Tragedia evreilor din Spermezeu în timpul ocupaţiei ungureşti din 1940-1944

 Pr. Macarie (Marius Dan) Drăgoi

 

Alături de tragedia românilor din teritoriul ocupat al Ardealului se petrecea şi tragedia evreilor, victime ale şovinismului ungar, ale monstruoasei politici de exter-minare etnică şi rasială dusă de gu-vernele de la Budapesta în anii Dictatului de la Viena.1

Potrivit recensământului efectu-at în anul 1941 în Transilvania de Nord, localitatea Spermezeu, din totalul celor 2078 de locuitori, avea 152 evrei care convieţuiau alături de cei 1889 români majo-ritari şi de cei 34 maghiari, 2 ruteni şi 1 ţigan.2

Numele evreilor din perioada anilor 40 nu mai sunt cunoscute astăzi, decât după “ciuf” (poreclă), de unii dintre săteni, care i-au putut cunoaşte şi cu care au convieţuit. De la sătenii: Nazarica Şerban, prof. Emil Cotuţiu, Vasile Drăgoi, Ioan Balaş şi Şerban Macedon am aflat câteva date care ne vor ajuta în relatarea evenimentelor tragice din primăvara anului 1944. Casele evreilor, foarte încăpătoare şi bine construite (unele se păstrează până astăzi, fiind locuite de români), ocupau partea centrală a satului, cu crâşmele, prăvăliile şi măcelăriile lor, iar românii locuiau doar la periferie. “De unde stă Alexan-dru Dolarului şi până la grajdul taurilor de pe Şes erau doar 4 case locuite de români: casa lui Cotuţiu Simeon la Gura Pără-ului, casa lui Gavrilă a Pando-rului, casa lui Indrei Balaş   şi casa giacului Grigore Cosma” (prof. E. Cotuţiu).

Pe locul actualei case parohiale locuia Şmilcu lui Ida, care avea măcelărie. “La prăvălia lui, chilu de carne îl cumpăram pe 4 ouă” – îşi aminteşte Nazarica Şerban”. “Mama mă trimetea la el când eram copil şi cumpăram petrol pe ouă, pe fileri şi penghi” (Vasile Drăgoi). Alături de locuinţa lui Şmilcu era casa Şoctărului, care locuia cu soţia şi cele două fiice (Ghizi şi Baila). “Şoctăru, rabinul lor, tăia toate găinile evreilor. Cele care nu erau cuşă-re nu se consumau şi se aruncau la butea cu petrol”(prof.Emil Cotuţiu). Lângă casa Şoctărului, din centrul satului, era casa lui Jupu, iar vis-a-vis, unde locuieşte astăzi fam. Ioan Pop locuia atunci Nemeş, care avea magazie cu oale din lut. Alături, pe locul actualului cămin cultural din localitate stătea Fobias cu soţia Laica, evreul “era un fel de negustor având multe terenuri agricole” (Vasile Dră-goi). Sinagoga evreilor a fost construită din piatră în anul 18873 şi era amplasată pe locul actualului magazin universal al satului (cooperativa). Alături de sinagogă se afla şi baia publică. “În sina-gogă, pe pereţi erau pictaţi 2 lei mari, pacă amu-i văd” (Vasile Drăgoi).

Dudăl şi soţia Czili, numită Dudăloaie, aveau cea mai mare prăvălie din sat. Dudăloaie erau o bună comerciantă. Împrumuta cu insistenţă năfrămi, mărgele, felu-rite podoabe pe anumite sărbători ţărancelor din sat, mai ales fetelor. “A doua zi făceam orice să facem rost de bani şi să-i dăm plata, că podoabele erau tare faine şi ne venea bine cu ele. Nu le-am mai fi lăsat de la noi nici în ruptul capului. Ş-amu ţân o năframă cumpărată de la Dudăloaie” (Nazarica Şerban). Casa lui Dudăl  şi Dudăloaie se păstrează până astăzi, într-însa locuieşte familia decedatului Constantin Deneş. “Dudăloaie avea o singură fetiţă, care se numea Zisi, tare alintată. Să zice că le-o împuşcat pe amândouă în lagăr la nemţi că n-o vrut să se despartă una de alta” (Vasile Drăgoi).

