Preocupări ale intelectualităţii beiuşene pe linia promovării culturii populare, în perioada interbelică

prof. GAVRIL HĂDĂREANU

 

              Ceea ce i-a conferit Beiuşului identitatea şi – de ce nu? – faima sa, a fost dimensiunea sa culturală. Această aşezare situată acolo unde câmpia mănoasă se termină şi începe asprul urcuş al muntelui, departe de aglomerările urbane cu obiceiuri cosmopolite şi datini uitate, a atras de-a lungul anilor pe lângă cele două Biserici – Ortodoxă şi Greco-Catolică – şi şcolile care răsăreau una după alta, o întreagă pleiadă de intelectuali care şi-au pus mintea în slujba cultivării celor mulţi şi pentru menţinerea trează a conştiinţei naţionale. În această mică aşezare urbană s-au scris în ultimele două veacuri multe pagini de istorie –adevărat, e locală -, dar o istorie integrată în cea naţională. Tocmai prin şcolile sale, prin cele două Biserici surori şi prin numeroasele forme organizate de viaţă culturală, Beiuşul s-a individualizat – asemenea Blajului şi Năsăudului – devenind punct de reper în analiza fenomenului cultural transilvănean. Oraş al şcolilor, dar şi sediu al numeroaselor societăţi culturale – acesta a fost blazonul care a înnobilat Beiuşul, dându-i o binemeritată faimă.

              Înainte de a detalia subiectul în discuţie, se cere făcută o precizare: chiar dacă bisericile şi şcolile erau organizate pe confesiuni, societăţile cu caracter cultural au reuşit să-i reunească pe toţi fiii aceluiaşi neam într-o singură lucrare, îndreptată spre acelaşi ţel comun: păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale prin cultură. Aici îi găsim activând împreună şi pe greco-catolici, şi pe ortodocşi, şi pe preoţi, şi pe profesori, dar şi pe avocaţi, meseriaşi, negustori, chiar şi pe unii săteni. S-a manifestat şi în oraşul nostru – ca de altfel în întreaga Transilvanie şi aşa-zisele Părţi Ungurene – tendinţa de înmănunchere a energiilor naţionale într-o modalitate de instituţionalizare a culturii. Aşa au apărut o serie de iniţiative, pornite dintr-un sentiment al responsabilităţii intelectualilor faţă de soarta naţiei lor.

              Înfăptuirea Marii Uniri a adus schimbări importante în structura intelectualităţii beiuşene, atât de ordin cantitativ , dar mai ales calitativ. A crescut simţitor numărul profesorilor, urmare a transformării, în anul 1920, a vechii Şcoli civile-medii greco-catolice de fete (întemeiată de episcopul Mihail Pavel, în  anul 1896) în liceu, dar şi a înfiinţării Şcolii Normale de Învăţătoare (1922), încadrată cu profesoare provenite, în marea lor majoritate, din Vechiul Regat, aducând cu ele un nou spirit de gândire şi acţiune. Să mai adăugăm şi numărul mare de învăţători veniţi din celelalte provincii istorice româneşti pentru popularea şcolilor rurale şi eradicarea analfabetismului, şi care, cu un zel deosebit, s-au implicat în întreaga viaţă culturală a Beiuşului şi aşezărilor învecinate.

              Această nouă pleiadă de apostoli ai neamului s-a alăturat nucleului mai vechi de profesori  din ctitoria vulcaniană (înfiinţată în anul 1828), şi care se afla în pragul serbărilor centenare.

              Existau, în Beiuş, şi câteva asociaţii şi reuniuni culturale care, după cum reiese chiar şi din denumirea lor, aveau, prin excelenţă, scopul de a promova şi propaga cultura în straturile cele mai adânci ale populatiei. Unele, mai vechi, şi-au continuat activitatea şi în noile condiţii istorice: Societatea de lectură a tinerimii studioase de la Gimnaziul superior gr.cat. de băieţi (1862), Casina română (1871), Despărţământul beiuşean al ,,Astrei” (1898) şi Reuniunea de cântări şi de muzică ,,Lira” (1905). Acestora li s-au adăugat Reuniunea Femeilor Române din Beiuş şi jur  (5 ianuarie 1919), Societatea Femeilor Ortodoxe (1927), Societatea studenţilor români din Beiuş (1923), Societatea corală Avram Iancu (1940) şi altele.

              Un rol important în promovarea culturii, inclusiv a celei populare, l-a avut şi presa locală. Săptămânalul ,,Beiuşul” a fost cea mai reprezentativă publicaţie apărută în Beiuş în perioada interbelică (seria I – perioada anilor 1921-1930, seria a II-a – 1942-1945). Deşi autointitulat ,,ziar de propagandă naţională”, ,,Beiuşul” a acordat spaţii largi culturii, în variatele ei forme de manifestare. Lecturând aceste pagini, obţii o imagine aproape exhaustivă asupra tuturor manifestărilor organizate de societăţile şi reuniunile culturale ale Beiuşului în perioada la care ne referim. Multe articole popularizează ştiinţa, “altele se constituie în recenzii şi comentarii pe marginea unor valori literare române şi universale, iar un spaţiu larg este acordat creatorilor locali de poezie şi proză, precum şi producţiilor folclorice locale autentice. În perioada anilor 1921-1927 a apărut ,,Calendarul Bihorului”, foarte bogat în nuvele, schiţe, scurte povestiri morale, poezie, folclor, evocări etc., iar între anii 1928-1932 ,,revista culturală-socială-religioasă”, ,,Observatorul”. Revizoratul şcolar Beiuş a susţinut publicaţia ,,Rânduri” (1934-1936), ,,revistă literară şi culturală-pedagogică” , înlocuită în perioada 1936-1938 de ,,Crişul Negru”, ,,revistă de cultură“. Începând cu anul 1935 au fost tipărite o serie de ,,broşuri privitoare la întreaga noastră viaţă românească”, reunite în colecţia ,,BIBLIOTECA BEIUŞULUI” (odată cu cedarea Ardealului de Nord, şi-a încetat apariţia).

              În baza informaţiior din presa vremii, ca şi din conţinuitul Anuarelor  liceelor şi ale Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, prezentăm – în cele ce urmează –   manifestări desfăşurate pe linia promovării culturii populare, unele dintre ele nemaiîntâlnite (după ştiinţa noastră) în cazul altor localităţi.

              Spre a-şi defini identitatea şi a nu se suprapune acţiunilor întreprinse de alte sociatăţi culturale, ,,Reuniunea Femeilor Române din Beiuş şi jur” a abordat mulţi ani la rând un gen nou:  organizarea de expoziţii (de flori, de copii şi cu obiecte lucrate de bunele gospodine).

