Reeducatorul Patapievici dă în gropi

un articol polemic de CORNELIU FLOREA

Săptamânal, joia, citesc Evenimentul Zilei, pentru a afla cum decurg corecţiile reeducatorului H. R. Patapievici aplicate românilor, pe care el îi consideră în scrierile sale 23 de milioane de omuleţi patibulari. După ce ani de zile i-a umilit şi insultat în toate felurile cu scopul de-a le fi ruşine că sunt români, a trecut la o reeducare intensivă – o variantă modernă după cea de la Piteşti – prin spălarea şi stoarcerea scoarţelor cerebrale ale omuleţilor patibulari, după care le-o impregnează cu idei şi ideologii străine, cu fabulaţii gata primite, împrumutate sau personale, ce sunt de cele mai multe ori parafrenice. Şi, cum se întâmplă totdeauna, se găsesc destui nefericiţi cu gura căscată să fie îndopaţi, dezorientaţi sociali sau inhibaţi corticali care cad în orice plasă. Nefericiţii sunt creduli, dezorientaţii acceptă tot ce li se spune, iar inhibaţilor corticali li se pare extraordinar tot ce nu înţeleg. Aceştia formează audienţa lui HRP, sprijinit de cei doi Gabrieli (Liiceanu şi Plesu) şi o anumită mass-medie.

În EvZ din 20 Decembrie 2007, redactorii dependenţi, lipsiţi de profesionalitate şi caracter, au inserat, cu ochii închişi,articolul COMUNISMUL ŞI INTELIGENŢA, în care HRP pleacă de la un articol vechi, de o sută de ani, care se intitula OBLIGAŢIA MORALĂ DE A FI INTELIGENT. Un titlu straniu, de-a dreptul bizar şi ilogic pentru toţi care au o educaţie de bază de zece clase. Nu şi pentru HRP, fiindcă, dacă ar fi avut noţiunile clare de morală şi de inteligenţă nu ar fi căzut în groapa făcută acum o sută de ani, când are atâtea proaspete în jur. Deci, numai pentru HRP: morala este o sumă de reguli şi norme care guvernează comportamentul social, pe când inteligenţa este o funcţie neuro-fiziologică a scoarţei cerebrale prin care percepe, prelucrează şi înţelege situaţiile din mediul înconjurător pentru a ajunge la soluţionarea lor cât mai rapidă şi în mod favorabil. A se vedea manualele elementare sau în ultimă instanţă internetul. Lipsindu-i claritatea noţiunilor şi a raporturilor dintre ele, HRP nu-şi dă seama că începe să dezbată stupidităţi. Nu poţi să obligi un limitat mintal să fie inteligent, oricât patapievicianism ai pompa în el. Asta cu a fi inteligent ca obligaţie, îmi aduce aminte de o anecdotă, în care sergentul gorjan, care auzise cuvântul inteligent, i-a dat ordin recrutului ardelean: “Bă, la mine în pluton să fii inteligent!” La care Gheo din Bonţida i-a spus: “Să trăiţi don’ sergent, io-s someşan”. HRP nu numai că îmbrăţisează un articol depăşit de timp şi raţiune, dar e şi fascinat de el (“ingenios”, “admirabil”), ceea ce ne face sa ne întrebăm, fiindcă veni vorba de inteligenţă: ce IQ are HRP? Ne întrebăm pentru că graforeile lui săptămânale sunt doar nişte înşiruiri neclare de vorbe, neologisme şi fantasme, sunt propoziţii rigide şi ilogice de cele mai multe ori, cu citate străine, să-şi impresioneze clientela, ce nu pot fi produse decât de un IQ foarte modest. Îmi este jenă sa estimez o cifră procentuală.

De la obligaţia morală de a fi inteligent din 1912, după două fraze îmbibate cu patapievicianism steril (rămâi perplex: “cine renunţă la inteligenţă, renunţă la viaţă”), se trece la un articol din 1920 (parcă-i Farfuridi, la tribună), intitulat CALCULUL ECONOMIC ÎN SOCIETATEA SOCIALISTĂ, în care el a descoperit că fără proprietate privată nu există piaţă, fără piaţă, nu există preţuri ş.a.m.d., până ajunge la “fără estimări raţionale calculul nu poate fi raţional”! “Perla anului 2007” pentru admiratori lui, care, probabil până acum ştiau că dintr-un calcul iraţional iasă ceva raţional! De acum pot fi fericiţi şi plini de sine; au fost luminaţi prin reeducare de HRP.

