Defăimarea lui Cezar Ivănescu: o provocare riscantă

Ion Murgeanu

 

Puţin înainte ca CNSAS-ului să i se ia jucăria, ca urmare a unui joc periculos de picioare, practicat la Curtea Constituţională – pe motivul „de lebădă” a lui Felix Motanul, alias Dan Voiculescu, unul din cei mai tenebroşi „oameni de afaceri”, scoşi din mantaua comunismului, „biroul CNSAS” mai avu timp să răspândească fumigena „colaborării cu securitatea” a poetului Cezar Ivănescu, anticomunist notoriu, aflat tot timpul, în vechiul regim, sub strictă supraveghere, şi-n interdicţia de-a se apropia de „conducătorul iubit” la mai puţin de o sută de metri…Ceea ce, cum îl ştim, nici nu credem că şi-ar fi dorit-o, poetul „Rod”-ului şi-al „Baaad”-ului, al „Muzeion”-ului şi al „Doinei”. În absenţa „inchizitorului şef” Mircea Dinescu, de la CNSAS, aflat într-un mic turneu parisian, lucrul păru de mirare, cum de ajunsese „biroul” tocmai atunci la dosarul poetului, şi cu ce scop anume răspândise zvonul înaintea „verdictului” oficial?! Cu binecunoscuta vehemenţă poetul a răspuns prompt infamei provocări, acuzându-l direct pe Mircea Dinescu, fostul său coleg din redacţia revistei „Luceafărul”, cu care avusese, la vremea respectivă, belicoase afaceri de regulat; deci, pătimaş cum îl ştim, tragicul poet îi atribuia lui Dinescu calităţi, cât nici el nu visase: general de securitate şi activist al partidului comunist. În stilul său zeflemist, poetul Dinescu îi răspunse re-încărcatului său adversar, că nu avea decât grad de soldat fruntaş, chiar dacă făcuse armata „pe ochi frumoşi”, într-o unitate de securitate, şi dacă fusese membru de partid, făcuse totul pentru a fi exclus înaintea acţiunii „Disidenţa” cu voie de la poliţie (ca atâţia alţii, de altfel) şi-a „arestului la domiciliu” mai mult de ochii lumii, şi-ai postului de radio „Europa liberă”… Sunt atâtea de stabilit „în regim de urgenţă”, înainte chiar de primele audieri în procesul comunismului, şi nu neapărat pe baza dosarelor de securitate, scoase de la naftalină de limfaticul, altfel, CNSAS, în ce ordine şi după ce „priorităţi”?!

E clar ratingul mult discutatei şi discutabilei instituţii se datorează  gurii-sparte a lui Dinescu, membru al biroului CNSAS, prezent, vorba lui nenea Iancu, „am n-am treabă” în faţa presei cu ultima informaţie, augmentată însă şi de amintirile din copilăria sa literară, când se vânturau atâtea, mai ales despre scriitorii foşti deţinuţi politici; Dinescu lansase, astfel, fără nici o acoperire, informaţia despre regretatul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, totodată şi talentat scriitor, cum că la un 23 august, i-ar fi cerut direct lui Ceauşescu, să-l avanseze de la gradul de colonel la gradul de general; „informaţie” de cafenea literară, probabil;  şi tot poetul „Beţiei cu Marx”, Mircea Dinescu, a iniţiat şi condus campania cu „berbecuţii puşi la frigare” a unor feţe bisericeşti, ameninţate cu datul în vileag, dar rămase, în lipsă de dovezi, curate şi inefabile ca şi Duhul Sfânt al misiunii lor creştine…

Cu Cezar Ivănescu lucrurile pot să se complice: în vremea aceea …puţini din autorii ce se afirmau cu maximă dificultate, atunci când li s-a dat drumul să publice, totuşi, şi criticilor să scrie pozitiv despre opera lor, au rămas în afara bănuielii de-a nu fi făcut „pactul cu diavolul”…Cezar Ivănescu s-a aflat la un moment dat sub aripa protectoare a lui Marin Preda (noi l-am dus şi l-am prezentat, prima dată, marelui prozator , directorul editurii Cartea Românească), care a şi înlesnit să-şi tipărească masivul, neobişnuitul, compozitul volum „La Baaad” (poezie, teatru, eseu), 502 pagini pe format înalt…La moartea lui Marin Preda poetul nu a mai fost, o clipă,  alături de marele său prieten; o liotă de „mititei”,  un roi de gâze literare dansaseră în jurul luminii ultimului succes literar predist, cu „Cel mai iubit dintre pământeni”…

