Cuvânt de întâmpinare

Era cea mai frumoasă toamnă. Treceam munţii spre Remeţi, dimpreună cu bunul meu Caşin Popescu, povestind despre toate aşezările şi neaşezările lumii acesteia, învăluiţi în nişte fluturi mari, cu o aripă, galben legănând pădurea. Mi s-a dăruit atunci acest Act: “Dau lui Octavian Blaga (…) în deplină-i proprietate, ZODII ÎN CUMPĂNĂ, pentru ca având-o în mâini să se uite cu ochii în sus şi să simtă, ca lângă o fârcitură, prezenţa lui Dumnezeu. După cinsprezece ani de la apariţia primului ei număr, în exil, ZODII ÎN CUMPĂNĂ se vrea acasă, acolo unde este rostul oricărui lucru şi oricărui om (…). Ajută-i, Doamne, Milostive. Fă să simtă după fiecare lucrătură la ZODII, mângâindu-l pe creştet, mâna lui Dumnezeu”. —- Te împovărez, mi-a spus bunul meu Caşin Popescu. Ce dulce e aceasta povară, am stat să-i răspund. Dar ca să-i simt adevărata dulceaţă, s-a mai împins o toamnă. Şi iată-ne iar, cu toată recolta de greieri şi păpădii de peste ani, mai adunăm acum câţiva fluturi mari, cu o aripă, dar şi o căciulă de stele, pentru a le dărui mai departe. Sclobozîţî-ne-nuntru, căsăni, căci darul nostru este inima românească, iar inima iaste ca sticla, dacă să sparge, cu ce o vei mai cârpi ? —- Aceasta ştim noi că este în firea omenească: să ţină de Divinitate, de Neam şi de Părinţi. Aşa citim noi su-fletul vremilor de pe urmă, istoria ştiută a oamenilor. Până de-o vreme, a te ţine de Dum-nezeul înaintaşilor tăi, a te ţine de neamuri şi a-ţi respecta părinţii şi semenii, a lucra întru propăşirea Neamului tău, toate acestea erau fireştenie şi aşezate la mare cinste, fiind nu vreo în-clinaţie personală pentru ob-ţinerea de glorie, ci o sarcină colectivă, transcendentă. În zilelele ce le-am ajuns, se judecă a fi o întâmplare că individul ţine de o Divinitate, de o Familie, de un Neam şi, în consecinţă, individul – nu omul – are a socoti că nu i se poate imputa vreo responsabilitate faţă de acestea. Şi nici nu-şi asumă, de cele mai multe ori, vreo datorie. ZODIILE noastre vor să cumpănească despre această nouă lucrătură a omului şi se cer sclobozâte în casele celor care ştiu, ca şi noi, care ne-au fost rosturile. Şi care vor, ca şi noi, să le ţină. —- Respice, adspice, prospice: priveşte înapoi, priveşte în clipă, priveşte în mâine. Aceste vorbe le-am aşezat la căpătâiul acestor noi vechi ZODII. Aşa gândim: să ne întoarcem cu mintea acasă, să ne ridicăm acum din trecut pentru ziua de mâine. Sclobozîţî-ne-nuntru, căsăni, căci numai lucrând dimpreună vom împlini întoarcerea la rosturile noastre! Doamne-ajută! (o.b.)