nu mai dădea pe la biserică. Începuse să lipsească şi de la trapeză. Amfilohie trimise să vadă ce-i cu el. Nichifor însă nu răspunse la bătăile în uşa sa. “Nu se poate, nu-i plecat din Schit, n-a cerut îngăduinţa de la mine,” zise Stareţul. Vestea se răspândi şi Amfilohie, luându-l cu sine pe Inochentie, se îndreptă spre grajduri. Acolo nu curăţase nimeni, vitele nu fuseseră scoase la adăpat. “L-o fi mâncat vreo dihanie, vreun urs”, zise, ca să zică ceva, Stareţul. “Doamne, dar nu-i Nichifor omul care să nu se păzească! Nici în vară nu i se poate întâmpla una ca asta. Doar nu-i cu mintea puţină, cum a fost Calistrat de la Schitul Pogorîrii, de i-a apucat ursul braţul drept, la smeuriş.” Stareţul simţi un val de furie, văzând vitele cu ieslele goale la acel ceas din zi. “Ne rabdă vitele de foame sub nasul nostru. Ce păzim aici?” veni întrebarea Stareţului. Dar Inochentie nu răspunse, ce era să răspundă?

Merseră la casa lui Nichifor. Bătură la uşă. Nu răspunse nimeni. “Doamne, ce-am ajuns! Inochentie, ia uită-te tu pe fereastră, că eşti mai înalt decât mine.” Inochentie se uită şi se înspăimântă: “E întins în pat. Să nu fi murit!” Stareţul căută să-şi revină la calm: “Aşa i-o fi fost scris. Aşa l-au găsit pe Mardarie, întins în pat, îmbrăcat, numai bun de pus în coşciug şi de dus la biserică”. Inochentie, tot speriat, îi zise: “Bine ar fi să mai chemăm pe cineva. Pe Vartolomei, că el e mai apropiat, în vecini.” Scoaseră uşa din ţâţâni. Stareţul rămase în prag. Nichifor nu era mort, ci căzut în somn adânc, după beţie. Chilia era în neorânduială şi pe masă erau rămase, goale, câteva sticle de băutură. În cuierul din tindă atârna o glugă albastră, de ploaie, şi un basc. Pe jos, mucuri de ţigări, iar după uşă, pe speteaza unui scaun, o pereche de pantaloni din doc. “Mişcă-l, Inochentie, i-o fi rău de la inimă”, îl sfătui Stareţul. “Ce rău, părinte! Nu s-a trezit din beţie!” zise cu scârbă Inochentie. Mai bine i-aş trage vreo două palme, că le-ar merita!”

Cu chiu, cu vai, Nichifor se trezi, băigui câteva cuvinte fără rost şi se întoarse pe partea cealaltă, să doarmă mai departe. Cât îl răsuci şi-l zgâlâi Inochentie, n-a fost chip să-l trezească. Îl lăsară pe Vartolomei, să-l mai cerceteze, până să se trezească. Seara, se pomeniră cu Nichifor. Avea ochii tulburi şi faţa puhavă de băutură.

“- Ce ne-ai făcut, Nichifore, îl luă Stareţul în primire. Ai trăit aici o viaţă, ca să-ţi baţi acum joc de ea şi de noi?” Cu glas gâfâit, Nichifor mărturisi: “Îmi cer iertare. Vine peste mine Rafailă, mă îndeamnă, păcătos ce sunt!…” Stareţul căută să-şi domolească mânia: “Şi de ce nu ne-ai spus până acum?” Nichifor încercă o scuză: “Mi-e frică de el. Să nu audă că v-am spus, că mă omoară! Mai vine cu unul, cel ce spune că a văzut-o pe Maica Domnului, de i s-a arătat lui… Au în ei un fel de a se purta ca nişte stăpâni… N-au teamă nici de Dumnezeu, nici de nimeni. Să nu mă spuneţi, că mă omoară!”