În aceeaşi clădire în care locuieşte astăzi Valentin lui Savas-tinu Diacului (la Strajă) locuia Şmil. Acesta avea o moară, iar ca morar pe ţăranul Meftode Cristea. “Moara lui Şmil era în partea de sus a satului şi i se zicea moara lui Meftode. Oamenii când mergeau dimineaţa la lucru lăsau la Şmil, în centru satului, “giptu”. Meftode îl ducea la moară, îl măcina, iar până seara făina era adusă în centru, la Şmil. Oamenii, seara, la întoar-cerea de pe hotar, şi-l puneau în car, gata măcinat, şi-l duceau acasă” (prof. Emil Cotuţiu). Aproape de Şmil, în actualul parc, locuia Şetăr Adolf, care avea o altă măcelărie. Vis-a-vis, pe locul stu-pinei lui Puşcaş, locuia familia Friş, care deţinea cojocărie. Unde locuieşte Cosma Radu se afla casa familiei Nacman, care confecţiona pălării din paie.

Pe locul casei prof. Emil Cotuţiu locuia Hescăluţ (Abraham Hirsch), cu soţia Estera şi mama dânsului, “Avrămoaie”. Acesta avea cea mai mare “crâşmă” din localitate, numită “Biruinţa”. Pe Părău mai locuiau câteva familii de evrei, unul dintre ei era pantofar.

În zona Şes, unde locuiesc familiile Chira, urmaşii lui Pante-limon Chira, stăteau “jidanii” Şaicu, care locuiau împreună cu părinţii şi Aron care avea un băiat pe nume Iţ şi o soră Luţa. “Aron avea o prăvălie şi batoză” (Emil Cotuţiu). Vis-a-vis, lângă locuinţa lui Gavrilă Balaş stătea Vais, “un jâdan de statură mică”, pantofar şi brutar de meserie, “avea cuptor de copt pâine”. Lângă casa lui Vais se mai afla casa cărăuşului Ferşală, care transporta cărbune de la Agrieş în Reteag la vagon. Pe locul unde sunt casele lui Ioan Curtuşan şi Timoftei Baias locuia Duvădber care se ocupa tot cu cărăuşia şi Motală care era fierar şi croitorul Mendălu Lupului.

Vecin cu casa lui Indrei Balaş locuia evreul Mindala din Poieni (în apropiere de locul unde se ţinea târgul în acea perioadă). Evreul Moise Aizic, cel care deţinea presa de ulei şi Moara Sâtii, îşi avea locuinţa pe locul actualei case a lui Alexa Morarului (Ioan Balaş).

Tot pe Şes unde locuieşte familia învăţătorului Benedi Rus se afla casa lui Benţien, care era cojocar. Alături locuiau Flocioile, evreice croitorese în casa cărora “se cocea pasca jidovască” (prof.Emil Cotuţiu). Vis-a-vis unde este casa familiei Grigore Rus mai locuia un evreu, Dolfi, care se ocupa tot cu cărăuşia. “Avea patru cai şi două căruţe. Căra alături de alţi jidani cărbuni de la Agrieş la vagon în Reteag” (prof.Emil Cotuţiu). În apropiere, pe Şes, unde locuieşte Grigore Măierean locuia evreul Moise, iar vis-a-vis, pe locul casei familiei Chira (Şuştărul) se afla locuinţa evreului Şamşi, care avea pompă specială pentru sifon. Pe locul “La Tauri” stătea evreul tinichigiu Avrumitic iar pe locul casei lui Ion Roman a lui Terente locuia evreul Olariu. Doctorul uman din localitate era tot evreu, se numea Vaisner. În perioada 1933-1937 când s-a edificat spitalul uman4, doctorul Vaisner a locuit în centrul satului. Din 1937 a locuit în apartamentul din cadrul spitalului.

Expulzarea evreilor din Sper-mezeu s-a făcut la începutul lunii mai, 1944. Macedon Şerban îşi aminteşte. “Noi, fecioraşii tineri, eram premilitari, <<levente>> cum ni se spunea atunci. Într-o seară am fost adunaţi toţi pre-militarii satului şi ne-o pus câte doi să stăm de pază la câte o casă jâdovească, să-i păzâm să nu părăsească deloc casa. Diminea-ţa i-o adunat pe tăţi grămadă la şcoală: bătrâni, tineri, copii de şcoală, copii mici şi i-o controlat dacă nu au aur. După amiaz i-o dus cu carele la lagărul din Dej.”

