Schiţe pentru un album Dionisie Germani

Printre profesorii ingineri care au ilustrat ca oameni de ştiinţă Şcoala Politechnică din Bucureşti, ajunsă în scurt timp de la înfiinţarea ei (1920) să se bucure pe plan internaţio­nal de un prestigiu cu nimic mai prejos decât cel al Şcoalei Politechnice din Paris (din a că­rei pepinieră a fost răsădită), Dionisie Germani se distinge incontestabil ca una din figurile cele mai reprezentative şi impunătoare. Deşi nu s’a bucurat de nicio faimă în largul obştei româneşti -căreia îi rămâne un necunoscut- cum de pildă Ion Ionescu-Bizeţ -rigurosul profe­sor de poduri de pe vremea când Şcoala Politechnică era numai Şcoală de Poduri şi Şosele cu care aproape i se identificase numele- sau decât Vasilescu-Karpen, rectorul viager al Şcoalei, Dionisie Germani se aşează lângă aceştia cu toată autoritatea cuvenită omului de ştiinţă, ca un primus inter pares.

Dacă nu am menţionat numele lui Dionisie Germani alături de celelalte nume ilustre de profesori care au dat celebritate Şcoalei Politechnice Bucureşti -Vasile Bianu, Dimitrie Pompei, George Ţiţeica ş.c.- este pentrucă aceştia nu au fost şi ingineri şi nicidecum că Dionisie Germani ar fi fost mai puţin ilustru. Fiecare dintre aceştia au fost netăgăduit crea­tori de fapte de cultură în sferele ştiinţei în care s’au manifestat. Şi prin aceasta egali. Sub acest aspect, între aceşti eminenţi oameni nu există -şi nici nu s’ar putea stabili- vreun ra­port de superioritate sau de importanţă respectivă. Pentrucă faptele de cultură -în orice domeniu s’ar situa ele- aduc în lumina înţelegerii omului (interpretează) esenţe (icoane, con­figuraţii, legi) ale naturii: ori, natura în sine nu este nici inferioară nici superioară. Senti­mentul acesta l-a încercat -ca o constantă universală- criticul literar şi esteticianul ce a fost Tudor Vianu, fără însă a căuta să-i dea şi o explicaţie. “Ştiu că operaţia ierarhizărilor literare este din cale afară de grea şi totdeauna supusă contestării. Se spune apoi că lumea artistică şi literară alcătuieşte o republică de oameni egali”, afirma Tudor Vianu într’o co­municare prezentată la Academia Română (în şedinta publică din 17 Noembrie 1944) în care sintetiza şi aprecia activitatea literară a lui Mihail Sadoveanu la patru decenii de la debutul scriitorului (textul acelei comunicări s’a publicat în Revista Fundaţiilor Regale, an XI, nr. 12, Decembrie 1944, şi de asemenea în Figuri şi forme literare, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1946, pp. 95-117). Acelaşi Tudor Vianu într’un articol (apărut în Luceafărul, anul III, nr. 10, din Mai 1960, pe pagina 1) intitulat “Eminescu şi Arghezi”, stăpânit de aceleaşi sen­timente, scria: “Stabilirea ierarhiilor în poezie, în marea poezie, este o operaţie din cale afa­ră de stângace şi în care nu ajung să se afirme decât afinităţi subiective, greu de justificat… Astfel de gradaţii nu se pot stabili decât între creaţii de valoare inegală, nu şi între cele ca­re aparţin aceluiaşi rang”. Nu vom relua aici, ca nefiind cazul (deşi cuvântul “creaţii” intro­duce o contradictio in adjecto) opiniile noastre în legătură cu faptele de cultură (v. O cres­mos eis tuto repei, din Zodii în cumpănă, nr. 2, Octombrie 1992, pp. 37-43); vom spune numai că afirmaţiile lui Tudor Vianu din citatele de mai sus vin să confirme justeţea concluziilor noastre privind non-sensul ierarhizării faptelor de cultură oriunde acestea s’ar produce şi oricum acestea s’ar numi: ştiinţă, literatură, etc; funcţiunea de “treaptă” întru accederea spre absolut a unora dintre faptele de cultură -mai uşor identificabilă în ştiinţă decât în li­teratură, etc- care nu s’au apropiat îndestul de esenţele naturii, până la acea limită îngădui­tă omului, nu trebue confundată cu “ierarhizarea” sau “gradarea”’ faptelor (creaţiilor) de cultură. O astfel de interpretare este, cum remarca Tudor Vianu, de domeniul afinităţilor su­biective.

Dionisie Germani cobora dintr’o familie de Greci înstăriţi şi bine situaţi, stabilită în Ţara Românească, întâi la Galaţi, în cea de a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de unde au trecut în Bucureşti. Bunicul său după tată, Nicolae -el este primul Germani semnalat în ca­pitala valahă- deschide aici o casă de credit ce avea să capete însemnătate în lumea co­mercială şi politică a vremii. Acesta are doi băieţi şi o fată. Dintre ei nu se face cunoscut decât Menelas Germani. El are un băiat -pe Dionisie- şi o fată: Fifica (probabil numele său de botez să fi sunat altfel, dar dumneaei şi-a spus, de mică, Fifica).

Menelas Germani s’a născut în Bucureşti în anul 1836. Era Român. Păstrase însă după tată şi cetăţenia greacă. Unii l-au socotit Macedonean, alţii Grec din Macedonia. Om cu re­laţii şi dispunând de o avere frumuşică -fusese asociat, împreună cu fratele său mai mare, la Banca tatălui lor, N. Germanii & Fiii- M. G. se face cunoscut ca bancher şi, cu această carte de vizită, intră în jocul politic, ajungând repede unul dintre fruntaşii Conservatorilor Junimişti. Datorită legăturilor sale cu personalităţile marcante ale zilei şi în deosebi cu Te­odor Rosetti şi cu Lascăr Catargiu, dar şi calităţilor sale de priceput financiar care au găsit o reală apreciere în vreme (între 1864 şi 1865 îndeplineşte funcţia de casier general în Mi­nisterul de Finanţe), M. G. este numit în câteva rânduri ministru de finanţe: în guvernul lui T. Rosetti de la 1888 (după căderea lui Ion C: Brătianu), în cel prezidat de generalul Ghe­orghe Manu (ce urmează scurtei guvernări a lui Lascăr Catargiu dintre 29 Martie 1889 şi 5 Noembrie 1889) de la 5 Noembrie 1889 până la 27 Noembrie 1891. Şi, în continuare, în gu­vernarea mai statornică a lui Lascăr Catargiu, din 27 Noembrie 1891 până în 1895 (în luna Decembrie în 1891, din motive de sănătate, este suplinit de Alexandru Barbu Ştirbei, fiul domnitorului Barbu Ştirbei). Moare, pe neaşteptate, în 1899, de o congestie cerebrală. Auto­ritatea lui Menelas Germani va fi fost, financiarmente, mare, dacă ne gândim că postul de ministru de finanţe avea, pe atunci, o importantă deosebită. Miniştri de finanţe au fost Ion C. Brătianu (la 1860, în cabinetul muntean al lui Nicolae Golescu -în timpul domniei lui Cu­za-, sub Ştefan Golescu în 1867, şi scurt timp în ministerul format la 27 Aprilie 1876, pregă­tind venirea partidului liberal la conducerea ţării). Dimitrie Ghica, fiul domnitorului Munte­niei, Grigore, preşedinte de consiliu (în 1861, sub Cuza). Alexandru Golescu, om cu “studii de inginerie la Paris” (în guvernul de concentrare al lui Dimitrie Ghica, de la 16 Noembrie 1868, la 27 Ianuarie 1870). Dimitrie A. Sturza (în guvernul lui Ion C. Brătianu în 1877, 1878, 1879 şi, din nou, în 1888 când Ion C. Brătianu este îndepărtat şi înlocuit cu Lascăr Catargiu iar Dimitrie A. Sturza cu Menelas Germani). Petre Carp, în propriul său cabinet de la 1900. Gheorghe Manu în guvernele lui G. Gr. Cantacuzino (cel din 1899 şi cel din 1904). Take Io­nescu (de asemenea în guvernările lui G. Gr. Cantacuzino din 1899 şi 1904 în care îl înlocu­ieşte pe general, acesta trecând ca preşedinte al Camerei). Teodor Rosetti (sub prezidenţia lui Titu Maiorescu, în 1912) -şi ne oprim aici pentrucă nu am voit să amintim decât pe cei mai reprezentativi.