Ioasaf aflând de cele întâmplate, rămase după Utrenie în biserică şi îngenunchie în faţa icoanei Maicii Domnului. “Doamne, îi spuse el Stareţului, am ajuns să ne urgisească cei apropiaţi nouă. Amarnice vremuri!” Dar Amfilohie puse să se tragă clopotul de adunarea tuturor. Uimindu-se, călugării se îndreptară spre biserică. Gavrilă, simţind ceva ca o primejdie, se închină la icoana Precistei, cea adusă de la mânăstirea Miloslava, după ce arsese de nu mai rămăseseră decât zidurile şi această icoană neatinsă de flăcări, pe care o considerau o minune. Amfilohie se adresă tuturor celor de faţă pe un ton blând şi de iertare: “S-a întâmplat că în Schitul nostru, unul dintre noi, Nichifor, a căzut în grea patimă de beţie şi pripăşind în ascuns pe un desfrânat care a jicnit cinul monahal. Vă aduc la cunoştinţă, dar zic să-l iertăm, crezându-l în stare de îndreptare. Dacă n-am ierta, n-am mai fi aici. Este fratele nostru şi se cuvine a-i da putinţă de îndreptare.” Nichifor, la ieşirea din biserică, îşi ceru tuturor iertare. Gavrilă îi spunea ceva la ureche lui Serafim, iar acela nu contenea a-şi face cruci, în vreme ce Nichifor se îndrepta spre grajduri încet, ca un spăşit.

Intraseră în postul Paştelui şi schitul plutea într-un aer de tristeţe. Vestea că în Bucureşti aveau să se dărâme biserici, îi amărea nespus. Nu ştiau dacă va mai rămâne Biserica Antim în picioare. Ajunsese zvonul că va fă dărâmată Biserica Sf. Gheorghe, că biserica de la Cotroceni fusese doborîtă, că mânăstirea Văcăreşti, unde începuseră lucrări de restaurare va fi dărâmată, că vor fi rase biserica Schitul Maicilor, Sf. Spiridon-Vechi, Sfânta Vineri, cu tot ce se afla pe calea Dudeşti şi Văcăreşti; că biserica Domniţa Bălaşa urma şi ea să fie dărâmată, ori în cel mai bun caz, să fie sufocată de noile clădiri ce se vor înălţa în jur. Acelaşi zvon despre biserica Zlătari, biserica Doamnei, biserica Olari şi Sf. Gheorghe-Nou.

Macarie scria ce scria şi deodată îl apuca o deznădejde, ştiind că nu era glumă. Se ducea la Visarion, dar rămâneau muţi amândoi, de supărare. “Am trăit atâtea, amândoi, îi zicea lui Visarion, dar biserici distruse premeditat, ele, mărturia neamului nostru, căruia îi lipsesc hrisoavele vechimii, tot din nesăbuinţă omenească, asta-i prea de tot, întrece închipuirea celor mai mari rele!” Visarion ofta şi el: “Pe semne blestemele strămoşilor… Ale noastre, în Basarabia, au ajuns silozuri şi săli de cinematograf! Ce putem să facem noi doi? Să le păstrăm în suflet, de unde nu ni le poate nimeni dărâma.” Dar Macarie nu se obişnuia cu gândul nelegiuirii: “Bine, Visarioane, dar făceau parte din fiinţa noastră ca neam! Nu s-au atins de ele nici un călcător de ţară, oricât de hrăpăreţ şi de duşman ne-a fost! Cum să ştiu că biserica Sf. Spiridon-Vechi nu va mai exista? Acolo am fost hirotonisit. Şi-apoi, ce Bucureşti va mai fi, când asta era structura lui, de capitală orientală pentru Occident, şi de capitală occidentală pentru Orient? Praga şi Budapesta? Copie după măreţia Occidentului! Bucureştiul nostru avea specificul său, apărea ca un oraş anistoric, construit după o fantezie originală, un oraş de gospodari, fiecare cu casa lui şi cu curtea lui. Livezile şi grădinile din spatele caselor se întindeau până în centru. Până şi grădinile ca Teatre de vară, ori cu cinematografe în aer liber, erau o raritate europeană. Şi-apoi bisericile noastre! De la Roma nu mai era un alt oraş cu atâtea monumente religioase, variate ca stil şi vechime. Cu legende peste legende, nuclee vii ale unei mitologii naţionale! Bisericile noastre au suplinit lipsa palatelor falnice. În cartierul Antim, bunăoară. De la Mihai-Vodă, din curtea Palatului Domnesc, până jos, la Sf. Spiridon-Vechi, străbaţi o Istorie şi simţi că ai o Istorie. Câte forme arhitecturale, cât rafinament artistic, pentru cine ştie să vadă! Să ne închipuim că s-ar fi scos un album cu acele monumente. Ar fi fost o revelaţie! Oricare rafinat al Artei ar fi satisfăcut, dacă ar fi purtat numai prin acest cartier… Ori de la Domniţa Bălaşa, trecând Piaţa spre Negru-Vodă: biserica Slobozia, biserica Bucur şi aşa mai departe. Nu mai vorbesc de câte sunt de văzut pe partea stângă a Dâmboviţei, începând cu biserica Cotroceni, şi Sf. Elefterie-Vechi… N-o să-ţi ţin un curs, acuma, despre Bucureştiul vechi… M-a prins dorul de Bucureşti, semn că am îmbătrânit. De fapt totdeauna am căutat să le dovedesc celor tineri că nu trăiesc într-o capitală improvizată. Toţi văd mai ales noroaiele, furtunile şi norii de praf din timpul verii, ţânţarii şi alte comčdii… Oricare biserică ne este o entitate de conştiinţă. Cum să ni le distrugă? Se atinge grav Istoria neamului, frate!” Visarion îl ascultase fără a zice nimic, apoi oftă iar: “Eu n-am avut când să cunosc atât de bine Bucureştiul. Ştiu şi simt că ne înconjoară o putere malefică, din toate părţile. Nu “neamul nevoii”, cum zicea Eminescu, ci neamul nenorocului!

