Zodii în cumpănă

ianuarie 13, 2008

Eminescu forever

Filed under: Ideea — octavianblaga @ 11:18 pm
Tags: , ,


un articol de Ion Murgeanu

 

H.-R. Patapievici îl suportă din ce în ce mai greu pe Eminescu, acelaşi Eminescu pe care Mircea Eliade îl presupunea, în urma unui eventual cataclism mondial, salvatorul rasei noastre şi a civilizaţiei româneşti, cu un singur volum de poezii scăpat ca prin minune

 

Mihai Eminescu debuta ca poet la vârsta de 16 ani, 1866, cu câteva poezii publicate de Iosif Vulcan în revista Familia de la Oradea, prilej cu care primul sau mentor îi va schimba şi numele, din Eminovici în Eminescu. Astfel se naşte legenda celui mai mare poet român din toate timpurile. Au trecut de atunci 142 de ani, timp în care Eminescu a fost urmărit pas cu pas de admiratori, şi citit ca poet, şi nu numai, de generaţiile succesive, întrunind toate superlativele. Calea afirmării sale a fost aparent uşoară, odată cu publicarea, în 1870, a primelor poezii la Convorbiri literare, revista Societăţii Junimea de la Iaşi, al cărei mentor era criticul Titu Maiorescu, iar redactor Iacob Negruzzi, fiul cunoscutului scriitor, Costache Negruzzi. Eminescu a avut şansa de a intra cu dreptul pe teritoriul imbatabil al elitelor culturale române din a doua jumătate a veacul XIX, şi de a fi asimilat de acestea, lăsând amintirea geniului romantic total exprimat, cu aura unui destin tragic, inconfundabil şi irepetabil. Prima jumătate a veacului al XX-lea va marca apogeul recunoaşterii şi cunoaşterii multiple a geniului eminescian. Generaţia anilor 30 a veacului XX, căutând să reformuleze ideea naţionalismului românesc, în mişcare, va găsi în ideile lui Eminescu un ferment, iar în marea lui poezie un criteriu moral absolut. Mişcarea intelectuală din jurul revistei Criterion, anii 30, cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica în frunte, va avea în Eminescu principalul reper. Lăsând în urmă tribulaţiile “politice” ale aşa zisei “generaţii fericite”, formate la Universitate sub vraja socraticului profesor de filosofie Nae Ionescu, iar în agora, influenţată de intransigenţa morală dar şi de acţiunea riscantă, a căpitanului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, care cerea tinerimii sacrificiul suprem, în idealul unei patrii ce ar fi trebuit să strălucească “ca soarele sfânt de pe cer”, fericita generaţie va fi în curând victima motivată a “terorii istoriei” ,ce va arunca în neant România Mare, mutilându-i hotarele şi destinul, pentru următoarea jumătate de secol, şi până în prezent; fiind cea mai cumplită epocă din toată istoria României moderne. “Fericita generaţie”, în noile condiţiuni se va disipa, iar corifeii săi principali vor rămâne, după al doilea război mondial, departe de ţară, într-o rezistenţă culturală activă, dar şi într-o “fereală”, din ce în ce mai accentuată, faţă de propriul trecut, devenit nociv şi inadecvat, cu noile evoluţii politice ale planetei. Ideea naţională, care fundamentase principalele doctrine totalitare ale veacului, în recurs, de la Hitler la Mussollini, şi până la jertfitul căpitan al Gărzii de Fier româneşti, Corneliu Codreanu, va fi combătută acum, şi de comunism şi de democraţiile occidentale, ca fiind exagerată, sau chiar dezastruoasă prin aplicaţiile ei fasciste şi naziste. Genocidul evreiesc, pus în operă de Germania hitleristă, avea să creeze un precedent pentru societăţile post-totalitare, chiar atunci când la orizont apare un nou totalitarism, mai perfid încă, prin utopia doctrinei lui umanitariste şi egalitare, comunismul.