Menelas Germani a fost acela care a desfiinţat în Ţara Românească agioul iar ca părtaş al monometalismului a introdus etalonul aur (foarte urcat în acea epocă a bimetalismului pe care se întemeia şi moneta noastră de la începutul domniei prinţului Carol) ca făcând par­te din uniunea monetară latină: măsuri de clar văzător care şi-au aflat, curând după aceea, confirmarea totală. Aceste merite au făcut ca numele lui Menelas Germani să fie înscris în primul dicţionar istoric românesc întocmit prin osârdia profesorului G. Adamescu membru corespondent al Academiei Române (v. Dicţionar Enciclopedic ilustrat “Cartea Româneas­că”, Bucureşti, 1931, Partea II, Dicţionar istorico-geografic, p. 1659). Tot el este acela care a sprijinit în timpul ministeriatului său din 1889 înfiinţarea staţiunii balneare Govora acor­dând unui grup de iniţiativă particulară creditele necesare pentru captarea izvoarelor de ape minerale aflate în apropierea localităţii, ale căror efecte curative erau deja cunoscute -prin faima de la om la om- şi, medical, atestate. Din acest grup avea să facă parte, mai târziu, şi fiul lui Menelas Germani, Dionisie (numele de botez al acestuia era Dionisie Menelas, după cum se va arăta mai departe). În urma extinderii stabilimentelor de tratament şi de băi im­pusă de numărul din ce în ce mai mare de vizitatori veniţi la cură şi a descoperirii, la Nord de această localitate, în comuna Călimăneşti, a unor noi izvoare de ape minerale utilizabile în scopuri terapeutice, s’a constituit, în vederea exploatării lor în comun, societatea “Govo­ra-Călimăneşti” (în 1910), al cărui prim director a fost Dionisie Menelas Germani, pe atunci inginer şi profesor suplinitor la Şcoala de Poduri şi Şosele* -ulterior (după primul război mondial), administrator delegat alături de Constantin Dissescu, fost ministru de justiţie (în 1899) şi de instrucţie (1906, 1912) în cabinete conservatoare. Dissescu avea o mare consideraţie pentru Menelas Germani, al cărui prieten, mai tânăr, a fost, amândoi făcând aceeaşi politică. El, Dissescu, va păstra toată viaţa lui o afecţiune deosebită faţă de fiul “marelui Menelas”, Dionisie Germani.

Dionisie Germani s’a născut la 17 Martie 1877 la Galaţi, unde capătă şi prima învăţătură, elementară şi secundară. Vine apoi la Bucureşti ca să urmeze cursurile de inginerie la Şcoala de Poduri şi Şosele, pe care le termină în anul 1900, obţinând diploma în acelaşi an. Având păstrată, ca şi tatăl său, cetăţenia greacă, îndeplineşte serviciul militar -la alegere- sub steag grecesc, la Athena. Între anii 1903 şi 1910 se angajează, întâi la primăria oraşului Craiova apoi la aceea din Bucureşti. Aici conduce lucrările de alimentare cu apă potabilă a locuitorilor Capitalei din pânza de apă freatică, de adâncime, a Dâmboviţei subcarpatice, întâlnită mai abundentă în sondajele de la Ulmi (în 1909), aducând îmbunătăţiri proiectului existent, şi întocmeşte studiul şi proiectul general pentru canalizarea Capitalei. Din 1908 este asistent la Şcoala de Poduri şi Şosele pe lângă catedra de Hidraulică şi Construcţii Edi­litare; din 1913 conferenţiar şi din 1915 profesor suplinitor. După modificarea statutului Şcoalei şi transformarea ei în Şcoală Politechnică, în l920, este confirmat profesor titular. Avea deja la activul său o lucrare care îl afirmase ca om de ştiinţă în domeniu: “Calculul eforturilor în pereţi flexibili mărginind o masă lichidă”, cu aplicaţie la pereţii ale căror su­prafeţe împrumută forme de rotaţie cu axa verticală (publicată în Buletinul Societăţi Poli­technice din Bucureşti, numerele 1 şi 2 din anul 1916). Ca profesor desfăşoară şi o activi­tate technică: întocmeşte proiectul general pentru “Canalizarea şi alimentarea cu apă a oraşului Brăila” (1920), a oraşelor Piteşti, Galaţi, Tulcea (proiectul de canalizare al acestui oraş nu s’a putut executa, parte din neglijenţa primăriei, parte din cauza evenimentelor poli­tice -acest proiect a fost terminat în 1940; el este ultima lucrare de acest gen a profeso­rului rămasă neaplicată) ş. a. Nu îi sunt străine, ca activitate, nici cercetările de laborator, după cum o dovedeşte cu lucrarea: “Mişcările aluviunilor în cursurile de apă şi la lucrările de derivare” (Bucureşti 1936).

În timpurile grele şi incerte de la sfârşitul anului 1917, la recomandarea vărului său Ni­colae Germani, diplomat (acesta fusese secretar de legaţie al României la Petrograd în anul 1914 -anul în care vechii capitale a Rusiei, Sankt-Petersburg, i se dă numele de Petrograd), susţinut fiind şi de Constantin Dissescu şi Take Ionescu, Dionisie Germani este ales de gu­vern să îndeplinească două misiuni diplomatice strict secrete şi de mare importanţă pentru Ţară: una la Londra, alta la Paris, unde avea să se întâlnească cu Take Ionescu (se ştie că T. I., partizan al intrării noastre în război alături de aliaţi, intră în guvernul naţional format la Iaşi în 11 Decembrie 1916 din care demisionează la sfârşitul lunii Noembrie 1917 -când au început tratativele de armistiţiu cu Puterile Centrale- pentru a se duce în Franţa, unde, împreună cu alţi emigraţi români, avea să lupte pentru a face cunoscute aliaţilor drepturile istorice ale Românilor şi pentru recunoaşterea lor). Armistiţiul s’a încheiat în Decembrie. În Ianuarie 1918, Germani cere “învoire” să meargă “la studii”, la Paris, pe ruta Odesa-Mos­cova-Petrograd-Londra. La Paris, pentru a confirma plecarea la studii se înscrie la Şcoala Superioară de Electricitate, a cărei diplomă o va obţine în 1919.

Condeiul cu care scriem aici, nu poate, din păcate, fi interesat de opera profesorului Di­onisie Germani, pentrucă este lipsit de publicaţiile şi notările exacte necesare unui astfel de interes. Prin cele câteva punctări de deasupra -ajutate de întâmplător avute documente şi de aduceri aminte- s’a vrut numai să se arate cât de cuprinzătoare şi de diversă a fost, încă de la începutul afirmării personalităţii sale, activitatea lui Dionisie Germani.

Era să uit un amănunt -pe de o parte lipsit de importanţă, dar pe de alta arătător al unui greu prin care au trebuit să răzbată, în anii începutului de veac XX în România, cei ce s’au dovedit a fi marile figuri ale neamului, făptuitoare a României mari şi a unei culturi ce s’a aşezat prin drept pe aceleaşi culmi de învecinare cu cele ale Apusului. Am spus că Dioni­sie Germani primise de la botez şi numele de Menelas, al tatălui său -nume la care, cu vre­mea a renunţat. Am avut această cunoaştere dintr’un curriculum vitae al său, pe care mi l-a încredinţat. Acest curriculum vitae, în care profesorul consemnase suc­cint cele mai însemnate date şi activităţi din viaţa sa până în anul 1945, mi-a fost confis­cat, în urma unei percheziţii, împreună cu alte documente, scrieri şi însemnări. Regret această ireparabilă pierdere. În privinţa numelui de Menelas posed un preţios -pentru mine­- act confirmativ: o carte La Science et I’Hypothčse par H. POINCARE Membre de l’Institut­- care a aparţinut lui Constantin Buşilă, dată de acesta lui Dionisie Germani şi dăruită mie de către profesor cu prilejul numirii mele ca secretar al Secţiei de Hidraulică a Societăţii Politechnice. Aşa se face că pot transcrie, după prima ei pagină, inscripţia ce arată senti­mentele cu care primul posesor a dat-o lui Dionisie Germani, şi se adevereşte ceea ce s’a spus mai sus: “Prietenului meu Menelas tovarăş de lucru şi năcazuri ConstantinDBuşilă (semnătura este continuă) Bucureşti 1/14 Mai 1913”. În 1913 Buşilă era profesor de Electro­technică la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, ca şi Germani, care, din acel an, începuse să predea cursuri regulate în specialitatea sa. Ambii s’au născut în acelaşi an (1877). Ambii au urmat Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi au obţinut diploma de in­giner în acelaşi an (1900). Ambii au fost profesori la Şcoala Politechnică din Bucureşti (C. D. Buşilă deţinea catedra de Technologie mecanică şi organe de maşini). Când Buşilă devine directorul general al uzinelor Reşiţa, dă în grija lui Germani amenajările hidroelectrice ce trebuiau realizate în vederea asigurării energiei necesare prevăzută pentru ulterioarele des­voltări ale uzinelor. D. Germani întocmeşte studiile şi proiectele respective, un sumar al lor publicându-l sub titlul “Amenajările hidroelectrice de la Reşiţa” sub egida Institutului Ro­mân de Energie al cărui creator şi conducător a fost C. D. Buşilă. Din complexul amenajări­lor respective trebue menţionat “barajul de la Văliug”. Pentru a evita orice pătrundere cât de mică, a apei din lacul de acumulare, în corpul barajului, D. G. adoptă o soluţie origi­nală: îmbrăcarea feţei dinspre apă a barajului cu o “mască de fier”. Barajul de la Văliug se înscrie prin procedeul de etanşare la apă ca o construcţie unică în literatura de specialitate. În timpul acestor studii, având nevoie de încercări pe modele reduse, constată că “teoria similitudinii mecanice, inaugurată de Newton” cum şi “diversele lucrări publicate în acest domeniu, în care nu există încă o definiţie clară şi o formulare generală precisă” nu sunt “în stare să procure toate elementele necesare” pentru cercetările în laboratoare -pe micromo­dele- a formelor particulare ale unor construcţii -sau părţi de construcţii- hidro- sau aerodi­namice. Ca urmare, elaborează o teorie nouă “asupra structurei formulelor şi sintezei legilor de similitudine mecanică” pe care o prezintă la Congresul Internaţional de Mecanică Techni­că din Stockholm (“Sur la structure des formules et la synthčse des lois de similitude en mécanique”, Stockholm, Sitzg. v. 24-29, VIII, 1930; Verh. 4 Internat. Kongr. techn. Mech. 2. 419-441, 1931) aceasta sub influenţa lui Buşilă, doctor h. c. al Universităţii din Capitala Sue­diei. Acestei însemnate contribuţii în ştiinţa nouă îi urmează o alta, ca generalizare a celei dintâi: “Sur la structure des formules et la synthčse des lois de similitude en Physique” pe care o va publica în volum împreună cu un studiu adiacent: “Considérations sur les grandeurs et leurs unités” (în Editura I.R.E., Nr. 28, 1931, 191 pagini). Un profesor din Australia -pa­re-mi-se de la Universitatea din Sydney- avea să-i confirme valabilitatea a ceea ce acel profesor a numit “similitudinea Germani” pe care a aplicat-o cu succes deplin în cercetările sale de laborator pe modele la scară redusă (1940).