Macarie îl rugă să-i facă o cafea fără zahăr. Până trebului Visarion la bucătărie, Macarie trase din raft o carte, la întâmplare, dar îi fu imposibil să-şi concentreze atenţia.

“Să luăm pilda strămoşilor, îşi continuă gândurile Visarion, revenind cu cafeau. Cei vechi au cunoscut martirajele şi tot n-au abjurat. Datoria ta este să termini lucrarea, ca o slavă adusă Bisericii.” Macarie îi surâse cu resemnare: “Am terminat-o. Sunt sfârşit. De-acuma nu-mi mai aparţine.” La care Visarion se grăbi să adauge, mai mult spre a se încuraja pe sine: “Vezi? Asta-i mare bucurie! Din cărămizile risipite ale Templului se va ridica Ierusalimul! Nu scrie aşa?” Cu aceeaşi resemnare, Macarie sorbind din cafea, spuse: “De-acum voi avea vreme mai multă să mă gândesc la sufletul meu. Cărţile, mereu am simţit, mă îndepărtau de mine. Fiecare carte are un egoism al ei: te cere cu totul. Cartea aceasta m-a iubit. De aceea am căutat să-i dau ce-am avut mai bun în mine, tot ce-am ştiut şi am înţeles.”


Hariton reveni cu primul transport de cumpărături pentru cei de la schit, semn că se împrimăvărase de-a binelea. Adusese, ştia el de unde, vopsele pentru ouăle de Paşte, drojdie, zahăr şi mirodenii, bidoane cu untdelemn, măsline, sodă caustică pentru făcutul săpunului din resturile de grăsimi adunate la bucătărie şi câte alte nimicuri de care aveau trebuinţă.

La metocul care se afla la jumătatea drumului până la prima comună, îşi confecţionase un sac legat din două colţuri cu nişte bete, pe care îl prinsese pe spate ca pe un rucsac. Când intra pe poarta schitului, toţi ieşeau pe prispe, în cerdacuri, să afle noutăţi “din vale”. O zi-două, umbla din casă în casă, povestind fiecăruia aceleaşi lucruri, dând ce adusese şi primind noi comenzi, pentru cărăuşia următoare. Zicea, cu umor, că măgarul său, Matache, avea cea mai lungă vacanţă din ţară: trei zile de drum, două săptămâni de şedere; că el ar merge şi mai des la vale, dar nu vrea Matache.

De la acest drum, cu Hariton veniseră şi câteva femei, obişnuitele schitului, care ajutau la văruitul pentru Paşti şi la dereticatul caselor la călugării mai vârstnici. Printre ele era una în pantaloni şi jachetă îmblănită, care din primul moment trase direct în biserică, aprinzând lumânări la vii şi la morţi şi sărutând icoanele de lângă Uşile Împărăteşti. Era nepoata uneia dintre femeile ce lucraseră cu ziua la schit şi care se angajase între timp la o întreprindere.

Cele venite la lucru erau adăpostite, ca totdeauna, într-o căsuţă cu două camere şi tindă la mijloc, unde nu mai locuia nici un călugăr, după moartea ultimului ce o locuise. Camerele erau amenajate anume să încapă mai multe persoane pentru noapte, prevăzute cu plite şi un sumar de veselă de bucătărie, cu toate că femeile primeau hrana de la trapeză. În schit nu se pomenise să se gătească separat, decât atunci când călugării pregăteau, din partea lor, la praznice, pentru întreaga obşte, aşa cum făcuse Inochentie, ori Gavrilă.