              Astfel, în ziua de 5 ianuarie 1922 a fost organizată o expoziţie de crizanteme, ,,prima de felul acesta în orăşelul nostru”[1], fiind expuse peste 350 de exemplare, ,,vrăjind sala de gimnastică a Liceului de fete”, unde se afla adunată ,,aproape întreaga societate românească”, iar ca oaspeţi de onoare episcopul gr.cat. Valeriu Traian Frenţiu şi generalul Petala.[2] O expoziţie similară a fost organizată un an mai târziu, la 5 noiembrie 1923. Ele au avt darul să încurajeze multe femei în cultivarea acestor frumoase flori, astfel că, în anii care au urmat, asemenea expoziţii s-au organizat în fiecare toamnă.

              În ziua de 16 septembrie 1923 a fost aranjată o expoziţie inedită – exposiţia de copii – , ,,ceva ce n-a mai fost prin Beiuş”.[3] Organizată în cadrul unei serbări câmpeneşti, cu participarea unui public numeros şi în prezenţa episcopului Frenţiu, cei 106 copii între 3-6 ani (50 din Beiuş, 14 din Nimăieşti, 13 din Finiş, 10 din Delani, 6 din Sânmartin şi 5 din Josani-Gurbeşti), au încântat şi emoţionat întreaga asistenţă. Iată cum a decurs manifestarea: ,,Înainte de serbare s-au parcurs în 7 care cu boi – frumos decorate – piaţa şi străile principale. În carul prim erau elevele care au executat exerciţii de gimnastică ţinând să fâlfâie mândru drapelul nostru tricolor. Următoarele 5 care erau ticsite de drăgălaşii copii, iar carul ultim era împodobit de frumoasele dansatoare în pitorescul port naţional”. Celor mai frumoşi şi bine dezvoltaţi copii li s-au oferit premii şi menţiuni, iar ,,fotografia expoziţiei de copii reprodusă de dl.dr. Ioan Bozac s-a trimis la sate fiecărei mame care a avut copil la expoziţie”. O manifestare similară a mai avut loc şi în anul 1930.

              La 30 ianuarie 1926 a fost aranjată şi o expoziţie a bunelor gospodine, unde au putut fi admirate bunătăţi culinare dintr-o gamă variată, produse de cofetărie, precum şi ,,chioşcul albiturilor”, ,,chioşcul lucrului de mână” (broderii, cuverturi, ştergări, covoare etc.), mobilă pirogravată artistic etc.[4]

              Cum în cadrul Reuniunii a funcţionat o perioadă îndelungată un ,,curs de gospodărie”, având drept scop a ,,răspândi nu numai arta ţărancelor”, dar a realiza şi ,,o îndrumare sănătoasă spre industria casnică”,[5] roadele ,,ţesătoriei” s-au cules în toamna anului 1926, cu ocazia participării la două importante expoziţii de gen. Prima, de natură etnografică şi de artă naţională, organizată la Oradea în zilele de 7-15 noiembrie (menţionăm că a fost întâia expoziţie etnografică bihoreană) şi reunea obiecte reprezentative pentru lumea ţărănească din întreaga depresiune a Beiuşului: ceramică de Leheceni, Cărpinet, Leleşti, Sălişte de Vaşcău şi Valea Neagră; ţesături de mână realizate la Gurani, Poienii de Jos, Pietroasa, Dumbrăvani, Brădet şi Broaşte; sumane şi cojoace din Sârbeşti; unelte agricole executate din lemn şi fier; cusături şi broderii, perdele, feţe de masă, ştergări etc. A fost amenajată şi o mică capelă în care au fost expuse cărţi şi tablouri vechi, cruci frumoase meşteşugite de mâna ţăranului; au mai fost prezentate şi fotografii cu toate bisericile vechi din zona Beiuşului (Brădet, Broaşte, Fiziş, Delani, Sebiş, Rieni, Pietroasa, Tărcăiţa şi Totoreni), fotografii care au fost, mai apoi, preluate spre a a îmbogăţi colecţiile muzeelor etnografice din Bucureşti şi Cluj. În seara zilei de 8 noiembrie s-a aranjat în sala mare a primăriei şi un concert ţărănesc susţinut în întregime de ţărani din depresiunea Beiuşului, dirijat de prof. Ioan Buşiţia.[6]  Presa a adus ,,multe elogii şi laude pentru această activitate de mare însemnătate”, articole laudative apărând şi în publicaţiile ,,Cuvântul”, ,,Biruinţa”, ,,Dimineaţa”, ,,Tribuna”, ,,Cele trei Crişuri”, ,,Familia”, precum şi în presa de limbă maghiară. Cea de-a doua expoziţie a fost organizată la Beiuş, în sala de gimnastică a Liceului Samuil Vulcan (17-25 noiembrie 1926). Şi aceasta s-a bucurat de o mare afluenţă de vizitatori, printre aceştia numărându-se şi directorul general al Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti, Tzigara-Samurcas, acesta reţinând pentru muzeul bucureştean o mare parte dintre exponate.[7] 

              Asemenea manifestări expoziţionale au avut loc şi în anii următori. Dintre acestea mai amintim: participarea cu ţesături din zona Beiuşului la expoziţia etnografică din Bucureşti organizată de împlinirea 10 ani de la Marea Unire; expedierea spre Paris a 17 bucăţi de felurite ţesături pentru Muzeul Trocadero, spre a completa ,,colecţiunea etnografică din România” care era ,,foarte slab reprezentată”;[8] în zilele de 1-15 iunie 1934, Reuniunea femeilor beiuşene a reprezentat Bihorul la Expoziţia – Târg organizată în Bucureşti de căter Liga Naţională a Femeilor şi Uniunea Industriilor Româneşti, cu ţesături care ,,au plăcut foarte mult”, fiind ,,admirate şi de familia regală, de înalta societate din Bucureşti, dintre cari a Belgiei a cumpărat un suman sur din Roşia…”[9]; în fine, în anul 1935 Reuniunea a participat la încă două expoziţii, de data aceasta peste hotare: la Marsilia, cu o nuntă ţărănească în miniatură (11 păpuşi îmbrăcate în straie româneşti specifice depresiunii Beiuşului, plus macheta unei biserici din lemn) şi la Strassbourg, cu o păpuşă-flăcău în frumosul port popular din Pietroasa (aceasta din urmă fiind răsplătită cu o Diplomă de onoare).[10]

              Întregul şir de expoziţii pe care le-a iniţiat şi la care a participat Reuniunea, a supralicitat creaţia populară autentică, spre a-i evidenţia valoarea, a o asimila în înfrumuseţarea fiecărei locuinţe şi a o feri de pericolul dispariţiei. Această perspectivă nedorită a fost surprinsă de preşedinta Reuniunii, Angela Selăgian-Butean, în şedinţa Adunării generale din 17 aprilie 1937: ,,portul pitoresc de la poalele munţilor Bihor dispare, va rămânea păstrat doar în picturile prof. Niculiţă Pop… se pierde o însemnată comoară naţională sub ochii noşti, poate pentru nepriceperea şi nepăsarea tuturor… “.[11]

              Un alt gen de manifestări de mai mare amploare, cu adânci reverberaţii în plan afectiv asupra unui public mai larg, purtau denumirea generică de ,,conduct etnografic”.

