versuri de Victoria Ana Tăuşan
U
Există un preţ al sângelui, plătindu-l
cu aurul, viaţa, ori argintul.
Dar preţul unui gând ce l-ai ucis,
cum să-l răscumperi?
Nu ţi-e destul adâncul de ocean,
ori cel mai mare,-al munţilor din vis,
să-mpaci năluca gândului nezis.
Există o pedeapsă şi mai mare -
treci, repetat, pe puntea cea îngustă
dintre nădăjduiri şi disperare.
Şi cade sufletul şi se loveşte,
iar sufletul, astfel ciobit, îşi pierde
lacrima sa, vindecătoarea apă.
Să ni-l mai vindece, doar Cerul e înstare
şi mâna Celui care ni-l sfinţeşte
şi de osânda veşnică ni-l scapă.
U
Ceea ce îi scapă unui poet printre degete,
niciodată nu va mai fi de găsit.
El nu este olarul, să ia lutul rămas
şi să-l frământe din nou.
La roata zilelor sale,
dintr-un pământ sufletesc
înmuiat cu lacrimi,
se înalţă spiritul pur.
Risipitorul pierde mereu şi pentru vecie.
Pierdutele nu vor mai prinde contur
şi multe se afundă în obscuritate.
Zadarnic mai caută rosturi
cei ce-şi fac drum printre cuvinte,
în urma celui ce mult a pierdut.
Fărâmele sunt numai fărâme
şi doar pulberea pe tălpile lor s-a lipit.
Ceea ce îi scapă unui poet printre degete
niciodată nu va mai fi de găsit.
U
Mă repet cu aceleaşi cuvinte.
Iau exemplu de la zidar:
el cu aceleaşi cărămizi şi acelaşi mortar
zideşte un palat, o casă la periferie,
ori o biserică, spre Veşnicie.
Iau exemplu de la albine,
arhitecte perfecte în construcţia lor -
cu aceeaşi ceară, cu aceeaşi miere
ating un absolut geometric uluitor.
Iau exemplu de la pasărea cântătoare,
care cântă cu aceleaşi sunete, tot alt fior.
Eu, cu aceleaşi cuvinte, aş vrea
să adâncesc în cele ce ştiu o fântână
şi-n apa cu lacrimi să fie stăpână,
căzută din mâinile Domnului,
o stea.
U
Dacă nu ai îndurarea să rămâi cu mine
acum,când cu puterile slabe încropesc
un acoperiş împotriva asprimilor iernii,
când sub toate cuvintele
rămân ca sub o caldă cenuşe de vatră,
ce mă voi face?
Că nu se poate clădi fără stâlpul susţinerii.
Toate zbura-vor în vânt. Toate se vor desface.
Ai înţelegere, Doamne, pentru condiţia mea.
Daca va fi să mă spulber
cu toate cuvintele mele deodată,
la suflarea Ta îmi doresc să se-ntâmple.
Ştiu că îmi cunoşti
rătăcirea şi nebunia din tâmple
şi iertarea cerută cu cea mai simplă vorbire.
Ştiu că în prisosinţă mi-ai dat
aceşti ani, să pot gândi în tăcere
că, fiind darul Tău, viaţa este totuşi frumoasă.
Ci eu, cu toate cuvintele mele,
aş vrea să mă primeşti
la porţile Tale cereşti
ca şi cum m-aş întoarce acasă.
U
Dacă mi-ai dat ajutor
să-mi înalţ sufletul meu
încât pisc să se facă,
lasă-i zăpezile veşnice,
să nu mi-l râvnească
nici copleşitoarele ierburi,
nici flămânzirea lumească.
Nu mă voi plânge că nu-mi cresc flori,
ori că nu am jocuri de fluturi.
Smerit va rămâne când, Doamne, spre zori,
pânzătura cu stele o scuturi.
Încearcă-mă, cum se încearcă piatra
împinsă şi rostogolită spre văi.
Ci, în cădere primeşte-mă
în căuşul pumnilor Tăi.
U
Ce este această măruntă strofă,
care mă ţine în ea ca într-o carceră,
dar căreia-i scap printre zăbrele?
De unde să iau alta, perfectă,
să mă închidă pe veci?
Strofa următoare îmi este mereu
o ipoteză de cuget. Până la urmă
nu mă aleg cu aproape nimic.
Doar că încerc, zi de zi, o evadare
spre dulcea, deplina Libertate.
In fapt, amăgire şi chin,
până ajung să merg clătinându-mă
şi mă reazim în seară de pereţii cu stele
ai măririi Tale şi ai slavei. Amin.