O săptămână-două până în Florii, în schit era o forfotă şi o trebăluială de la mic la mare; bieţii bătrâni îşi scoteau dulamele pe frânghii şi se luptau din răsputeri să atârne câte o plapumă la aer. Cât despre văruit, frecatul podelelor cu peria de sârmă, fiertul în leşie al albiturilor de pat, asta era treaba femeilor venite la lucru şi plătite cu ziua. Venind repetat, înainte de praznice, femeile cunoşteau de-acum rostul fiecărei case. Veneau ca la părinţi bătrâni, ca în familie. Ziua muneau de zor, seara veneau la slujbă, mulţumite că lucrând pe bani puţini, ori pentru câte o desagă de cartofi, ajutau Biserica. Odinioară, când Schitul avea în proprietate păduri primite danie, le dădeau lemne de foc gratuit, ori le păsuiau să pască vitele, cât era vara de lungă, până în toamnă, în anumite poieni ce erau tot în proprietatea Schitului.

Hariton era singurul total absent de la asemenea îndeletniciri. Casa lui era mereu aiurea, ba la Ioasaf, ba la Serafim, ori Gavrilă. Ştia că la ei găsea oricând adăpost şi n-avea habar de curăţenie. Se interesa numai de Matache, găzduit în despărţitura pentru cai, de la grajd.

Ceilalţi erau cuprinşi de grijile anotimpului. Nichifor îşi pregătea plugul, pentru desţelenitul grădinilor în care urma să se semene salată, fasole, ceapă şi usturoi. Se cuminţise, după ruşinea ce-o îndurase, şi venea la toate slujbele. Înochentie, Serafim, Ioasaf şi Gavrilă făceau curăţenie în biserică. Aşa era tradiţia, ca în biserică să facă rânduială numai călugări. Se ştergeau icoanele, se scoteau la bătut şi spălat preşurile şi covoarele, se spălau lespezile de piatră, se lustruiau policandrele.

Gavrilă se pregătea să scoată albinele de la iernat. Aşezase stupii la locurile lor ştiute. Gardurile se reparau de fiecare dată, fiindcă ciobanii în trecerea lor cu oile de la sau dinspre păşunile din munte le doborau, făcând trecători pentru turme, să nu-şi lase oile lâna printre sârmele ghimpate întinse între stâlpi.

La Stăreţie se scoseseră în verandă ghivecele cu muşcate şi butoiaşii cu lenadri şi indruşaimi. Cei mai neputincioşi stăteau la soare, pe prispe şi se mulţumeau să privească toată forfota Schitului. Cum poştaşul îl întâlnise în cale pe Hariton, îl rugase să ducă el corespondenţa. Macarie primise o invitaţie din partea unui Centru Ecumenic de la Geneva pentru un ciclu de conferinţe, dar era hotărît să refuze. Prefera, după cum îi spusese lui Amfilohie, să rămână lângă Ioasaf, decât să mai încerce la vârsta sa piruete diplomatice printre Oficialităţi. Hariton îi adusese un teanc de scrisori, printre care una din partea unui romancier socotit de frunte al prozei postbelice, autor al romanului mult comentat de critica literară despre crepusculul satului românesc. Acela îi scria cu o simţită smerenie, într-un moment de criză spirituală, rugându-l să-l primească, pentru a-şi descărca sufletul. Îi spunea că a ajuns să descopere măreţia trăirii creştine a mamei sale, ţărancă din neam în neam, şi că simte că adevărata credinţă este dincolo de filosofii şi teorii. “Mă îndrept spre ceasul al doisprezecelea, îi scria romancierul. Vremea a devenit târzie. De ani de zile lupt să mă vindec de himerele Istoriei. Am fost minţit şi am minţit de multe ori în scrisul meu. Furtuna m-a târît cu ea şi am confundat dezastrul cu aurora.” Macarie fusese impresionat de rândurile ce arătau vindecarea unui suflet. Ştia cât de dramatic se plătise sub raportul comportamentului, în incertitudinea existenţială. “Dacă exist pentru el ca un reazim, mă simt mai împlinit decât oricând în rostul meu.” Simţi cum îl cuprinde o lumină lăuntrică, de neexprimat în cuvinte, lumina care îl cuprindea adesea seara, după o zi de muncă pe manuscrisele sale. “Trebuie să mă dezgolesc de minciună – citi el mai departe scrisoarea roamncierului – dar să nu umplu acest imens gol cu o nouă minciună, căci minciunile se luptă să învingă. Numai neadevărul este în veşnic zbucium şi mereu agresiv.” Macarie surâse citind: “Un om adus la Adevăr valorează cât o împărăţie”. Şi continuă rândurile scrisorii: “Am scris, am publicat, s-a scris despre mine, am fost lăudat şi încununat de glorie. La vârsta mea s-ar zice că sunt un om împlinit. Dar cununile ce mi s-au confecţionat, simt eu, sunt mai veştede decât ierburile sub seceta verii. Văd ce s-a debitat despre mulţi dintre înaintaşii mei, care acum îşi duc somnul de veci în uitarea vremii. Trebuie să-mi rebotez sufletul. Am revenit la Biblie. A fost cartea care mi-a lipsit câteva decenii, pe care mi-am îndepărtat-o, pentru a mă elibera. Acum îmi dau sema că această eliberare a însemnat o rătăcire. Tot ce am scris ignorând-o, are o şubrezenie lăuntrică.” Macarie ţinea preţiosul document în mână şi nu-i venea să creadă: “Fiecare dintre noi are ceasul său de trezire la Adevăr. Dacă mi-este dat să mai trăiesc, voi dovedi că sunt de partea Adevărului. Voi scrie pentru a apropia pe semenul meu de el. Ca un har ce mi s-a dat. De-atâta timp vă caut, părinte! Primiţi-mă, primiţi un ucenic bătrân!” Macarie gândi: “Cum să nu-l primesc? Un om poate să devină o biserică! Ce bucurie, Doamne, să mă ştiu de folos!”

