Poeme în spirale

versuri de Victoria Ana Tăuşan

U

Există un preţ al sângelui, plătindu-l

cu aurul, viaţa, ori argintul.

Dar preţul unui gând ce l-ai ucis,

cum să-l răscumperi?

Nu ţi-e destul adâncul de ocean,

ori cel mai mare,-al munţilor din vis,

să-mpaci năluca gândului nezis.

Există o pedeapsă şi mai mare -

treci, repetat, pe puntea cea îngustă

dintre nădăjduiri şi disperare.

Şi cade sufletul şi se loveşte,

iar sufletul, astfel ciobit, îşi pierde

lacrima sa, vindecătoarea apă.

Să ni-l mai vindece, doar Cerul e înstare

şi mâna Celui care ni-l sfinţeşte

şi de osânda veşnică ni-l scapă.

U

Ceea ce îi scapă unui poet printre degete,

niciodată nu va mai fi de găsit.

El nu este olarul, să ia lutul rămas

şi să-l frământe din nou.

La roata zilelor sale,

dintr-un pământ sufletesc

înmuiat cu lacrimi,

se înalţă spiritul pur.

Risipitorul pierde mereu şi pentru vecie.

Pierdutele nu vor mai prinde contur

şi multe se afundă în obscuritate.

Zadarnic mai caută rosturi

cei ce-şi fac drum printre cuvinte,

în urma celui ce mult a pierdut.

Fărâmele sunt numai fărâme

şi doar pulberea pe tălpile lor s-a lipit.

Ceea ce îi scapă unui poet printre degete

niciodată nu va mai fi de găsit.

U

Mă repet cu aceleaşi cuvinte.

Iau exemplu de la zidar:

el cu aceleaşi cărămizi şi acelaşi mortar

zideşte un palat, o casă la periferie,

ori o biserică, spre Veşnicie.

Iau exemplu de la albine,

arhitecte perfecte în construcţia lor -

cu aceeaşi ceară, cu aceeaşi miere

ating un absolut geometric uluitor.

Iau exemplu de la pasărea cântătoare,

care cântă cu aceleaşi sunete, tot alt fior.

Eu, cu aceleaşi cuvinte, aş vrea

să adâncesc în cele ce ştiu o fântână

şi-n apa cu lacrimi să fie stăpână,

căzută din mâinile Domnului,

o stea.

U

Dacă nu ai îndurarea să rămâi cu mine

acum,când cu puterile slabe încropesc

un acoperiş împotriva asprimilor iernii,

când sub toate cuvintele

rămân ca sub o caldă cenuşe de vatră,

ce mă voi face?

Că nu se poate clădi fără stâlpul susţinerii.

Toate zbura-vor în vânt. Toate se vor desface.

Ai înţelegere, Doamne, pentru condiţia mea.

Daca va fi să mă spulber

cu toate cuvintele mele deodată,

la suflarea Ta îmi doresc să se-ntâmple.

Ştiu că îmi cunoşti

rătăcirea şi nebunia din tâmple

şi iertarea cerută cu cea mai simplă vorbire.

Ştiu că în prisosinţă mi-ai dat

aceşti ani, să pot gândi în tăcere

că, fiind darul Tău, viaţa este totuşi frumoasă.

Ci eu, cu toate cuvintele mele,

aş vrea să mă primeşti

la porţile Tale cereşti

ca şi cum m-aş întoarce acasă.

U

Dacă mi-ai dat ajutor

să-mi înalţ sufletul meu

încât pisc să se facă,

lasă-i zăpezile veşnice,

să nu mi-l râvnească

nici copleşitoarele ierburi,

nici flămânzirea lumească.

Nu mă voi plânge că nu-mi cresc flori,

ori că nu am jocuri de fluturi.

Smerit va rămâne când, Doamne, spre zori,

pânzătura cu stele o scuturi.

Încearcă-mă, cum se încearcă piatra

împinsă şi rostogolită spre văi.

Ci, în cădere primeşte-mă

în căuşul pumnilor Tăi.

U

Ce este această măruntă strofă,

care mă ţine în ea ca într-o carceră,

dar căreia-i scap printre zăbrele?