România lui Eminescu va fi una din victimele cele mai grav afectate de noul regim politic, infiltrat din Rusia leninist-stalinistă a Sovietelor, în toate ţările est-europene “ învinse” în cel de al doilea război mondial. Câteva decenii Eminescu va fi, în ţara limbii sale cenzurat, rupt în două şi-n nouă părţi, de pe textul lui tipărit, şi din manuscrisele de la Academia Română, refuzat ca exponent al României şi ca reper moral al românismului. Lectura lui Eminescu, în tot acest timp, chiar şi a poetului Eminescu, dar mai ales a jurnalistului şi filosofului, va fi întunecată de sincope şi intercalări, pentru a nu mai vorbi de noile interpretări ale criticii comandate politic a realismului socialist din aşa zisul “obsedant deceniu” al veacului trecut. Însă Eminescu va birui din nou, chiar dacă şi în noile condiţiuni ale unui “naţionalism comunist”confecţionat pe o reţetă artificială, şi pus în operă de ultimul lider şi dictator comunist N. Ceauşescu, printr-un fetişism aproape intolerabil. Şi cu toate acestea, alături de exagerări şi “lecturi false”, apare în epocă şi ideea unui “Eminescu-omul deplin al culturii române”, lansată cum ştim, în anii 70, de Constantin Noica, supravieţuitorul închisorilor comuniste din ţară, a grupului Criterion din anii 30, ce marcase profund interbelicul românesc de cea mai înaltă clasă şi gest cultural europeic sau şi european. În ultimul deceniu al dictaturii ceauşiste va fi dusă până la capăt tipărirea integrală a Operei lui Mihai Eminescu în ediţia ei academică, fiind pe cale şi tipărirea manuscriselor poetului de la Academia Română, dorinţa arzătoare a lui C. Noica, împlinită după căderea comunismului de acad. Eugen Simion pe timpul mandatului său de preşedinte al Academiei.

“Destinul a făcut ca editorul principal al operei lui Cioran să fie moştenitorul criptocapitalist al Editurii Politice din “epoca de aur” , filosoful Gabriel Liiceanu, produs al Şcolii de la Păltiniş.” Intrăm, astfel, cu această afirmaţie tranşantă, a criticului Theodor Codreanu (Bucovina literară, nr. 11-12 (201-202), noiembrie-decembrie, 2007, Suceava) în linie dreaptă cu noile realităţi ale interceptării operei eminesciene în post/comunism, şi cu ultima lectură, dacă putem zice aşa, a celui mai mare şi mai important clasic al literaturii noastre. Căderea comunismului nu-i va fi favorabilă însă geniului absolut al poporului român. Dimpotrivă. Eminescu, chiar dacă va continua să fie tipărit în tiraje de masă, de data aceasta, cu întreaga operă, necenzurată, interesul real pentru lectura operei lui Eminescu va fi simţitor scăzut; cărţile sale devin necesare mai ales în raft şi mai puţin sau deloc la masa de lectură. Şcoala îl va dezavua subtil pe poetul dificil de citit, interpretat şi înţeles de noii şcolari libertini şi anarhici, unele manuale alternative propunând un Eminescu la limita confuziei şi-al unor analize jenante. În marea trăncăneală ce va aţâţa gâlceava mai mult decât spiritele, după aşa zisa revoluţie din decembrie 1989, locul lui Eminescu nu mai are cum fi unul principal şi de frunte. Vom avea un nou fetiş eminescian alcătuit din citate şi din grandilocvenţă electorală, ceea ce Eminescu a urât cel mai tare la politicianismul din vremea sa. În configurarea unor elite, aşa zise “postmoderne”, din post/totalitarismul comunist şi ceauşist românesc, vom urma calea arătată de criticul mai sus citat, Th Codreanu, din Bucovina literară, eseul intitulat “Culpa Generaţiei fericite (I)”. Foştii discipoli ai filosofului Constantin Noica, din Şcoala de la Păltiniş, în curând se vor emancipa de fostul maestru, radicalizându-şi opţiunile în alt sens; Th. Codreanu face o paralelă interesantă între Criterion-ul anilor 30, cu Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu şi C.Noica la timonă, şi Grupul pentru Dialog Social apărut imediat după revoluţie ca mişcare intelectuală a societăţii civice, în frunte cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, iar pe post de Cioran, fiind “inventat” un tânăr insurgent şi dizident post-festum, Horia-Roman Patapievici, “mim al filosofului cinic, în Politice, necruţător peste poate cu poporul român, minus dragostea cioraniană pentru Eminescu ( “ pe care şi un Budha ar fi fost gelos”, n.ns) .şi pentru România. Grupul putea spune acum literal: vrem altă Românie, alt neam! Iar de aici încep marile încurcături, căci gruparea nu era opera “hindusului” Nae Ionescu sau a “grecului” Nicolae Iorga, cum descoperea aiuritor Petre Pandrea, ci a kominternistului Silviu Brucan, stipendiată fiind nu de grecul N. Malaxa, ci de miliardarul ungaro-evreu George Soros. Ce-ar putea spune asta? Că vechea dispută între greci şi evrei în spaţiul românesc fusese tranşată în favoarea celor din urmă, la modul absolut, ca moştenire a vechiului Komintern. Ce contrast plin de ingratitudine! Să-i moşteneşti pe criterionişti sub umbrela lui Brucan şi Soros!”

