Sărbătoarea noului an agrar

ritualuri uitate, reconstituite de Crăciun Parasca

Fără îndoială, ziua de 9 martie, echinocţiul de primăvară în calendarul iulian, era un reper important în comunităţile rurale tradi-ţionale. Depun mărturie în acest sens nume-roase practici rituale care au supravieţuit până în zilele noastre, chiar dacă procesul de desacralizare şi demagizare a început de mul-tă vreme, odată cu pierderea semnificaţiilor originare.

În arealul judeţului Bihor, săr-bătoarea, numită cel mai adesea “Sfinţi’’(în calendarul creştin ortodox: Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia), era aşteptată şi marcată după cum urmează:

“În ziua de 40 de sfinţi , înce-pând de la ora 8 seara şi până aproape de ziuă, copii de la vârsta de 8 ani până la 16-17 ani, fiecare cu câte un clopot în mână, împărţiţi pe grupuri, înconjură tot satul - casă cu casă - grădină cu grădină - sdrăn-cănind şi făcând larmă mare din clopote. Prin gălăgia copiilor şi sunetul clopotelor, se zice că se alungă duhurile rele şi necurate, de la fiecare casă şi din întreg satul, rămânând numai duhurile bune, care ocrotesc şi învaţă pe oameni să facă numai fapte bune.’’1

Din perioada 1978-1981, când s-au realizat în toate provinciile istorice româneşti anchetele pen-tru Atlasul Etnografic Român, avem informaţii culese din cinci localităţi bihorene: Budureasa - “gazda făcea grămezi de gunoaie şi aprindea focuri prin grădini. Se afuma şi se dădeau pomeni”2; Bulz: “Se făceau focuri, unde sunt animale, la grajd”3; Fâşca: “Se făcea un foc mic în mijlocul curţii din câteva vreascuri uscate amestecate cu bălegar, ca să fugă spiritele rele de lângă casă”4; Mihai Bravu: “La Sfinţi, cel ce se scula mai devreme făcea foc în grădină, să nu manânce viermii bucatele. Se afuma în jurul casei împotriva şoarecilor”5; Tinca: “La Sfinţi, oricine din casă făcea foc din uscături şi gunoaie împotriva şerpilor”6.

Cu certitudine, informaţiile de mai jos sunt mai vechi decât anul publicării: “În această seară, majo-ritatea gospodinelor se străduiesc să facă 40 de plăcinte, pentru fie-care sfânt câte una”, obicei ase-mănător cu cel al “sfinţişorilor” amintit şi de S. Fl. Marian. Apoi, bătrânii mai spun că, în funcţie de cum “îi timpu în această zi, aşa vor fi cele 40 de zile de acum înain-te’’7; “În dimineaţa zilei celor 40 de sfinţi, sătenii îşi înconjurau casele agitând o ţoangă sau un pirgalău (clopote care se legau la gâtul vitelor trimise în ciurdă) zicând: Ieşiţi şerpi, ieşiţi şopârle, ieşiţi broaşte, că vă scot cu 40 de sfinţi. Se credea că în acest fel sunt alungate duhurile rele din gospo-dărie. Seara, în Ajunul acestei zile, flăcăii satelor înconjurau la fel, în zgomot de clopote şi cu făclii aprinse, biserica satului”8; “Până mai ieri, exista în sat obiceiul ca la Sfinţi să se adune flăcăii în grupuri, având fiecare câte un tulnic, un clopot sau un pergău. Vuia satul de zgomotele şi cântecele lor . În miez de noapte, aprindeau focuri din vreascurile adunate spre seară şi, dacă fumul se ridica în slava cerului era un semn bun: anul va fi rodnic, grânele nu vor fi bătute de grindină. Apoi, se întâlneau cu toţii pe Grui, acolo unde altădată se făcea strigarea peste sat şi aici făceau zgomote cu ţângalauăle, strigau, chiuiau, ca să împiedice didiconiile pământului să se apropie de sat. Mai dăinuie şi astăzi obiceiul afumării pomilor în această zi, obicei aşteptat cu nerăbdare de copii. Aceştia, având la gât câte un clopot, înconjoară grădina deasupra căreia pluteşte ca o ceaţă fumul gros, înecăcios, din vrejuri şi uscături. Străbătând grădina de trei ori, copiii alungau lighioanele pământului din jurul casei strigând: Ieşiţi şerpi, ieşiţi şerpoi / Şi voi broaşte şi broscoi / Din grădină de la noi / Şi vă duceţi la ciocoi.”9

“La 9 martie se sărbătoresc Sfinţii 40 de Mucenici din Se-vastia, zi în care băieţii între 5-14 ani, având clopote la ei, încon-jurau pomii din livezi rostind anumite cuvinte, pentru ca anul să fie rodnic în fructe. Noaptea, înainte de Sfinţi, feciorii mari produceau multă dezordine în sate: bararea uliţelor cu buşteni ori grinzi lăsate în faţa casei, mutarea porţilor, a leselor de la curţi ori ulicioare, împiedicând circulaţia prin sate. Unii săteni nu se su-părau, spunând că noaptea au umblat sfinţii.”10

Credinţele sau riturile prac-ticate în această zi în satele biho-rene fac parte din scenariul de înnoire a timpului, cu un evident substrat agrar, dar şi cu elemente de cult solar şi de cult al moşilor, între care:

“…prepararea alimentelor rituale; beţia rituală atestată de tradiţia populară, care susţine că e bine să bei în această zi 40 sau 44 pahare de vin; deschiderea mormintelor şi porţilor raiului; aprinderea focurilor de Măci-nici prin curţi şi grădini, în faţa caselor şi în câmp; purificarea oamenilor şi vitelor prin stro-pirea lor cu apă sfinţită; pro-tecţia magică a caselor şi ane-xelor gospodăreşti prin încon-jurarea lor cu cenuşa provenită de le focurile de Mucenici; ob-servaţii şi previziuni meteoro-logice; credinţa că este un timp extrem de favorabil pentru prinderea vrăjilor şi farmecelor etc.’’11

Adăugăm la acestea şi strigarea peste sat, numită în satele din sudul judeţului Auli, pauli, ce pare a fi înrudită cu ceremonialul nocturn Alimori din Munţii Apuseni.

Cea mai recentă informaţie despre ritualurile practicate la sărbătoarea Sfinţilor, datată februarie 2008, vine de la Dulca Catalina,79 ani, din localitatea Rieni, în transcrierea colaboratoarei noastre, doamna Vesa Voiţiu Ana Maria:

a. Se înconjura biserica, apoi satul cu clopote (tălăngi de la boi). Pe un vârf de deal (Pă coaste, Jidovina) se făceau focuri; se striga la borsocoaie şi borsocăi, muroane şi muroni; pe urmă se striga la femei texte satirice, mai mult sau mai puţin improvizate:

- Auli, pauli!

- Da, ce ţî, mă!

- Mă mânâncă, mă!

- Cine te mânâncă, mă?

- Cutare (numele), mă.

- Ce ceri de la tini, mă?

