Radu Claudiu Canahai
Consideraţii generale. Instalaţiile tehnice tradiţionale, destinate prelucrării diverselor produse cu origine în gospodăria ţărănească, sunt rod al progresului tehnic. Condiţionarea temporală a umanităţii a impus, în procesul devenirii istorice o evoluţie gradată, de la utilizarea potenţialului uman (acţionarea manuală) în punerea în mişcare a diverselor instalaţii, la utilizarea potenţialului natural: apă, vânt, animale etc.
În ceea ce urmează, determinaţi de specificul zonei avute sub studiu vom vorbi despre instalaţiile tehnice tradiţionale cu acţionare hidraulică. Amplasarea diverselor instalaţii de acest tip – mori, pive, joagăre, şteampuri etc. – în teritoriu, suportă o serie de condiţionări, reflectate în principal de potenţialul hidro-energetic oferit de elementele cadrului natural.
Alături de prezenţa apelor curgătoare, unele industrii ţărăneşti legate de instalaţiile hidraulice, pot fi condiţionate chiar de însuşirile acestor ape, în particular de compoziţia lor chimică. De exemplu tentativa de practicare a piuăritului în valea Crişului Pietros a fost sortită eşecului ca urmare a drenajului efectuat pe solul cu conţinut mare de oxizi de fier (terra rosa) din cursul superior al acestuia, apa de râu – utilizată după cum se va vedea, în procesul de producţie – imprimând materialului prelucrat o culoare diferită de cea originală, contribuind la diminuarea calităţii sale.
De asemenea jogăritul a cunoscut o dezvoltare pregnantă în localităţi specializate în prelucrarea lemnului, aşadar în satele învecinate versanţilor împăduriţi ai orogenului peri-depresionar şi care, în perspectivă temporală a beneficiat de înlesniri privind economia forestieră, în vreme ce instalaţiile destinate prelucrării minereurilor, dispărute relativ devreme au cunoscut o răspândire legată de zonele de exploatare a diverselor resurse metalifere dar şi de amplasarea în teritoriu a manufacturilor destinate rafinării respectivelor minereuri.
Din cele enunţate, rezultă posibilitatea conturării în teritoriu a unor localităţi cu specializare într-o anumită activitate pre-industrială, distingându-se astfel practica piuăritului la Budureasa, Fânaţe, Cărbunari, Chişcău, Cărpinet, Criştioru de Sus etc., a jogăritului la Gurani, Cărbunari, Budureasa, Pociovelişte, Burda, Cresuia, Meziad etc., măcinatul minereurilor de fier la Budureasa, Chişcău, Vaşcău, Roşia, Pociovelişte, Drăgăneşti etc. Spre deosebire de aceste activităţi, morăritul era practicat în trecut pe cuprinsul întregii depresiuni, morile de apă putând fi întâlnite pe toate cursurile hidrografice ale Depresiunii Beiuşului.
În afara acestei diferenţieri teritoriale se poate vorbi de o concentrare mai puternică a activităţilor bazate pe funcţionarea de instalaţiilor hidraulice în localităţile din văile afluenţilor de dreapta ai Crişului Negru, mai viguroşi şi cu un potenţial hidraulic mai ridicat.
Un exemplu relevant îl constituie Valea Buduresei, care la începutul secolului al XX-lea, în teritoriul ce a împrumutat numele său cursului hidrografic, oferea imaginea unei regiuni preindustriale sub presiune, concentrând peste 30 de amenajări pentru instalaţii tehnice, incluzând 10 mori, aproximativ 30 pive pentru prelucrarea ţesăturilor de lână, şi câteva (probabil 5) joagăre hidraulice (anexa nr. 4). Adesea acelaşi amplasament consta dintr-un complex alcătuit din moară, piuă şi joagăr (plansa 1), fie doar moară şi piuă (planşa 2), piuă şi joagăr etc. Una dintre pivele care funcţionau aici pe la 1900, aparţinând lui Laza Gheorghe, se află astăzi expusă la secţia în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, o alta, aparţinând lui Laza Costan, ale cărei ruine se mai păstrau până în urmă cu un deceniu „in situ”, este fotografiată în lucrarea din 1981 a etnografului bihorean Ioan Godea. În acelaşi cadru, Valea Cohului, afluent al Văii Buduresei, păstrează atât în toponimie cât şi prin urmele rămase în peisaj, memoria activităţilor de exploatare şi prelucrare primară a minereurilor de fier prin şteampuri acţionate hidraulic.