De unde să iau alta, perfectă,

să mă închidă pe veci?

Strofa următoare îmi este mereu

o ipoteză de cuget. Până la urmă

nu mă aleg cu aproape nimic.

Doar că încerc, zi de zi, o evadare

spre dulcea, deplina Libertate.

In fapt, amăgire şi chin,

până ajung să merg clătinându-mă

şi mă reazim în seară de pereţii cu stele

ai măririi Tale şi ai slavei. Amin.

Din tristeţe se nasc copii frumoşi

versuri de Adrian Suciu

lucruri

morţii plîng viii. înspre margine
stăm noi
înşurubaţi în zilele noastre mustind de şmenari ai sorţii
şi călugăriţe la negru. lucrurile sînt utile
ele trebuiesc neapărat mutate dintr-un loc într-altul.
ele trebuiesc măsurate.

pentru mutatul lucrurilor e nevoie
de strategii e nevoie de spaţiu.
lucruri care zăngănesc şi sfidează praful.
sîntem gestionarii marilor depozite contabilităţile noastre
sînt inevitabil fictive. în unele dimineţi
inventăm evidenţe perfecte borderouri fireşti.

ce nu scriem noi nu există.
putem eventual presupune că-ntr-o margine
oarecare morţii numără viii.

vanilie

e secetă rău
plouă atît de scurt
de parcă s-ar masturba un înger.
răstignit în sudoare, citesc de la tine. „nu
mă cunoşti îndeajuns:
sînt femeia care nu aduce apă de două ori.
sînt tînără în sensul că sînt tînără.
sînt inedită ca o expoziţie de gări demolate.”

iar eu sînt înţelept: prietenii se duc dracu’
casele se duc dracu’ livezile se duc dracu’!
(mirosul pruncilor crescuţi printre nuci
mai spînzură o vreme prin fostele crengi
ca aroma vaniliei în tăvile goale.)

oameni vii

cunosc un miliardar excentric din sighet
vinde cartoane şi caută oameni vii

el spune au murit mulţi pe-aici
ar fi echilibru dacă aş găsi unul viu de fiecare mort
numărat

el găteşte pentru poeţi
şi le sponsorizează cărţile

la firma lui mîngîie facturi femei cu degete subţiri
dulci ca poemele scrise în apnee
ele sînt supravegheate de doi moşi înţelepţi
dintre care unul a fost securist

el spune e greu
sînt puţini vii
el o spune
cu aerul înduioşat cu care semnează contracte
şi acceptă felaţia secretarei

el e singurul înger cu cont în bancă
pe care îl ştiu

Femeia din versuri
Liei

Frumoase vizuini îşi săpau bolovanii, ca să le vezi
treceai poduri de piatră şi-un munte.

Vei veni să mă-ntrebi de-ale mele?
Bufniţa, lupii. Şerpii morţi
din vremea copilăriei,
traşi pe uliţă, prin praf…

Avem un salcîm
şi, dacă vine iarna cît dorm,
roagă-l tu să nu se teamă. Spune-i
că din tristeţe se nasc copii frumoşi.

Negustori de foc

Negustori de foc de mătăsuri îşi taie
alene mirările mele, care pe braţe, care pe frunte. Tîrfe
cuminţi slujesc sfînta orgie.

Sînt beat de carne,
oscior nepriceput, chinuind să lase vreo umbră!

Am ucis nebuni feluriţi. Unii trudeau
mădularul înfăşat în rochiţe. Alţii
purtau nume zăngănitoare de regi. Alţii
socoteau paguba drept cîştig.

Cumva,
bat drumurile de treizeci şi atîţia de ani.
Am cunoscut femei care au ars
ca păpuşile în incendii.

Fals tratat despre suflet

Trupul poartă boli înăuntru.

Dacă eram femeie, măcar îl scăpam
de singurătate şi-i dăruiam un fiu…

Dar dragostea n-acoperă trupul. (Din gura
mamelor plecate se preling umori neplăcute privirii. Ori
stau atît de-ngheţate-ntre crini încît fiii lor
detestă crinii pentru restul vieţii.)