După ieşirea de la trapeză, Visarion îl luă pe Macarie de braţ şi-l duse la el în “turn”. Pregătindu-i o cafea, îi povesti cum în timpul nopţii avusese o revelaţie: din tot ce scrisese, să adune un volum închinat isihasmului românesc. Imboldul îl simţise atât de puternic, de parcă i s-ar fi dat o poruncă. Lui Macarie i se lumină faţa de bucurie: “De când mă zbat, Visarioane, frate, să te conving că ai o datorie faţă de noi toţi! Eşti singurul care de-o viaţă te-ai consacrat studiului monahismului şi isihasmului românesc. Merită poporul acesta, care de secole a dat trăitori întru meditaţie, post şi rugăciune! Neamul nostru a avut o imensă disponibilitate spre contemplare şi interiorizare.” Punând pe masă cele două ceşti de cafea, Visarion privea surâzând faţa luminată de bucurie a lui Macarie. Aşezând pe o farfurioară şi câţiva biscuiţi, îndemnându-l să se servească, Visarion zise: “Ştiu că într-o mânăstire din Moldova un părinte pregăteşte un Pateric românesc. El are avantajul că a călătorit de curând la Muntele Athos şi dispune de o informare mai recentă. Voi vedea, dar îmi închipui că alte lucrări n-au mai apărut pe această idee, că s-ar fi auzit şi până la noi”.

Macarie îşi aşeză, blând, mâna peste braţul lui Visarion: “Scrie, Visarioane, că ceea ce vei spune, de s-a mai spus, va fi spus de dumneata. Originală este numai creaţia lui Dumnezeu. Toată zicerea noastră este un şir de poveste, de la unul la altul, ca o scară spre cer înălţată din cuvinte”. Visarion încuviinţă, fără să spună nimic, zâmbind şi privind parcă dincolo de Macarie, ideii sale care, ca o nălucă, îi cerea s-o urmeze.


Văzând-o pe fetişcana îmbrăcată în pantaloni şi jachetă îmblănită, căreia îi atârna, ostentativ, de gât, o cruce de aur, Nichifor avu o uluială grozavă, amintindu-şi că Rafailă i-o prezentase cu vreme în urmă, ca verişoară a sa, orfană şi necăjită, care se pregătea să intre în ucenicie la mânăstirea Ciorogârla. Nichifor, întâmplându-se să cunoască mai multe Maici de acolo, de când schitul Bunăvestirii cumpărase grâu şi porumb de la ele, o întrebă pe fetişcană ce mai fac şi din răspunsurile acesteia deduse că trecea destul de des şi pe-acolo. Era vrednică, altminteri, şi umbla cu privirea smerită, în pământ. Cu un defect discret la un ochi, alunecându-i privirea din când în când, fata manifesta o sensibilitate, sau o nervozitate de om marcat de un complex. Când nu te aşteptai, trimitea câte o vorbă nepotrivită, chiar urîtă pentru mediul monahal, sau îşi dovedea câte un gest brutal. Purta în sacoşa sa un minuscul tranzistor pe care îl deschidea, zicea, ea, să asculte muzică populară şi buletinele meteorologice, ca să ştie cum vor fi zilele prevăzute pentru curăţenie la Schit. Acum trecea printre credincioasele venite să-i scoată pe călugării bătrâni din iarnă. Fetişcana, întrebată, se prefăcu a nu-şi mai aduce aminte de Nichifor. Da, era adevărat că-l vizitase într-o zi, şi atunci cu Rafailă şi cu un prieten al acestuia ce voia să vină la călugărie. Îl evita însă, acum, pe Nichifor, cu dibăcie muierească, ocolindu-i casa. Nichifor îi luă seama de mai multe ori. Ea era, verişoara pretinsă a lui Rafailă. Pentru a nu mai cădea în vreo cursă, îi spuse lui Amfilohie ce ştia despre fetişcană. Stareţul îl sfătui să nu-i deschidă, de-i va bate la uşă şi s-o trateze ca pe o necunoscută.