Sau şi mai mult încă: să schimbi comunismul cu globalismul, care la o privire mai aplicată ar putea fi un fel de “aceeaşi Mărie cu altă pălărie”…Deşi, lucrurile nu stau tocmai aşa: ideologiile se despart dar contrariile se atrag prin aceeaşi duşmănie faţă de creştinism şi dispreţ pentru valorile tradiţionale sau omologate într-un clasicism naţional. Th. Codreanu analizează punctual noua situaţie, dând şi exemple aproape halucinante, pe lângă cele deja ştiute, cu apariţia unui număr anti-Eminescu, al revistei Dilema, ctitorită de Andrei Pleşu: “La aniversarea a 140-a a revistei Convorbiri literare şi a centenarului naşterii lui Eliade, în podul Casei Pogor, în mai 2007, profesorul universitar Nicolae Creţu mărturisea că unul dintre colegii săi de la Universitatea “Al. I. Cuza” a declarat public că îi este ruşine şi scârbă să se ştie de aceeaşi etnie cu Mircea Eliade! Iată până unde s-a ajuns cu logica maniheistă precreştină concentrată în principiul lui Adolf.”

H.-R. Patapievici îl suportă şi el din ce în ce mai greu pe Eminescu, acelaşi Eminescu pe care Mircea Eliade îl presupunea, în urma unui eventual cataclism mondial, salvatorul rasei noastre şi a civilizaţiei româneşti, cu un singur volum de poezii scăpat ca prin minune…Am amintit mai sus că Cioran îl punea pe Eminescu vis-à-vis de “un Budha” ce ar fi fost gelos pe mintea geniului român. Noul “Cioran”, Patapievici, “va dezlănţui un perfid atac” împotriva Poetului Naţional. Într-un articol publicat în anul 2002, în revista Flacăra, H.-R. Patapievici îşi dezvoltă întreaga sa teorie anti-Eminescu, mizând pe inteligenţa sa speculativă şi pe galeria noilor aplaudaci, care oricând vor fi prezenţi la demolări ca şi la “înmormântări”. Vom reda in extenso articolul D-lui Patapievici, din care, oricât de abil ar fi autorul, idiosincraziile faţă de Eminescu şi implicit faţă de români, nu pot fi eludate:

Cred ca la acest început de an Caragiale (1852-2002), încă înainte de a cădea iar în euforia actualitatii ‘lumii lui Caragiale’, ar fi momentul sa facem bilanţul anului Eminescu (1850-2000). Daca e sigur ca actualitatea lui Caragiale ca valoare naţionala va fi confirmata la o suta cincizeci de ani de la naştere (rezultat previzibil al profetismului zeflemelei, într-o tara a tuturor batjocurilor), ce s-a văzut în ‘anul Eminescu’ e ca Eminescu a devenit
stindardul academismului - estetic, cultural, instituţional, etnic. Ceva vetust, prost plasat, iremediabil înţepenit i-a caracterizat pe toţi admiratorii săi care au produs texte, luări de poziţie ori oratorii oficiale cu ocazia unei aniversari care, mă tem, s-a transformat într-o comemorare. Hotărât lucru, la o suta cincizeci de ani de la naştere, Eminescu nu mai e la moda. Pentru ca a devenit inactual? Sa fie vorba de faptul ca la noi eternitatea aparţine numai zeflemelei, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea si plictisul? Ar fi explicaţia ’simpatica’. Cum
ar veni, Caragiale rămâne mereu actual pentru ca suntem un popor vesel, bârfitor, derizoriu si flecar, în timp ce steaua lui Eminescu e condamnata sa pălească, deoarece, vorba lui Maiorescu, ‘celula nu rezista’ - nici tensiunii metafizice, nici încordării ideii, nici sacrificiului tragic, nici martiriului religios si nici disciplinei instituţionale.
Mă tem însa ca explicaţia veritabila este alta. Eminescu nu mai e la moda deoarece nu mai ‘da bine’. Explicaţia nu e nici abisala, nici etnopsihologica, ci banal sociologica. Daca ne gândim ca doar cu 20 de ani în urma Eminescu mai era încă “omul deplin al culturii române” - acum noţiunile înseşi de ‘deplin’ si de ‘cultura’ au devenit suspecte din punct de vedere politic -, înţelegem amploarea prabusirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina
zilei. În timp ce Caragiale pare a nu avea nici un cusur, de Eminescu am început sa ne jenam. Răsturnarea fata de perioada interbelica e completa. Pe atunci Caragiale era suspect, Eminescu era recept; azi Eminescu a devenit suspect, Caragiale este în mod eminent recept. Pentru noua tabla de valori acceptate, Caragiale a fost găsit ‘politic corect’, în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din ‘tarile progresiste’ a arătat fara dubiu ca fostul poet naţional al României clasice e ‘politic incorect’.
Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologica din învatamântul superior care avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon si manifesta tendinţa sa pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmoderna, nu mai e prizata de intelectualii progresişti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai considera interesant decât ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanitatii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilitatii sale fara a trebui sa pună totul între ghilimele, adică fara a face cu ochiul, fara a-si cere scuze ori fara a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epoca în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa ‘eşti învechit’. Iar cultura româna din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantica, nu doreşte decât sa scape de tot ce este ‘învechit’ - adică sa fie progresista. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura româna de azi doresc sa-si facă un nume bine văzut în afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura româna, azi ca si ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu îşi permite sa nu fie în pas cu modele.”