Dionisie Germani a fost un om de o mare activitate -neobişnuit de mare- şi un adevărat creator: om al ştiinţei pure dar şi al pragmaticului în sensul curat al cuvântului, acela de a acorda acţiunii, practicii, primul loc în preocupările extra-ştiinţifice. Pentru a putea cu­prinde cât mai mult din ceea ce el considera ca important şi principal în ocupaţii, D. G. a simţit nevoia -de altfel ca orice personalitate mai mult sau mai puţin asemănătoare- unui ajutor intim care să-l suplinească în elaborarea unor acte ce nu se cereau ca rod exclusiv al minţii sale. Am avut eu norocul să mă aleagă ca “ajutor intim” şi să mă păstreze în preaj­ma lui ca “asistent de casă”, cum m’a botezat doamna Germani.

Am trecut fără să ştiu examenul de “asistent de casă”. A fost cu prilejul unei triste, foarte triste împrejurări: moartea fulgerătoare, într’un accident de avion, a profesorului in­giner Grigore Zamfirescu-Set, unul din apropiaţii lui Germani. Dacă aduc sub condei acest amănunt profund trist o fac pentru a aşeza cititorului un prag de pe care să poată mai lesne păşi cu gândul în înţelegerea detaliului de început al primei noastre schiţe pentru un album Dionisie Germani.

Era timp de prânz. Primesc acasă un telefon: “Germani. Mon chčr, vii diseară la mine? Nu sunt acasă înainte de şapte. Am nevoie de dumneata. A murit Zamfirescu-Set… N’ai aflat?… Da. S’a prăbuşit cu noul său tip de avion de vânătoare. O construcţie suplă cu motor de mare vitesă. Abia îl scosese din fabrică. A vrut să facă el primul sbor de încercare… Soarta, mon chčr…”

Nu mai eram de mult un musafir al profesorului. Familia sa, de o distincţie deloc voită, naturală, m’a primit de la început cu o bunătate şi dragoste puţin obişnuite a căror armo­nie impuneau respect şi admiraţie. “Tu eşti de-al nostru” -îmi spunea doamna Germani când conversaţia căpăta nuanţe de intimitate familiară.

Locuiau pe strada Paris -în care se intra din Piaţa Victoriei- la numărul 45, într’o vilă impunătoare, cu subsol, parter şi trei etaje -ultimul mansardat. La parter se găsea Consula­tul Economic Portughez, al cărui reprezentant era profesorul D. G. Această legătură i-a fost înlesnită de vărul său Nicolae Germani, fost ministru plenipotenţiar. La etajul unde lo­cuia profesorul cu soţia -Eufrosina (pentru familie şi intimi: “Coana Frosa”)- şi cei doi copii: Şerban şi Dionisie (Biţi). Etajul doi şi partea mansardată erau ocupate de sora doamnei Ger­mani (Maria, măritată Ghinescu, văduvă), de fiul acesteia (Bebe Ghinescu, ofiţer, invalid de război), şi de fratele doamnei Germani (Nicolae -Niki- Chisălicescu, avocat).

Vorbind de casă, mi-aduc aminte de o “întrecere atletică”, între mine şi profesor, ce de­venise un fel de ritual obligatoriu. O amintire peste care nu pot trece.

Când am fost invitat prima oară de profesor la el acasă m’a oprit în faţa treptelor care urcau la etaj şi mi-a spus: “Mon chčr, ne luăm la întrecere cine ajunge mai repede la etaj. La trei pornim. Număr eu. Dacă mă întreci capeţi două sticle de bere “Germani”. Eu am o fabrică de bere la Giurgiu, bere care se vinde numai în străinătate. Cea mai bună bere din Europa. Unu, doi, trei” şi sbughi. El a ajuns primul! Eu am rămas fără cele două sticle de “Bere Germani”. Am ciocnit totuşi un pahar de bun venit… De atunci, ori de câte ori trebuia să-l însoţesc înainte de prânz la diverse instituţii şi apoi mă lua la masă, când ajungeam în faţa scării mă oprea, mă ţinea de braţ cât număra unu, doi, trei şi ţâşnea ca din puşcă până la etajul la care trebuia să ne oprim: mai totdeauna la etajul doi pentrucă acolo se lua masa în timpul săptămânii. Dacă mă chema după amiezele şi se întâmpla să-l întâlnesc în faţa casei, jocul era acelaşi. Cu deosebirea că întrecerea se făcea atunci până la etajul întâi, unde era biroul şi biblioteca. Am vrut uneori, cu tot dinadinsul, să-l întrec. Nu am reuşit niciodată -deşi, trebue să spun, în liceu am câştigat, pe clasă, toate concursurile de alergare şi eram cel mai bun la săritură. Era o întrecere care îi dădea o plăcere aparte. Trăia din plin sentimentul victoriei. Ca un Grec antic. Faţa îi căpăta toată zâmbetul şi lumina satisfacţiei depline -semnele bucuriilor de culme.

În ziua aceea a venit mai târziu de ora stabilită. “Mon chčr, eu sunt foarte prins zilele acestea. Ai aici -şi mi-a dat un plic pe care l-a scos din buzunarul hainei- toate datele des­pre G. Zamfirescu-Set şi despre opera lui. Atât câte se cer pentru “une oraison funčbre”. Nevasta lui este franceză. Trebue să ţii seama într’un fel şi de asta. S’au cunoscut la Paris. Ştii că el, după ce a terminat Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, s’a dus la Paris să urmeze cursurile Şcoalei Superioare de Aeronautică şi Costrucţii Mecanice şi a devenit şi inginer aeronautic specialist în construcţii de avioane. Cu el a luat fiinţă, la noi, catedra de Aeronautică, al cărui titular a fost. El l-a adus pe Mihai Popescu -şi eu pe Carafoli. Am avut o mare simpatie pentru Grig. Tunelul aerodinamic din curtea Şcoalei Politechnice este o realizare a noastră… Mâine la prânz, pe la trei, eşti aici. Vreau să văd ce-ai făcut”. A vorbit fără să se aşeze. Apoi şi-a luat locul obişnuit, la masă. În timpul cinei nu a spus nici­un cuvânt despre Grig sau despre accident. Ne-am despărţit ca şi cum nu se întâmplase ni­mic.

Ajuns acasă am căutat idei inspiratoare potrivite morţii eroice a acelui pionier al indus­triei aviatice româneşti. Am deschis “Počmes de la Mort” ale unui poet obscur al cărui nume îmi scapă. Aveam “Mort du président Lincoln” -o cumpărasem numai cât citisem undeva că autorul ei, Edouard Grenier (aşa mi se pare) fusese amic cu Vasile Alecsandri din vremea în care poetul român fusese ministru plenipotenţiar la Paris. Nimic, nici în aceasta, din ce urmăream (în adevăr, nici nu ştiam bine ce). Am găsit în Les Tophées, în ultima terţină a sonetului La Mort de l’Aigle:

“Heureux qui pour la Gloire ou pour la Liberté,

Dans l’orgueil de la force et l’ivresse du ręve,

Meurt ainsi, d’une mort eblouissante et brčve!”

Aveam capătul de fir al discursului, de la José Maria de Heredia, poetul francez născut în Cuba, la La Fortuna. Zeiţa destinului, Fortuna, mă veghea cu ochi buni.