- Mana nelcoşiei, mă!

b. Un copil înconjura casa de trei ori, cu clopot în mână, stri-gând:

Ieşiţi şerpi şi broaşti

Di su’ sălaşurili noasti

Şi vă duceţi în codrii pustii

Indi cocoş roşu nu cântă

Vacă neagră nu jdeară

Fată mare tică nu-mpleteşti

Nici di cuvântu

lu Dumnezău nu să vorbeşte!

1 Petre Stelea, Viaţa sătenilor din Cresuia, Tipografia Diecezană, Beiuş 1944, p. 33-34.

2 - 6 Sărbători şi obiceiuri, vol. II, Banat, Crişana şi Maramureş, Ed. Enciclopedică, Buc., 2002, p. 222.

7 Ioan Goman, Ipostaze ale săr-bătorilor de primăvară în satele de pe Valea Barcă-ului, în Biharea, XXII-XXIII, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1999, p. 91.

8 Constantin Butişcă, Monogra-fia comunei Drăgăneşti, Ed. Brevis, Oradea, 2002, p. 87-88.

9 Maria Cuceu, Nimăieşti. Un sat de pe Valea Crişului Ne-gru, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004, p. 37.

10 Maria Goina, Monografia co-munei Budureasa, în manuscris.

11 Ion Ghinoiu, Obiceiuri popu-lare de peste an, Bucureşti, 1997, p. 119.

Depresiunea Beiuşului: aspecte ale vieţii economice tradiţionale

Ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor acestui areal geografic au fost cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Vom prezenta, sumar, în cele ce urmează, aspecte ale economiei naturale şi economiei de schimb, începuturile mineritului, primele căi rutiere de transport ş.a.

un studiu de IOAN DEGÃU

 Investigaţiile arheologice au scos la iveală aşezări stabile, în care depozitele de cereale, mai ales de grâu, sunt prezente încă din perioada cuprinsă între secolele II î. Hr. – IV d. Hr. Şi în părţile noastre, sporirea roadelor pă-mântului s-a făcut atât pe calea extinderii suprafeţelor arabile, cât şi a practicării asolamentelor. Cea mai importantă cale de dobândire de noi terenuri în scop lucrativ agricol a fost defrişarea pădurilor ce acopereau o mare parte din acest areal. De altfel – în opinia istoricului Titus L. Roşu – “codrii de nepătruns” mărgineau şi urbea Beiuşului în partea de nord şi “se opreau abia la Stâna de Vale”.1 Aceste defrişări, denumite runcuri (sau curături), s-au practicat an de an, secol după secol, fiind fixate în toponimia locală, multe aşezări purtând denumirea de Runcu, Runcuri, Runcu Caprii, Curătura, Lazuri. După curăturatul (desţe-lenirea) pământului, terenul era lăsat un an ogor, iar cultivarea lui se făcea abia în anul următor. După doi-trei ani de cultivare, era lăsat un an sau doi pârlog sau fânaţ, ciclul reluându-se în anii următori.

Cultivarea pământului presupu-nea existenţa unui număr suficient de animale de tracţiune: cai, boi, vaci; drept urmare, creşterea ani-malelor a fost o a doua ocupaţie de bază a locuitorilor acestor me-leaguri. Acestor animale mari li se adăugau oile, caprele şi porcii – surse de hrană şi de materii prime în gospodăria casnică. Deşi ne aflăm într-o zonă în care dealul se îngemănează cu muntele, crescă-torii de animale din părţile noastre nu au practicat niciodată un păstorit transhumant, ci au folosit un păstorit tradiţional, în care se îmbina alimentarea sedentară şi păstoritul local (fiecare aşezare având păşunea sa) cu păstoritul de pendulare simplă, pe păşunile de la munte. Şi în veacurile trecute, dar şi în prezent, fiecare sat dispu-ne de locuri proprii de vărat în Munţii Bihorului, lucru reflectat în numeroasele toponimice ce stau mărturie vechimii şi permanenţei acestei forme de păstorit: Valea Văratecului, La Vărat, Băile Văra-tecului, Dealul Văratecului, Po-norul Boilor, Dealul Boilor, Câm-pul Vacilor, Grueţul Vacilor ş.a.

Randamentele agricole erau constant reduse, consecinţa unor tehnici de lucru rudimentare şi a folosirii unui utilaj agricol depăşit. La toate acestea se adăugau per-manenta insecuritate datorată ani-lor de secetă sau inundaţii, ca şi pustiirile provocate de invazii stră-ine, ceea ce reducea producţia a-gricolă la acoperirea consumului intern.

În faţa unui mediu natural ostil, oamenii locului au fost obligaţi să găsească şi alte resurse de supra-vieţuire. Fără a părăsi niciodată ocupaţia lor de bază (agricultura), au început să deprindă meşteşu-gurile, punând în valoare utilitară resursele bogate ale solului, iar mai apoi şi pe cele ale subsolului. Dacă pământul era puţin şi sărac sub aspectul fertilităţii, lemnul şi lutul, lâna şi pieile de animale, piatra de var şi de construcţie se găseau din belşug. Le-au adaptat, pentru început, nevoilor casnice (îmbră-căminte, mobilier, încălţăminte, unelte etc.), iar ulterior le-au des-tinat schimbului. Meşterii artizani vin la târgul din Binş, dar coboară şi spre câmpie, ajungând până în pusta ungară. Atât de apreciate erau creaţiile meşteşugarilor Ţării Beiuşului şi atât de bine văzută calitatea umană a acestor oameni, încât stăpânirile timpurilor trecute i-au încurajat în strădaniile lor, creându-le importante facilităţi. Ne vom referi doar la una dintre ele, consemnată de istoricul dr. Constantin Pavel: “Întocmai ca şi Tirolezii, Scoţanii, aşa şi “Co-drenii” din Bihor sunt firi cam nealinate şi împinse de greul vieţii să bată multe drumuri. Prin o diplomă din anul 1454… Regele Vladislav V dă poruncă căpe-teniilor tuturor judeţelor şi ora-şelor din ţară, că pe locuitorii oraşului Beiuş şi pe cei din acest ţinut, cari fac negustorie prin târguri, să nu îndrăznească cineva a-i jefui şi a-i despoia de acest drept al lor”.2

Paleta meşteşugurilor a fost dependentă de varietatea resur-selor naturale pe care oamenii le găseau din belşug în arealul vie-ţuirii lor.

Vegetaţia forestieră, alcătuită din păduri întinse de conifere ce al-ternau cu fagul, stejarul, carpenul, ulmul, frasinul, cerul, cornul şi sângerul, a fost una dintre resursele cele mai larg atrase în circuitul economic, multe sate speciali-zându-se în meşteşugul prelucrării lemnului. Astfel, lemnarii din Ri-eni executau binale şi cruci, iar cei din Criştioru de Sus, Burda, Fâna-ţe, Ferice, Meziad produceau furci, greble şi alte unelte din lemn. Cresuienii făceau scări şi elemente de căruţă, iar cei din Feneriş, roţi de căruţă şi tălpi de sanie. La Tărcăiţa, Şuncuiuş, Dumbrăviţa de Codru şi Urviş erau meşteşugite juguri încrustate cu pirogravuri, meziedanii erau dulgheri vestiţi în ridicarea caselor, pe care le mon-tau, le demontau şi le vindeau prin împrejurimi, până departe, pe Câmpia de Vest. Beiuşenii produ-ceau cu predilecţie şindrilă de brad şi fag. Şindrilari specializaţi mai existau în satele Burda, Cresuia, Gurani, Pietroasa, Budureasa şi Cărbunari, care aprovizionau în-tregul Domeniu.