Îndeobşte, călugării se gospodăreau ei, cu dichisul lor de bărbaţi. Numai la bucătărie şi la bolniţă era nevoie de mână de femeie. Cât priveşte fetişcana, de cum află de la Nichifor cele povestite de el, Amfilohie se sfătui cu Inochentie şi hotărîră să-i urmărească paşii prin Schit. Trebuia însă cineva de încredere şi să nu dea de bănuit fetei. Probabil Rafailă o trimisese, dar nu de dorul Schitului. Inochentie îi propuse lui Amfilohie pe fratele său, Serafim, să n-o piardă din vedere: “N-o să bănuiască ea un bătrân, care abea îşi trage zilele de colo-colo. Să fie păcatul nostru, dacă trebuie să ne apărăm şi într-astfel de Satana şi de copiii săi pe lumea asta!” La care Stareţul adăugă: “Parcă Stareţul Nestor n-a avut în permanenţă un călugăr, care să-i spună câte se zic şi se fac la Schit? Ştia cine a primit şi cinea trimis scrisori, şi nu era lucru de ruşine, că multe se pot întâmpla şi dinlăuntrul Schitului! Vin unii anume să ne tulbure viaţa, zicându-i cutăruia că mai potrivit era să cânte la Operă, decât în strană; altuia că să-i încredinţeze bruma de bani strânşi, să-i aducă cutare ori cutare lucru, şi câte şi mai câte nerozii de-ale lumii. N-o să ne fie nici un păcat, Inochentie. Asta poate să inventeze că a încercat vreunul s-o necinstească, Doamne fereşte! Îţi aminteşti de părintele Maximilian de la mânăstirea Poiana? Până şi martori falşă şi-a pus muierea aceea peste capul lui. Şi a fost dezbrăcat de rasă, bietul. Şi zadarnic s-a jelit că nu-i vinovat. Totul fusese, sunt sigur, o înscenare, să se lovească în Biserica lui Cristos. Aşa că bine-ai zis, frate, s-o aibă Serafim sub privirile sale.”

Serafim observă, mai întâi de toate, la fetişcană, o curiozitate exagerată. Punea tot felul de întrebări, despica firul în patru, îi descosea pe cei mai vârstnici, care-şi aveau naivitatea lor. Îndeosebi ajungea la întrebări cu substrat politic, la care părinţii o priveau bănuitori dintr-o dată şi-i răspundeau în doi peri, prin parabole. Îl întrebase, de pildă, pe Nectarie, ce-ar zice el, dacă s-ar închide cea mai mare parte din biserici şi mânăstiri. “Ce să zic? Ce-ar fi de zis?” răspunse acela. “Şi ce-ai face fără Schit?” îl îmboldi cu întrebarea. “Păi tu ce-o să faci fără Schit? Unde-ai să muneşti? Mergi într-altă parte, unde afli o poartă deschisă. Aşa şi eu. Se găseşte pentru fiecare un loc sub soare!” Fetişcana se interesase ca o novice, cine locuieşte aici, cine dincolo, iar la trapeză ţinuse să-i servească la masă, familiarizându-se cu numele lor.