Din punct de vedere istoric, se poate arăta că bazinul superior al Crişului Negru a cunoscut amenajări tehnice hidraulice încă din timpuri străvechi – probabil anterioare perioadei romane – chiar dacă vestigiile documentare nu vin să confirme realitatea prezenţei lor, decât în plin Ev Mediu.
Aspecte tehnice. Edificiile ce adăpostesc instalaţiile tehnice tradiţionale se impun în peisaj prin aparenţa lor fizică, arhitectură şi detalii constructive, prin amenajările necesare instalării lor, precum şi prin funcţionalitatea lor, revendicată de activitatea propriu-zisă şi demersurile pe care aceasta le solicită.
Amplasarea unei instalaţii hidraulice necesită amenajarea unui bazin de retenţie a apei sau iaz, un canal de aducţiune numit „ierugă“ care să concentreze într-o secţiune îngustă întregul debit al văii, la capătul dinspre aval al acesteia fiind construită instalaţia propriu-zisă (care poate fi moară, piuă, joagăr, etc.).
Pentru amenajarea iazului este necesară construirea unui stăvilar ale cărui caracteristici tehnice sunt în strânsă corelaţie cu morfologia terenului. Într-un loc cu pantă mare înălţimea sa poate fi redusă, dar există şi situaţii când aceasta poate atinge sau chiar depăşi trei metri, aceste diferenţieri conţinând o marjă de condiţionare şi din partea tipului de aducţiune folosit – inferioară sau superioară. Barajul, sau „stavila” se construiau din materiale locale – bolovani, pământ, trunchiuri de arbori etc. – barând valea oblic, astfel încât să conducă curentul apei spre gura ierugii, reducând cât mai mult posibil presiunea acesteia asupra sa. Materialul transportat de râu în timpul viiturilor contribuia de asemenea la consolidarea sau la distrugerea sa, refacerea totală sau parţială a structurii fiind adesea necesară anual.
„Ieruga”, cu lungimi variabile, uneori de până la câteva sute de metri, era excavată în funcţie de morfologia terenului, fie în pietrişul aluvionar, fie, în cazul albiilor încătuşate în chei, în roca din subasment.
În privinţa edificiului-adăpost, instalaţiile hidraulice prezintă diferenţieri de la caz la caz, o similitudine a caracteristicilor constructive putând fi semnalată în cazul instalaţiilor cu destinaţii identice pe cuprinsul întregii depresiuni.
În cazul morilor de apă, edificiul (planşa 3) consta dintr-o construcţie formată din trei încăperi – moara propriu-zisă (a), camera morarului (c) şi cămara-magazie (c). Primele două compartimente, cu dimensiuni aproximativ similare, aveau o formă pătrată sau aproape pătrată cu o latură de 3,5-5 m, magazia, de formă dreptunghiulară având latura mică de 1,5-2,0 m. Particularităţi constructive deosebite apăreau doar în cadrul primei încăperi – cea a morii – pe unde se făcea şi accesul în interior. Această încăpere era separată în două sectoare, între care cel dinspre ierugă, ridicat la aproximativ 1,0-1,5 m, în funcţie de necesităţi, forma podul morii (d); aici se aflau instalaţia de măcinat cu cele două pietre de moară, cutia pietrelor şi coşul morii. La acest nivel o uşă, făcea accesul la jgheabul morii; în cazul instalaţiilor cu aducţiune superioară aceasta era necesară pentru a pune sau scoate moara din funcţiune. Celălalt nivel al încăperii, situat la nivelul solului sau cel puţin la nivelul restului edificiului, era prevăzut cu una sau două uşi de acces din exterior, o altă uşă permiţând accesul spre camera morarului. Aici, se făcea şi colectarea făinii măcinate într-o ladă amenajată special în acest scop. Adesea, între încăperea morii propriu-zisă şi cea a morarului exista o fereastră din care acesta din urmă putea urmări bunul mers al instalaţiei, fiind în acelaşi timp ocupat cu alte treburi.
Materialul de construcţie utilizat la construcţia morii era lemnul, trunchiuri de răşinoase fasonate, îmbinate în „şoşi”, cu excepţia părţii dinspre roata hidraulică, unde datorită trepidaţiilor imprimate de acţionarea roţii hidraulice se practica îmbinarea în „cheotori”. Talpa construcţiei era aşezată pe o fundaţie de piatră bine consolidată, mai ales în secţiunea instalaţiei propriu-zise. Exceptând camera morii unde trepidaţiile nu o permiteau, întreaga construcţie era tencuită şi văruită. Acoperirea clădirii s-a făcut, cel puţin în ultimul secol, cu ţiglă.