Din alt punct de vedere, nu ştiu a câta intuiţie a avut autorul articolului, care ne vorbeşte despre economia socialista a anului 1920, dar ştiu că tăticu’ lui HRP, Dionisie Patapievici, membru al partidului comunist austriac transferat în interesul comunismului sovietic la Bucureşti, să rânduiască, nu teoretic, ci practic, o economie socialistă ! Cu Dionisie Patapievici şi cu alţii ca el au început naţionalizările şi planificările economice în RPR şi a continuat cu planificarea măreţelor planuri cincinale ale economiei socialiste în RSR. Pentru aportul adus la calculul economic în societatea socialistă, tăticul lui HRP a fost decorat cu Ordinul Muncii, iar Academia Română l-a premiat! Prin urmare, nu era mai potrivit ca HRP să ne scrie despre economia socialistă a tăticului său, nomenclaturist comunist, decât cea intuită teoretic de Ludwig von Mises în 1920?! Sau, dacă nu i-a convenit economia socialistă şi o preferă pe cea capitalistă, putea atunci să-i fi spus lui tăticu-său, care la rândul lui mergea şi-i spunea lui Ceauşescu: “schimbă, tovarăşu’, calculul economic, că nu-i place lui Horică al meu!” Şi tovarăsu’ se conforma imediat, instala calculul economic capitalist şi Horică era fericit. Acum e prea târziu şi fără nicio valoare.

Şi acest aşa zis articol, ca majoritatea pe care le semnează în EvZ, nu este decât o înşiruire de propoziţii pline de inepţii, dar, în special, în acest caz, ne dezvăluie ce personalitate detestabilă are HRP, din moment ce a beneficiat de economia socialistă, fiind fiu de nomeclaturist comunist cu state de plată de peste 30 de ani, iar acum, într-o joie din 2007, vine cu două articole depăşite demult de gândirea actuală a omenirii şi ne acuză de lipsă de inteligenţă şi morală dacă nu aclamăm capitalismul, dacă nu strigăm lozinci capitaliste după el, dacă nu ne manifestăm anticomunismul cu mânie capitalistă! Vine, făcând pe indignatul peste măsură de crimele comunismului. Uimeşte prin imoralitate! De ce nu a făcut asta înainte de 1989, pe vremea când era membru al partidului comunist?!

E deja plictisitor să tot citeşti despre comunişti, securişti, informatori după 18 ani fără să se fi făcut ceea ce trebuia făcut, la timpul potrivit. Iar pentru noi, românii care trăim în Nord-America de decenii, în care am avut/avem parte numai de capitalism, HRP apare mai mult decât penibil, când proslaveşte capitalismul la trombon aurit fixat pe scaunul unui institut din Aleea Alexandru, fără niciun merit sau concurs. (Ce are asta cu capitalismul? Are, în capitalism asemenea poziţii se ocupă prin concurs, prin concurenţă!)

În finalul “articolului”, HRP se compromite de tot, scriind: “A fi anticomunist nu este doar o obligaţie morală, e o formă directă şi simplă de adecvare la inteligenţă”. Această frază este un exemplu ce ne demonstrează reeducarea patapieviciană. Când tăticul lui HRP, comunist convins, planifica economia socialistă, când HRP, utecist de nădejde, viitor comunist, atunci ei reeducau milioanele de romani invers: a fi anticapitalist nu este doar o obligaţie morală, dată de învăţătura marxist-leninistă, ci şi obligaţia de-a demasca şi a pedepsi fără milă pe toţi duşmanii comunismului, atotbiruitor pe pământ şi-n cosmos; cu ajutorul a altor reeducatori la fel ca ei, au umplut zeci de închisori în România cu deţinuţi politici români, care aveau nevoie de pace şi libertate şi se opuneau reeducării comuniste! Pe aceştia, HRP din 1990 îi numeşte omuleţi patibulari, retardaţi şi îi trece la reeducare capitalistă…