Uneori, trupurile se ating între ele
şi produc acea premoniţie a morţii
pe care ignoranţii o numesc sex.

Rareori, haina prea largă şi nemernică
e locuită de cineva.

în rîndul întîi

nici un cîine care umbla nu mai umblă
nici o pasăre care zbura nu mai zboară

în drumul meu rîde cu dinţii
bolovanul chemat să uşureze pămîntul
peste un număr de ani

vreo două iubiri memorabile
vor scheuna în apus

multe camioane de poezii
vor fi citite pe fugă

eu şi fiii mei vom împărţi ce va mai fi
de împărţit

un lucru e sigur
toate locurile vor fi în rîndul întîi

Mă visează un tigru

Mă visează un tigru cu ochii lui catifelaţi;
îl caut, îmi deschid drum cu o sabie ruginită.
Mă visează şi maidanezii scormonind prin gunoaie,
pisica mă visează, urşii,
boturile ascuţite, tăioase, tari, răbdătoare
şi mă chinui zadarnic s-ajung.

Aşa că pun jos greutatea aceasta.
Stau drept, zdrenţuit, descărnat.

Rostesc profeţii.

“Roţi prăbuşite trăgînd după ele sori plumburii,
femei despletite pe cer devorîndu-şi copiii,
sînge, foc şi fum pînă-n coama cailor.

Murim şi noi sub o stea care moare…”

De ce şi de ce şi de ce?

versuri de Ion Murgeanu

Înmulţirea cu zero

 

Aşa e; acestea şi celelalte de care îţi aminteam altădată

aşa sunt şi nu le putem schimba niciodată

nici străduinţa nici graba şi nici o aproximare

nu le poate schimba dacă ele aşa sunt din totdeauna;

 

nici graba şi nici mânia şi nici condamnarea la moarte

nu le mai pot schimba pentru că aşa sunt şi aşa au rămas

să fie din totdeauna; şi nici iubirea cea mai fierbinte

după ce şi-a istovit energiile nu le mai poate schimba

 

pe acestea şi altele la fel şi asemănătoare;

căci iubirea are acelaşi gust pentru toţi şi are

acelaşi miros după ce se întâmplă şi trece;

stă pitulată frica după copac şi aşa este mereu

 

din totdeauna ea îşi fereşte umbra de tine

şi tot o vânezi dacă este să fie; dacă focul de armă

sau glonţul erau pentru tine aşa sunt şi aşa

vor merge cu înverşunare în pieptul tău

 

pregătit pentru toate acestea şi nelimitat;

sau bucuria râzând în hohote cu înserarea

ce trece puntea până la casa cu dans şi viori;

sortită să se întoarcă în zori pe măgăriţa tristeţii

 

căci tot ce consumă implicit rupe şi varsă din tine

şi biciuieşte până la sânge fără motiv dar înlănţuite

sunt tristeţea din totdeauna cu bucuria smerită

şi aşa sunt ele şi aşa au fost ele create să fie.

 

Aşa e; viaţa ca loialitate nu poate fi altfel

cerul de stele nu poate fi altfel decât misterios

izvorul nu poate fi fără să curgă pasărea fără să zboare

peştele fără să lunece dragostea nu lasă urme-n femeie;

 

nici bucuria şi nici tristeţea nu lasă urme;

câteva riduri abia câteva umbre care dezvoltă cu timpul

în tine ceva abstract şi necunoscut şi îţi zici: Aşa e;

asta aşa a fost să-mi fie din totdeauna şi te împaci

 

şi te culci să visezi că te trezeşti deodată în alt loc

pe-o altă planetă şi acolo va fi tot aşa; cât de ciudat;

şi aici tot aşa; aşa e; ca o vârtelniţă care nu stă

ne tot învârtim în jurul nostru în jurul poveştii

 

care ne scrie doi câte doi căutând unul şi unicul

eu ţi-o spun ţie şi tu ai să i-o spui mâine altuia

poate tot mie; şi tot aşa; bucurie tristeţe registrul

să fi fost scris ca să fie; cântărit numărat măsurat;

 

toate le numără cineva rezultatul nu-l scrie

ori e şters; s-a ros de perete nu se mai vede nimic

rezultatul scăderii din adunare ori înmulţirea cu zero

acelaşi e pentru toţi pe peretele invizibil din faţa ta.