Profesorul a fost mulţumit. A rotunjit pe ici, pe colo, câte un gând, câte o propoziţiune, în forma lui proprie de exprimare şi a adăugat în partea finală câteva amănunte de ultimă oră. “Mon chčr, am făcut bine că ţi-am dat dumitale să faci această compunere. Am obser­vat mai de mult că dumneata ai bossa literară… La cinci vine aici dactilografa mea de la Edilitatea. Te rog s’o primeşti şi să-i dictezi. Scrisul dumitale se citeşte greu. Dacă poţi vino şi dumneata mâine la înmormântarea lui Grig”. Nu m’am putut duce. Discursul său -mi-a spus profesorul- a impresionat profund. În deosebi pe văduva ilustrului mort. Cele trei versuri din “Moartea Vulturului” au adus în sufletul ei împăcarea-miracol cu durerea şi tris­teţea ce o stăpâneau. Soţul ei nu se sdrobise, deci, într’o nenorocire vrednică de plâns. Avu­sese o moarte eroică, a cărei glorie ce se înscria în cartea Eroilor Neamului prin cuvântul profesorului, procura sufletului celui dispărut o fericire veşnică.

Ce urmează (Schiţa 1) s’a petrecut câţiva ani mai târziu.

Profesorul fusese destituit samavolnic din funcţiile sale de la Şcoala Politechnică -aceea de şef de catedră şi de Decan al Facultăţii de Construcţii- şi i se interzisese chiar să mai intre în Şcoală. L-am urmat în semn de protest. Îl admiram, îl respectam şi îl iubeam. Mă legasem de el ca de ceva unic. Organizator al cabalei care a dus la eliminarea profesoru­lui din Şcoală era un anume inginer D.T.D., membru de partid (comunist), care ţintea, cu orice preţ -chiar şi acela al trădării cu care şi-a încărcat conştiinţa, dacă va fi avut-o- să devină profesor la Politechnica din Bucureşti, şi de acolo, ministru al învăţământului. Între timp, bătând pentru el alte vânturi, însă tot comuniste, a optat pentru funcţia de secretar general al Academiei -“post” pe care l-a speculat pentru “relaţii”, pentru căpătarea unei “vile de academician” şi pentru mobilarea şi decorarea ei cu piese, goblenuri şi tablouri lua­te de la muzeul “republicii”! Titlul său de glorie -pe care avea să-l alăture carnetului său de comunist- era de doctor de la Universitatea din Gottingen unde profesase celebrul fizi­cian Prandtl, autor al unor teorii remarcabile în mecanica fluidelor. Acest D.T.D. fusese repartizat “la cerere” de către minister, la catedra de hidraulică (niciunul din asistenţii lui Germani nu erau “doctori”). Se prezentase la profesor cu teza în geantă şi cu spinarea înco­voiată (era cu un cap şi o jumătate de gât mai înalt decât profesorul şi mai viguros). Semne distinctive pentru ceea ce, bine dosit, avea să pună la cale (l-a îndepărtat din drum şi pe inginerul Vuzitas, conferenţiar, cel mai vechi şi devotat asistent al profesorului, şi urmaşul de drept al său la catedră). Mârşavele uneltiri ale lui D.T.D. aveau să iasă la iveală, mult mai târziu, după moartea profesorului. După ce a mai comis o faptă nedemnă, de data aceas­ta faţă de memoria profesorului: a convins-o pe doamna Germani -pe vremea aceea era aproape de mizerie, toate bunurile materiale ale sale şi ale soţului ei îi fuseseră confiscate de regimul comunist (fabrica de bere de la Giurgiu, Societatea Edilitatea -cea mai mare în­treprindere de construcţii edilitare din Ţară- cu tot inventarul ei -maşini, etc- casa de ra­port de pe bulevardul Take Ionescu -o construcţie grandioasă, cunoscută sub numele de “blo­cul Germani-Donaud” -aici locuiau Fifica Germani, sora profesorului şi familiile înrudite, Ciomac şi Patrulius- etc, etc)- să-i dea în păstrare manuscrisele, proiectele, cărţile de şti­inţă cele mai de preţ şi rare rămase de la profesor, sub cuvânt că va încerca să le valorifice în cercurile sale “au fur et ŕ mesure” în aşa fel ca prin banii ce va căpăta din vânzarea lor să poată scăpa, multă vreme, de grija “zilei de mâine”. Înainte de a ridica inestimabilul te­zaur ştiinţific a dat doamnei Germani un aconto promiţător -din “banii lui”. A mai venit apoi cu “niscai bani şi cu multe minciuni”, după care a dispărut fără urmă. Această comportare a lui D.T.D. o deţin de la văduva profesorului care mi-a povestit-o cu mare amărăciune: “lui Dionisie… aş putea spune că şi mie… ne-a fost drag… acest om de nimic… un farceur şi un excroc”. Sărmana doamna Germani!… A mai ajutat-o, când şi când, cât timp a putut, profesorul inginer Henri Teodoru -fost director la Societatea “Edilitatea” (o vreme) şi titular al catedrei de Construcţii Edilitare a Politechnicei Bucureşti, o altă victimă a pervertirii caracterelor sub înstăpânirea marxist-leninistă. Henri Teodoru a fost îndepărtat din Şcoală sub acuzaţia de “duşman al poporului” adusă acestuia într’un consiliu profesoral de către asistentul său, inginerul Trofin I. Petre, care i-a cerut demisia motivând că profesorul este un pericol pentru studenţi deoarece caută să insufle acestora propriile sale sentimente anti­comuniste. Câtă turpitudine! Numai ca să fie numit profesor! Cel puţin, acest gunoi care l-a înlăturat pe Henri Teodoru, a primit o lecţie -din păcate prea mică şi fără urmare: a fost pălmuit de către unul din studenţii săi, în faţa clasei în care preda, pentru ignobila lui condu­ită. “L-am considerat şi l-am iubit ca pe un copil al meu. Învăţa bine. A crescut în casa mea cât a fost student. Eu l-am adus în Şcoală şi l-am făcut asistent”, mi-a confiat, desamăgit şi îndurerat bunul profesor Henri Teodoru, căruia soarta i-a destinat acelaşi sfârşit de cari­eră ca şi lui Dionisie Germani.

Dar să ne întoarcem, câteva clipe încă, la D.T.D. Acest -totuşi- om, nu era (ar trebui -nu ştiu- să folosesc “este” pentrucă s’ar putea să fie încă în viaţă, dar amintirile aparţin trecutului) un prost. Nici un nepregătit. Ca bărbat era seducător. Ca inginer prezenta încre­dere. Vorbea plăcut şi făcea impresie bună. Curtenitor şi interesat. Practicant subtil al lin­guşirilor. Dar, arghirofil şi râvnitor, lipsit de caracter, josnic şi neleal, brutal -se lăuda că în străinătate (la Paris) a practicat boxul ca să se poată întreţine- şi prost crescut (în fami­lie i se zicea Mitocanu -poreclă pe care şi-a răspândit-o cu un fel de orgoliu). Teza sa de doctorat, obţinută la Gottingen, ca valoare ştiinţifică nu întrecea o lucrare de examen la cursul de Hidraulică al profesorului Germani. De altfel, cu o fină ironie ce se adresa mai puţin capacităţii asistentului D. (pentru a-şi aprecia singur adevăratul lui loc în cadrul Cate­drei), cât “şcoalei din Gottingen” -renumele acestei şcoli se datora unor profesori întradevăr iluştri, nu superiorităţii învăţământului de acolo- profesorul Dionisie Germani, în cursul său de Hidraulică teoretică (mecanica fluidelor) şi aplicată, tratează ca pe o aplicaţie obişnuită -ca oricare alta, din Curs- tema tezei de doctorat a înfumuratului nou, la catedră, asistent, pentru a arăta modul corect, teoretic, adică ştiinţific, în care trebuia, ea, să fie soluţionată. Cităm pe profesor din prefaţa cursului său:

“Cititorul va putea aprecia eficienţa metodei noastre în tratarea diverselor aplicaţiuni, împrumutate fie din Hidrodinamica clasică a lui Lamb sau altor autori, fie din colecţia de probleme Wittenbauer, din care unele au trebuit să fie puse la punct, prin aplicarea riguroasă a principiilor. De asemenea, ca o interesantă aplicaţie, care evidenţiază metoda de lucru a şcoalei din Gottingen, am reprodus, adaptând-o cursului (prin aplicarea riguroasă a princi­piilor fundamentale ale teoriei la abordarea şi soluţionarea problemelor din domeniu – aceas­tă paranteză ne aparţine), teza de doctorat a asistentului nostru D-l ing. D.D. (volumul II din Curs –supra-, HIDRODINAMICA; PARTEA I-a, Bucureşti, 1945, p. VII). Doctorul de la Universitatea din Gottingen rezolvase tema tezei sale -o problemă “pur cinematică”- “cu aproximaţie”, într’un mod geometric, şi acesta tot “cu aproximaţie” -prin intuiţie- “aşa că soluţia obţinută de D-l Ing. D.D. este, în fondul ei, intuitivă, folosirea exclusivă a unor “ecuaţii aproximative” ale geometriei analitice fiind pur formală” (citatele după D. Germani, ibid., Aplicaţia Nr. 57, pp. 259-268, resp. p. 261).