Într-un volum postum, „Pentru Marin Preda”, Cezar Ivănescu a reiterat o serie de învinuiri, vituperând, în dreapta şi în stânga ( din păcate acesta devenind la el un fel de „stil” publicistic), şi pe câteva nume ilustre, dintre care nu a lipsit, la ziua morţii lui Marin Preda, nici poetul Dinescu…Se punea gaz pe foc unei mai vechi antipatii reciproce degenerată într-un penibil conflict…Nu numai „marele singuratec” Marin Preda nu a avut parte de prieteni devotaţi şi loiali, dar nici Cezar Ivănescu, ambii născuţi, dacă-mi aduc bine aminte, în zodia orgoliului regal al Leului, şi în aceeaşi zi, a Schimbării la faţă, 6 august, cu o diferenţă de ani, fireşte, ca de la maestru la discipol…

Orgoliul nepotolit îl costă poate, cel mai mult, pe prietenul nostru Cezar Ivănescu, poetul cel mai pur în specie estetică absolută, poetul cel mai muzical în gamă îngerească, la  rotirea de osii inefabile a sferelor celeste; marele poet, în fine, cel mai mare poet român postbelic ivit pe testamentul limbii literare eminesciene, dincolo de clasamentele curente, de coterii, şi de canoanele trecerii dintr-o barcă într-alta…Ce i-o fi trebuit să se implice într-un joc al ierarhiilor dubioase, din care autenticul său talent, specialul său talent l-a exclus ab initio; de ce i-a trebuit să sufere pentru nimic,  dacă nimeni „nu-l vede” şi nici nu-l citeşte cel puţin, în litera şi-n  toată măreţia  amplitudinilor sale; a crezut fie şi pentru o clipă că era chemat să fie preşedintele găştilor literare imunde, din „turcitul Bucureşti”?! Retras de o vreme în Iaşi, ca director al Editurii Junimea, nerenunţând  însă la naveta Bucureşti-Iaşi, hăituitul poet nici în dulcea capitală a Moldovei nu a trezit un unanim entuziasm; cine cunoaşte provincia culturală românească îşi poate da seama; o dâră de respect, datorată evidentului său talent, şi atât; respectul datorat operei sale i-ar fi ajuns să trăiască o glorie subsumată, lucrând pentru o recunoaştere de dincolo de lovituri şi poncife; dar omul dificil, „genus iritabile vatum”, a ales să participe şi să se manifeste altfel; poate amestecul „sanguinar” de rase, pe care singur şi-l recunoştea undeva, într-un vers: „grec, albanez, turc şi moldav” să fie de vină?! Conflictul ivit după eşecul campaniei sale electorale, la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, cu un scor de febleţe, totuşi, pentru poet, ca să zicem aşa, se perpetuează, nefiind fără o legătură subterană, în conflicul de azi, cu „dosarul de la securitate”…Care dosar?! Poetul Cezar Ivănescu, învinuit a fi fost informator al  securităţii „după ureche”, de anticul şi străvechiul său  duşman literar Mircea Dinescu, care într-o emisiune pe Realitatea TV, cu nelipsitul său pataşon Stelian Tănase, afirmă ca „dintr-o furie”, aşa, la plesneală: „A fost informator, domne, ştim noi”… Dar să ştie şi Grivei, nu-i aşa…

Poetul declarase greva foamei la Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor. Adversarul său electoral Dl N. Manolescu, preşedintele în funcţie al US, a trebuit să dea un comunicat presei, prin care să pună lucrurile la punct măcar formal: „Nu există nici un dosar de informator şi nici un verdict pe numele poetului Cezar Ivănescu”. Greva foamei a încetat dar urmele traumei nu; în succesivele „greve ale foamei”, prin care a atras de-a lungul vremii atenţia asupra stării dificile, precare, cel mai adesea grave, în care a trăit şi a scris; asupra desfiinţării abuzive a cenaclului Numele Poetului, de la revista „Luceafărul”; asupra tratamentului barbar din timpul ultimei mineriade, de la care a scăpat, aflându-se într-o redacţie vandalizată, mai mult mort decât viu, temperamentul de luptător al poetului, sau orgoliul de „hoplit literar” va fi avut de câştigat; caracterul omului s-a vulnerabilizat şi mai mult însă; singurătatea „geniului neînţeles” strigă din toate părţile, şi jură pe numele lui unic şi inefabil, atunci  când îi redeschizi cărţile de poezie… Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV  la „Naşul”, unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de  argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” câţiva ani  după  Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a 153 de la naşterea lui Eminescu, prilej cu care un ziar din Bucureşti publica un simptomatic documentar despre moartea „poetului nepereche”; conform acestui documentar, susţinut de istorici literari dar şi de prestigioşi medici, poetul Eminescu ar fi murit asasinat, din motive politice, dar cu complicitatea şi a „amicilor” săi literari, oameni politici ai vremii, după ce mai întâi i se înscenase legendara, de-acum, „nebunie”…