“…vreo 12 jandarmi cu pene o mobilizat carele cu boi din sat. I-o suit apoi pe cară cu ce aveau pe ei. Erau vreo  40 de cară  şi jandarmii unguri îi păzău cu pistoalele, parcă amu-i văd. Copiii plângeau de pe care. Românii, când treceu pe drum carele cu evrei ieşau pe la porţi şi plângeu şi ei. <<Ce plângeţi după tălharii aştia, vreţi să vă duc şi pă voi>>, o strâgat un jandarm la românii care să cântau (plângeau, n.n.). I-o dus pă toţi la Dej şi de acolo în lagăr. Puţini s-o mai întors. Mama ştia jâdoveşe bine. Era bună prie-tenă cu Dudăl, care avea cea mai mare prăvălie din sat. Înainte cu vreo câteva zile de a-i duce, i-o zis la mama: <<Tu, Ană, ia-ţi lucrurile din prăvălie şi ţi le du acasă că pe noi ne-or duce>>. Pentru că jâdanii aveau o stea în piept, mama s-o temut de jandarmi să ieie ceva şi apoi nu o lăsa inima să ia nimic de jalea lor” (Vasile Drăgoi).

La ghetoul din Dej (pădurea “Bungur”) au fost transportaţi cu aceeaşi brutalitate atât evreii din Spermezeu şi localităţile din preaj-ma Dejului, cât şi cei din oraşul Dej. Nu au fost exceptaţi nici evreii care nu purtau steaua galbe-nă. Au fost internaţi în ghetou 7860 de evrei, după unii 8000 de evrei. Viaţa în ghetou a fost foarte grea, cazarea necorespunzătoare, iar aprovizionarea cu alimente defec-tuoasă. Ghetoul era organizat în condiţii inumane, fără adăpost, fără hrană, fără apă, fără closete, fără aşternut, doar cu frunze uscate. Din cauza acestor condiţii vitrege de viaţă au murit 25 evrei şi mai mulţi copii sugari.5

Printre schingiuitori erau Fekete Margareta, Janczo Rozalia (moaşă în Reteag), Gecze Iosif, Dejakanai etc. Acesta din urmă, comisar de poliţie, îi bătea groaznic peste tălpi pe evrei şi apoi îi punea să joace sârba, în timp ce-i bătea în conti-nuare peste burtă şi peste spate. A torturat o mamă de faţă cu fiii ei, după aceea au fost şi aceştia tortu-raţi. Criminalul de război Gecze Iosif a maltratat atât de crunt pe dr. Biro Samoilă din Târgu Lăpuşului, încât acesta a murit.6

Deportarea tuturor evreilor din toate ghetourile din Transilvania s-a făcut în modul cel mai inuman, pe căldurile de la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie 1944.

“Toţi evreii au fost îmbarcaţi într-un vagon de marfă câte  70-80 persoane, de-a valma, bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi. În fiecare vagon nu s-a pus decât două găleţi, una pentru apă şi alta pentru WC. (…) S-a întâmplat chiar  mai mult, şi anume cadavrele celor care au murit în cursul transportului nu au fost scoase din vagon până la Aus-chwitz, care era staţia finală. În afară de acestă promiscuitate cau-zatoare de dureri fizice şi morale, pe tot parcursul drumului, jandar-mii însoţitori au căutat să inti-mideze în fel şi chip pe cei care îşi făceau călătoria din urmă”.7

După ce trenurile cu victime au ajuns la gara din Kosice, de acolo le-au preluat soldaţii germani, care le-au condus până la lagărul de muncă şi exterminare de la Auschwitz şi Birchenau.8

 

1 Istoria României. Transilvania, II, p.1532.

2 Recesământul din 1941 în Transilvania de Nord, manuscris în curs de apariţie la Facultatea de Sociologie din Cluj-Napoca.

3 Kádár József, Szolnok-Doboka Vármegye monographiája (Monografia comitatului Solnoc – Dobâca), Dej, 1903, vol.VI, p. 138

4 Dispensarul din Spermezeu a fost înfiinţat împreună cu alte şase dispensare: Târgu-Lăpuş, Ileanda, Gârbou, Chiochiş, Iclod şi Gherla. Vezi Afirmarea românească în Someş, patru ani de gospodărie liberală, 1933-1937, Tipografia “Cartea românească”, Cluj, 1937, p.141-142.