Celor ce vor clătina din cap cetind rândurile de mai sus obiectând că D.D. a avut totuşi o anume contribuţie ştiinţifică în domeniul în care a activat, le răspundem, de pe acum, că toate publicaţiile sale, cele pe care am putut a le cunoaşte (comunicări la congrese inter­naţionale, studii sub formă de articole sau referate) au la bază lucrările profesorului Dionisie Germani –exempli gratia: caietele volumului II al Cursului său, HIDRODINAMICA Partea II-a, care cuprindeau, “după o introducere la Teoria Funcţiilor, Hidrodinamica Plană, Teoria Turbioanelor, Portanţa şi Rezistenţa fluidelor (la mişcarea relativă a unui corp, complet îm­plântat în fluidul înconjurător), o lucrare de proporţii vaste şi de mare originalitate pe care nu a mai publicat-o, ne mai având nici mijloacele necesare, nici aprobarea cenzurii comunis­te, unde, în această specialitate, referent ştiinţific suprem era D.D. Am avut această lu­crare sub ochi deoarece a trebuit să o citesc şi s’o ordonez pe capitole şi probleme (aplicaţii) în vederea publicării ei, pe care profesorul o anunţase deja în prefaţa volumului HIDRODI­NAMICA Partea I-a, p. VI. Şi în afară de aceasta, încă vreo câteva studii care aşteptau să prindă lumina tiparului sau să fie comunicate. Pe toate acestea şi le-a însuşit -am spus cum- D.T.D. Aşa dar, afirmaţia este făcută, cum se zice, în deplină cunoştinţă de cauză. Poate că într’o zi ar trebui să mă ocup, cu toată părerea de rău -am fost amici până cândva, şi într’un fel rude (prin alianţă apropiată)- de ceea ce se consideră contribuţia ştiinţifică a lui D.T.D., alias M. Mitocanu, şi de omul, aşa cum a fost, şi pe care, atât de bine, în defi­nitiv l-a caracterizat doamna Germani: “un om de nimic”.

Deşi îndepărtat de la Catedră, profesorul Germani se bucura de un mare respect şi de un necrezut prestigiu în lumea oamenilor de ştiinţă din societatea românească. Cu ocazia alegerii profesorului inginer Plautius Andronescu de la Politechnica din Timişoara, ca mem­bru corespondent al Academiei Române secţiunea ştiintifică, Germani a fost rugat să ros­tească Răspunsul la ceremonia de primire a acestuia în Academie.

“Mon chčr, am să-ţi dau de lucru ceva foarte important. Te rog să vii la mine dacă ai timp chiar acum. Nu te ţin mai mult de o jumătate de oră. Să ai cu dumneata şi o servietă încăpătoare”. Am aşezat receptorul în furca lui şi am plecat. Nu locuiam departe de strada Paris. Un sfert de oră pe jos. Profesorul mă aştepta în camera sa de lucru aşezat în fotoliu. Acolo era locul lui preferat de odihnă. După ore de muncă intensă la problemele ce i le pu­nea redactarea în forma finală a cursului său de Hidraulică teoretică şi aplicată în vede­rea publicării lui (s’a întâmplat adesea să fiu martor, ca asistent, cu care profesorul avea nevoie nu să se consulte ci să se verifice el singur, prin întrebările ce mi le punea, fie de valabilitatea ipotezelor ce făcea, fie de exactitatea calculelor şi a rezultatelor ce obţinuse) se ridica de pe scaunul din faţa biroului şi se aşeza în fotoliul “odihnei”. “Mon chčr, facem o pauză şi bem un pahar de bere” (profesorul nu bea mult, dar mânca mult: nu o singură dată mi-a spus în acele “pauze”: “Mon chčr, dacă nu mănânci bine nu ai să ajungi nici până la cin­cizeci de ani”; prefera berea Germani din care i se păstra totdeauna “la rece” câteva sticle). După ce ne potoleam setea iar el mânca ceva, îşi întindea picioarele, lăsa capul pe spate în moalele de piele ale spătarului care îi luase forma, închidea ochii, îşi căuta poziţia comodă a mâinilor, stătea câteva clipe aproape nemişcat, şi începea să recite în greaca veche -pe care o cunoştea la fel de bine ca şi un elin al acelor timpuri -zeci şi zeci de versuri, sute şi sute, din Iliada: ştia pe dinafară -nu exagereaz- mii de versuri din Iliada şi din Odiseea. Era o încântare să-l asculţi. Versurile prindeau o muzicalitate şi tonuri atât de fireşti homerice încât mi se părea că aud însuşi glasul Marelui Orb cântând lumea oamenilor în arme şi lumea zeilor în care poetul a voit să discearnă împlinirea voinţei lui Zeus inspirator al mâniei lui Achille cu toate consecinţele ei fatale pentru armata acheiană. Uneori, dacă nu îl cuprindea oboseala şi era mulţumit de ce isbutise, recita mai bine de o oră, cu scurte întreruperi de aducere aminte.

Motivul că m’a aşteptat în fotoliul încântărilor sale era, acum, altul: “Mon chčr, ia loc” şi mi-a arătat scaunul lui de la birou. “Ai în faţa dumitale toată opera lui Plautius Andrones­cu. A fost ales membru corespondent în Academia de Ştiinţe şi Academicienii m’au desemnat pe mine să îi răspund la reuniunea protocolară de recepţie. Eu sunt prins până peste cap. Dumneata -şi cu un zâmbet şiret- redactezi discursul de recepţie ca şi cum ar trebui să-l ţii dumneata. Ai tot timpul să-i citeşti opera. Scrii ce vrei despre ea şi despre el -dacă l-ai cunoscut. Respecţi însă observaţiunile mele pe care le-am notat în câteva locuri pe marginea unor afirmaţii eronate ale lui. Pe acestea le introduci în Răspuns aşa cum le-am scris, la locurile respective. Mâine dimineaţă te rog să fii aici la orele 11 pentrucă telefonează Aurel Avramescu să-mi comunice datele biografice ale lui Plautius. Evident, cele care trebuesc menţionate în Răspuns. I-am spus că te va găsi pe dumneata şi să ţi le comunice dumitale. Recepţia se va ţine la Universitate, în amfiteatrul Spiru Haret, Vineri după amiază la orele cinci sau şase. Asupra orei precise a rămas să se mai discute. Ne va fi comunicată până Joi, adică de azi într’o săptămână. Noi ne vedem în ziua Recepţiei, dimineaţa, la orele 12”. Am luat cele câteva volumaşe, broşuri, buletine, reviste, de pe birou, şi am plecat. Era curând după amiază. Afară m’a întâmpinat blândeţea unei veri care îşi regretă sfârşitul. Mă bucu­ram de aurul diafan al luminii şi de încrederea ce-mi dăruise profesorul…

Vineri dimineaţa, către ceasurile 12 eram la profesor. Terminasem discursul cu o zi îna­inte şi eram mulţumit. Avusesem destul timp să-l transcriu citeţ. Consultasem în biblioteca Academiei Române o seamă de discursuri de recepţie rostite de oameni iluştri ca să-mi for­mez un stil şi o ordonare a ideilor adecvate protocolului. Aveam acasă copia comunicării profesorului la Academia Română -al cărui membru corespondent era- asupra valabilităţii şi aplicabilităţii legilor similitudinii în societatea umană. O extindere originală a “similitudi­nii Germani” (supra), aplicabilă în Mecanică şi Fizică. O lucrare în care forma literară scăpa corsetului rigid al formulărilor matematice. Prin această comunicare profesorul se arăta un susţinător demonstrativ al ştiinţificităţii sociologiei. Am recitit-o ca să mă pot apropia de proza profesorului. Şi eram încredinţat că reuşisem destul de bine, peste mulţumitor.

Aşteptam să vină, doritor să-i aflu impresiile. Aşezasem pe biroul său “opera” lui Plautius Andronescu cât mai apropiat de rânduiala în care o primisem şi, deasupra, foile discursului meu. Îl socoteam bine închegat şi suficient de bogat. Era şi de unde. Plautius Andronescu studiase la Zürich, unde, după obţinerea diplomei de inginer electrician şi a titlului de doctor în inginerie, a fost numit conferenţiar onorific la Înalta Şcoală Technică din Zürich unde a ţinut lecţii între 1923 şi 1930. Avea zece titluri de studii ştiinţifice majore publicate şi o activitate îndelungată de profesor la Şcoala Politechnică din Timişoara, unde succedase ca rector lui C. C. Teodorescu, transferat la Bucureşti ca înlocuitor al lui Vasilescu-Karpen.

Alegerea lui Plautius Andronescu ca membru activ al Academiei de Ştiinţe nu era decât răsplata meritată a unei activităţi ştiinţifice de primul rang, încoronarea unor serii de recu­noaşteri deja dobândite.

Am făcut o ultimă revizie a textelor scrise de profesor, pe care trebuia să le introduc în cuprinsul răspunsului; pentru a mă încredinţa, încă odată, că le găsisem locul corespunză­tor şi că nu îmi scăpase niciun amănunt.