Din păcate aceasta s-ar vrea noua grilă prin care ar trebui citit Eminescu în postmodernist şi-n „Noua Eră”. Aceste provocări nu fac decât să dezbine din nou pătura intelectuală din România după formatul deja „consacrat” din comunism; se reia sub alte forme, evident mai „perfide” bătălia dintre sincronişti şi protocronişti, dar peticile mercenariatului de data asta se văd şi pe întuneric mai ales pe salopetele „sincroniştilor”. Vechea limbă de lemn se transferă unei alte limbi de lemn, ce e drept mai sofisticate, dar fără rezon şi aceasta, căci dispreţuită de mare parte din publicul cititor de Eminescu şi-n general de clasicii noştri numai la atingerea de sintagma „corectitudinii politice”. Prin care şi vechea cenzură comunistă e înlocuită cu noul „filtru” postmodern şi prefabricat în laboratoarele New Age ale globalizării. Eminescu, blamat mai ales ca gazetar în „noua eră” ( pe care dilematicii postmoderni îl găsesc de altfel nul şi neavenit!?!) , este aliniat, în felul acesta nu cel puţin criterioniştilor treziţi, ci ante-criterioniştilor aderenţi o clipă la mişcarea legionară a lui Corneliu Codreanu. Ei au şi stabilit: „Eminescu proto-legionar şi antisemit”. Pentru noi Eminescu forever (cu anglismul de rigoare, spre a fi astfel şi noi în pas cu vremea şi cu vremurile) rămâne cel autodefinit din Fragmentarium şi din întreaga sa operă nepereche şi deci nemuritoare. Cel care-l combate mai sus pe Eminescu o face evident în limba adusă la acest nivel de Eminescu. Oricâtă alergie vor face „noii elitişti” la „etichetele” aplicate lui Eminescu de exegeţi care, înaintea lui Cioran, au făcut pe Opera lui Eminescu, strălucite „exerciţii de admiraţie”.

Eminescu: „S-a dezvoltat o literatură în limba ţării, care trăia în gura şi în spiritul poporului. Aiurea limba claselor culte era atât de deosebită de cea grăită de popor, încât literatura familiară clasei de sus era cu totul inaccesibilă claselor de jos. Urmarea naturală a fost lipsa de circulaţie a caracterului şi ştiinţei în toate clasele corpului social, care nu sunt deosebite la cel cult şi la cel ignorant decât prin grad, nu prin fel, precum şi lipsa circulaţiei şi schimbului de impresii prin o limbă şi o literatură, comună tuturor, singura care face din populaţie o naţiune.” Transpar de aici programul lui Eminescu care prin opera sa a dat întregului popor o limbă nouă mai armonioasă şi perenă.