În sâmbăta Floriilor se iscase o vântoasă de Martie, gata de adus din nou zăpada. Printre picăturile de ploaie, cădea şi câte un fulg de nea. Gavrilă acoperise cu pături groase stupii, să nu-i degere, ca acum trei ani, dintr-o neghiobie. Acoperiseră straturile din grădini cu coceni şi paie, iar în livadă, printre meri se aprinseseră gunoaie, să fumege pe timpul nopţii. De cu ziua, sosiseră “de le vale” creştinii cu ramuri de salcie şi peşte. La trapeză se pregătea borşul pentru a doua zi, iar seara avea să se prăjească crapul, în nişte tăvi mari, cât plita, anume pentru asemenea mese de obşte, cu mirenii, la praznicul deslegării de peşte. Inochentie fiersese grâul pentru colive şi copsese prescurile. Artosele erau gata şi ele. Spre seară se apucase să frământe aluatul pentru nişte plăcinte cu bureţi şi mărar, cum numai el ştia. Serafim scoase din altar, pentru miruit şi închinare, icoana Intrării în Ierusalim. Gavrilă împodobise policandrele cu lumânări galbene. Se aştepta, cu nerăbdare, trasul clopotelor şi toaca. Catismele spuse, Slavele cântate de Ioasaf, întregit de Inochentie şi de Lavrentie, ridicau Schitul Bunăvestirii în durata altui timp, îl înscriau în Veşnicie. Ioasaf cânta şi schimba cărţile pe citelniţa sa, răsfoia pagini şi privea cu ochii săi albaştri departe, dincolo de lume, spre zarea numai de el văzută. În asemenea ocazii îmbrăca veşmintele părintelui său Teofil şi lua metaniile lui Teofil de sub icoane. Privegherea Floriilor, cu bucuria Întâmpinării Mântuitorului simboliza intrarea Cuvântului lui Dumnezeu în fiecare suflet. Aşa zicea Ioasaf, iar bucuria resimţită de el cântând în strană pentru asemenea praznic era fără margini, cum îşi închipuia el că trebuie să fie lumina zilei.

Fetişcana venise de cu seara la Biserică, văitându-se că o dor şalele şi are ameţeli. Ca femeie, le spusese celorlalte, cu care venise la schit, că în starea în care este, nici n-ar fi de dorit să rămână la slujbă. Venise să fie văzută pentru bunovoinţa ei, rămăsese până se întunecase de-a binelea şi plecase să se culce în odaia femeilor.

Într-o asemenea seară, la slujbă ţineau să vină şi cei neputincioşi. Stareţul îi spusese lui Nectarie să nu-l mai aducă, vai de lume, cu căruciorul pe Daniil, chiar de-ar fi să plângă bătrânul pentru asta. “Doar nu-l aduci la scăldătoarea din Betesda, zise Amfilohie. Îl laşi, părinte, că nu mai ştie de el şi ne facem de râsul lumii! Toată viaţa n-a venit la biserică, ba ne mai şi lua în batjocură, zicând să meargă cei odihniţi, că el n-are vreme decât dumineca. Acu, ce să-i facem? Să se roage din pat, că-i primită rugăciunea. Nu-l putem aduce, în halul de neţinere de minte şi altele, în care se află, că ni-i păcat. Aşa se ţicnise unul la Schitul Sfintei Ecaterina, că nu mai voia să iasă din biserică, nici ziua, nici noaptea. L-au lăsat cei de acolo o zi-două, crezând că cine ştie ce păcat ispăşeşte. Aş, bătrânul o luase razna. Seara şi-a adus plapuma. O ţinea una şi bună, că vrea să-l găsească moartea în Casa Domnului. Aşa că, fă aşa de bine şi molcomeşte-l pe Daniil în chilia lui.”

Nectarie, cu grija lui Daniil, care zicea c-o să meargă şi de-a buşilea la biserică, nu se dusese la slujbă. Vrând-nevrând, auzise, după ce se bătuse tochiţa, paşi de om prin spatele şurelor şi pe la magazii. Ieşise afară, în cerdac. Afară bătea vântul şi stropii de ploaie loveau în parmalâc. După un timp, iarăşi paşi şi mişcare de om, un fluierat scurt şi un răspuns la fel. “Îşi dau semne mirenii, îşi zise Nectarie. Până mâine, le suportăm pluierăturile ca la iarmaroc.”