Profesorul întârzia. Plimbându-mă încoace şi încolo am observat că în rafturile cu cărţi aflate în vestibul nu se umblase. Aşa dar, “opera” lui P. A. fusese ori împrumutată ori culea­să din biblioteca din birou, în care se vedeau destule locuri goale. Instinctiv, am căutat să văd dacă nu găsesc ceva-altceva decât ce primisem, scris de sau despre P. A. Şi am găsit: “Note sur la question des grandeurs et unités électriques et magnétiques” şi “De la nécessité d’introduire dans les formules les grandeurs”. Prima era o reluare a unei chestiuni mai vechi puse la noi pentru prima oară (în 1921) de către Constantin I. Budeanu (profesor de Măsuri electrice şi tracţiune electrică la Şcoala Politechnică Bucureşti) într’un studiu intitulat “La question des grandeurs et unités électriques et magnétiques”. Punctul de vedere exprimat de P. A. deşi subiectiv mi s’a părut interesant şi l-am reţinut ca atare. Cea de a doua, cân­tărind mai mult necesitatea decât chestiunea mărimilor, în sine, şi ocolind lucrarea pro­fesorului Germani: “Considérations sur les grandeurs et leurs unités” -un studiu vast publicat în 1931, pe care îl cunoşteam- am găsit că trebue menţionată ca titlu şi concluzii. Bucuros că am descoperit două publicaţii omise de profesor, le-am făcut loc în discurs, şi acolo unde mi s’a părut potrivit a fi intercalate am pus un semn de trimitere la contrapagina cu textul adăugat care număra vreo 25 de rânduri. Evident, aprecierea asupra celor două lucrări erau favorabile. Încă un motiv, pentru mine, de satisfacţie.

Se făcuse târziu. Ora trei şi profesorul nu venise. Sosise însă dactilografa care trebuia să bată la maşină textul. Pe la trei şi jumătate am fost poftit la masă. Dactilografa mân­case. A rămas în birou să aştepte pe profesor.

Ceasul arăta ora cinci. Recepţia fusese programată să înceapă la cinci şi jumătate. Pro­fesorul era de negăsit. Timp de bătut la maşină discursul nu mai era. De cetit şi de corectat, da. Aceasta o putea face profesorul în câteva minute înainte de şedinţă. Am spus dactilogra­fei să plece. La cinci şi zece am plecat şi eu. Când m’a văzut Aurel Avramescu singur, aproape speriat, m’a întrebat: “Germani nu vine?” I-am spus că a făcut discursul, că mi-a indicat unde să introduc datele biografice notate de mine de la dumnealui, că a chemat dac­tilografa, că trebuia să-l mai revadă, etc, etc, şi că profesorul întârziind -nu se ştie unde­- eu am venit cu discursul în manuscris să i-l aduc la şedinţă. S’a liniştit şi am avut impresia că s’a dus să liniştească şi colegii de şedinţă. S’a anunţat amânarea începerii şedinţei cu o jumătate de oră. Trecuse şi aceasta şi profesorul nicăiri. Îl căutase şi A. A. unde credea că ar putea fi de găsit. Zadarnic. A. A. a mai venit încă odată la mine, şi m’a întrebat, aproape rugător: “Spune-mi cinstit, domnule Caşin, vine Germani?” -Domnule Avramescu, dacă nu a avut cumva un accident, vine. A plecat de dimineaţă pe la 9 cu maşina. Acasă, cum v’am spus, nu a dat niciun telefon. Nici domnul profesor nici şofeurul, prin care, une­ori, îşi anunţa întârzierile.

Pe coridorul din faţa intrării în amfiteatru se făcuse linişte. În încăperea, făcută biblio­tecă, cu câteva mese şi scaune, din care se intra pe estrada amfiteatrului, era nelinişte. Schimburi de vorbe precipitate mi-au atras atenţia. Am auzit spunând clar glasul lui A. A.: “Germani îi plăteşte acum lui Plautius vechea poliţă. Sigur nu va veni. Eu zic să începem şi fără el”.

Se făcuse şase şi jumătate. A. A. m’a anunţat că s’a hotărât ca să înceapă şedinţa: “Cuvân­tul de Răspuns va fi spus de domnul academician Angelescu. Dacă vrei, poţi intra”.

Am rămas mai departe pe coridor în capul scărilor. Din amfiteatru auzeam când şi când frânturi din cuvântarea lui P. A. Minutele se făcură lungi. Limbile ceasornicului arătau 7. Vorbele lui P. A. se îngrămădeau grăbite şi sonore către sfârşit. Nu îl ştiam pe profesor un om rău. Dimpotrivă. Era însă un om drept. Ce poliţă să fi avut el de la P. A.?… Vin sgomote de pe scări ca un vârtej. Apare profesorul alergând. Nu spune nimic. Îmi întinde mâna să-i dau discursul şi se îndreaptă spre uşa amfiteatrului. Abia am putut să-l reţin apucându-l de mână: “Domnule profesor aveţi urme de ruj pe faţă!” S’a lumi­nat. A zâmbit cu ochii către mine şi în timp ce şi-a scos şi mi-a dat batista, cu respira­ţia întretăiată dar liniştit şi vesel mi-a spus ca pe-o noutate: “Precum vezi, mon chčr, limba rusă are şi buze”. Pe atunci, profesorul învăţa ruseşte cu o tânără profesoară.

Când am intrat în sală, Plautius Andronescu rostea ultimele cuvinte ale discursului său. La masa prezidiului am observat o destindere generală. Cei de pe scaune şi-au mişcat trun­chiurile să şi le rezeme, mulţumiţi, de spătare. Doctorul Angelescu şi-a părăsit locul şi după câteva cuvinte schimbate la ureche în timpul aplauzelor, i l-a oferit lui Germani.

Cu o totală satisfacţie, i se dă cuvântul lui Dionisie Germani. Eu începusem discursul de răspuns cu protocolarul obişnuit: “Am ascultat…” Profesorul a citit “Aţi ascultat…” etc, etc, etc, calm fără nicio cât de mică întrerupere, curgător, cu intonaţii şi pasiune, până la capăt. Ultimele cuvinte luate după Petrovici din răspunsul ce acesta i l-a dat lui Lucian Blaga: “… iubite coleg fii binevenit şi în Academia de Ştiinţe” au fost acoperite, cum se spune, de aplauze puternice, care nu conteneau, chiar şi din partea celor din prezidium. A fost un mare succes. De sigur datorat faptului că profesorul Germani venise.

L-am urmărit atent pe profesor în timp ce citea. Am regretat că îi scăpase textul de ultimă oră scris de mine pe contrapagină, după mine, cel mai reuşit ca stil. Nu observasem la profesor nicio întrerupere, nicio mişcare din cap sau din privire -atât cât se putea pe după pleoape- care să-mi arate cel puţin că a văzut semnul de trimitere şi că din grija de a nu se întrerupe a trecut peste el ca şi cum nu ar fi fost. Nimic din toate acestea.

Nu m’am îmbulzit la ieşire să-l felicit. Au făcut-o destui. Aproape toţi. La o asemenea ceremonie asistenţa nu este prea numeroasă. Am socotit că trebue să-l aştept deşi nu-mi spusese nimic. Nici nu ar fi avut timp în graba lui extremă. A venit către mine furios, cu faţa roşie, şi plin de indignare: “Cum ţi-ai permis să scrii elogios despre lucrările cele mai negative ale lui Plautius Andronescu? Nu mai am nevoie de dumneata. Poţi să pleci”. Am rămas încremenit. Nu pentru ce îmi spusese. Ci pentrucă nu puteam pricepe când a avut timpul să citească un text care ocupa aproape o pagină întreagă în toate detaliile lui. Când, repet, pentrucă nu am observat, deşi l-am urmărit foarte atent, nicio întrerupere, nicio mişcare a capului, nicio modificare în înşiruirea tonalităţilor glasului, nimic din tot ce ar fi putut indica o cât de câtă oprire asupra celor ce scrisesem pe contrapagina respectivă căreia îi ştiam locul între pagini. Extraordinar! Acesta era profesorul Germani.

Schiţa 2. Aceasta s’a petrecut la începutul legăturilor mele cu profesorul Dionisie Ger­mani.