Ce deranjează pe unii la Eminescu: faptul de-a fi „poetul naţional” , sau evidenţa, stabilită tot de G. Călinescu, inventatorul pentru Eminescu a sintagmei „Poetul naţional”: că „Eminescu fiind atât de român el devine prin opera sa universal”?

 

ianuarie 11, 2008

Reeducatorul Patapievici dă în gropi

Filed under: Note si comentarii — octavianblaga @ 10:03 am
Tags: ,
un articol polemic de CORNELIU FLOREA


Săptamânal, joia, citesc Evenimentul Zilei, pentru a afla cum decurg corecţiile reeducatorului H. R. Patapievici aplicate românilor, pe care el îi consideră în scrierile sale 23 de milioane de omuleţi patibulari. După ce ani de zile i-a umilit şi insultat în toate felurile cu scopul de-a le fi ruşine că sunt români, a trecut la o reeducare intensivă - o variantă modernă după cea de la Piteşti - prin spălarea şi stoarcerea scoarţelor cerebrale ale omuleţilor patibulari, după care le-o impregnează cu idei şi ideologii străine, cu fabulaţii gata primite, împrumutate sau personale, ce sunt de cele mai multe ori parafrenice. Şi, cum se întâmplă totdeauna, se găsesc destui nefericiţi cu gura căscată să fie îndopaţi, dezorientaţi sociali sau inhibaţi corticali care cad în orice plasă. Nefericiţii sunt creduli, dezorientaţii acceptă tot ce li se spune, iar inhibaţilor corticali li se pare extraordinar tot ce nu înţeleg. Aceştia formează audienţa lui HRP, sprijinit de cei doi Gabrieli (Liiceanu şi Plesu) şi o anumită mass-medie.

În EvZ din 20 Decembrie 2007, redactorii dependenţi, lipsiţi de profesionalitate şi caracter, au inserat, cu ochii închişi,articolul COMUNISMUL ŞI INTELIGENŢA, în care HRP pleacă de la un articol vechi, de o sută de ani, care se intitula OBLIGAŢIA MORALĂ DE A FI INTELIGENT. Un titlu straniu, de-a dreptul bizar şi ilogic pentru toţi care au o educaţie de bază de zece clase. Nu şi pentru HRP, fiindcă, dacă ar fi avut noţiunile clare de morală şi de inteligenţă nu ar fi căzut în groapa făcută acum o sută de ani, când are atâtea proaspete în jur. Deci, numai pentru HRP: morala este o sumă de reguli şi norme care guvernează comportamentul social, pe când inteligenţa este o funcţie neuro-fiziologică a scoarţei cerebrale prin care percepe, prelucrează şi înţelege situaţiile din mediul înconjurător pentru a ajunge la soluţionarea lor cât mai rapidă şi în mod favorabil. A se vedea manualele elementare sau în ultimă instanţă internetul. Lipsindu-i claritatea noţiunilor şi a raporturilor dintre ele, HRP nu-şi dă seama că începe să dezbată stupidităţi. Nu poţi să obligi un limitat mintal să fie inteligent, oricât patapievicianism ai pompa în el. Asta cu a fi inteligent ca obligaţie, îmi aduce aminte de o anecdotă, în care sergentul gorjan, care auzise cuvântul inteligent, i-a dat ordin recrutului ardelean: “Bă, la mine în pluton să fii inteligent!” La care Gheo din Bonţida i-a spus: “Să trăiţi don’ sergent, io-s someşan”. HRP nu numai că îmbrăţisează un articol depăşit de timp şi raţiune, dar e şi fascinat de el (“ingenios”, “admirabil”), ceea ce ne face sa ne întrebăm, fiindcă veni vorba de inteligenţă: ce IQ are HRP? Ne întrebăm pentru că graforeile lui săptămânale sunt doar nişte înşiruiri neclare de vorbe, neologisme şi fantasme, sunt propoziţii rigide şi ilogice de cele mai multe ori, cu citate străine, să-şi impresioneze clientela, ce nu pot fi produse decât de un IQ foarte modest. Îmi este jenă sa estimez o cifră procentuală.

De la obligaţia morală de a fi inteligent din 1912, după două fraze îmbibate cu patapievicianism steril (rămâi perplex: “cine renunţă la inteligenţă, renunţă la viaţă”), se trece la un articol din 1920 (parcă-i Farfuridi, la tribună), intitulat CALCULUL ECONOMIC ÎN SOCIETATEA SOCIALISTĂ, în care el a descoperit că fără proprietate privată nu există piaţă, fără piaţă, nu există preţuri ş.a.m.d., până ajunge la “fără estimări raţionale calculul nu poate fi raţional”! “Perla anului 2007” pentru admiratori lui, care, probabil până acum ştiau că dintr-un calcul iraţional iasă ceva raţional! De acum pot fi fericiţi şi plini de sine; au fost luminaţi prin reeducare de HRP.