              Primul a fost ocazionat de sărbătorirea a 100 de ani de la înfiinţarea Liceului gr.cat. de băieţi Samuil Vulcan (30,31 mai şi 1 iunie 1928). Acest liceu nefiind doar al Beiuşului, ci al întregii Ţări ce-i poartă numele, au ţinut să participe la sărbătorirea lui şi sătenii aşezărilor înconjurătoare. Alcătuit din grupuri de ţărani de câte 16-20 de oameni, îmbrăcaţi în pitoreştile lor costume naţionale, acest conduct a adus în faţa asistenţei ceea ce avea mai reprezentativ respectiva localitate. Au participat satele Petrani, Răbăgani, Cusuiş, Feneriş, Sânmartin, Pocola, Sârbeşti, Roşia, Finiş, Dumbrăvani (cu o şezătoare), Sudrigiu (cu turca – impresionându-l până la lacrimi pe invitatul de onoare, generalul Berthelot), Delani (cu o nuntă ţărănească). S-au mai perindat şi frumoase care alegorice trase de boi, iar în final, ,,o turmă de oi în frunte cu doi cimpoieşi şi un cioban cu fluierul”.[12] Organizarea acestui grandios conduct i-a aparţinut profesoarei Angela Sălăgianu Butean, preşedinta Reuniunii, ajutată de alţi intelectuali beiuşeni, preoţi, învăţători, notari şi primari din aşezările rurale învecinate.

              În contextual manifestărilor ocazionate de dezvelirea Monumentului martirilor dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş (6 iunie 1935), Reuniunea a aranjat o expoziţie etnografică şi un alt conduct etnografic compus din trei care alegorice: un car cu copii (,,Nădejdea neamului”), o şezătoare şi o nuntă ţărănească, ,,toate trei au stârnit furtunoase aplauze”.[13]

              Notabilă a fost şi implicarea elevilor şcolilor beiuşene sub îndrumarea magiştrilor lor, în îmbogăţirea lăzii de zestre a culturii populare, sub toate formele ei de expresie. Culegerile de folclor făceau parte dintr-o adevărată strategie de acţiune culturală, acestea fiind consemnate şi valorizate în cadrul şedinţelor societăţilor literare care au fiinţat în cele trei licee, sau restituite creatorilor anonimi prin numeroase manifestări artistice şi de popularizare a ştiinţei în aşezările depresiunii, ori chiar în acţiuni desfăşurate la nivel naţional.

              Elevi ai celor două licee greco-catolice – de băieţi şi de fete – şi ai Şcolii normale, au participat la concusurile naţionale organizate de Societatea ,,Tinerimea Română” în capitala ţării. Astfel, în zilele de 21, 22 şi 23 aprilie 1933 au participat 3 eleve de la Liceul gr.cat. de fete, două fiind premiate: una pentru o lucrare literară, iar cealaltă pentru portul bihorean[14], fiind recompensate cu o excursie în Moldova.

              Un an mai târziu (aprilie1934) participarea a fost mult mai mare, fiind reprezentate toate cele trei şcoli medii, inclusiv un grup de preşcolari. Prestaţia lor a fost meritorie, cu toţii fiind premiaţi pentru calitatea interpretării, originalitatea şi frumuseţea costumelor. În incinta ,,Arenelor Romane” din Parcul Carol I, ,,vreo 15 000 de spectatori au încadrat covorul pestriţ format de peste 5 000 participanţi la concurs, îmbrăcaţi în costume pitoreşti din regiunile diferite ale României”. Concursul a debutat cu defilarea concurenţilor: fetele de la Săliştea Sibiului ,,cu costumul lor atât de simplu şi totuşi ales”, moldovencele cu ,,bundiţe frumos colorate”, sătmărencele ,,cu şorţuri multicolore”, dar şi beiuşenii ,,cu sumanele şi mânecile de o rară frumuseţe, au avut mare succes”.[15] A urmat concursul de dansuri, apoi cel de coruri şi fanfare. A doua zi a avut loc defilarea pe marile bulevarde ale Bucureştiului, până la statuia lui Mihai Viteazul. ,,Şi atunci, în inima Bucureştilor, s-a înălţat falnic în văzduh melodia horei, a rugăciunii româneşti, cântată de fanfara liceului de băieţi din Beiuş şi noi, fetele din Bihor, am încins Hora Unirii în mijlocul capitalei”.[16]

              Iată cum au fost reflectate în presa centrală impresiile produse de beiuşeni. În ziarul ,,Universul” (16 aprilie 1934): ,,Aclamaţiile cu care au fost primite şcoalele din Beiuş, ca şi cele din Făgăraş, a însemnat un adevărat triumf. Marele succes l-au obţinut însă şcoalele din Beiuş, în deosebi copiliţele în port mixt, ale grădiniţei şcoalei normale de conducătoare şi care au prezentat porturi de o adevărată bogăţie şi splendoare. Elevele şcoalei normale de conducătoare ale liceului roman unit, au ţinut să înfăţişeze toată gama atât de variată a portului de la munte caracterizate prin sumane gri, şi prin sumane albe la şes, sumane ce poartă pe ele admirabile ,,pene” – înflorituri de postav şi fir, în diverse culori, după vârsta purtătorului … Liceul de fete a ţinut să adaoge acestui minunat port şi straiţe … bogat înflorite de mâinile lor maestre, iar elevii liceului roman-unit ,,Samuil Vulcan”, care formau ca omogenitate o masă compactă şi evocatoare, au oferit sumane, înflorite cu minunate ,,pene” albastre şi cioareci de dimie împodobiţi ca şi în Gorj, şi un port al sumanelor, prinse doar pe umeri ca togele romane, avâd de asemeni şi căciuli tradiţionale, împodobite cu pene”.

              Sub titlul ,,Concursul costumelor naţionale”, acelaşi ziar ,,Universul” în numărul său din 17 aprilie aduce următoarele cuvinte de laudă: ,,Trecerea elevilor din Beiuş, cu sumanele lor albe prinse-n umeri, prin caracterul marţial şi solemn al acestor tineri mândri din ţinuturile celui mai vajnic românism, avea aspectul perindării unui şir de senatori romani în albele şi elegantele lor toge”.