Lemnul a fost intens utilizat şi în obţinerea unor obiecte de uz casnic. Vestiţi erau meşteşugarii din Budureasa, care au găsit so-luţia originală a afumării lemnului de fag, folosit în confecţionarea lăzilor de zestre. Prin acest pro-cedeu erau distruse cariile şi se obţinea uniformizarea cromatică a suprafeţelor, iar pe acest fond brun motivele ornamentale se puteau aplica mult mai clar.

Cel mai important meşteşug de prelucrare a lemnului a fost, fără îndoială, dulgheritul (sau băr-dăşitul, în graiul local), practicat din nevoia acută de locuinţe şi sălaşe pentru animale. Cei mai vestiţi bărdaşi erau în Criştioru de Sus, Ferice, Pietroasa, Sohodol-Lazuri, Brădet, Stânceşti şi Chiş-cău. Dacă în condiţiile economiei autarhice, medievale, aceştia deserveau doar comunităţi rurale şi oraşele de pe domeniul Beiu-şului şi Vaşcăului, începând cu secolul al XIX-lea se orientează spre producţia de mărfuri trans-portată spre Câmpia Crişurilor, Banat, Banatul sârbesc şi Ungaria. Schimbul se realiza în bani (ra-reori) sau în produse agricole. O formă originală a dulgheritului practicată mai ales în satele Me-ziad şi Roşia era vânzarea de case pe picioare (montate la domiciliu, demontate şi apoi ridicate pe intra-vilanul beneficiarului). Ei au lăsat urmaşilor o arhitectură trainică şi originală. De menţionat faptul că bărdaşii locului, alături de meşteri slovaci şi italieni, au ridicat prin-cipalele edificii culturale şi bise-riceşti din ultimele două veacuri de la Beiuş (începând cu ctitoria vul-caniană), Oradea, Vaşcău, Tinca, pe întregul curs al Crişului Negru.

Un alt meşteşug – practicat şi în zilele noastre – era olăritul. Meş-terii olari din Leheceni, Cărpinet, Criştioru de Jos, Leleşti, Sălişte de Vaşcău, Câmpani îşi purtau marfa lor în tot bazinul Crişului Negru, dar şi mai departe, spre Barcău şi Someş, ajungând până în părţile ungureşti şi sârbeşti. Se produceau blide, ulcioare, oale mari pentru provizii, oale pentru prepararea mâncării, cănţi, căni de apă sau de vin, ba chiar şi cahle pentru sobe (la Cărpinet şi Leleşti). Numeroa-sele cuptoare de ars oale, par-ticulare sau ale comunităţii, erau în stare de funcţionare tot timpul anului. Interesant de remarcat numărul şi dinamica acestor cup-toare la începutul secolului al XIX-lea: în anul 1809 în Cărpinet exis-tau 43 de cuptoare, iar la Câmpanii de Sus, în 1837, erau înregistrate oficial 17 cuptoare; în Leheceni, numărul acestora creşte de la 60, în anul 1803, la 98 în 1809.3 Că acest meşteşug s-a perpetuat în timp, ne-o dovedesc şi alte mărturii de la începutul secolului XX. Astfel, cărturarul Moise Popovici identifica la 1914, 157 olari la Sălişte de Sus şi 9 olari la Criştior.4 Ulterior, cel mai important centru al olăritului a devenit satul Leleşti.

Folosirea pieilor de animale a dat naştere altor meşteşuguri creatoare de îmbrăcăminte şi încălţăminte: tăbăcăritul, pielă-ritul, cojocăritul, bituşeritul, ciz-măritul şi opincăritul. Cei mai mulţi tăbăcari existau la Beiuş, Căbeşti, Nimăieşti şi Sânmartin de Beiuş. Pieile tăbăcite aici erau preluate apoi de meşterii din Roşia, Delani, Vaşcău, Uileacu de Beiuş, Finiş şi Poienii de Jos, unde erau transformate în bituşe şi cojoace. Bituşile lucrate la Delani, Nimăieşti şi Sânmartin de Beiuş acopereau necesarul întregului Bi-hor, şi chiar a unei bune părţi din populaţia rurală din părţile Huedinului şi Clujului. Vestite erau şi cizmele confecţionate la Căr-pinet, dar mai ales cizmele roşii “cu tureac” şi cu vârful ascuţit, purtate de femei, făcute în Vărzarii de Jos. Nimăieştenii erau meşteri în confecţionarea opincilor.

Dacă mai amintim şi vărăritul (practicat în Meziad, Sohodol, Roşia, Izbuc, Cărpinet, Ponoare şi Criştioru de Jos), prelucrarea lânii (cu numeroase pive existente la Roşia, Budureasa, Criştioru de Sus, Vaşcău, Cărpinet, Vărzarii de Sus, Fânaţe şi Chişcău), oloiştele din Ponoare, Criştioru de Jos, Sălişte de Vaşcău, morile nume-roase de pe firul râurilor (numai pe Valea Nimăieştilor, al cărei debit rivaliza cu Crişul Negru, existau mai multe mori, ultima, care a mai funcţionat până nu demult, fiind moara lui Crainic, în vecinătatea Casinei române), ca şi bogata şi foarte diversificata îndeletnicire a ţesăturilor casnice – avem dovada grăitoare a complexităţii deosebite a vieţii oamenilor din această zonă deluroasă şi submontană, creatori ai unei adevărate civilizaţii mate-riale şi spirituale, cu un specific aparte în acest colţ de ţară.

În secolul al XVIII-lea, Beiuşul a devenit un important centru eco-nomic, prin afirmarea tot mai viguroasă a meşteşugarilor şi comercianţilor. Tăbăcarii, călţu-narii, cojocarii, olarii, funarii, fie-rarii, lemnarii prind cheag, cresc din punct de vedere numeric, iar prin sârguinţa lor oraşul s-a întărit. Interesant de urmărit această evoluţie:

- în anul 1733 existau 20 ciz-mari, 5 grădinari, 5 cojocari, un împletitor de coşuri, un măcelar, un aurar, 2 cărăuşi de sare şi mai mulţi pielari şi tăbăcari;

- în anul 1735 numărul cizma-rilor creşte la 33, alăturându-li-se 4 cojocari;

- în 1770 erau 88 de cizmari, 5 cojocari, un şelar, 5 tăbăcari;

- la 1 decembrie 1774 sunt înregistraţi 65 de cizmari şi 8 cojocari, alături de care îşi conti-nuau meseriile tradiţionale olarii, funarii şi alte meşteşuguri.5

Tot în veacul al XVIII-lea s-au aşezat în Beiuş câţiva macedo-români şi greci, oameni bogaţi, foarte harnici şi buni creştini orto-docşi, fugiţi din calea turcilor, dând un important impuls vieţii economice. În secolul următor s-au mai împământenit în Beiuş antreprenori şi constructori foarte pricepuţi, veniţi din Italia din Friul, de sub Alpi, de lângă San Daniele del Friul (familiile Quai, De Sa-bata, Pelloni ş.a.), care au durat cele mai multe dintre edificiile publice.