1942. Septembrie cald şi luminos, auriu. Eram în prima lună de stagiu militar. Fusesem repartizat la Şcoala de ofiţeri de transmisiuni şi geniu din Bucureşti. Având norocul să nime­resc într’o serie cu câţiva fii de generali nu eram încazarmat. Puteam pleca acasă în fiecare săptămână de la orele 12 Sâmbăta până Luni dimineaţa la opt. În acel an profesorul se ho­tărâse să publice în volum cursul său de Hidraulică. Mă alesese pe mine să fac cea de a doua corectură a textului; prima corectură o încredinţase unui fost elev, inginerul Badler, care îi desenase şi figurile şi trebuia să se ocupe, înainte de toate, cu corectarea acestora. Co­rectarea se făcea pe fascicole. În Septembrie cartea ajunsese cam pe la jumătate. În fiecare Sâmbătă luam cu mine fascicolele de corectat şi manuscrisul, şi după ce terminam corectu­rile de făcut, i le trimeteam, în cursul săptămânii printr’un sublocotenent, Ghirgiu, care se oferise să facă acest serviciu -tatăl acestuia, magistrat, era un cunoscut al profesorului şi locuia foarte aproape de strada Paris, pe strada Londra. Într’una din săptămâni, sublocote­nentul Ghirgiu n’a mai apărut în cazarmă. În pauza de prânz, am căutat un soldat care să vrea să se ducă în oraş, la profesor, şi să ducă acestuia corecturile. L-am găsit. L-am între­bat cum îl cheamă, i-am dat toate instrucţiunile, i-am obţinut biletul de voie, şi i-am cerut să-mi aducă, obligatoriu, scris de la profesor că i-a înmânat plicul cu corecturile respective. Mă înţelesesem cu Amăriuţei -aşa se numea bunul soldat devenit curier tipografic- să ne întâlnim a doua zi, în pauza de la ora zece la cantină. Amăriuţei, grijuliu, m’a căutat dis-de-­dimineaţă: mi-a întins un sfert de foaie de hârtie împăturită în patru, pe care am recunoscut scrisul mărunt al profesorului şi am citit: “Am primit corecturile prin domnul Aurel Vlaicu”. Am alergat după Amăriuţei să-l întreb încă odată cum îl cheamă: “Să trăiţi! Amăriuţei, dom’ elev”. -Domnului profesor cum i-ai spus că te numeşti? “Nu m’a întrebat dom’ elev”. Scrisul era cert al profesorului, dar numele curierului nu era Aurel Vlaicu. Sâmbătă m’am dus direct la profesor. L-am găsit acasă. Era oră de prânz. I-am întins bucata de hârtie. A râs scurt, cu ochii miraţi, şi către mine: “Mon chčr, păcat că nu s’a putut să vii. Am vorbit despre Au­rel Vlaicu la împlinirea a treizeci de ani de la construirea avionului cu care a vrut să sboare peste munţi în Transilvania. Ştii că a căzut cu el în 1913”.

Schiţa 3. Abia dacă adia vântul. Zi caldă de început de Iulie. Pentru profesor o zi cu pro­gram încărcat. M’a chemat la Şcoală unde se ţinea un consiliu profesoral. Plecase de acasă cu automobilul Societăţii Edilitatea, un Buick ministerial, care arăta totdeauna ca atunci ieşit în prima cursă, sub îngrijirea şofeurului, Domnul Nicu. Îl ştergea şi îl lustruia ca lus­tragiul botinele. El însuşi se purta elegant: costum de haine bleu marin, şapcă de aceeaşi culoare, cu cozoroc de piele, şi mănuşi fine beige deschis care de departe păreau albe. În ziua aceea Domnul Nicu avea de făcut multe curse. Profesorul m’a luat peste tot. Peste tot trebuia să notez câte ceva. Sosise ora prânzului. “Mon chčr, mai trebue să merg la Minis­terul Lucrărilor Publice să-l văd pe Caranfil. Dumneata nu vii cu mine dar mă aştepţi. Mân­căm împreună. Eu nu stau mai mult de zece minute”, şi către şofeur: “Stai aici”. Am stat acolo în faţa Ministerului care era pe bulevardul Elisabeta vis-ŕ-vis de grădina Cişmigiu. Peste cele zece minute trecuse de mult o jumătate de oră. Căldura de-afară ne-a gonit din faţa Ministerului. Domnul Nicu a mutat maşina pe strada Intrarea Zalomit la un loc cu um­bră (o străduţă peste drum de Minister, lângă Cişmigiu), în faţa vilei “Maestrului Micescu”. M’am tras şi eu mai la răcoare lângă colţul gardului Grădinii. Domnul Nicu urmărea credin­cios apariţia profesorului. Trecuseră, de când aşteptam, două ore. În faţa Ministerului, pe locul unde fusese Buick-ul s’a oprit un Ford “cu mustăţi”, decapotabil, complet deschis. A ieşit din el inginerul Racotă, cel de la Telefoane. A urcat şi el în goană scările. Îl cunoş­team. Îi fusesem prezentat de profesor. Era prea de tot. Încă unul cu care mai întârzie. M’am hotărât să plec. Am rugat pe domnul Nicu să spună profesorului atât: a trebuit să plec. “Dacă tot aţi stat atâta… Uitaţi-l că vine”. Profesorul cobora parcă îmbrâncit. Se repede la uşa din spate a Fordului cu “mustăţi”, intră, trânteşte uşa şi se aşează pe locul din stân­ga, cu capul în jos aşa cum l-a ţinut de când a ieşit pe uşa Ministerului. Eram pentru prima oară indignat. Să plece cu Racotă fără să-mi spună un cuvânt? Am traversat cu pas măsurat Bulevardul gândind forma cea mai respectoasă a indignării. Când am fost lângă dânsul, înain­te de a putea da drumul cuvintelor ce adunasem, îl aud: “Urcă mon chčr, plecăm acasă”. -Şi domul Nicu? “A, unde e?” -Vizavi. Şi, încă stăpânit de indignare, apăsând pe primul cuvânt, am adăugat: Vă aşteaptă cu maşina în faţa casei lui Micescu. A pus-o la umbră. Profesorul s’a uitat în jurul lui, a râs după obicei, scurt “Hi, Hi”, a ieşit din Ford, m’a luat de mână şi în timp ce traversam, grăbiţi: “Mă miram; mon chčr, de ce mi-era răcoare şi mă’ntrebam pe unde putea să vină vântul”. Atunci am băgat de seamă şi eu că începuse să vină un mic vânt…

Acesta era profesorul! Trăia într’o lume a lui pe care aş putea-o numi ca şi pe berea pe care o bea cu o plăcere absolută, ca şi pe metoda creată de el pentru determinarea sistema­tică a relaţiilor complete de similitudine, “lumea Germani”. Era în afara oricăror rigori sau constrângeri impuse de anume comportamente. Singurele rigori pe care le amintea erau cele ale moralei şi ale ştiinţei. Când acestea nu erau îndeplinite şi afla, reacţiona imediat. De exemplu, când i s’a spus că profesorul inginer Aurel Persu de la Şcoala Politechnică Bucu­reşti preda studenţilor, în cadrul cursului său, o mecanică newtoniană sui generis din care eliminase forţele de inerţie ca ireale, Germani a luat atitudine împotriva acestei “autorităţi de catedră” injustă şi a cerut profesorului Persu să se conformeze în cadrul Şcoalei, învăţă­mântului clasic. Separat, a publicat cu Constantin I. Budeanu şi Victor Vâlcovici o broşură în care fiecare au prezentat câte un studiu în care se justifica importanţa şi necesitatea teo­retică, ştiinţifică, a forţelor de inerţie în calculele mecanice, intitulată “Asupra forţelor de inerţie”, cu un subtitlu a cărui formulare îmi scapă. Un exemplar din această broşură s’a dat profesorului căzut în păcat faţă de memoria lui Newton şi faţă de studenţii lui. Fireşte, am avut şi eu un exemplar, ca de altfel din toate publicaţiile sale din care azi nu mai am decât, datorită îngerilor păzitori, cele două volume de Hidraulică dăruite cu câte o inscripţie amin­titoare a prieteniei şi preţuirii ce avea pentru mine.

După izgonirea din Şcoală, profesorul trăia din ce putea câştiga, sporadic, pentru tradu­ceri technice din limba rusă. Cam de prin toamna anului ’47, direcţia Academiei Române se angajase să-i asigure cu continuitate -pentru uzul intern al noilor ei colaboratori comu­nişti- traduceri de studii primite de la Academia de Ştiinţe din Moscova. Plata i se făcea pe rânduri de pagină tradusă. A muncit intens ca să acopere cu aceste traduceri nevoile tra­iului zilnic. Pe deasupra, încredinţat că un regim marxist leninisto-comunist nu poate prinde rădăcini şi dura în România şi că Franţa şi Anglia nu pot abandona ţările din leagănul de ră­sărit al Europei pe mâna bolşevicilor, lucra asiduu la completarea operei sale teoretice (şti­inţifice) cu o serie de studii de mecanică a fluidelor compresibile (naturale) ce trebuiau să alcătuiască al patrulea volum al Hidraulicei teoretice şi aplicate, respectiv, Hidrodinami­ca, Partea a III-a. Voia să arate importanţa studierii fluidelor ca medii naturale continuu deformabile şi variabile ca volum (variaţia de volum fiind “un efect al câmpului de presiune”) deoarece prin cunoaşterea valorii (mărimii) pe care o poate lua, ceea ce profesorul numea “lucru de compresiune” -parte ce se transformă aproape integral în energie potenţială elasti­că “iar eventualul rest în căldură”- şi prin formarea adecvată a mijloacelor de captare a acestei energii suplimentare, urmare a compresibiliţătii fluidelor naturale, se pot obţine de către om cantităţi importante de energie, curată, spre folosul lui. Supărările necontenite provocate de samavolniciile tiranilor zilei, împotriva cărora nu se putea lupta, adaos activi­tatea titanică la care se supunea de nevoie imediată şi din nădejdea într’o schimbare care să înlăture spurcăciunile şi nulităţile cocoţate la conducerea ţării -socotea instaurarea repu­blicii o “mascaradă” care nu putea dăinui, scump plătită de bietul popor român şi de rege­, l-au înfrânt…

Dionisie Germani moare în anul 1948 de pe urma unei congestii cerebrale, cu câteva luni înainte de plecarea din ţară a ultimei sale speranţe: Domniţa Ileana, în al cărei concern in­dustrial, înfiinţat de ea -”Domeniul Poeni”-, a fost consilier particular şi membru în consi­liul de administraţie (calităţi deţinute, în acelaşi timp, şi de mine), până la desfiinţarea şi a acestuia de către totalitarismul comunist.