              Referiri la concursul de dansuri populare întâlnim în ziarul ,,Dimineaţa” (16 aprilie 1934): ,,A urmat ,,De pe Someş” 7 paşi, executat cu precizie ritmică şi vioiciune admirabilă de liceele unite de băieţi şi fete din Beiuş, care la aclamaţiunile mulţimei, au trebuit să dea o ,,Bătută” şi o ,,Învârtită” din cele mai expresive”.

 

              Concluzionând, găsim de cuviinţă să facem unele precizări. Perioadei istorice de evident progres pe tărâm economic – pe care a cunoscut-o România în perioada interbelică – i-a corespuns şi o perioadă de încurajare şi susţinere a culturii, şcoala  bucurându-se de o atenţie privilegiată, iar profesorii-mesageri ai culturii – s-au implicat fructuos în aceste acţiuni. Toate tindeau spre o finalitate – ţintă: consolidarea unităţii între graniţele României Mari şi în plan spiritual. Privite din perspectiva zilelor noastre, când goana după mercantil şi ,,cultura de import” propagată prin mass-media, de cele mai multe ori facilă, lipsită de zidiri în plan formativ ne domină viaţa, strădaniile societăţii româneşti din perioada interbelică ne impresionează şi, parcă, ne dojenesc. Dacă în perioadele istorice trecute, când ne-am aflat sub dominaţii străine, am cultivat cu tenacitate limba, tradiţiile, obiceiurile şi creaţiile noastre folclorice, spre a ne păstra şi perpetua identitatea naţională, cu atât mai mult astăzi, deveniţi parte a Europei, avem obligaţia-testament de a ne păstra această identitate. Iar acest lucru nu se va putea realiza decât prin contribuţia şcolii, care este datoare să transmită tinerei generaţii – actuali şi viitori cetăţeni europeni – limba strămoşească şi ethosul popular nealterat, aşa cum l-am moştenit de la înaintaşi. ,,Folclorul este – spune pe bună dreptate prof. univ. dr. Gheorghe David – cartea de identitate, care diferenţiază şi particularizează popoare şi culturi, fiind însuşi fundamentul pe care se înalţă, cu o sintagmă blagiană, ,,cultura majoră”, caracteristicile naţionale, specifice ale unei naţiuni”.[17]                        

---

[1] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 28 mai 1922 – 29 aprilie 1923, p.30

[2] Ibidem, p.30-31

[3] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 29 aprilie 1923 – 6 aprilie 1924, p. 38-40

[4]Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 17 maiu 1925 – 30 maiu 1926, p. 30-32  

[5] Ibidem, p.43

[6]Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 30 maiu 1926 – 1 maiu 1927,  p. 12

[7] Ibidem, p. 13

[8] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 24 iunie 1928 – 17 mai 1931, p. 14

[9] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 17 mai 1931 – 31 decembrie 1936, p. 68

[10] Ibidem, p. 100

[11] Ibidem, p. 109

[12] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 1 maiu 1927 – 24 iunie 1928,  p. 15

[13] Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Beiuş şi jur, 17 mai 1931 – 31 decembrie 1936, p. 68

[14] Anuarul Liceului gr.cat. de fete pe an. şc.1932-1933, 1933-1934, 1934-1935, 1935-1936, p. 17

[15] Ibidem, p. 47-53

[16] Ibidem

[17] Prof.dr. Gheorghe David, Folclorul în actualitate, în: Zodii în cumpănă, Serie nouă, nr. 1, Oradea, decembrie, 2007, p. 1

Lada de zestre a neamului – autenticitate şi actualitate -

                                   un studiu de Miron Blaga

 

Folclorul sau arta (cultura) populară – au concluzionat cercetătătorii europeni ai fenomenului – are ca trăsătură definitorie, distinctivă, frumosul funcţional, ceea ce induce ideea că folclorul este legat, nemijlocit, de utilitar; în consecinţă, nu e de mirare faptul că, în convingerile unui număr mare de specialişti, esteticul din arta populară este perceput ca fiind subordonat utilului. Însă, ideea frumosului funcţional nu trebuie explicată printr-o subordonare a esteticului de către utilitar, ci, mai degrabă, printr-un echilibru, printr-o armonie, în care cele două componente – frumosul şi utilitarul – se completează şi se controlează reciproc, astfel încât frumosul să-şi manifeste natural şi firesc intenţionalitatea funcţională.

Desigur, acest echilibru, această armonie a folclorului s-a schimbat în timp, civilizaţia modernă acţionând asupra artei populare, perturbând-o, împingând-o spre cerinţele vieţii momentului, spre spectaculos şi spre spectacol, cu toate “sechelele” pe care această reprezentare le presupune şi im-pune. Ceea ce apare ca o eroare capitală, în acest moment, este tendinţa “de a aplica conceptul de autenticitate folclorică reprezentărilor multiple în scenele de spectacol, ca şi cum acestea ar fi identice cu practicarea şi trăirea artei populare tradiţionale din dinamica vieţii cotidiene însăşi, festivă sau nu. În primul rând – ca principiu vorbind – nu se poate evalua autenticitatea unui fenomen luând imaginea lui spectaculară drept viaţa însăşi, mai ales dacă fenomenul respectiv a suportat dramatice modificări. În consens cu acest principiu, autenticitatea folclorică – atât cât a mai rămas -, este necesar să se distingă, astăzi, cu maximă claritate între excesele unei esteticităţi (decorativităţi) in-tens mediatizată, din păcate prea adesea exprimată în contrafaceri, şi viaţa însăşi, în perimetrul căreia tradiţionalele structuri ale artei populare s-au subţiat şi rarefiat” (Grigore Smeu, Conceptul de autenticitate folclorică, Terra Litua, nr. 1/1997). Este vorba, deopotrivă, de meş-teşugurile tradiţionale, de artele vizuale, de muzică şi dans, de o largă gamă de tradiţii orale, sis-teme de cunoştinţe tradiţionale, obiceiuri, literatură etc.