Pivele pentru prelucrat postav, aparţin tipului de instalaţie cu mişcare pendulatorie orizontală. Acestea erau adăpostite într-o construcţie din lemn cu o singură încăpere de formă dreptunghiulară, cu dimensiuni de 5-6 m lungime şi 3 m lăţime, aşezată pe o temelie de piatră. Pereţii erau construiţi din scânduri groase (3-4cm) din lemn de fag îmbinate în „şoşi” verticali pe talpă, netencuiţi (planşa 4). Acoperişul, confecţionat din paie sau fân, era înalt şi ascuţit, în patru ape. Ca la majoritatea construcţiilor acoperite astfel, nu exista un coş pentru evacuarea fumului din vatră şi în absenţa podului aceasta se realiza prin paiele „plafonului”. Instalaţia, sau piua propriu-zisă, se afla în partea dinspre aval a încăperii şi, consta dintr-un cadru numit „jug”, care susţinea „maiurile” (ciocanele) destinate prelucrării prin batere în mediu umed a postavului, şi o „troacă” în care se aşezau „sumanii” destinaţi prelucrării. Fiecare „mai” era prevăzut la partea inferioară cu o „codiţă”, acţionată de „vâzgla” corespunzătoare de pe „grindeiul” (axul) roţii hidraulice. Interiorul unei pive mai includea alături de instalaţie, vatra pentru foc prevăzută cu un cazan pentru încălzitul apei, precum şi „valăul” (recipient din lemn scobit) în care se păstra apa rece. Acesta din urmă se afla lângă peretele dinspre jgheabul de aducţiune cu care comunica printr-o conductă necesară alimentării cu apă a interiorului (planşa 5).
Pentru adăpostirea unui joagăr hidraulic se edifica o construcţie cu plan dreptunghiular (detaliu în planşa 1), cu dimensiunile de 2,0 – 2,5 x 10 m, deschisă spre exterior pe toate laturile, acoperită cu ţiglă sau şindrilă. În majoritatea cazurilor joagărul sau „firezul” foloseşte aducţiunea inferioară. Roata hidraulică, cu diametru redus şi lăţime mare (un metru sau chiar mai mult) se confecţionează dintr-un trunchi de arbore fasonat cilindric în care au fost fixate sau scobite palete. Instalaţia funcţiona prin transformarea mişcării de rotaţie în mişcare liniară pe verticală, punând în mişcare lama fierăstrăului, în timp ce un mecanism complementar asigura deplasarea buşteanului pe măsură ce era fasonat sau tăiat.
Şteampurile, instalaţii destinate prelucrării primare a minereurilor metalifere, feroase în acest caz, s-au răspândit în cuprinsul depresiunii în contextul istoric al activităţilor de exploatare, obţinere şi manufacturare a fierului în secolele trecute.
În ceea ce priveşte particularităţile activităţilor aferente instalaţiilor tehnice descrise, elemente deosebite se întâlnesc în cazul piuăritului. Acesta consta în baterea ţesăturilor de lână în apa caldă şi rece, având ca scop îngroşarea şi compactarea lor, în faza intermediară, precedată de fabricarea materialului (ţeserea lui) şi etapa următoare, de transformare a sa în produse finite (articole vestimentare, ţesături de interior etc).
Înainte de a fi introdusă în piuă, ţesătura sau „sumanul”, cum i se spunea, cu dimensiuni medii de 6 coţi lungime şi 1,0 – 1,5 coţi lăţime, era „îngurzit”. Operaţia consta în împăturirea sumanului şi tivirea lui din loc în loc cu scopul de a evita încâlcirea (inevitabilă de altfel) a materialului în piuă în cursul prelucrării. Urma stivuirea sumanelor în troaca pivei, punându-se aproximativ câte 50 de coţi de material în fiecare din cele două troace cu care era înzestrată o piuă. Unele sate, de exemplu Hinchiriş, Mierag, Pietroasa, Gurani etc., confecţionau sumani cu lungimea de până la 40 de coţi, astfel încât nu se putea prelucra odată decât un singur suman de acest fel şi eventual încă unul mai mic într-o troacă.
Piuatul presupune menţinerea umezelii materialului pe tot parcursul prelucrării, aceasta desfăşurându-se în mai multe faze.