CORNELIU FLOREA

Avem o problemă: Adrian Păunescu

de ION MURGEANU

Adrian Păunescu ne-a făcut nu de puţine ori să ne simţim vinovaţi că avem un mare poet cu numele lui Adrian Păunescu. Vrem nu vrem el este, alături de Ion Gheorghe,  unul din cei doi, poate ultimii cei mai mari poeţi români în viaţă. Sigur, ca orice vinovăţie şi aceasta e discutabilă. Adrian Păunescu – poetul este un personaj hugolian, sau chiar un Hugo român, care nu s-a decis încă să-şi scrie şi el „Mizerabilii” săi. Ca la Victor-Marie Hugo însă, geniul Franţei post-napoleoniene, 1892-1875, debitul poetului român, n. 1943, este enorm, din care unii extrag greşalele lui ca poet şi chiar şi ca om. Pentru că are şi vrea tot timpul mai mult. Dar aceasta este şi cea mai originală particularitate a sa: această cumulativă vorbire declamatorie,  pe un portativ monoton şi totuşi seducător ; muzica subtextuală, dar şi muzica vocii, atât de cald şi uman exprimată pe toate durerile şi nedreptăţile lumii, dar nu în ultimul rând pe jubilaţiile ei.

Când era foarte tânăr Adrian Păunescu s-a repezit să cucerească lumea şi gloria cu un singur gest, oarecum repezit, propriu firii sale pandure care-l conţine prin naşterea olteană, dar şi prin aleanul basarabean, după mamă,  cum aveam să aflăm mai târziu. Ni-l aducem aminte pe hol la revista Luceafărul din fostul bulevard Ana Ipătescu 15, victima unei mici farse din care a izbândit până la urmă firea sa comprehensivă: „Mă băieţi, de ce mi-aţi făcut asta? Nu v-aţi dat seama că am glumit?” Am fi dorit să stăm de vorbă cu redactorul-şef (eram doi, mereu câte doi, cum se întâmplă la prima vârstă a tinereţii) iar el ne-a spus de pe sală, din faţa biroului redactorului- şef: „Eu sunt redactorul şef”. Deci am intrat intempestivi la adevăratul redactor- şef care era atunci Dan Deşliu. Ne-a luat tare de guler: „Cum daţi buzna aşa în biroul redactorului – şef?” „Pentru că tocmai am vorbit cu redactorul şef  pe sală”. Dan Deşliu a deschis uşa lui de mare şi „legitim”şef în trombă şi s-a burzuluit la tânărul poet, un debutant ca şi noi, un frate al nostru în fond.

Era un băiat subţire şi înalt şi preocupat tot timpul să se afirme după cum s-a şi dovedit în continuare. A fost eroul cenaclului „Nicolae Labiş” de la Casa Scriitorilor condus de Eugen Barbu. Pe faza aceasta îl decupăm din amintirile altora. Se reprezenta de la început enorm nu încă şi „monstruos”. El nu ilustra propriu zis sentimente; el exprima „ultrasentimente”, cuvânt „inventat” de poet pentru a-şi înscrie debutul în carte, 1965, col. Luceafărul a Editurii pentru literatură. Venea în urma deschizătorilor de colecţie, şi de drum, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, 1960, după lunga şi secetoasa noapte proletcultistă,  cinci ani mai târziu deci, timp în care colecţia îi mai lansase şi pe Ion Alexandru, Ana, Blandiana, Marin Sorescu, iar lucrurile în  ce priveşte eterna „libertate de expresie” la poeţi, păreau să se fi tranşat pozitiv. „Se dăduse drumul la peisaj”, cum ar fi spus în acelaşi anotimp al istoriei, pictorii. Păruse a se desprimăvăra ideologic. Norocul sau nenorocul tânărului poet Adrian Păunescu a fost să-i iasă înainte noul lider comunist Nicolae Ceauşescu. El lui sau invers, lururile sunt încă de cercetat. În unele emisiuni de televiziune de la posturi liberale şi deci şi comerciale, capitaliste, poftim,  tot mai îngrămădite, o vreme, către, sau după miezul nopţii, Adrian Păunescu a povestit cu „picanterii” această întâlnire, efectele ei directe dar şi pe cele secundare. Cert este că Adrian Păunescu a rămas marcat pe viaţă de această întâlnire. Onest sau chiar nobil este că după catastrofala cădere a dictatorului comunist poetul nu s-a dezis, nu se dezice cel puţin şi sentimental de el. A-i mai susţine geniul politic fostului „coducător” va fi o vreme din ce în ce mai greu. Adrian Păunescu însă cu inteligenţa lui naturală, firească, cu farmec chiar, şi acea „sinceritate” proprie marilor  poeţi, care „mint frumos ca să se ţină minte” ce vor numai ei să exprime, se întoarce tot timpul, şi din te miri ce la Ceauşescu şi epoca lui, retrasându-i dimensiunile umane, fazele „creatoare”, motivaţia istorică, inclusiv parantezele între care s-a şi sinucis politic, şi pe urmă a fost ucis cu disperare de foştii lui tovarăşi şi „pretini”. Adrian Păunescu nu-i iartă lui Ceauşescu faptul că ne-a lăsat în faţa istoriei „descoperiţi”, nu şi faptul că nu s-a putut opri la timp, deşi insistă că din 1985 încolo nu l-a mai însoţit, ba dimpotrivă. El însuşi nu învaţă nimic din tragedia „idolului” său, căci insistă să facă politică alături de asasinii lui Ceauşescu!