Să spunem, deci, că istoria se repetă, pe-aceeaşi falie şi tragică şi grotescă?! După ce, într-o altă carte post-decembristă, „Timpul asasinilor” , poetul Cezar Ivănescu, aflat el de data aceasta în corzile unei triviale defăimări, atrăsese atenţia că Nicolae Labiş însuşi fusese „asasinat”, căci fiind urmărit, pas cu pas, în acel tulbure decembrie 1956, fusese „ajutat” să lunece sub roţile sinistrului tramvai numit destin…

Am dezvoltat altădată,  despre trista „vocaţie”a poporului român din istorie, ajutat mereu de observatori prea puţin amicali, din afară, de a-şi elimina marii conducătorii; observăm cu adâncă mâhnire că nici la capitolul „poeţi de geniu” nu stăm mai bine… Cui prodest? L-am întreba totuşi pe Mircea Dinescu?! Ca poeţi cei doi nu au nici o incidenţă şi nici o „coincidenţă” : distanţa de la unul la celălalt, cu trecerea timpului va deveni „cosmică”;  Quidlibet audendi potestas/  „Posibilitatea de a îndrăzni orice, îngăduinţa oricărei îndrăzneli”, zice latinul coleg Horaţiu, inclusiv al poetului de la Slobozia, nu-i va şterge audienţa „din istorie” a „detonatorului”  Mircea Dinescu, din 21 dec. 89; dar trasul „la gioale”, tipic balcanic, într-un adversar lipsit de abilităţile lipsei de sportivitate, dar încăpăţânat să practice, cu vehemenţă fairplay-ul, nu va fi uşor uitat…

Defăimarea poetului Cezar Ivănescu , ponegrirea lui, fie şi „într-o clipă de neatenţie” a unei lumi şi-a unei societăţi grav avariate, batjocorirea numelui său, umilirea omului, înjosirea aproapelui, vor face un nou dosar de istorie literară, amintind, fireşte, de dosarul Macedonski-Eminescu, şi de atâtea altele, din care, din nefericire, n-am învăţat, nu învăţăm nimic.

 

CEZAR IVĂNESCU

 

JEU D/AMOUR

(Clară lumină)

 

! cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri l-au ucisu-L

L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-l răstignea -,

cei care azi ne-nchid, tot ei şi ieri ne-au închisu-L

Sufletul Nemuritor, tot în tremniţă grea,

cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-L

Sufletul Nemuritor, tot în temniţă grea!

 

!ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul,

casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea,

ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,

visul în inimă scria doar cu inima mea,

ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,

visul în inimă scris de inima mea!

 

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sunt ucisul,

vine acea dimineaţă care mă va libera,

tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă şi l-am scris doar cu inima mea,

tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

 

! eu numai versul l-am scrisu-l, eu numai versul l-am scrisu-l,

muzica e doar visare, muzica e doar visa-,

tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea,

tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

 

! inimii Clară Lumină i-ai fost mie, Proscrisul,

balsam şi Ţară a Verii cu Tinereţea în ea,

dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,

Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca,

Dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,

Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca!

 

…………………………………………………..

…………………………………………………. ”

 

Patriarhul, Dinescu şi berbecuţii

un articol de Horia Blidaru

 

N-a apucat bine Ortodoxia românească să-şi desemneze Întâistătătorul, că Mircea Dinescu, străjerul purităţii naţionale, a suit treptele CNSAS-ului, rostind istoricele cuvinte: „Astăzi s-ar putea să pârlim nişte berbecuţi în sutane aurite”. Şi, de îndată, pe jăratecul ce ardea zglobiu de câteva săptămâni, au mai fost aruncate nişte dosare, numai bune să întreţină focurile Gheenei pământeşti în care musai trebuie să se cureţe Biserica. Fireşte, dacă s-ar putea, spre bucuria unora, ar face bine să se cureţe de tot şi să nu le mai încurce socotelile.