5 Istoria României. Transilvania II, p.1568.

6 Ibidem.

7 Ibidem, p.1571.

8 Ibidem.

Tragedia românilor din Spermezeu în timpul ocupaţiei ungureşti din 1940-1944

Pr. Macarie (Marius Dan) Drăgoi

 

Printre satele din nord-estul Transilvaniei care au suferit în perioada ocupaţiei ungare din 1940-1944 se numără şi Spermezeul. De la instalarea administraţiei militare ungare şi până la eliberarea de ocupant s-au comis asupra românilor “mari şi monstruoase atrocităţi, crime, expulzări în condiţii de exterminare, violenţe sadice, torturi fizice şi morale la scară de masă, schingiuiri, anularea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, devastări şi degradări de bunuri, injurii şi insulte, înfometări, violenţe şi cruzimi fără precedent, distrugeri de cămine, case şi monumente, anularea demnităţii şi onoarei umane, batjocorirea suferinţei, disperării, jalei imense şi durerilor psihice şi fizice de nesuportat, jefuirea patrimoniului spiritual, moral şi material, crearea unor condiţii de calvar şi robie, despotism şi arbitrar deşanţate, dislocare şi alungare din vatra natală, internări şi arestări, degradare extremă a valorilor umane, îngrozire şi înspăimântare dusă la insuportabil prin agresivitate, desfigurare de umanitate şi bestialitate asupra copiilor şi femeilor şi a altor semeni fără apărare, ură şi şovinism deşanţate şi sadice, monstruoasă purificare etnică, lipsă de respect creştin faţă de lăcaşurile sfinte ale semenului, nimicirea şi umilirea extremă a condiţiei de om, până la a-l asimila cu vita de jug şi de închis în vagoane, linşaje sălbatice colective, crearea unei stări de nesiguranţă totală din punct de vedere material şi moral, şicanări, prigoniri şi urmăriri, veşnică relaţie de brutalitate, primitivism şi oroare, rătăciri, bătăi sadice cu cele mai perfide unelte şi moduri, şantaje şi denunţuri, fantezie bolnavă nelimitată în a extermina şi leza, ucidere bestială de copii şi femei, distrugerea vieţii naţionale, deznaţionalizare şi privare de confesiune şi credinţă, de şcoală şi isntrucţie, distrugerea capacităţii de rezistenţă fizică şi morală, lipsa asumării oricăror obligaţii morale faţă de poporul <<cucerit>>, imense prejudicii morale aduse unei naţiuni europene civilizate şi demne” etc.1

După disperatele manifestări ale românilor (30 august – 3 sept. 1940) contra Dictatului de la Viena, mii de români, printre care foarte mulţi intelectuali, au părăsit zona Ardealului cedat. O estimare neoficială a românilor refugiaţi şi expulzaţi din Ardealul “de nord-est” este de peste 500.000 de persoane ajunse în România, adică pe teritoriul Transilvaniei “de sud”. Dislocările în masă ale populaţiei româneşti creşteau, planul de purificare etnică a teritoriului ocupat, planul fiind stabilit de Budapesta şi urmat cu cruzime de ocupanţi, de armată, administraţie, organizaţii teroriste, partide politice etc. Lozinca era “Vrem patrie fără valahi”; “Horthy, Csaky, Teleki”; “Toţi valahii să se care”.2

Într-un dosar din anul 1942 care cuprinde 114 declaraţii ale refugiaţilor din Ardealul ocupat, luate de Biroul Refugiaţilor din Turda se întâlnesc şi declaraţiile a doi refugiaţi din Spermezeu: Maria Cristea şi Ioan Vidican.

Refugiata Maria Cristea relata că în comuna Spermezeu s-a făcut rechiziţie totală, deoarece începând cu 1 iunie 1942, raţia de făină era de 130 grame, “Oamenii, după ce au terminat cartofii şi fasolea ce mai aveau, au flămânzit, iar din primăvară se hrănesc cu ciorbă de buruieni şi sunt aşa de slăbiţi, încât nu pot munci”.3 Celălalt refugiat Liviu Vidican relata că un bărbat din localitatea Plai, jud. Someş a murit de foame, iar la autopsie medicul i-ar fi găsit zdrob de fân în stomac.4