Ce relevanţă are acest lucru în faţa adevărurilor poeziei aşa cum le ilustrează poetul în opera sa? Aici trebuie nuanţat dar nu sărit „peste rânduri”. Păunescu a fost printre principalii actori dar şi regizori care l-au interpretat şi l-au pus în scenă pe „primul N. Ceauşescu”,  în opereta naţionalistă care i-a conferit, iniţial, un mare succes de public, dar l-a şi înebunit de cap în aşa hal, până la urmă. „Sunt voievozii înşişi” clama tânărul A. Păunescu, însoţind „istoricele”  vizite de lucru ale „conducătorului” prin noile judeţe ale ţării, nedecupat încă din echipa biroului politic. Poetul s-a bucurat de nişte gratificaţii care-i vor fi obnubilat atenţia „selectivă”. Sau credea şi el că este bine, sau că „marele conducător” face bine, ca să ne amintim mereu de o vorbă a părintelui Galeriu despre Ceauşescu: „Sărmanul, el crede că face bine ce face”.

În curând a văzut şi poetul că idolul său nu înainta bine dar era prea târziu poate să se retragă; jocurile erau făcute, marele scandal numit „Cenaclul Flacăra” îşi urma voga deja câştigată, numai că acum tiranul cerea poate mereu mai mult, nu numai bănuţul de trecut puntea, „Cesarului ce-i al Cesarului”, două- trei lozinci circumstanţiale de cauză şi o odă scrisă direct între microfoane. Este interesant ce fel a fost „exclus” poetul deoarece din penumbra anecdotelor circulă şi alte zvonuri decât le ştie dânsul; Ceauşescu s-ar fi săturat întâiul de Păunescu şi nu invers;  cineva din anturajul  Dr. Păun medicul personal al dictatorului ne-a povestită câte ceva din „memoriile” nescrise ale medicului; cum Ceauşescu, amator de filme la televizor, aşteptând să înceapă filmul se mira de ce întârzie; Ce este la televizor? Ar fi întrebat. De ce nu începea filmul odată?! Era o emisiune „Antena vă aparţine” excluisiv încă A. Păunescu. „Nu mai termină ăstă odată?!” Şi i-ar fi aplicat cuvântul pe care noi nu vrem să-l repetăm dar îl repetă în răsfăţ detractorii de azi ai poetului. În excese cei doi se contrabalansau, dar înclinăm că poetul avea toate resursele să-l domine pe dictator, de nu cu „dictatura poeziei” sale, în mod precis cu enormul său debit, despre care am şi pomenit de la început.