*

Satul românesc – de câmpie, de deal sau de munte, de tip adunat sau răsfirat, era, în general, o entitate sieşi suficientă, cu o economie autarhică şi o viaţă socială guvernată de cutume şi legi morale şi juridice străvechi. Organizate în crânguri sau cătune (cele de deal şi munte), sau compacte (cele de câmpie), după un moş comun, satele noastre aveau un mod de viaţă, ocupaţii şi obiceuri stator-nicite în obşte, vegheate de sfatul bătrânilor. Conduse de voievozi, cnezi şi juzi, după “legea pă-mântului” (a locului), numită în timp Jus valachicum, Lex antiqua sau Jus et consuetudo valachorum, satele, cu crângurile şi cătunele lor, au o istorie aparte, dar şi una comună întregului spaţiu româ-nesc. Ele sunt nu numai unităţi sociale şi economice, ci, poate în primul rând, entităţi spirituale, culturale. În bătătura gospodăriei feciorului de însurat sau a unor gospodari mai înstăriţi se desfăşura hora satului, aproape la fiecare casă se organizau clăci sau habe, prilejuri la care muzica, dansul, strigătura, ghicitoarea, cântecul, balada, legenda, basmul îşi găseau loc de manifestare. În fiecare gospodărie era măcar un război de ţesut, fiecare femeie sau fată croia şi cosea îmbrăcăminte, fiecare bărbat din familie meşterea unelte pentru muncă, până şi gătitul hranei de toate zilele şi de sărbători era o adevărată “artă”. Anume date de peste an, anume sărbători reli-gioase, evenimentele majore din viaţa omului erau marcate printr-o intensă activitate spirituală – Pluguşorul, Colinda, Irozii, Stea-ua, botezul copilului, nunta, în-mormântarea, paparudele etc. Cu aceste prilejuri, literatura şi mu-zica, sacrul şi ritualicul conlucrau în realizarea unor momente inefabile, în care esteticul se armoniza cu funcţionalul magic al respectivelor rituri şi ceremoniale. Să ne împrospătăm memoria doar cu ritualul iertăciunilor – prezent atât la nuntă, cât şi la înmormântare – şi imediat vom avea vie în faţă funcţia magică de eliberare de toate vinovăţiile reale sau ima-ginare, de purificare, a celui care pleacă.

Tot astfel, căluşul (Căluşerii), înainte de a deveni spectacol, era un joc bărbătesc, practicat în peri-oada Rusaliilor, ca rit de vegetaţie, fertilizare şi vindecare de boala sânzâienelor (rusalcelor). Rolul magic al bastoanelor (bâtelor) era relevat de împodobirea acestora cu fire de busuioc şi de cimbru, plante cu însuşiri apotropaice.

Un alt act ritual – al sacrificării unui animal – marchează trecerea de la timpul profan cotidian la timpul sacru sărbătoresc, purifică şi solemnizează timpul, creând cadrul spiritual pentru contactul cu divinitatea. Practica tăierii porcului de Ignat, adoptată şi de creştinism, dincolo de raţiuni utilitare, are la bază credinţe străvechi. Porcul era considerat animal em-blematic pentru zeii vegetaţiei, în culturile străvechi, fiind sacrificat în cadrul unor ceremonii publice. Străvechi spirit agrar în folclorul european, porcul era socotit, de exemplu, o întrupare a lui Adonis, zeul grec care simbolizează moar-tea şi renaşterea ciclică a vege-taţiei. În calendarul popular creştin, tăierea porcului de Ignat marca începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare – de la Crăciun la Bobotează -, trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă în care se trece de la un ciclu agrar la altul. Ritualul “tăierii” porcului este încheiat prin “pomana por-cului”, faza finală a oricărui act sacrificial, cu rol apotropaic şi au-gural. În timpul sacrificiului, erau respectate practici, gesturi şi for-mule rituale – trasarea locului de sacrificiu, stropirea cu apă sfinţită etc.

În cadrul colectivităţii săteşti, exista un dispozitiv simbolic tradiţional propriu fiecărui nivel de vârstă, prin care se stabileau atri-butele vestimentare (găteala ca-pului, decorul şi cromatica pie-selor de port, pe grup de vârstă), precum şi în ceea ce priveşte modul de comportament, acţiune şi vorbire în cadrul colectivităţii.

Ceata de feciori, de pildă, care colinda de Crăciun, era îmbrăcată în haine de sărbătoare, purtând anumite semne distinctive – pene de păun, ciucuri, şnururi, flori cerate, brâie etc., având în frunte un vătaf, câţiva armaşi şi câr-ciumari, un stegar, fiecare cu ros-turi bine stabilite. Cetele se orga-nizau pe criterii de clasă, de stare materială, având gazde separate, după acelaşi criteriu, deşi sim-patiile jucau şi ele un rol pre-ponderent.

Satele-târguri, la rândul lor, erau locuri în care se făceau nu numai schimburi economice, ci şi cul-turale, contribuind la circulaţia valorilor spirituale. La fel, curţile boiereşti.

*

În arhitectura tradiţională, con-structorii erau meşteri ţărani, ma-joritatea rămânând anonimi în timp. Ei îşi transmiteau secretele meseriei din tată în fiu. Materialele utilizate erau, de regulă, lemnul şi piatra, aceasta din urmă fiind folosită la temelii. Pereţii casei erau construiţi din bârne groase, cioplite pe două sau patru feţe, încheiate şi prinse în cuie de lemn. Acoperişul se făcea în patru ape, învelitoarea fiind realizată din paie, stuf sau din şindrilă. Casa avea în faţă o prispă (pridvor, târnaţ etc.) liberă sau închisă. În general, fiecare casă primeşte ceva din personalitatea meşterului, dar şi a proprietarului. Calităţile este-tice sunt date atât de ingeniozitatea rezolvărilor arhitectonice, cât şi din bogăţia de reguli fixe, ur-mărindu-se evidenţierea sau mas-carea unor elemente de arhitectură, dar şi o anume nevoie de frumos. Decoraţiunile se realizau pe anume componente ale construcţiei – grinzi, portaluri, uşi, prispe, în-velitori, ancadramente de ferestre etc. În special, stâlpii şi celelalte componente ale prispei, grinda principală, şindrila, uşile com-portau împodobirea cu motive geometrice, dar şi florale, purtă-toare ale unor simboluri străvechi (rozete, dinţi de ferestrău, cercuri cu cruce închisă, triunghiuri, rom-buri, brăduţi, colţi de lup etc.), care exprimau funcţia estetică a casei, în strânsă legătură cu cea socială.

Ceea ce era la fel de important în acţiunea de construire a unei case este ritualul, ceremonialul, elementele dogmei cultice, prac-ticile simbolistice care însoţeau munca de edificare. Pornind de la aşezarea casei în raport de con-diţiile de relief şi climatice – deal, vale, versant, lizieră, poiană, curs de apă, loc însorit, loc expus vânturilor etc. -, ţăranii începeau şi sfârşeau lucrul cu rugăciuni şi mulţumiri adresate forţelor atot-puternice; locul ales trebuia să fie cât mai însorit şi ferit de vânturi, apropiat de o sursă de apă; la înce-putul construcţiei, când se săpa şanţul pentru fundaţie, în colţul dinspre Răsărit se puneau ofrande şi o lumânare aprinsă, pentru a fi belşug în casă şi pentru protecţia împotriva blestemelor şi a furiilor naturii; pe îmbinarea căpriorilor dinspre Răsărit se aşeza “suliţa” şi crucea, iar, după realizarea înve-litorii, se fixa o ramură verde, după care urma ospăţul de casă nouă etc.