          După ce au transformat perioada de până la parastasul de 40 de zile al Patriarhului Teoctist într-un Purgatoriu în care au fost târâţi înalţii ierarhi şi, o dată cu ei, Biserica Ortodoxă Română, capii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii - una din cele mai parazitare şi mai toxice instituţii din România - au decis să dea lovitura de graţie, a doua zi după alegerea Patriarhului. Surpriză, însă: numai în cazul episcopului de Alba, ÎPS Andrei Andreicuţ, s-au confirmat informaţiile, deja existente, că ar fi colaborat cu fosta Securitate. În rest, nimic. Dezamăgit, poetul-trombon a ieşit pe aceleaşi trepte - întipărite, de pe acum, în conştiinţa publică - şi a glăsuit trist: „Din păcate, s-a scremut muntele şi a ieşit un şoricel’”.

           Ei, dar lucrurile nu pot să rămână aşa. Nu e lucru curat la mijloc. Nasul cel ager al Dinescului adulmecă, deja, ceva. „A stat 10 ani în străinătate, dar nu avem nimic”, zicea el, bănuitor, despre noul Prea Fericit. Aiasta nu se poate! Pasămite, dosarul o fi fost ars. În neagra zi de 23 decembrie 1989. De ce neagră? Cum, nu ştiţi? Vedeţi dacă şedeaţi în faţa televizoarelor şi vă uitaţi la filmul „Mircea, fă-te că lucrezi Revoluţia”? În 23, se zice că ar fi fost arse dosarele a 13 persoane. Observaţi simbolistica: nici mai mult, nici mai puţin decât 13. Al 13-lea element cine era? Nimeni altul decât cel căruia-i rezolvă el, Dinescu, Prea Fericirea, cât de curând.

           La vremea aceea, Daniel Ciobotea avea 38 de ani, intrase în viaţa monahală de nici doi ani şi era proaspăt consilier patriarhal. Fusese, vreme de opt ani, lector la Institutul Ecumenic din Bossey şi profesor asociat la Geneva şi Fribourg, în Elveţia. Aceasta, după ce studiase, deja, în străinătate: la Strasbourg (Franţa) şi la Freiburg im Breisgau (Germania). Mai mult, dovadă a colaborării sale cu duşmanul, în 1979 îşi susţinuse teza de doctorat la Strasbourg, teză pe care, într-o formă lărgită, sub îndrumarea mentorului său, Dumitru Stăniloae, a susţinut-o, un an mai târziu, şi la Bucureşti. Sugerez onor CNSAS să ia la purecat dosarele suspectului Stăniloae, chit că s-a dus la Domnul între timp, iar Ministerul Educaţiei să facă bine să se autosesizeze, pentru că miroase şi a plagiat aici.

           Multă vreme, Ortodoxiei noastre i s-a reproşat închistarea. Acum, când în fruntea ei se află un om şcolit în Apus, el trebuie să dea socoteală despre cum a fost aceasta cu putinţă. De asemeni, lui Bartolomeu Anania, cel întemniţat la Aiud de comunişti, i se caută acul colaborării în carul cu fân al unei vieţi tumultoase şi mărturisitoare de complexitate intelectuală şi de profunzime creştină. Pentru că, nu-i aşa, trebuie să mai fi funcţionat şi alte raţiuni atunci când, în 1966, a fost trimis la românii din SUA, nu doar cererea lor de a li se trimite un fost deţinut politic, solicitare de nerefuzat în contextul în care regimul de la Bucureşti făcea tot posibilul pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Occidentul. Iar faptul că Bartolomeu Anania, cea mai impunătoare figură a Ortodoxiei româneşti de azi, a aflat abia la eliberarea din închisoare că, în vreme ce el îşi ispăşea pedeapsa, îi murise mama şi lui nici măcar nu se îndurase cineva să-i spună – ei, bine, faptul acesta e cusut cu aţă albă şi poetul curăţirii noastre trebuie să-l descâlcească neapărat.

           Se va mai screme muntele CNSAS şi Dinescu va mai întreţine focul, doar-doar vor cădea nişte berbecuţi. Dar astfel de avortoni se descalifică singuri în faţa poporului drept-credincios, prin fiecare vorbă nesăbuită care trădează răul ce-i mână împotriva Ortodoxiei.