Slujba se terminase aproape de miezul nopţii. Vântul şi ploaia încetaseră, asprimea aerului se mulcomise, încât se prevedea o duminecă de Florii însorită. Peste noapte a domnit pacea, până spre dimineaţă, când Gavrilă, neavând somn, se dusese într-o doară pe la stupi. Ori ca o presimţire… Îi află răsturnaţi şi mânjiţi cu o vopsea neagră, ca păcura. Băgă de seamă că şi poarta lui, şi uşa casei erau mânjite. “Doamne, ce blăstemăţie! Apără-mă, Doamne!” îngăimă Gavrilă, şi primul gând i-a fost să alerge la Inochentie, să-i spună. Acesta se sperie văzându-l alb ca ceara şi înspăimântat, iar după ce Gavrilă îi povesti dintr-o răsuflare cele văzute, Inochentie căută să-l liniştească: “Nu te pierde cu firea. Ne încearcă Necuratul la praznice, să nu ne priiască rugăciunile!” Merseră amândoi la Amfilohie. Stareţul îi îndemnă de îndată să cureţe, cât mai bine, să nu observe lumea venită la Schit, şi să se păstreze discreţie, să nu se împrăştie tulburarea printre călugări. “- O să mă omoare într-o noapte, frăţioare. După albine urmez eu. Că auzi, Serafime, se văită Gavril, am avut un vis cu o noapte înainte. Se făcea că eram la prisacă şi umblam la stupi, când deodată ridicând capacul, în loc de albine era o hârcă, şi cu mustăţi! M-am speriat şi-am început să strig, dar n-aveam putere… N-a fost ăsta un semn? Uite, că a fost! Am fost înştiinţat, dar ce puteam să fac? Să ţin stupii în casă? Dar să ştii, cu mine se-ntâmplă într-un fel…” Serafim îl ascultă şi se cutremură în sinea lui, dar nu-i arătă tulburarea lui Gavrilă: “Măi, Gavrilă, ia-o şi tu ca pe-o poznă prostească. Că de te laşi prins în necaz, poate că asta vrea, cine vrea: să bage spaima în noi toţi!” Gavrilă nu zise nimic, aşa că după o tăcere celălalt continuă: “Ţi-am mai spus să-ţi cauţi un ucenic. Spune-i Stareţului nostru, că ştii că pleacă urechea la toate trebuinţele noastre. Să-ţi îndrume spre casa ta un ucenic, că nu s-au terminat cei ce vor să rămână după noi.”

Femeile şi fetişcana plecaseră, de pe la prânz, după terminarea destul de devreme a mesei la trapeză. Lavrentie îi povesti lui Amfilohie cum se uimise un pensionar, fost negustor la Târgovişte, cu copiii în mari posturi de conducere la Bucureşti, făcător de bine al Schitului. Acesta, dând cu ochii de fetişcană, se adresase ironic unui cunoscut al său, ce-i stătea alături la masă, la trapeză: “Da’ ce caută aici fata Miliţiei? De dragul cui o fi venit, mititica, până aici? Ia uite-o, pe post de pioasă şi de zilieră! Putoarea!” Amfilohie legă acest instantaneu de ceea ce îi povestise Macarie pe alee, venind de la biserică spre arhondăric şi trapeză. Anume, că fetişcana ştia foarte multe lucruri, pe care o zilieră n-avea cum să le deprindă, oricât ar fi fost de dotată intelectual. “-Vrednică, n-am ce zice, recunoscuse Macarie. Spală, însă, cu mănuşi de protecţie, iar când spală pe jos nu ştie cum să se aplece. Cum a intrat la mine, mi-a spus că aşa da, îi place cadrul intelectual. Am vrut să văd cât mai ştie, am servit-o o cafea, pe care a băut-o admirând ceşcuţa japoneză. Anume i-am dat cafeaua în ceaşca aceea, să văd dacă ştie porţelanul japonez. Şi l-a ştiut. Fireşte, am tăcut. I-am spus că aşa sunt eu, nevorbăreţ. M-a întrebat cu ce mă ocup, că n-a văzut cărţi atât de multe niciodată. I-am răspuns că mă ocup cu biserica. De-aceea sunt la schit. Ea a râs cu subînţeles: ştiu că scrieţi cărţi. Mi-au spus călugării bătrâni. Şi tot întrebându-mă de una, de alta, îmi puse întrebarea direct: n-aţi fost dumneavoastră profesor? Ba da, ia-m răspuns, dar de unde ştii? Păi, am auzit de la Radio, mi-a zis. Şi-atunci, să-ţi spun drept, am intrat în derută: de mine nu se vorbeşte la radio. Imposibil să se vorbească! Şi i-am spus clar: a fost o confuzie de nume. Despre un altul se vorbea. Iar ea: ba chiar de dumneavoastră, domnule profesor. V-au lăudat o jumătate de oră. V-au comparat cu Antim Ivireanu, cu Şaguna şi cu unul de care n-am auzit: Dionisie Romano. Precis n-a fost vorba de mine la Radio, i-am retezat-o. Ba da, râse ea iar. Eu ascult Europa liberă, părinte. Nu v-a spus nimeni că se vorbeşte repetat despre dumneavoastră? Şi iar mi-a râs în faţă. Mi-am dat seama de panta periculoasă a discuţiei şi i-am spus: ascultă fetiţo, eu sunt călugăr şi altceva nu sunt nimic. Vorbeşte-mi de treburile Schitului şi ale călugăriei şi voi şti să-ţi răspund… Ei, ce zici de asta? Aşa-i, Amfilohie, că se petrec lucruri interesante la Schitul nostru?”


 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s