Într-adevăr, într-un memoriu înaintat la 19 iunie 1942 mareşalului Ion Antonescu, aflat în vizită la Turda, una dintre cauzele stipulate care provoca refugiul românilor din teritoriul cedat al Transilvaniei era “înfometarea sistematică, dirijată şi susţinută”. Printre satele menţionate se afla şi Spermezeul. “Sunt ţărani care săptămâni de-a rândul nu bagă în gură un zdrob  de pâine sau mămăligă. Ei se hrănesc cu lapte, dacă au. Dacă nu au lapte, cu ciorbe făcute din buruieni, urzici, lobode, salată şi ierburi, fierb zdrob de fân sau alte plante. În aproape toate cazurile, ciorbele nu au ce le slobozi, nici grăsime nu au de unde să le pună, ci le înăcresc cu oţet şi astfel le consumă, fără pâine sau mămăligă. Aşa trăiesc ţăranii în comunele: Tioltiur, Jichişul de Sus, Răzbuneni, Mănăşturel, Spermezeu din jud. Someş. În lipsă de făină, ţăranii macină, sau râşnesc la moara de mână porumb amestecat cu ovăs şi cu coceni de cucuruz, în alte localităţi macină măzăriche amestecată cu coceni, din a căror făină îşi fac mămăligă, totdeauna aducătoare de boale grave. Jichişul de Sus, Răzbuneni, Mănăşturel, Spermezeu… românii înfometaţi, mor, ei slăbesc, nu se pot purta pe picioare, se închid în case şi mor. Jandarmii se îngrijesc să îi păzească, nu cumva inimile caritabile să îi salveze! Aşa au murit în Rebrişoara – Someş 3, Bologa şi Borşa – Cluj câte 2, Devecerii Mari, jud.Someş, Spermezeu-Someş, Berchezoaia – Someş, câte unul.”

Românii erau asupriţi şi confesional, presaţi să-şi părăsească legea românească şi să treacă la una dintre confesiunile maghiare. Astfel, dintr-o scrisoare trimisă la 1 octombrie 1943 de părintele Nicolae Mureşan din Ardealul ocupat (Cluj) unui frate preot din România (Turda) se menţionează că “în comuna Spermezeu au trecut până în prezent 10 bărbaţi la cultul reformat. La Chiad (Kecséd), lângă Iclodul Mare, 80 bărbaţi la cultul romano-catolic, iar 2 călugăriţe maghiare se găsesc în permanenţă în această comună, invitând lumea ca să părăsească biserica românească. La Livada (Dengeleg) 20 bărbaţi au părăsit biserica noastră în favorul cultului maghiar.”

Actele brutale, sadice şi şovine ale jandarmilor unguri s-au întâlnit şi în zona Spermezeului. Astfel, refugiatul Ioan Vidican, relata la începutul lunii iunie 1942 cazul unei femei din comunca Căianu care  a venit în Spermezeu şi a cerşit făină. “A adunat vreo 3 kg într-o cârpă. Pe drum s-a întâlnit cu jandarmii. Aceştia au luat făina femii şi au împrăştiat-o în vânt. Femeia a plecat spre casă, ca să flămânzească mai departe”.5 În luna mai a aceluiaşi an, 1942, în satul învecinat localităţii Spermezeu, Dumbrăviţa (Diug), 108 premilitari români au fost înjugaţi la grape şi la tăvălugi. Instructorul Kovács Károly îi mâna cu biciul ca pe vite, iar premilitarii unguri au urcat pe grapă”, ca să fie mai greu de tras şi îşi bat joc de români cu strigăte de <<valah puturos>>. Tot în Dumbrăviţa pe Pugna Ion l-a bătut un jandarm fiindcă a vorbit româneşte”.6

Teodor (Toader) Gherghel a fost un spermezean care “a căzut jertfă” în timpul ocupaţiei maghiare. Acesta s-a născut în Spermezeu, la 6 iunie 1919, într-o familie de ţărani plugari, fiind adoptat (luat “de suflet”), de nişte bătrâni din Năsăud.7 În anul 1942, în timpul ocupaţiei horthyste, nevoind să satisfacă stagiul militar pe considerentul că s-ar supune, astfel, ordinelor militare ale stăpânirii străine, a încercat să treacă peste munţi prin pădurile de la Vatra Dornei, la fraţii din România. N-a reuşit, fiind prins de  jandarmii de pe Valea Someşului. Judecat de un tribunal din Cluj, s-a dispus trimiterea lui la o închisoare din Budapesta. În timp ce era transportat cu trenul, reuşi să evadeze în zona Ciucea-Piatra Craiului, ajungând în cele din urmă să treacă frontiera şi să se stabilească la Vatra Dornei.8