Urbariul împărătesei Maria Tereza din anul 1779 a uşurat soarta iobagilor români, dându-le libertatea de mişcare, astfel că mulţi dintre locuitorii satelor s-au orientat spre Beiuş, unde au de-prins meşteşugurile şi negoţul. În anul 1825 a luat fiinţă breasla tăbăcarilor, iar în 1832 cea a cojocarilor.6

Pentru aşezările de pe cursul superior al Crişului Negru, mine-ritul şi prelucrarea metalelor au influenţat puternic dezvoltarea economică a locuitorilor, încă din epoca dacică. După retragerea stăpânirii romane din Dacia, localnicii – care au “furat” meş-teşugul extragerii minereurilor – au continuat această îndeletnicire. Astfel că zăcămintele aurifere, îndeosebi, erau exploatate de către “ţăranii băştinaşi … cu mult înainte de a se trece la formele de minerit. Documentele istorice vorbesc de spălătorii de aur din Vaşcău, sau de ţăranii care extrăgeau minereul din gropi săpate de ei.”.7 Minele de aur, de argint şi de cupru au constituit baza economică a domeniului feudal care a stăpânit, mai apoi, pentru mult timp, acest areal geografic.

Începând din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, după ridicarea cetăţii de la Finiş şi deschiderea minelor de la Băiţa, Beiuşul a devenit al doilea oraş de reşedinţă al marelui latifundiar al domeniului – Episcopia romano-catolică a Oradiei.

În anul 1270, episcopul Vladimir Ladomer Monoslov a obţinut de la regele Ştefan al V-lea dreptul de minerit în munţii Băiţei. El a adus în anul 1270, din Germania, Franţa, Austria şi Slovacia, mineri, pe care i-a aşezat în Băiţa şi Vaşcău, începând exploatarea aurului, argintului şi aramei (la Băiţa) şi a minereului de fier (la Vaşcău).8 Ei şi-au construit aici şi o biserică, care servea şi ca şcoală. (Aşa se explică prezenţa şi în zilele noastre a unui număr însemnat de credincioşi de confesiune romano-catolică în Băiţa). Populaţia locală a deprins relativ repede noile meşteşuguri: spălarea aurului din aluviuni, extracţia fierului, prelucrarea fierului şi aramei ş.a. Feroneria s-a afirmat tot mai mult, acoperind, prin produsele sale, cele mai diverse nevoi: construcţii, mijloace de transport, unelte agricole, chiar şi pentru accesorii vestimentare. În aproape fiecare aşezare existau 2-3 fierari care erau obligaţi să lucreze pentru nevoile feudei, ale provizoratelor, dar şi pentru deservirea comunităţii. La Beiuş, din cei 45 de meşteşugari, câţi sunt consemnaţi în conscripţia urbarială din anul 1600, cinci erau fierari.9 Beneficiile episcopiei în urma acestor exploatări erau fără îndoială mari, dacă ne gândim la valoarea minereurilor extrase. Astfel, în anul 1880, mina de la Băiţa dădea 1.567 kg. argint în valoare de 14.106 florini, 5.326 kg. plumb în valoare de 878 florini şi 7.399 kg. cupru în valoare de 4.899 florini. Mineritul de fier era mai intens la Vaşcău şi Pietroasa. La Vaşcău, bunăoară, se prelucrau în 1839 peste 1.500 măji de fier brut, iar la Pietroasa, o cantitate şi mai mare.10

Intens exploatate au fost şi zăcămintele de marmură existente în abundenţă în Vaşcău, Pietroasa, Budureasa, Coleşti, Câmp şi Chişcău. Mare parte din marmura provenită din aceste locuri a fost destinată ridicării multor palate din Oradea şi Budapesta.

În fine, la Şuncuiuş de Beiuş funcţiona, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o mină de extracţie a cuarţului necesar fabricării sticlei.

De aceste bogate şi variate resurse naturale ale subsolului au profitat şi meşteşugarii satelor. Aceştia resimţeau nevoia unor unelte mai rezistente, cu o productivitate sporită, aşa că viaţa i-a făcut şi meşteri făurari. Ştiinţa prelucrării fierului au “furat-o” de la meşterii veniţi din părţile Germaniei şi Franţei, dar i-au adăugat rosturi adaptate nevoilor curente. Astfel, la Vaşcău sunt amintite cele mai vechi cuptoare de prelucrare a fierului şi fauri pricepuţi în producţia de pluguri, seceri, coase şi alte unelte agricole; la Băiţa şi Poiana existau cuptoare de redus minereul de cupru; cuptoare de redus minereul de fier au apărut la mijlocul secolului al XVIII-lea şi în Pociovelişte, Briheni şi Drăgăneşti. Barele de fier obţinute aici luau drumul altor sate, unde fierarii le transformau în unelte gospodăreşti sau chiar lănci şi suliţe (la Măgura şi Chişcău). Vestiţi erau făurarii din Vărzarii de Jos, care au inventat şi un “sigiliu” format dintr-o combinaţie de linii, puncte şi steluţe şi pe care îl imprimau pe fiecare unealtă produsă de ei. Şi meşterii fauri din satul Ponoare “semnau” produsele lor fie cu iniţialele numelui lor, fie cu ale celui ce le cumpăra. Atât de mulţi bărbaţi din aceste aşezări au deprins meşteşugul prelucrării fierului, încât fierăria a devenit pentru ei, multă vreme, o ocupaţie de bază, după cultivarea pământului.

În secolul al XIX-lea a început şi exploatarea intensivă a masei lemnoase existentă din abundenţă în munţii înconjurători. Spre a facilita transportul buştenilor la joagărele mânate de forţa apei sau aburului, s-au construit căi ferate forestiere cu ecartament îngust pe rutele Rogoz – Dobreşti (21 km.), Finiş–Huta (16 km.), Sudrigiu–Pietroasa, Sudrigiu–Stâna de Vale şi Ioaniş–Roşia–Sohodol. În anul 1884 a luat fiinţă Ocolul Silvic Beiuş11 cu rol important atât în protejarea şi regenerarea fondului forestier, dar şi al exploatării raţionale a masei lemnoase.