Între încăperile locuinţei, aşa-numita “casă-mare”, “odaia a bună” etc. era încărcată de sem-nificaţii cultice; ea era nelocuită, aici desfăşurându-se ceremoni-alele de căsătorie, de naştere şi de moarte, dar şi cele ale sărbătorilor de peste an; era dotată cu lăzi de zestre, iar pe peretele dinspre Răsărit era aşezat covorul cel mai frumos, icoanele, vasul cu apă sfinţită şi busuioc, alături de “pecetar”; ea reprezenta semnul emblematic, o prelungire a con-ceptului cultic străvechi al unghe-rului sacru.

Stâlpii casei purtau şi ei o încăr-cătură sacră, la fel ca şi streaşina dinspre Răsărit sau ca şi pragurile. Pragurile ferestrelor, de exemplu, erau locuri de trecere numai pentru suflete sau loc prin care se dădeau ofrandele celor pomeniţi, pe când pragul uşii, care nu trebuia călcat, ci numai păşit, avea o anume sem-nificaţie la despărţirea de cel plecat din lumea pământeană, o alta la trecerea miresei şi cu totul alta la urarea de botez a copilului.

La rândul ei, vatra era locul pentru vrăji şi descântece, după cum hornul deschidea drum for-ţelor şi duhurilor bune sau rele.

Casa, aşadar, reprezenta, în mic, templul pentru comunitate, lo-cuinţa pământeană legată de Cerul ocrotitor.

*

Portul popular era, relativ, unitar pe întreg cuprinsul spaţiului româ-nesc. Dincolo de această unitate şi de utilitarismul ei, sub influenţa mediului, a mişcărilor demogra-fice, a influenţei modei etc., dar, mai ales, din necesităţi de frumos, el a dezvoltat o anume estetică şi anume particularităţi locale.

Costumul popular a fost influ-enţat, în primul rând, de materia primă din care a fost confecţionat, apoi de structură şi de folosirea anumitor tehnici de ornamentare. Cânepa şi inul, lâna, blana şi pielea animalelor s-au folosit pe scară largă, atât pentru piesele de vesti-mentaţie propriu-zise, cât şi pentru încălţăminte şi acoperământ.

Pânza pentru albituri (cămăşi, poale, zadii etc.) era ţesută în casă, din cânepă, in şi, mai târziu, bum-bac. Cea de “cânepă goală” era folosită, în special, pentru îmbrăcămintea de zi cu zi (lucru), pentru lipidee şi saci, în vreme ce îmbră-cămintea de sărbătoare (de dumi-nică, de biserică) era obţinută prin amestecul bumbacului şi misirului (bumbac subţire, fin răsucit), bătut cu cânepă; veştmintele din “pânză de misir fir în dinte” erau un semn al prosperităţii deosebite.

Lâna era folosită pentru obţi-nerea pănurii (ţesătură în patru iţe, groasă, albă, neîmpodobită). Ur-zeala era din păr, tors egal şi bine sucit, iar băteala era din lână îndru-gată. Pentru cioarecii de lucru se ţesea şi pănură din lână sură.

Blănurile de oaie erau utilizate pentru confecţionarea cojoacelor şi bituşelor, iar pieile (în special de vită) pentru încălţăminte (opinci).

Materialele de ornamentaţie – prin broderie şi alesătură, precum şi pentru aplicaţie – erau din cânepă înălbită sau colorată cu coloranţi vegetali şi din “fitău” (bumbac) colorat, mai târziu din mătase. La ornarea costumelor se mai folo-seau diverse volănaşe, danteluţe, paiete şi mărgeluţe, bumbi de sticlă sau de tablă, şnururi, irhă (piele), decupeuri de postav, ţinte etc.

Între cele mai importante pro-cedee de ornare se disting “ţesutul în vrâste”, alesul în 3 sau 4 iţe, “alesul printre fire” (“alesătură în degete”), “alesul peste fire”, “ale-sul tăiat în război”, “alesul cu ver-geaua” (“cu boţi”).

Tehnicile de ornamentare cele mai vechi sunt cusătura “tră-sureşte”, “pe muchia cutelor”, bro-deria “plină pe fir” şi “cu cruciţe”, iar cromatica utilizată, la început, era monocromă (negru, pentru vârstnici, roşu, pentru tineri), dar şi în combinaţie (negru şi roşu, albastru şi roşu), pentru ca ea să se lărgească în timp.

Motivele ornamentale, caracte-rizate prin îmbinări ingenioase de linii şi forme, proporţie şi simetrie, prin repetiţie – sunt geometrice, cosmice, fitomorfe, zoomorfe, simbolice etc., ele reflectând deo-potrivă mentalitatea de viaţă, as-piraţia spre frumos şi necesităţile sociale ale creatorilor.

Piesele de vestimentaţie pentru femei erau “spăcelul”, poalele, zadia, brâul, “lecreul” (labreul), sumanul, sumănica, cojocul, cârpa (de lână sau de pânză), iar pentru bărbaţi cămaşa dreaptă, fără guler, gacile (izmenele), cioarecii, la-breul, sumanul, cojocul, bituşa, că-ciula ţuguiată. În picioare se purtau opinci de piele, mai târziu de cau-ciuc, “laba piciorului” şi “fluierul” fiind învelite în obiele (de pânză sau de lână).

*

În universul specific satului de tip tradiţional, credinţele populare au jucat un rol extrem de im-portant. Rod al unor experienţe milenare, au doar seculare, ele reflectă universul magic în care înaintaşii au trăit mii de ani, un univers în care orice acţiune, orice expresie, orice gest – conştientizate sau nu – aveau semnificaţii proprii, aparte, cu consecinţe faste sau ne-faste asupra individului sau comu-nităţii. Pornind de la banala “bună ziua”, în fond un adevărat ritual, orice urare, blestem, înjurătură etc. care se făceau în universul satului se baza pe credinţa că aceste expresii, aceste cuvinte pot influ-enţa destinul nostru şi al semenilor noştri, ca în “descântece”.