După actul de la 23 august 1944, Toader Gherghel împreună cu alţi năsăudeni refugiaţi s-au întors în Ardeal, adăpostindu-se prin pădurile Monorului şi aşteptând să se apropie tot mai mult frontul ca să fie eliberat şi ţinutul Năsăudului de sub stăpânirea maghiarilor. În pădurea Gledinel, la doar câteva zile de când sosise din Moldova, Toader Gherghel fusese împuşcat într-o seară de către notarul din Monor, Zoltan Putnaky, care însoţit de soldaţi şi jandarmi îi căuta pe românii ascunşi în acele păduri.

Din ordinul ucigaşilor, trupul lui Toader Gherghel a fost adus cu o căruţă în satul Monor şi aruncat la marginea cimitirului într-o groapă săpată de prizonieri ruşi.9

Din acea perioadă sumbră a ocupaţiei ungare, astăzi, câţiva săteni îşi amintesc următoarele:

Grigore Hognogi: “În primăvara anului 1941 câţiva fecioraşi n-am mai suportat premilităria ungurească, pentru că ne batjocoreau si ne puneu să ducem lemne grele de ici-colo numa ca să-şi bată joc de noi. Mulţi nu ne supunem lor şi ne băteu, mai ales cân nu vroiem să purtăm bonetele lor pă cap.

Patru ficiori ne-am hotărât să fugim peste graniţă. Io, Grigore lu Todoru Amişchii, Danilă Coptil a lu Voda, Macedon Poienar lu Marcianu Porcuţului şi Dumitru Clapa de la Pădure. O mai fugit din Spărmăzău mulţi, da nu cu noi. Pe drum am mai întâlnit mulţi şi de prin alte sate: Bichigiu, Runcu Salvei, din Năsăud.

Am fugit spre Vatra Dornei, pe la Coşna. Aproape de Coşna ne-o prins pă tren jandarmii unguri. La graniţă în Coşna ne-o dat jos, ne-o dus la pichet şi am intrat în cercetări.

Ne-o ţânut o săptămână acolo pă toţi românii câţ o fost şi ne-o pus la jug, ca pă boi, de-am arat cu plugu. Dădeu jandarmii în noi cu bota ca şi-n animale.

La o săptămână ne-o trecut în România. Ne-am dus tăţi patru la Buzău, unde am lucrat o vreme într-un şantier. Ne-am dorit apoi să punem cât de repede mâna pă armă şi să intrăm în război”.

Nastasia Hognogi lu Conzuleriu: “Bogi-to Ion (soţul martorei) era în război atunci. Îmi trimite de pă front scrisori în ungureşte, că aşa era porunca. Io, nu ştiem citi în ungureşte şi ma ducem la jandarmii unguri să mi le citească şi să-mi spuie ce mi-o scris. Într-un rând mi-o zâs: “Ianoş (adică soţul martorei) îi bine, da ş-o găsât alta”, în alt rând când mi-o mai trimăs scrisore mi-o zâs: “Amu Ianoş îi într-un spital, ş-o perdut un picior”. Tăt aşa am crezut până când Ion s-o întors sănătos dă pă front. Atunci m-am gândit că ungurii m-o tăt minţit, şi-o bătut gioc de mine”.

Vasile Drăgoi: “Une i casa lu Puşcaş o fost postu de jandarmi. Jandarmii, dupa slujba de la besărică, faceu serbare în ungureşte cu poezii şi cântări. Fecioraşii care erau ‘leventeă trăbuiau să porte şi duminica boneta pa cap.

Într-o duminică, o venit câţiva la serbare cu clopuri, fără bonete. Pa ăia care nu o avut bonete i-o ales şi i-o băgat în curtea postului de jandarmi. Îi pune să meargă rotă în poziţia de broască şi le tăt dăde jandarmii unguri cu bota peste spate. După ce i-o bontănit (lovit) bine, le-o dat drumu”.