Darea în folosinţă a liniei ferate pentru transport de persoane şi marfă pe ruta Oradea – Beiuş – Vaşcău, în anul 1884, a însemnat un pas important în vitalizarea activităţii economice a Ţării Beiuşului. Or, până la acea dată, chiar şi serviciul poştal dispunea de condiţii precare, aşa după cum este consemnat în documentele vremii: “Comunicaţiunea poştală se făcea cu tileaga până pe la 1873, când se introduse aşa numitul delijanţul, ce la noi era o căruţă de rând, pe care pre lângă surugiul poştal mai poteau călători şi alte două persoane, schimbându-se preiuncturile la Răbăgani şi Ceica”.12

 

NOTE

1 Titus L. Roşu, Beiuşul – centru politic şi de cultură românească, Editura Buna Vestire, Beiuş, 1993, p. 8

2 Dr. C-tin Pavel, Locuri şi oameni din munţii Bihării, Tiparul Tipografiei “Doina”, Beiuş, 1926, p. 11

3 Maxim Virgil, Mudura Gheorghe, Valorificări etnografice din fondurile arhivistice, în “Biharia”, Oradea, 1975, pp. 78-79

4 Moise Popovici, Meseriaşi şi neguţători români în cercul Vaşcăului, în revista Transilvania, anul XIV, 1914, pp. 469- 480

5 Ioan Godea, Zona etnografică Beiuş, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1981, p. 51

6 Dr. Const. Pavel, Şcoalele din Beiuş, 1828-1928, Tiparul Tipografiei “Doina”, Beiuş, 1928, p. 105

7 S. D. Stoici, Districtul metalogenetic Băiţa Bihorului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983, p. 109

8 Arhivele Statului, Oradea, Dosar 3/1833, fila 1

9 David Prodan, Iobăgia din Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, cap. Domeniul Beiuşului

10 Monografia Almanah a Crişanei, vol. I, Oradea, 1937

11 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia judeţeană Bihor, fond 880, nr. inventar 1.050

12 vezi Programa gimnasiului superior gr. cat. şi a şcolelor elementari din Beinşi pre anul scolastic 1900-1901, Beinşi, 1901, p. 5

Lada de zestre a neamului - autenticitate şi actualitate -

                                   un studiu de Miron Blaga

 

Folclorul sau arta (cultura) populară - au concluzionat cercetătătorii europeni ai fenomenului - are ca trăsătură definitorie, distinctivă, frumosul funcţional, ceea ce induce ideea că folclorul este legat, nemijlocit, de utilitar; în consecinţă, nu e de mirare faptul că, în convingerile unui număr mare de specialişti, esteticul din arta populară este perceput ca fiind subordonat utilului. Însă, ideea frumosului funcţional nu trebuie explicată printr-o subordonare a esteticului de către utilitar, ci, mai degrabă, printr-un echilibru, printr-o armonie, în care cele două componente - frumosul şi utilitarul - se completează şi se controlează reciproc, astfel încât frumosul să-şi manifeste natural şi firesc intenţionalitatea funcţională.

Desigur, acest echilibru, această armonie a folclorului s-a schimbat în timp, civilizaţia modernă acţionând asupra artei populare, perturbând-o, împingând-o spre cerinţele vieţii momentului, spre spectaculos şi spre spectacol, cu toate “sechelele” pe care această reprezentare le presupune şi im-pune. Ceea ce apare ca o eroare capitală, în acest moment, este tendinţa “de a aplica conceptul de autenticitate folclorică reprezentărilor multiple în scenele de spectacol, ca şi cum acestea ar fi identice cu practicarea şi trăirea artei populare tradiţionale din dinamica vieţii cotidiene însăşi, festivă sau nu. În primul rând - ca principiu vorbind - nu se poate evalua autenticitatea unui fenomen luând imaginea lui spectaculară drept viaţa însăşi, mai ales dacă fenomenul respectiv a suportat dramatice modificări. În consens cu acest principiu, autenticitatea folclorică - atât cât a mai rămas -, este necesar să se distingă, astăzi, cu maximă claritate între excesele unei esteticităţi (decorativităţi) in-tens mediatizată, din păcate prea adesea exprimată în contrafaceri, şi viaţa însăşi, în perimetrul căreia tradiţionalele structuri ale artei populare s-au subţiat şi rarefiat” (Grigore Smeu, Conceptul de autenticitate folclorică, Terra Litua, nr. 1/1997). Este vorba, deopotrivă, de meş-teşugurile tradiţionale, de artele vizuale, de muzică şi dans, de o largă gamă de tradiţii orale, sis-teme de cunoştinţe tradiţionale, obiceiuri, literatură etc.

*

Satul românesc - de câmpie, de deal sau de munte, de tip adunat sau răsfirat, era, în general, o entitate sieşi suficientă, cu o economie autarhică şi o viaţă socială guvernată de cutume şi legi morale şi juridice străvechi. Organizate în crânguri sau cătune (cele de deal şi munte), sau compacte (cele de câmpie), după un moş comun, satele noastre aveau un mod de viaţă, ocupaţii şi obiceuri stator-nicite în obşte, vegheate de sfatul bătrânilor. Conduse de voievozi, cnezi şi juzi, după “legea pă-mântului” (a locului), numită în timp Jus valachicum, Lex antiqua sau Jus et consuetudo valachorum, satele, cu crângurile şi cătunele lor, au o istorie aparte, dar şi una comună întregului spaţiu româ-nesc. Ele sunt nu numai unităţi sociale şi economice, ci, poate în primul rând, entităţi spirituale, culturale. În bătătura gospodăriei feciorului de însurat sau a unor gospodari mai înstăriţi se desfăşura hora satului, aproape la fiecare casă se organizau clăci sau habe, prilejuri la care muzica, dansul, strigătura, ghicitoarea, cântecul, balada, legenda, basmul îşi găseau loc de manifestare. În fiecare gospodărie era măcar un război de ţesut, fiecare femeie sau fată croia şi cosea îmbrăcăminte, fiecare bărbat din familie meşterea unelte pentru muncă, până şi gătitul hranei de toate zilele şi de sărbători era o adevărată “artă”. Anume date de peste an, anume sărbători reli-gioase, evenimentele majore din viaţa omului erau marcate printr-o intensă activitate spirituală - Pluguşorul, Colinda, Irozii, Stea-ua, botezul copilului, nunta, în-mormântarea, paparudele etc. Cu aceste prilejuri, literatura şi mu-zica, sacrul şi ritualicul conlucrau în realizarea unor momente inefabile, în care esteticul se armoniza cu funcţionalul magic al respectivelor rituri şi ceremoniale. Să ne împrospătăm memoria doar cu ritualul iertăciunilor - prezent atât la nuntă, cât şi la înmormântare - şi imediat vom avea vie în faţă funcţia magică de eliberare de toate vinovăţiile reale sau ima-ginare, de purificare, a celui care pleacă.

Tot astfel, căluşul (Căluşerii), înainte de a deveni spectacol, era un joc bărbătesc, practicat în peri-oada Rusaliilor, ca rit de vegetaţie, fertilizare şi vindecare de boala sânzâienelor (rusalcelor). Rolul magic al bastoanelor (bâtelor) era relevat de împodobirea acestora cu fire de busuioc şi de cimbru, plante cu însuşiri apotropaice.