Din alt punct de vedere, nu ştiu a câta intuiţie a avut autorul articolului, care ne vorbeşte despre economia socialista a anului 1920, dar ştiu că tăticu’ lui HRP, Dionisie Patapievici, membru al partidului comunist austriac transferat în interesul comunismului sovietic la Bucureşti, să rânduiască, nu teoretic, ci practic, o economie socialistă ! Cu Dionisie Patapievici şi cu alţii ca el au început naţionalizările şi planificările economice în RPR şi a continuat cu planificarea măreţelor planuri cincinale ale economiei socialiste în RSR. Pentru aportul adus la calculul economic în societatea socialistă, tăticul lui HRP a fost decorat cu Ordinul Muncii, iar Academia Română l-a premiat! Prin urmare, nu era mai potrivit ca HRP să ne scrie despre economia socialistă a tăticului său, nomenclaturist comunist, decât cea intuită teoretic de Ludwig von Mises în 1920?! Sau, dacă nu i-a convenit economia socialistă şi o preferă pe cea capitalistă, putea atunci să-i fi spus lui tăticu-său, care la rândul lui mergea şi-i spunea lui Ceauşescu: “schimbă, tovarăşu’, calculul economic, că nu-i place lui Horică al meu!” Şi tovarăsu’ se conforma imediat, instala calculul economic capitalist şi Horică era fericit. Acum e prea târziu şi fără nicio valoare.

Şi acest aşa zis articol, ca majoritatea pe care le semnează în EvZ, nu este decât o înşiruire de propoziţii pline de inepţii, dar, în special, în acest caz, ne dezvăluie ce personalitate detestabilă are HRP, din moment ce a beneficiat de economia socialistă, fiind fiu de nomeclaturist comunist cu state de plată de peste 30 de ani, iar acum, într-o joie din 2007, vine cu două articole depăşite demult de gândirea actuală a omenirii şi ne acuză de lipsă de inteligenţă şi morală dacă nu aclamăm capitalismul, dacă nu strigăm lozinci capitaliste după el, dacă nu ne manifestăm anticomunismul cu mânie capitalistă! Vine, făcând pe indignatul peste măsură de crimele comunismului. Uimeşte prin imoralitate! De ce nu a făcut asta înainte de 1989, pe vremea când era membru al partidului comunist?!

E deja plictisitor să tot citeşti despre comunişti, securişti, informatori după 18 ani fără să se fi făcut ceea ce trebuia făcut, la timpul potrivit. Iar pentru noi, românii care trăim în Nord-America de decenii, în care am avut/avem parte numai de capitalism, HRP apare mai mult decât penibil, când proslaveşte capitalismul la trombon aurit fixat pe scaunul unui institut din Aleea Alexandru, fără niciun merit sau concurs. (Ce are asta cu capitalismul? Are, în capitalism asemenea poziţii se ocupă prin concurs, prin concurenţă!)

În finalul “articolului”, HRP se compromite de tot, scriind: “A fi anticomunist nu este doar o obligaţie morală, e o formă directă şi simplă de adecvare la inteligenţă”. Această frază este un exemplu ce ne demonstrează reeducarea patapieviciană. Când tăticul lui HRP, comunist convins, planifica economia socialistă, când HRP, utecist de nădejde, viitor comunist, atunci ei reeducau milioanele de romani invers: a fi anticapitalist nu este doar o obligaţie morală, dată de învăţătura marxist-leninistă, ci şi obligaţia de-a demasca şi a pedepsi fără milă pe toţi duşmanii comunismului, atotbiruitor pe pământ şi-n cosmos; cu ajutorul a altor reeducatori la fel ca ei, au umplut zeci de închisori în România cu deţinuţi politici români, care aveau nevoie de pace şi libertate şi se opuneau reeducării comuniste! Pe aceştia, HRP din 1990 îi numeşte omuleţi patibulari, retardaţi şi îi trece la reeducare capitalistă…

CORNELIU FLOREA

Pagina Următoare »

Bloguieste pe WordPress.com.