Pe masa de lucru a profesorului, a rămas neterminat un capitol cu totul nou în mecanica fluidelor grele, greu compresibile: “Forma generală a ecuaţiilor mişcării semi-permanente într’un câmp de forţe a unei vine de curent greu, compresibil, de secţiune relativ mică”. Pro­fesorul era de părere că teoria Sonicităţii, pentru a fi bine înţeleasă de toţi trebue făcută prin alte metode de calcul decât cele bazate pe comparaţia cu curentul electric alternativ, anume cele proprii mecanicii fluidelor. Tradusese încă din 1922 cartea părintelui Sonicităţii, inginerul Gogu Constantinescu, al cărui prieten a fost, şi nu voia să o lase fără urmare, adică fără o contribuţie personală, teoretică, în domeniu (titlul cărţii lui Gogu Constantinescu: “Theory of Sonics. A treatise on Transmission of Power by Vibrations”, Vol 1, London 1918; titlul traducerii: “Teoria sonicităţii. Tratat despre transmisiunea puterii prin vibraţiuni”, vol. I, traducere din limba engleză de ing. D. Germani, Bucureşti, 227 pg. tip “Cultura”, 1922).

Datorez acestei intenţii a lui Dionisie Germani faptul că am mers pe drumul deschis de Gogu Constantinescu şi am izbutit să fundamentez una din cele mai importante ramuri ale ştiinţei sonicităţii, Hidrosonicitatea, elaborând teoria motoarelor (respectiv a generatoa­relor) sonice care lucrează sub debite (respectiv impulsuri) sonice. Şi să dovedesc cu acest prilej că reacţiunea forţelor moleculare ale lichidelor supuse la compresiune este cu circa 3,5 ori mai mare decât valoarea forţelor ce le solicită. Un fapt fizic deosebit de important pentru aplicaţiunile practice. În legătură cu aceasta trebue să spun că Dionisie Germani întenţiona să prezinte Academiei Române un memoriu al cărui titlu provizoriu era Principiul universal al acţiunilor şi reacţiunilor, în care el afirma şi se pregătea să dovedească totodată că reacţiunile corpurile la acţiunile ce se aplică asupra lor sunt diferite după cum diferite sunt, în Cosmos, şi corpurile între ele (solide, lichide, gazoase, etc) valoarea reacţiunilor lor fiind mai mare, egală sau mai mică decât valoarea acţiunilor şi că ele ar depinde nu nu­mai de natura solicitărilor (compresiune, întindere, etc) şi de starea corpurilor, ci şi de mo­dul în care se acţionează asupra structurii corpurilor (prin exteriorul structurii, adică masic – respectiv provocând reacţiunea moleculelor; prin interiorul moleculei structurii, adică mo­leculară – respectiv provocând reacţiunea atomilor; prin interiorul atomului – respectiv pro­vocând reacţiunea particulelor care îl compun, ş. a. m. d.). O confirmare a valabilităţii aces­tui principiu a fost demonstrată de mine. Cazul: reacţiune = acţiune, principializat de New­ton este prin urmare un caz particular, convenţional (cf. Caşin Popescu, Sonic Impulses, The available clean Energy, în Proceedings of full-length paper, 9THh MIAMI INTERNATIONAL CONGRESS ON ENERGY AND ENVIRONMENT, comunicare publicată în IJEEE – INTER­NATIONAL JOURNAL OF ENERGY ENVIRONMENT ECONOMICS – NOVA SCIENCE PU­BLISH.ERS ING 283 COMMACK Rood, Suite 300 Commack, New York 11725-3401, U.S.A. extras din ENERGY AND ENVIRONMENTAL PROGRESS -1, pp. 1-22; vezi de acelaşi şi The Mechanics of Hydrofoil Profiles and a new Generation of Turbines, în 1989 PROCEE­DINGS, Volume Two, Manila International Symposium on the Development and Management of Energy Resources, pp. 999-1050 şi tot de acelaşi The Reckoning of the Power Genera­ted by Wind and the Aeroturbosomites, Extended Abstract, prezentat la NATIONAL RE­SEARCH CENTRE şi acceptat pentru CAIRO 2ND INTERNATIONAL SYMPOSIUM ON RE­NEVABLE ENERGY SOURCES, 1-4 October 1990, Cairo Egypt, extras, pp. 1-19).

De opera Dionisii Germani. Aş fi vrut să scriu despre opera didactică a lui Dionisie Ger­mani şi despre contribuţia adusă de el la consolidarea şi progresul ştiinţei în general şi în particular al celei româneşti -pentrucă, în definitiv, pe noi Românii aceasta ne interesează (şi vom arăta mai jos, printr’un exemplu, de ce numai pe noi Românii -din păcate)- dar nu am avut posibilitatea a o face, deoarece, în afară de cele două volume de Hidraulică teoreti­că şi aplicată -care reprezintă numai o parte din cursul predat la Şcoala Politechnică- nu posed nici măcar publicaţiile citate întâmplător (unele din memorie), necum toată opera sa scrisă. Rămâne un deziderat de viitor, când accesul la publicaţiile româneşti, din ţară, din acea vreme, va deveni uşor posibilă.

Şi acum exemplul. “În volumul 22 al Enciclopediei Britanice, editată la Londra în anul 1955, putem găsi cuvintele ‘Torque converter’, despre care se scrie… că a fost inventat de inginerul G. Constantinescu… etc” (citat după I. Jianu, I. Basgan, L. Macoveanu, George Constantinescu, Bucureşti, 1966, p. 86). Am avut prilejul să mă bucur -mult înainte de a fi citit rândurile citate mai sus- că numele marelui inventator român, inginerul Gogu Constan­tinescu, creatorul Sonicităţii, figurează în enciclopedia britanicilor (mă găseam în vilişoara lui Constantin Noica din comuna Andronache, unde, filosoful român, iubitor de cărţi rare avea o splendidă ediţie -completă- din Enciclopedia Britanică în care am dat peste menţiu­nea respectivă şi peste numele marelui român). Ceea ce nu au ştiut nici prof. dr. I. Jianu, nici inginerii I. Basgan şi L. Macoveanu -şi poate mulţi alţii- este că în Encyclopedia Britan­nica, Volume 22, ediţia 1961, la pagina 307, sub “Torque converter” numele lui Gogu Con­stantinescu nu mai este menţionat. Autorul notei despre “Torque converter” este un anume Raymond C. Binder, Prof. of Mechanical Engineering, University of Southern California, Los Angeles. Acesta, chiar dacă nu ar fi cunoscut niciuna din publicaţiile lui Gogu Constan­tinescu (“Le principe du converteur Constantinesco”, “The Torque Converter ‘Discussion’”, ş. a.), trebuia să ştie cel puţin cine este inventatorul, pentrucă numele lui figura în ediţia anterioară a enciclopediei pentru care el fusese angajat să scrie: dacă numele inventatorului a fost şters înseamnă că aceasta a fost făcută cu rea -nepermisă niciunui om şi niciunei ţări civilizate, ca Anglia- şi conştientă intenţie. Aceasta rezultă şi din literatura la care trimite pentru informaţii suplimentare: P. M. Heldt, Torque Converters of Transmissions, 5th ed. (1955); R. C. Binder, Advanced Fluid Mechanics, vol. 1 (1958): adică, vezi Dragă Doamne, teoria “Convertorului de cuplu” a făcut-o autorul notei, iar inventatorul ar fi fost cel de la care a aflat de existenţa aparatului în chestiune. Este R. C. Binder un profesor universitar sau un trepăduş mecanic oarecare? Şi cine sunt cei ce dau girul ediţiilor enciclopediei brita­nice? Cum slujeşte adevărului şi ştiinţei “Encyclopedia Britannica”?

Iată de ce am spus că este o datorie românească a face cunoscute prin scrieri de speciali­tate, în Ţară şi peste hotare, contribuţiile oamenilor de ştiinţă Români la desvoltarea şi la progresarea ştiinţei, cum şi la fundamentarea riguroasă a acesteia, după cum, în mare măsu­ră, a făcut-o şi profesorul inginer Dionisie Germani. Căci dacă savanţi englezi au putut da uitării memorabilele cuvinte ale viceamiralului lor din timpul primului război mondial: “Se datoreşte foarte mult domnului Constantinescu şi invenţiunii sale pentru sincronizarea mi­tralierelor la aeroplane că noi am menţinut supremaţia asupra Germanilor, în aer, aşa cum am avut-o” (cf. TIMES, din 20 Martie 1920, în articolul: “Lecture on Sonics at the London Polytechnic” citat după I. Jianu… -v. supra), cine va şti sau va vrea să recunoască drepturile lui Dionisie Germani sau ale atâtor alţi oameni de ştiinţă Români, la sporirea câş­tigurilor Ştiinţei, dacă nu noi, Românii?

O asemenea muncă de dreaptă afirmare cinsteşte cultura unui neam şi dovedeşte respec­tul lui pentru cultură şi pentru adevăr.

Caşin Popescu

Un gând despre &8222;Schiţe pentru un album Dionisie Germani&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s