Un alt act ritual - al sacrificării unui animal - marchează trecerea de la timpul profan cotidian la timpul sacru sărbătoresc, purifică şi solemnizează timpul, creând cadrul spiritual pentru contactul cu divinitatea. Practica tăierii porcului de Ignat, adoptată şi de creştinism, dincolo de raţiuni utilitare, are la bază credinţe străvechi. Porcul era considerat animal em-blematic pentru zeii vegetaţiei, în culturile străvechi, fiind sacrificat în cadrul unor ceremonii publice. Străvechi spirit agrar în folclorul european, porcul era socotit, de exemplu, o întrupare a lui Adonis, zeul grec care simbolizează moar-tea şi renaşterea ciclică a vege-taţiei. În calendarul popular creştin, tăierea porcului de Ignat marca începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare - de la Crăciun la Bobotează -, trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă în care se trece de la un ciclu agrar la altul. Ritualul “tăierii” porcului este încheiat prin “pomana por-cului”, faza finală a oricărui act sacrificial, cu rol apotropaic şi au-gural. În timpul sacrificiului, erau respectate practici, gesturi şi for-mule rituale - trasarea locului de sacrificiu, stropirea cu apă sfinţită etc.

În cadrul colectivităţii săteşti, exista un dispozitiv simbolic tradiţional propriu fiecărui nivel de vârstă, prin care se stabileau atri-butele vestimentare (găteala ca-pului, decorul şi cromatica pie-selor de port, pe grup de vârstă), precum şi în ceea ce priveşte modul de comportament, acţiune şi vorbire în cadrul colectivităţii.

Ceata de feciori, de pildă, care colinda de Crăciun, era îmbrăcată în haine de sărbătoare, purtând anumite semne distinctive - pene de păun, ciucuri, şnururi, flori cerate, brâie etc., având în frunte un vătaf, câţiva armaşi şi câr-ciumari, un stegar, fiecare cu ros-turi bine stabilite. Cetele se orga-nizau pe criterii de clasă, de stare materială, având gazde separate, după acelaşi criteriu, deşi sim-patiile jucau şi ele un rol pre-ponderent.

Satele-târguri, la rândul lor, erau locuri în care se făceau nu numai schimburi economice, ci şi cul-turale, contribuind la circulaţia valorilor spirituale. La fel, curţile boiereşti.

*

În arhitectura tradiţională, con-structorii erau meşteri ţărani, ma-joritatea rămânând anonimi în timp. Ei îşi transmiteau secretele meseriei din tată în fiu. Materialele utilizate erau, de regulă, lemnul şi piatra, aceasta din urmă fiind folosită la temelii. Pereţii casei erau construiţi din bârne groase, cioplite pe două sau patru feţe, încheiate şi prinse în cuie de lemn. Acoperişul se făcea în patru ape, învelitoarea fiind realizată din paie, stuf sau din şindrilă. Casa avea în faţă o prispă (pridvor, târnaţ etc.) liberă sau închisă. În general, fiecare casă primeşte ceva din personalitatea meşterului, dar şi a proprietarului. Calităţile este-tice sunt date atât de ingeniozitatea rezolvărilor arhitectonice, cât şi din bogăţia de reguli fixe, ur-mărindu-se evidenţierea sau mas-carea unor elemente de arhitectură, dar şi o anume nevoie de frumos. Decoraţiunile se realizau pe anume componente ale construcţiei - grinzi, portaluri, uşi, prispe, în-velitori, ancadramente de ferestre etc. În special, stâlpii şi celelalte componente ale prispei, grinda principală, şindrila, uşile com-portau împodobirea cu motive geometrice, dar şi florale, purtă-toare ale unor simboluri străvechi (rozete, dinţi de ferestrău, cercuri cu cruce închisă, triunghiuri, rom-buri, brăduţi, colţi de lup etc.), care exprimau funcţia estetică a casei, în strânsă legătură cu cea socială.

Ceea ce era la fel de important în acţiunea de construire a unei case este ritualul, ceremonialul, elementele dogmei cultice, prac-ticile simbolistice care însoţeau munca de edificare. Pornind de la aşezarea casei în raport de con-diţiile de relief şi climatice - deal, vale, versant, lizieră, poiană, curs de apă, loc însorit, loc expus vânturilor etc. -, ţăranii începeau şi sfârşeau lucrul cu rugăciuni şi mulţumiri adresate forţelor atot-puternice; locul ales trebuia să fie cât mai însorit şi ferit de vânturi, apropiat de o sursă de apă; la înce-putul construcţiei, când se săpa şanţul pentru fundaţie, în colţul dinspre Răsărit se puneau ofrande şi o lumânare aprinsă, pentru a fi belşug în casă şi pentru protecţia împotriva blestemelor şi a furiilor naturii; pe îmbinarea căpriorilor dinspre Răsărit se aşeza “suliţa” şi crucea, iar, după realizarea înve-litorii, se fixa o ramură verde, după care urma ospăţul de casă nouă etc.

Între încăperile locuinţei, aşa-numita “casă-mare”, “odaia a bună” etc. era încărcată de sem-nificaţii cultice; ea era nelocuită, aici desfăşurându-se ceremoni-alele de căsătorie, de naştere şi de moarte, dar şi cele ale sărbătorilor de peste an; era dotată cu lăzi de zestre, iar pe peretele dinspre Răsărit era aşezat covorul cel mai frumos, icoanele, vasul cu apă sfinţită şi busuioc, alături de “pecetar”; ea reprezenta semnul emblematic, o prelungire a con-ceptului cultic străvechi al unghe-rului sacru.

Stâlpii casei purtau şi ei o încăr-cătură sacră, la fel ca şi streaşina dinspre Răsărit sau ca şi pragurile. Pragurile ferestrelor, de exemplu, erau locuri de trecere numai pentru suflete sau loc prin care se dădeau ofrandele celor pomeniţi, pe când pragul uşii, care nu trebuia călcat, ci numai păşit, avea o anume sem-nificaţie la despărţirea de cel plecat din lumea pământeană, o alta la trecerea miresei şi cu totul alta la urarea de botez a copilului.

La rândul ei, vatra era locul pentru vrăji şi descântece, după cum hornul deschidea drum for-ţelor şi duhurilor bune sau rele.

Casa, aşadar, reprezenta, în mic, templul pentru comunitate, lo-cuinţa pământeană legată de Cerul ocrotitor.

*

Portul popular era, relativ, unitar pe întreg cuprinsul spaţiului româ-nesc. Dincolo de această unitate şi de utilitarismul ei, sub influenţa mediului, a mişcărilor demogra-fice, a influenţei modei etc., dar, mai ales, din necesităţi de frumos, el a dezvoltat o anume estetică şi anume particularităţi locale.

Costumul popular a fost influ-enţat, în primul rând, de materia primă din care a fost confecţionat, apoi de structură şi de folosirea anumitor tehnici de ornamentare. Cânepa şi inul, lâna, blana şi pielea animalelor s-au folosit pe scară largă, atât pentru piesele de vesti-mentaţie propriu-zise, cât şi pentru încălţăminte şi acoperământ.