Valer Rus lu Scruteni: “Era foamete mare atunci. Românii, de nevoie, mai furau bucate din hambarele jâdovilor. Jâdovii îi dădeau pe români pe mâna jandarmilor unguri. Ăia care erau prinşi, erau puşi în jug şi purtaţi ca animalele pa uliţăle satului”.

 

[1]  Istoria României. Transilvania, II (1867-1947), Editura “George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1999, p.1423.

2  Ibidem, p.1424.

3  D.J.C.A.N., fond Serviciul de cenzură Cluj-Turda, dos.2/1940-19433, f. 23.

4  Ibidem, f. 26.

5  Ibidem, f. 25.

6  Ibidem, f. 38-39.

7  Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, V, Bistri]a, 1984, p. 293.

8  Ibidem, p. 294.

9  Ibidem, p. 295-296.

Cărţile Spermezeului

 recenzie de Prof. Univ. Dr. Ion Şeulean

 

După ce în anul 2001 a izbutit să publice un volum „monografic-istoric” la prestigioasa editură clujeană „Limes”, închinat satului său natal şi intitulat Spermezeu-străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, Părintele Protosinghel Macarie Marius-Dan Drăgoi mai reuşeşte o performanţă editorială, tipărind pe parcursul anului 2005 alte trei lucrări remarcabile. Două, la editura menţionată mai înainte, la imboldul scriitorului şi editorului Mircea Petean (Folclor muzical din Spermezeu. Schiţă monografică şi Folclor poetic din Spermezeu. Texte rituale, epice, lirice et varia) şi un altul la editura, tot clujeană „Renaşterea” (Ler Sfântă Mărie. Colinde de pe văile Ţibleşului). Culegerea Ler Sfântă Mărie. Colinde de pe văile Ţibleşului a fost „tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului” (la vremea aceea) care a apreciat efortul autorului, scriind “Părintele Protosinghel Macarie Marius-Dan Drăgoi este nu doar un împătimit al acestui domeniu de cercetare, dar şi un iscusit practicant în a descoperii sursele de informaţie folclorică, în arta de a întreba şi de a consemna ştiinţific ceea ce i s-a oferit prin viu grai. Iată de ce întâmpin cu bucurie noua sa carte, răsărită ca o flacără legendară din comorile ascunse ale Ţibleşului şi menită să ne lumineze din adâncuri.” Volumele sunt apreciate laudativ şi de Prof. Univ. Dr. Ion Cuceu de la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Boliay, director al Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române din Cluj”, care, în două introduceri bine cumpănite, evidenţiază convingător calităţile ştiinţifice idiscutabile ale volumelor publicate de Părintele Macarie Marius-Dan Drăgoi.

De altfel, trebuie menţionat că, după câte ştim, întregul demers ştiinţific al autorului s-a aşezat sub semnul îndrumării şi al colaborării cu cercetătorii instituţiei academice clujene menţionate, fiind un rezultat al acestei colaborări. Aşa, de exemplu, transcrierea melodiilor a fost efectuată de etnomuzicologii Lucia Iştoc, Elena Hlinca Drăgan şi Anca Parasca, iar glosarul şi transcrierea fonetică, după consultări cu reputatul lingvist clujean Dumitru Loşonţi.

În urma acestei colaborări au rezultat trei volume, din multe puncte de vedere, exemplare, certificând valoarea efortului intelectual depus de autor. Din acest punct de vedere (al monografiilor locale), scrie Ion Cuceu, colecţia monografică al lui Marius-Dan Drăgoi „este cea mai temeinică realizare pentru aria nord-estică a Transilvaniei istorice şi poate constitui o pildă demnă de a fi urmată în alte asemenea demersuri…”. Acelaşi cercetător spunea referindu-se la Ler Sfântă Mărie: „Colecţionarul lor (al colindelor) le-a publicat, cu trudă şi osteneală… având grijă de toate, de la reproducerea tuturor datelor ce însoţesc textele, la acurateţea şi exactitatea filologică şi gramaticală, la transcrierile muzicale pentru care a apelat la ajutoare calificate. Efortul ştiinţific este remarcabil, şi rezultatul se vede în pasul mare făcut spre o cuprindere monografică a colindelor din subzona de interferenţe a văilor Ţibleşului.”

Credem cu toată tăria că Părintele Macarie Marius-Dan Drăgoi va continua şi în viitor  munca sa plină de dăruire, pusă în slujba valorilor spirituale ale neamului românesc.