În primul interval, cu o durată de 1,5 – 2 ore se utiliza apă rece după care se trecea treptat la apă călduţă şi apoi tot mai caldă, ajungându-se în final la apă fierbinte, evitându-se totodată opărirea materialului. După ce erau piuaţi vreme de 12 ore, sumanii erau scoşi pentru descâlcire, după care prelucrarea continua alte 12 ore , interval la capătul căruia se proceda la o nouă descâlcire a materialului. La sfârşitul unei prelucrări sumanii erau scoşi din piuă şi „dezgurziţi”.
Trebuie arătat că prelucrarea prin piuare nu se termină simultan pentru fiecare categorie de material, timpul necesar prelucrării – vizând obţinerea unui material uniform cizelat pe întreaga-i suprafaţă – fiind dependent de calitatea lânii, calitatea ţesăturii, grosimea materialului sau firului din care a fost ţesut. Cel mai anevoios se prelucrau sumanii ţesuţi din fir gros, postavul provenit din părţile Zărandului de pildă, remarcându-se dimpotrivă printr-o ţesătură din lână moale, fapt ce conducea la un aspect deosebit de plăcut rezultat prin prelucrare.
În urma prelucrării, sumanii scoşi din piuă erau atârnaţi pe o bară de lemn orizontală amenajată în interiorul pivei pentru a fi descâlciţi. Erau apoi rulaţi strâns sub forma unor suluri şi aşezaţi din nou în troacă în poziţie verticală. Pe la cele două extremităţi ale fiecărui sul se turna apă caldă, după care se restivuiau sulurile în troacă în poziţie orizontală şi se punea piua în funcţiune. În această fază a prelucrării, cu o durată de 10-15 minute era necesar ca piuarul să apese sumanii în troacă cu genunchiul pentru a nu fi aruncaţi afară în timpul funcţionării instalaţiei. În final se scotea materialul din piuă şi se aşeza – fiecare sul în poziţie verticală – pe un suport din scânduri, fiind ţinuţi aici până la scugerea apei în care erau îmbibaţi. Apoi, erau de regulă transportaţi la domiciliul piuarului, fiind întinşi la uscat, utilizându-se în acest scop bare-suport din lemn, întinse orizontal, de obicei în grădini, de la un pom la altul.
În ceea ce priveşte munca la piuă, sezonul de piuărit debuta toamna odată cu „târgul de Sânmedru” (sărbătoarea Sfântului mare mucenic Dimitrie, celebrată la 26 octombrie) şi dura până către Crăciun. Însă dacă prelucrarea sumanelor nu era epuizată la această dată se lucra şi în timpul iernii, munca la piuă desfăşurându-se uneori până primăvara. Fiecare sezon îşi intra în drepturi odată cu repararea instalaţiilor , în sensul că diversele accesorii ale pivei erau supuse uzurii, fiind aşadar necesară, la anumite intervale, înlocuirea pieselor vechi cu altele noi. „Maiurile” spre exemplu, se schimbau odată la 2-3 ani.
În sezon, munca la piuă solicita în permanenţă veghea a doi lucrători. Unul dintre aceştia avea sarcina de a supraveghea bunul mers al instalaţiei, în timp ce însoţitorului îi revenea obligaţia de a întreţine focul ce încălzea apa solicitată de prelucrarea postavului. Lemnul de foc necesar era procurat de pe versanţii apropiaţi, unde era doborât cu toporul şi coborât la vale. Era apoi îmbucătăţit şi crăpat la dimensiuni corespunzătoare. Munca la piuă era considerată drept o muncă grea, ticăloasă, concurenţa era mare, iar venitul oferit nesatisfăcă-tor.
Aspecte economice. În ceea ce priveşte morăritul, dată fiind larga răspândire teritorială a instalaţiilor ce-l deserveau trebuie arătat că în cadrul gospodăriei tradiţionale nu se obişnuia stocarea făinii în cantităţi mari. Gospodarul păstra cerealele în aşa numitele „hămbare” (lăzi de dimensiuni mari confecţionate de meşteri populari), măcinându-se doar pentru necesităţi imediate, făina rezultată prin măcinare fiind, datorită tehnicii rudimentare utilizate, neseparată de griş.
Spre deosebire de acestea, joagărele hidraulice deserveau o arie mult mai largă, satele specializate în prelucrarea lemnului şi care dispuneau de aceste instalaţii – Gurani, Cărbunari, Budureasa, Pociovelişte, Burda, Cresuia, Pietroasa, Meziad, Poiana, Finiş, Borz, Roşia – asigurând pe cuprinsul întregii depresiuni şi, adesea chiar regiunile învecinate – prin târgul săptămânal de la Beiuş – necesarul de scânduri, grinzi, şi alte materiale de construcţie prefabricate etc.