Pânza pentru albituri (cămăşi, poale, zadii etc.) era ţesută în casă, din cânepă, in şi, mai târziu, bum-bac. Cea de “cânepă goală” era folosită, în special, pentru îmbrăcămintea de zi cu zi (lucru), pentru lipidee şi saci, în vreme ce îmbră-cămintea de sărbătoare (de dumi-nică, de biserică) era obţinută prin amestecul bumbacului şi misirului (bumbac subţire, fin răsucit), bătut cu cânepă; veştmintele din “pânză de misir fir în dinte” erau un semn al prosperităţii deosebite.

Lâna era folosită pentru obţi-nerea pănurii (ţesătură în patru iţe, groasă, albă, neîmpodobită). Ur-zeala era din păr, tors egal şi bine sucit, iar băteala era din lână îndru-gată. Pentru cioarecii de lucru se ţesea şi pănură din lână sură.

Blănurile de oaie erau utilizate pentru confecţionarea cojoacelor şi bituşelor, iar pieile (în special de vită) pentru încălţăminte (opinci).

Materialele de ornamentaţie - prin broderie şi alesătură, precum şi pentru aplicaţie - erau din cânepă înălbită sau colorată cu coloranţi vegetali şi din “fitău” (bumbac) colorat, mai târziu din mătase. La ornarea costumelor se mai folo-seau diverse volănaşe, danteluţe, paiete şi mărgeluţe, bumbi de sticlă sau de tablă, şnururi, irhă (piele), decupeuri de postav, ţinte etc.

Între cele mai importante pro-cedee de ornare se disting “ţesutul în vrâste”, alesul în 3 sau 4 iţe, “alesul printre fire” (“alesătură în degete”), “alesul peste fire”, “ale-sul tăiat în război”, “alesul cu ver-geaua” (“cu boţi”).

Tehnicile de ornamentare cele mai vechi sunt cusătura “tră-sureşte”, “pe muchia cutelor”, bro-deria “plină pe fir” şi “cu cruciţe”, iar cromatica utilizată, la început, era monocromă (negru, pentru vârstnici, roşu, pentru tineri), dar şi în combinaţie (negru şi roşu, albastru şi roşu), pentru ca ea să se lărgească în timp.

Motivele ornamentale, caracte-rizate prin îmbinări ingenioase de linii şi forme, proporţie şi simetrie, prin repetiţie - sunt geometrice, cosmice, fitomorfe, zoomorfe, simbolice etc., ele reflectând deo-potrivă mentalitatea de viaţă, as-piraţia spre frumos şi necesităţile sociale ale creatorilor.

Piesele de vestimentaţie pentru femei erau “spăcelul”, poalele, zadia, brâul, “lecreul” (labreul), sumanul, sumănica, cojocul, cârpa (de lână sau de pânză), iar pentru bărbaţi cămaşa dreaptă, fără guler, gacile (izmenele), cioarecii, la-breul, sumanul, cojocul, bituşa, că-ciula ţuguiată. În picioare se purtau opinci de piele, mai târziu de cau-ciuc, “laba piciorului” şi “fluierul” fiind învelite în obiele (de pânză sau de lână).

*

În universul specific satului de tip tradiţional, credinţele populare au jucat un rol extrem de im-portant. Rod al unor experienţe milenare, au doar seculare, ele reflectă universul magic în care înaintaşii au trăit mii de ani, un univers în care orice acţiune, orice expresie, orice gest - conştientizate sau nu - aveau semnificaţii proprii, aparte, cu consecinţe faste sau ne-faste asupra individului sau comu-nităţii. Pornind de la banala “bună ziua”, în fond un adevărat ritual, orice urare, blestem, înjurătură etc. care se făceau în universul satului se baza pe credinţa că aceste expresii, aceste cuvinte pot influ-enţa destinul nostru şi al semenilor noştri, ca în “descântece”.

Alte credinţe vizau fenomene meteorologice: când porcii poartă paie în gură, se lasă frigul; când este vreme rea, cu tunete şi fulgere, se înfinge toporul în faţa uşii; când zboară mulţi cosaşi (libelule), e semn de ploaie etc. În calendarul popular, de Foca (numele sărbă-torii vine de la împăratul bizantin canonizat), nu se lucrează, fiindcă este pericol de foc; la fel şi de Sântilie, când, cel care lucrează, riscă să fie trăznit; cine lucrează în ziua de Rusalii, va înnebuni (“bolunzî”), fiind luat de duhurile rele; cine doarme cu fereastra deschisă în noaptea de Rusalii, va avea gura strâmbă sau ochii oblici etc.

*

O discuţie aparte merită deo-chiul, “superstiţie” vie încă şi în zilele noastre, care are la bază credinţa în puterea magică a privirii unor oameni, înzestraţi cu dar demonic, de a îmbolnăvi alte persoane, chiar şi animale. Cel deochiat se recunoaşte după dureri de cap, înroşirea feţei, tempe-ratură; îi ţiuie urechile; cască mereu; este moleşit; are vărsături; îi curge sânge din nas; nu are poftă de mâncare; ochii îi sunt afundaţi în orbite; slăbeşte. Animalele deochiate se recunosc după faptul că încep să tremure, tânjesc, îşi pierd vigoarea, stând să piară, în vreme ce la plante - acestea veş-tejesc, nu dau roade şi încep să se usuce.

Puterea de a deochia o au, în special, persoanele cu ochi albaştri sau verzi, mai rar, negri, cele cu sprâncene îmbinate, copiii întorşi de la ţâţă, cei “pociţi” (cu di-formităţi ale trupului) etc.

Preventiv, regulile comporta-mentului tradiţional cer ca, atunci când vezi ceva frumos, să scuipi şi să rosteşti formula “să nu-i fie de deochi!”, mama face un semn cu cenuşă, funingine sau noroi pe fruntea copilului, îi dă să sugă de la sânul unei ţigănci etc. Dacă s-a produs îmbolnăvirea, celui deo-chiat i se descântă, se sting cărbuni într-o cană cu apă, care este băută, apoi, de cel bolnav etc.

Aproape la fel de vie se prezintă şi credinţa în blesteme, care erau utilizate în scop de răzbunare, pedepsire sau compomitere. For-ma cea mai gravă o reprezenta blestemul părintesc (“de mamă”), greu sau imposibil de anulat. Alte blesteme vizează iubitul sau iubita care trădează, părinţii care nu lasă să se împlinească dragostea copi-ilor, lipsa de noroc, sărăcia, în-străinarea, vecini răi, duşmani, dar şi grupuri sau comunităţi etc. În urma blestemului, anumite per-soane sunt transformate în monştri, pot muri sau li se pot întâmpla nenorociri, se pot îmbolnăvi incu-rabil, blestemul putând merge până la a “şaptea spiţă” etc. Sub in-fluenţa creştină, dacă sunt ne-drepte, blestemele se pot întoarce asupra celui care le-a proferat.

Strigoii şi stafiile sunt şi ele omniprezente. Ele provin fie din indivizi predestinaţi, care pot fi identificaţi, fiindcă s-au născut cu anumite semne, sau sunt efectul anumitor farmece etc.