De altfel nu „biografii” , sau exegeţii de mai târziu, ai incontinentului „versificator”, l-au definit primii, şi l-au descris aşa cum este de ieri şi până azi, şi cum va rămâne pesemne şi mâine şi poimâine. Încă din  Prefaţa cărţii de debut „Ultrasentimente”, 1965, Matei Călinescu remarca: „Rostogolind valuri înspumate, tulburi şi vuitoare, fluxul imaginaţiei poetice pare uneori gata să inunde şi să smulgă cu violenţă cheiurile geometric ordonate ale lucidităţii şi autocontrolului artistic. Adrian Păunescu n-a învăţat  încă să se domine, să-şi reprime impulsurile excesive. Dintr-o calitate, capacitatea de invenţie metaforică, de care dă dovadă poetul, se poate transforma într-un defect; căci, la urma urmelor, personalitatea unui artist nu o alcătuieşte suma gesturilor sale spontane – şi, într-un fel pasive – ci puterea de a le ordona; de a le unifica.” Aceste rânduri scrise de Matei Călinescu în 1965 sunt în definitiv la fel de „proaspete” şi adevărate ca şi când ar fi fost scrise ieri sau aseară. Nici vârsta nici întâmplările convulsionatei istorii prin care a trecut nu pare să-l fi schimbat prea tare pe poetul „ultrasentimenteleor”. Matur el a fost la fel de tânăr şi „inconştient”, dar şi bătrân el rămâne la fel de nepotolit, prea puţin dispus să se oprească „la timp”.

Care timp?! Timpul însuşi pare a i se fi fost dăruit în exces intempestivului poet. În mod paradoxal „excesele” lui chiar acum când par a nu mai fi actuale sunt necesare. Fireşte trecerea vremii şi profesarea îndelungă a poesiei l-a temperat ca metodă iar nu ca zel. Într-o emisiune la televizor un Adrian Păunescu în braţe cu ultima lui culegere, un florilegiu tematic, „Rugă pentru părinţi”. Acolo unde gheara leului se simte în poezia lui cel mai mult: în sentimentalitate versus sentimentaliasm. O sinteză şi o „simbioză” greu de egalat. Nu pot muri sentimentul de părinţi, sentimentul de amintirea primelor iubiri, a paradisului copilăriei şi de ţară, sentimentul unei durate în mod artificial „destructurate” de noile jocuri ale istoriei. Pe crolul televizorului defilau afirmaţii şocante despre om dar mai ales despre poet. Un Eminescu al secolului XX. Exclus. Un părinte al patriei. Intr-un fel hugolian, cum spuneam de la început, da. Un meşter retor fără ambiguităţi şi subterfugii. Extrovertitul Păunescu de la care oricând putem cere şi aştepta o emoţie sub formă de poezie chiar atunci când aceasta ne poate părea o improvizaţie. El este un poet născut să se se exprime direct, să stea cu noi de vorbă lungă şi de veghe, la focul de tabără al neamului, al naţiunii. În aşteptarea barbarilor, cum ar fi spus grecul Kavafis, sau poate a unor vremuri mai bune pentru neamul şi ţara sa.

Care este atunci problema lui Adrian Păunescu, dacă nu-l  place nici noua serie de „elitişti”?! Numai colaboraţionismul în totalitarism pe care nici cel puţin nu-l ascunde? (Şi cum ar putea?!) El are bunul simţ să-i placă în schimb pe noii „elitişti” acolo unde găseşte valoare. El are generozitatea de a recunoaşte „geniul” unui contemporan, Ion Gheorghe, aşa cum a recunoscut geniul lui Nichita Stănescu şi pe al lui Ioan Alexandru. În condiţiuni normale împreună ar fi fost cei patru stâlpi de boltă ai poeziei române din postbelic! Comunismul aplatizează cel puţin conjunctural această realitate. Problema lui Adrian Păunescu este aceea  de-a ne interzice el însuşi, apoi, prin excesele lui, să recunoaştem adevărul elementar al marelui său talent poetic. Acum, când patriotismul este o cârpă de şters pantofii tuturor  impostorilor străini şi autohtoni, poezia caldă, colocvială despre ţară şi neam, despre limbă şi adevărurile eterne, despre iubire în fine şi la nesfârşit, le simţim tot mai necesare. Problema numită Adrian Păunescu este, în rest, una falsă şi inventată, cum spunea pe crolul emisiunii citate, cineva, de nişte „păcălici”.