Similar, piuăritul, cunoştea o răspândire destul de redusă în teritoriu – în întreaga depresiune existau doar câteva sate specializate – regiunea deservind un „hinterland” incluzând Culoarul Crişului Negru, Câmpia Crişurilor şi o parte a Culoarului Crişului Alb (aceasta din urmă dispunând de câteva centre proprii de piuari la Moneasa, Groşi, Sebiş etc.).
Încadrat condiţiilor economiei capitaliste piuăritul a cunoscut o concurenţă acerbă, determinată de legea cererii şi ofertei, de costul lucrării prestate şi de calitatea garantată de prelucrător. Într-o anumită epocă se lucra în mod obişnuit cu 5 lei cotul de material, dar erau şi piuari care din lipsa clienţilor efectuau lucrarea pentru 2-3 lei/cot, adesea calitatea, funcţie de calificarea meşterului-piuar, având şi ea de suferit.
Unul dintre cele mai puternice centre de piuari în perioada de înflorire a acestei activităţi a fost în regiune, Budureasa. Piuarii de aici se aprovizionau cu sumanii destinaţi prelucrării la târgul săptămânal din Beiuş, unde aceştia, asemeni fiecărei branşe meşteşugăreşti sau negustoreşti, avea un loc destinat special, unde îşi întâlneau clienţii. Cei din urmă, veniţi din cuprinsul întregii arii deservite încredinţau piuarului produsul de prelucrat, iar după un anumit interval necesar executării prestaţiei, meşteşugar şi client se întâlneau în acelaşi loc, primul pentru a-şi încasa plata, celălalt pentru a-şi recupera articolul.
Un alt procedeu larg utilizat, cunoscând poate maxima frecvenţă, consta în deplasarea meşteşugarului la domiciliul beneficiarului pentru a ridica el însuşi postavul de prelucrat, urmând ca ulterior, tot acesta, să-l returneze. În această situaţie, fiecare piuar frecventa un anumit areal – constând din una sau mai multe localităţi – desemnat sub numele de „sumănărie”. Astfel, de exemplu, cutare piuar avea sumănărie la Cintei, Nădab, Şiclău, cutare la Nădab şi Şimand, altul la Sohodol, unii la Grăniceri, Holod, Mocear (azi Dumbrava), Râpa, Husasău de Tinca, Miersig, Sânnicolau Român, Roit, Dobreşti, Pomezeu etc.
Existau de asemenea cărăuşi. Aceştia se ocupau doar cu transportul sumanilor de la beneficiar la prelucrător şi invers. Nu aveau piuă şi erau părtaşi la câştig cu piuarul în baza unei înţelegeri. În privinţa acestui procedeu, al ridicării sumanilor de la domiciliul producătorului, trebuie arătat că fiecare proprietar avea semnul său distinctiv, de culoare diferită de cea a postavului. Acesta era ţesut în bucata de postav, devenind în urma piuării de neşters, prin el, fiecare gospodar putându-şi identifica bunul.
Un aspect de menţionat aici îl constituie delimitarea traseelor frecventate de piuari şi de cărăuşii care-i deserveau, acestea oferind o imagine clară asupra amplorii spaţiale a acestei activităţi tradiţionale. Principalele drumuri plecau din Budureasa spre Beiuş, de unde prin Pocola, Şoimi, Tinca, Salonta, Chişineu-Criş se ramificau fie spre Socodor, Şiclău, Grăniceri, fie spre Nădab, Cintei, Zărand sau Socodor, Pilu, Vărşand. O altă ramificaţie se desprindea la Şoimi spre sud, prin Ursad, Coroi, Gurba, Şicula, iar din Beiuş pe Valea Roşiei un traseu înscria localităţile Remetea, Căbeşti, Roşia, Luncasprie, Dobreşti, Pomezeu. De la Pocola drumurile piuarilor mergeau de asemenea fie spre Răbăgani, Sâmbăta, Ceica, fie spre Şoimi, Tinca, Husasău de Tinca, Miersig, Gepiu, Sânnicolau Român, Roit.
În călătoriile lor negustoreşti, piuarii nu foloseau întotdeauna drumurile amenajate, aşa cum le cunoaştem astăzi, ei urmând adesea, pentru a scurta o rută, drumurile de pământ, „duleurile” ce traversau întinsele câmpuri agricole din Câmpia Crişurilor. Un exemplu de acest fel îl constituie ruta Miersig – Gepiu – Sânnicolau Român.