Practicile de medicină populară, susţinute de vrăji şi descântece, sunt mijloace de intervenţie a omului pentru a dirija energiile în sensurile dorite, pentru a contra-cara forţele ostile, malefice. Prac-ticanţii magiei ţineau secrete textele descântecelor şi vrăjilor, precum şi “leacurile”, altfel, acestea nu-şi produceau efectul. Existau practici de vindecare a bolilor, de provocare a ploii (“Caloianul”, “Paparudele”), “de legat dragostea”, “de luat mana animalelor”, de desfacere a căsniciilor, de răzbunare etc.

Mentalul colectiv prezenta nu-meroase interdicţii şi obligaţii şi în legătură cu evenimentele ca-pitale din viaţa omului: naşterea, nunta, moartea etc. O femeie gravidă, de exemplu, nu trebuia să mănânce fructe îngemănate, să nu fure, să nu-şi înnoade părul, să nu dea cu piciorul în câini, fiindcă toate acestea ar avea repercusiuni nefaste asupra copilului. Copilul nou-născut trebuia scăldat, prima dată, în apă în care s-au introdus grâu, orez, bănuţi etc., pentru ca pruncul să aibă parte în viaţă de rodnicie, bogăţie, frumuseţe. Apa în care era scăldat copilul se arunca într-un loc curat, de obicei la rădădina unui pom, pentru a-l feri pe acesta de întâmplări nefaste.

Moartea era prevestită fie de o grindă care trozneşte, fie de câini care urlă prelung, din senin, fie de găinile care cântă cocoşeşte, de că-derea neprovocată a unui blid de pe perete, fie de vise în care apar pânze negre, fântâni lângă vatră etc. În timpul priveghiului, se bocea sub fereastră, în vreme ce tinerii practicau jocuri, glumeau şi beau vin sau ţuică. La groapă, peste sicriu, se aruncă în afară de un pumn de ţărână, bani; se dă pomană o găină sau un cocoş, ca să aibe mortul pereche pe cealaltă lumea ş.a.

Timpul înnoirii, Anul Nou, care, până pe la 1700, începea la români de Mărţişor, era marcat de diferite rituri şi jocuri magice - “Plu-guşorul”, “Capra”, “Cerbul”, “Ursul” -, înscenate ca rituri de fecunditate şi prosperitate. După calendarul nou, Anul Nou îşi asociază şi practici creştine, între Crăciun şi Bobotează, perioadă în care până şi cei morţi se întorc acasă să-şi petreacă sărbătorile. În acest interval, de Anul Nou, de exemplu, se punea calendarul de ceapă, de Bobotează se dădea apă sfinţită şi animalelor, şi tot cu apă sfinţită se stropeau curţile, casele, grădinile, pomii etc., pentru a le feri de spiritele malefice care bântuie peste an.

*

Tiberiu Alexandru scria undeva că “poporul român se poate mândri, pe drept cuvânt, cu o bogăţie aproape fără seamăn de instrumente muzicale populare”. Într-adevăr, începând de la pse-udoinstrumente - firul de iarbă, coaja de mesteacăn, diferite obiecte folosite pentru fluierat, şuierat sau dârlâit, frunza, solzul de peşte -, trecând prin drâmbă, duruitoare (morişcă), zurgălăi, pinteni, toacă, clopote, “botul ca-prei”, ritmul, melodiile şi textele sunt susţinute de o categorie foarte veche de instrumente: doba, dai-reaua, darabana, buhaiul, cornul, buciumul, diferite tipuri de fluier şi de cimpoi, naiul, cobuzul (cob-za), ţambalul, ţitera, lira, vioara (din secolul XIX), braciul (viola), violoncelul, contrabasul, taragotul etc.

În colectivităţile săteşti, fluierul avea cea mai largă răspândire şi popularitate, el constituind prin-cipalul instrument muzical care însoţea permanent dorul în sin-gurătatea poienelor din munţi, dar şi instrumentul muzical de joc şi de acompaniament la hore şi clăci.

Tipologic, fluierul era cu dop şi fără dop, îngemănat sau traversier etc., potrivit legendei, el fiind de origine divină, rămânând pe pământ datorită ciobanilor, care l-au găsit ascuns într-o piele de capră. El era vrăjit, având puteri miraculoase, la auzul căruia “joacă orice fiinţă”.

Cimpoiul, alături de fluier şi nai, are o vechime deosebită şi o răs-pândire la fel de mare pe tot spaţiul românesc, despre el vorbind încă Grigore Ureche, care spunea că Aron Vodă “nu se sătura de giucată, de cimpoieri care îl ţineau de măscări”. Sunetul ascuţit şi tehnica de structură aparte, îi confereau calităţi care l-au impus atât la interpretarea cântecelor de joc, cât şi a celor doinite, el fiind principalul instrument care susţinea hora sau alte ocazii de joc (dans).

*

Acest excurs sumar naşte o întrebare oarecum retorică: “Dar unde sunt zăpezile de altădată?” Oricât am fi de optimişti, trebuie să admitem că drum de întoarcere nu mai există. Cultura orală a avut, milenii, funcţii formative şi precise în lumea satului tradiţional. Odată cu dispariţia satului de tip tradi-ţional şi a culturii sale, fenomenele care le-au caracterizat îşi mută spaţiul de existenţă din viaţă în muzee, arhive şi biblioteci, de-venind fragmente decupabile, care se cer înseriate şi catalogate. Trebuie, aşadar, să ne întoarcem la arhive, abandonând goana după fantome. Valorile spirituale, folclorul, autenticitatea satului tradiţional trebuie re-descoperite, fiindcă altele noi nu vor mai apare. Orice spectacol “folcloric”, orice transpunere scenică, cu toate “es-tetismele” de care ar fi încărcat, este departe de autenticitate, ca să nu mai vorbim de intruziunea în texte, în muzică, în dans etc., care echivalează nu numai cu o falsi-ficare a vieţii artistice populare, ci cu o trădare a spiritualităţii na-ţionale. În momenul de faţă nu mai există decât cazuri izolate de obiceiuri şi forme de cultură tradiţională, şi acestea destruc-turate, practicate, mai ales, la cerere. Excepţie, parţial, fac obiceiurile sărbătorilor de iarnă, dar şi acestea suferă de degradarea sacrului în profan, datorat, în primul rând, acutului spirit comercial care-i animă pe practicanţi, ca şi prevalării religiosului şi cre-aţiilor religioase.

Şi, totuşi, nu negăm necesitatea trecerii speciilor folclorice în derivate, chiar dacă nu toate acestea sunt fericite. Muzica populară în stil folcloric, atâta vreme cât este cultivată de o Maria Tănase, un Grigore Leşe, o Sofia Vicoveanca etc. este un derivat de excepţie, nu numai estetic, la fel ca muzica folk gen Tudor Gheorghe sau Ştefan Hruşcă, ori virtuozităţile naiului unui Gheorghe Zamfir, ale taragotului lui Dumitru Fărcaş etc., care, parcă, peste timp, au răspuns atenţionării lui Arnold van Gennep: “Românii sunt răspun-zători în faţa întregii umanităţi de opera strămoşilor lor” (Mercure de France, 15 sept. 1937).

Noi, însă, quo vadimus?