Alte credinţe vizau fenomene meteorologice: când porcii poartă paie în gură, se lasă frigul; când este vreme rea, cu tunete şi fulgere, se înfinge toporul în faţa uşii; când zboară mulţi cosaşi (libelule), e semn de ploaie etc. În calendarul popular, de Foca (numele sărbă-torii vine de la împăratul bizantin canonizat), nu se lucrează, fiindcă este pericol de foc; la fel şi de Sântilie, când, cel care lucrează, riscă să fie trăznit; cine lucrează în ziua de Rusalii, va înnebuni (“bolunzî”), fiind luat de duhurile rele; cine doarme cu fereastra deschisă în noaptea de Rusalii, va avea gura strâmbă sau ochii oblici etc.

*

O discuţie aparte merită deo-chiul, “superstiţie” vie încă şi în zilele noastre, care are la bază credinţa în puterea magică a privirii unor oameni, înzestraţi cu dar demonic, de a îmbolnăvi alte persoane, chiar şi animale. Cel deochiat se recunoaşte după dureri de cap, înroşirea feţei, tempe-ratură; îi ţiuie urechile; cască mereu; este moleşit; are vărsături; îi curge sânge din nas; nu are poftă de mâncare; ochii îi sunt afundaţi în orbite; slăbeşte. Animalele deochiate se recunosc după faptul că încep să tremure, tânjesc, îşi pierd vigoarea, stând să piară, în vreme ce la plante – acestea veş-tejesc, nu dau roade şi încep să se usuce.

Puterea de a deochia o au, în special, persoanele cu ochi albaştri sau verzi, mai rar, negri, cele cu sprâncene îmbinate, copiii întorşi de la ţâţă, cei “pociţi” (cu di-formităţi ale trupului) etc.

Preventiv, regulile comporta-mentului tradiţional cer ca, atunci când vezi ceva frumos, să scuipi şi să rosteşti formula “să nu-i fie de deochi!”, mama face un semn cu cenuşă, funingine sau noroi pe fruntea copilului, îi dă să sugă de la sânul unei ţigănci etc. Dacă s-a produs îmbolnăvirea, celui deo-chiat i se descântă, se sting cărbuni într-o cană cu apă, care este băută, apoi, de cel bolnav etc.

Aproape la fel de vie se prezintă şi credinţa în blesteme, care erau utilizate în scop de răzbunare, pedepsire sau compomitere. For-ma cea mai gravă o reprezenta blestemul părintesc (“de mamă”), greu sau imposibil de anulat. Alte blesteme vizează iubitul sau iubita care trădează, părinţii care nu lasă să se împlinească dragostea copi-ilor, lipsa de noroc, sărăcia, în-străinarea, vecini răi, duşmani, dar şi grupuri sau comunităţi etc. În urma blestemului, anumite per-soane sunt transformate în monştri, pot muri sau li se pot întâmpla nenorociri, se pot îmbolnăvi incu-rabil, blestemul putând merge până la a “şaptea spiţă” etc. Sub in-fluenţa creştină, dacă sunt ne-drepte, blestemele se pot întoarce asupra celui care le-a proferat.

Strigoii şi stafiile sunt şi ele omniprezente. Ele provin fie din indivizi predestinaţi, care pot fi identificaţi, fiindcă s-au născut cu anumite semne, sau sunt efectul anumitor farmece etc.

Practicile de medicină populară, susţinute de vrăji şi descântece, sunt mijloace de intervenţie a omului pentru a dirija energiile în sensurile dorite, pentru a contra-cara forţele ostile, malefice. Prac-ticanţii magiei ţineau secrete textele descântecelor şi vrăjilor, precum şi “leacurile”, altfel, acestea nu-şi produceau efectul. Existau practici de vindecare a bolilor, de provocare a ploii (“Caloianul”, “Paparudele”), “de legat dragostea”, “de luat mana animalelor”, de desfacere a căsniciilor, de răzbunare etc.

Mentalul colectiv prezenta nu-meroase interdicţii şi obligaţii şi în legătură cu evenimentele ca-pitale din viaţa omului: naşterea, nunta, moartea etc. O femeie gravidă, de exemplu, nu trebuia să mănânce fructe îngemănate, să nu fure, să nu-şi înnoade părul, să nu dea cu piciorul în câini, fiindcă toate acestea ar avea repercusiuni nefaste asupra copilului. Copilul nou-născut trebuia scăldat, prima dată, în apă în care s-au introdus grâu, orez, bănuţi etc., pentru ca pruncul să aibă parte în viaţă de rodnicie, bogăţie, frumuseţe. Apa în care era scăldat copilul se arunca într-un loc curat, de obicei la rădădina unui pom, pentru a-l feri pe acesta de întâmplări nefaste.

Moartea era prevestită fie de o grindă care trozneşte, fie de câini care urlă prelung, din senin, fie de găinile care cântă cocoşeşte, de că-derea neprovocată a unui blid de pe perete, fie de vise în care apar pânze negre, fântâni lângă vatră etc. În timpul priveghiului, se bocea sub fereastră, în vreme ce tinerii practicau jocuri, glumeau şi beau vin sau ţuică. La groapă, peste sicriu, se aruncă în afară de un pumn de ţărână, bani; se dă pomană o găină sau un cocoş, ca să aibe mortul pereche pe cealaltă lumea ş.a.

Timpul înnoirii, Anul Nou, care, până pe la 1700, începea la români de Mărţişor, era marcat de diferite rituri şi jocuri magice – “Plu-guşorul”, “Capra”, “Cerbul”, “Ursul” -, înscenate ca rituri de fecunditate şi prosperitate. După calendarul nou, Anul Nou îşi asociază şi practici creştine, între Crăciun şi Bobotează, perioadă în care până şi cei morţi se întorc acasă să-şi petreacă sărbătorile. În acest interval, de Anul Nou, de exemplu, se punea calendarul de ceapă, de Bobotează se dădea apă sfinţită şi animalelor, şi tot cu apă sfinţită se stropeau curţile, casele, grădinile, pomii etc., pentru a le feri de spiritele malefice care bântuie peste an.

*

Tiberiu Alexandru scria undeva că “poporul român se poate mândri, pe drept cuvânt, cu o bogăţie aproape fără seamăn de instrumente muzicale populare”. Într-adevăr, începând de la pse-udoinstrumente – firul de iarbă, coaja de mesteacăn, diferite obiecte folosite pentru fluierat, şuierat sau dârlâit, frunza, solzul de peşte -, trecând prin drâmbă, duruitoare (morişcă), zurgălăi, pinteni, toacă, clopote, “botul ca-prei”, ritmul, melodiile şi textele sunt susţinute de o categorie foarte veche de instrumente: doba, dai-reaua, darabana, buhaiul, cornul, buciumul, diferite tipuri de fluier şi de cimpoi, naiul, cobuzul (cob-za), ţambalul, ţitera, lira, vioara (din secolul XIX), braciul (viola), violoncelul, contrabasul, taragotul etc.