 

Palinodii

Am mers pe stradă să împart daruri;

Nu aveam decât mărunţiş; am numărat stelele;

Am zâmbit tuturor şi s-au strâns în jurul meu mii;

Mi-a fost dor de tine de tinereţe solară.

 

Am cântat un cântec uitat printre file;

M-a sunat cineva: i-am spus „Da” lui „Nu”;

Mi-am ţinut toate promisiunile; m-am văzut iar copil;

Mi-am amintit-o în baie pe iubita mea goală.

 

Am terminat şi ce nu am început; mă înălţam;

Curgeau ideile; vuia tornada lor ca o Niagară;

L-am ajutat pe slăbănogul la băile din Siloam;

Am ascultat greierii am mirosit lucerna cosită.

 

Mi-am făcut o favoare: am stat cu ochii închişi;

Am privit-o pe căţeluşa Lady tăvălindu-se-n iarbă;

Mi-am făcut cadou o clipă uitarea; mi-am alungat frica;

Am fost minunat minunat minunat; şi decis!

 

Seara când ameţit mi-am pus capul pe pernă

M-am gândit la tine intens şi mi-am amintit;

Ai venit şi mi-ai închis ochii: fara pastile, mi-ai zis;

Dacă mâine iar voi greşi/ greşala mea facă-se ţie dar.

 

A fost dimineaţă. O nouă zi începea zdrenţuită;

Am ascultat un prieten la telefon l-am încurajat;

Mi-a sunat la uşă un misionar; nu l-am alungat;

Unui vecin i s-a spart ţeava; i-am cărat apa din pivniţă.

 

Am exersat la vioară pe vioara Irinei: un dar inutil;

Am pus Maria Callas şi am cântat cu ea arie după arie;

I-am spus simte-te bine cu mine, afon cum sunt, Maria;

Ea m-a încurajat: Ai temperament nu cânţi deloc rău.

 

Un căţeluş scheuna pe scară la ora cinci;

Nici nu-mi terminasem visul din zori; i-am deschis;

Vino la noi am pe balcon un fotoliu cald pentru tine;

I-am turnat lapte l-am purecat i-am dat un nume.

 

Am sădit o speranţă sub fruntea necesităţii; ştii bine;

Un copac crescu ; o creangă înflori şi se zbate peste fereastră.

Am bătut tare şi mi s-a deschis; smerit am cerut şi mi s-a dat;

Am plecat la drum şi m-am întâlnit pe cale cu viaţa mea.

 

Nu mai sunt singur; nu mai sunt orb; nu sunt numai eu;

Am împărţit micul dejun la cantină cu domnul lacom;

Am luat de la capăt pe Eminescu; împreună cu îngerul lui

Alcătuim sumarul poeziilor sale pentru mileniul III.

 

Exordiu

(„De ce şi de ce şi de ce?”)

De ce nu sunt fericit?

De ce nu sunt credincios cum vrei tu?

De ce îmi par un poet căznit şi căzut?

De ce mi se dau toate pe jumătate

Şi de ce abia un sfert din ce sunt?

Cine preferă strâmbul peste cel drept?

De ce ora trecută n-am fost înţelept?

De ce am fost fluierat de mirişti?

De ce n-am fost adunat de lanuri?

Nimeni nu mă aşteaptă la geamuri:

Fereastra deschisă de-aseară e spartă;

De ce mă trec sudori reci prin elanuri?

De ce nu mai intră pe uşa mea luna?

Trece pe cer cu iubita de astă vară.

Nimeni nu mă strigă; nimeni nu mă descrie;

De ce întuneric şi ceaţă pe ambele planuri?

Cât a mai rămas poezie-n această quadrigă?

 

(De ce şi de ce şi de ce? mă întreabă Spiritul.

Şuieră vântul prin ceaţa s-o tai cu cuţitul.)