În colectivităţile săteşti, fluierul avea cea mai largă răspândire şi popularitate, el constituind prin-cipalul instrument muzical care însoţea permanent dorul în sin-gurătatea poienelor din munţi, dar şi instrumentul muzical de joc şi de acompaniament la hore şi clăci.

Tipologic, fluierul era cu dop şi fără dop, îngemănat sau traversier etc., potrivit legendei, el fiind de origine divină, rămânând pe pământ datorită ciobanilor, care l-au găsit ascuns într-o piele de capră. El era vrăjit, având puteri miraculoase, la auzul căruia “joacă orice fiinţă”.

Cimpoiul, alături de fluier şi nai, are o vechime deosebită şi o răs-pândire la fel de mare pe tot spaţiul românesc, despre el vorbind încă Grigore Ureche, care spunea că Aron Vodă “nu se sătura de giucată, de cimpoieri care îl ţineau de măscări”. Sunetul ascuţit şi tehnica de structură aparte, îi confereau calităţi care l-au impus atât la interpretarea cântecelor de joc, cât şi a celor doinite, el fiind principalul instrument care susţinea hora sau alte ocazii de joc (dans).

*

Acest excurs sumar naşte o întrebare oarecum retorică: “Dar unde sunt zăpezile de altădată?” Oricât am fi de optimişti, trebuie să admitem că drum de întoarcere nu mai există. Cultura orală a avut, milenii, funcţii formative şi precise în lumea satului tradiţional. Odată cu dispariţia satului de tip tradi-ţional şi a culturii sale, fenomenele care le-au caracterizat îşi mută spaţiul de existenţă din viaţă în muzee, arhive şi biblioteci, de-venind fragmente decupabile, care se cer înseriate şi catalogate. Trebuie, aşadar, să ne întoarcem la arhive, abandonând goana după fantome. Valorile spirituale, folclorul, autenticitatea satului tradiţional trebuie re-descoperite, fiindcă altele noi nu vor mai apare. Orice spectacol “folcloric”, orice transpunere scenică, cu toate “es-tetismele” de care ar fi încărcat, este departe de autenticitate, ca să nu mai vorbim de intruziunea în texte, în muzică, în dans etc., care echivalează nu numai cu o falsi-ficare a vieţii artistice populare, ci cu o trădare a spiritualităţii na-ţionale. În momenul de faţă nu mai există decât cazuri izolate de obiceiuri şi forme de cultură tradiţională, şi acestea destruc-turate, practicate, mai ales, la cerere. Excepţie, parţial, fac obiceiurile sărbătorilor de iarnă, dar şi acestea suferă de degradarea sacrului în profan, datorat, în primul rând, acutului spirit comercial care-i animă pe practicanţi, ca şi prevalării religiosului şi cre-aţiilor religioase.

Şi, totuşi, nu negăm necesitatea trecerii speciilor folclorice în derivate, chiar dacă nu toate acestea sunt fericite. Muzica populară în stil folcloric, atâta vreme cât este cultivată de o Maria Tănase, un Grigore Leşe, o Sofia Vicoveanca etc. este un derivat de excepţie, nu numai estetic, la fel ca muzica folk gen Tudor Gheorghe sau Ştefan Hruşcă, ori virtuozităţile naiului unui Gheorghe Zamfir, ale taragotului lui Dumitru Fărcaş etc., care, parcă, peste timp, au răspuns atenţionării lui Arnold van Gennep: “Românii sunt răspun-zători în faţa întregii umanităţi de opera strămoşilor lor” (Mercure de France, 15 sept. 1937).

Noi, însă, quo vadimus?

Folclorul în actualitate

articol de prof. dr. Gheorghe David

A vorbi, astăzi, despre folclor, poate părea multora o chestiune desuetă. Chiar şi noţiunea de folclor a căpătat alte conotaţii, unele – peiorative, altele – maliţioase. Până la un punct, fenomenul ar fi explicabil, numai că el reflectă, într-o măsură covârşitoare, lipsa de cunoştinţe în domeniul sau, în cel mai feri-cit caz, o superficialitate alarmantă.

Folclorul sau cultura populară are o vechime multimilenară, fiind produsul geniului sau doar talentului unei “elite” dintre cei mulţi neştiutori de carte, care înglobează deopotrivă obiceiuri şi tradiţii, arte meşteşugăreşti şi arte vizuale, credinţe şi superstiţii, literatură şi muzică, dans şi idei filosofice etc. Fiind rezultatul unor creatori anonimi, transmiţându-se pe cale orală, fapt ce duce la îmbogăţirea lui prin aportul colectivităţii, caracterizându-se şi printr-un sincretism care conduce spre inefabil, folclorul este – pentru unele etnii până spre finele mileniului doi – cartea de identitate, care diferenţiază şi particularizează popoare şi culturi, fiind însuşi fundamentul pe care se înalţă, cu o sin-tagmă blagiană, “cultura majoră”, caracteristicile naţionale, specifice ale artei unei naţiuni.

Dispărând mediul care l-a făcut posibil şi l-a favorizat, folclorul, ca act de creaţie, a dispărut şi el. Creatorii de altădată au devenit consumatori, propriu-zis nu de folclor, ci de derivate în latura lor spectaculară şi spectaculoasă (cântecul popular, obiecte meşteşugăreşti de artizanat etc.), ceea ce a condus şi conduce, în continuare, la degradarea şi de-naturarea culturii tradiţionale. Există, desigur, încă!, zone unde o bună parte a tradiţiilor şi obiceiurilor milenare se păstrează, uneori în forme şi formule autentice. Dar, şi trebuie s-o spunem, cultura populară autentică, folclorul, care da însăşi viaţa unei comunităţi, este conservată în arhive – muzee, înregistrări, culegeri etc.

A crede astăzi că satul şi lumea lui se mai poate întoarce la folclor este o iluzie, o naivitate păguboasă. El nu poate fi identificat cu suro-gatele şi contrafacerile, cu făcăturile şi “virtuozităţile” tehnice pe care, încă, nişte activişti culturali şi artişti la f.f. ni le propun. Dar, în cadrul unor evenimente, strâns legate de anume tradiţii de peste an, se poate promova – potrivit cerinţelor timpului şi societăţii de consum – derivate care să întrunească măcar nişte minime criterii estetice, în defa-voarea celor comerciale care alterează arhiva identităţii unui popor şi poluează viaţa lui prezentă şi viitoare. Este necesar, aşadar, a se porni de la ele-mente autentice şi viabile, pe care să se altoiască sensibilitatea actualităţii.

Şi, nu mai puţin, de oameni de vocaţie, cu o pregătire temeinică, responsabili faţă de actul cultural întreprins.