Peu nombreux, mais très visibles…*

Cititorul român care urmăreşte cu atenţie articolele publicate în ziarul « Le Figaro » nu putea să nu remarce două note din secţiile culturale ale jurnalului publicat pe data de 6 noiembrie.

Mai întâi la rubrica « Télévision/jeux » era anunţată pentru aceeaşi seară retransmisia unui spectacol filmat, intitulat « Marius et Fanny à l’Opéra », cu subtitlul : « Roberto Alagna şi Angela Gheorgiu cântă Pagnol pe o muzică de Vladimir Cosma ».

Prezentată în premieră la opera din Marsilia în septembrie 2007, această creaţie originală a compozitorului român care excelează în muzica de film a fost o primă încercare de a aborda un stil nou. În plus, însoţită de un enorm curaj, pentru că trilogia lui Pagnol, intitulată « Marius », este o operă far a literaturii provensale. Rămasă în amintirea tuturor mulţumită transpunerii ei pe ecran în interpretarea unor nume prestigioase ale scenei franceze postbelice, precum Raimu sau Pierre Fresnay, această capodoperă reprezentativă pentru ambianţa, obiceiurile şi langajului lumii mediteraneene e prezentă în Midi nu numai în librării şi pe ecrane, dar şi la fiecare colţ de stradă. La Toulon, de exemplu, în plin centrul oraşului, o scenă de antologie a piesei –Partida de cărţi- este materializată chiar printr-un grup statuar şi o frescă de zeci de metri pătraţi. E drept că Toulon este oraşul natal al actorului Raimu, rămas în istoria artei teatrale şi cinematografice franceze ca un simbol al langajului colorat şi al exprimării truculente a populaţiei din Provenţa.

Poate că de aceea cronicarul francez, sensibil la dificultatea de a transpune această exprimare pitorească în langaj muzical, se întreabă : « Nu e prea riscant să-ţi strecori paşii în urmele lăsate de strămoşi atât de iluştri ca Raimu sau Pierre Fresnay ? » Şi el însuşi răspunde afirmând : « La această întrebare se poate răspunde că nu, pentru că distribuţia e luxoasă. » Ba chiar afirmaţia care urmează poate uimi sau încânta pe cei –extrem de numeroşi- care cunosc filmele realizate de însuşi autorul pieselor, Marcel Pagnol : « Să îndrăznim să mărturisim că perechea-titlu este uneori mai credibilă decât creatorii ei. » Iar despre muzica lui Vladimir Cosma el afirmă că « ea decolează în pasajele cele mai dramatice » şi că « scenele finale… vor smulge cu siguranţă lacrimi din ochii telespectatorilor » cu ocazia transmisiei de pe canalul cultural franco-german ARTE.

Câteva pagini mai departe, într-un caiet special intitulat : « Ces prix Goncourt sont encore lisibles ? » diferiţi cronicari literari analizează soarta a unsprezece romane distinse cu celebrul premiu literar între 1904 şi 1952.

O notiţă pe trei coloane se intitulează : « În 1960, de ce premiul a fost atribuit şi apoi retras ». Cronicarul literar aminteşte un moment dramatic din istoria decernării premiilor Goncourt, probabil uitat de majoritatea amatorilor francezi de literatură, însă rămas viu în memoria intelectualilor români. : « Scris în limba franceză de Vintilă Horia, un scriitor de origine română,  Dieu est né en exil este jurnalul imaginar al poetului latin Ovidiu, exilat de August în garnizoana romană din Tomis, la Pontus-Euxinus, în anul 9 al erei noastre. »

După care analistul literar explică simbolismul romanului, atribuind poetului antic intuiţia apariţiei unui nou Dumnezeu, care va schimba faţa lumii. Însă în acelaşi timp aminteşte acţiunea « agenţilor circulaţiei ideologice care au dus împotriva scriitorului român, gonit dela Bucureşti de comunişti în 1953**, o violentă campanie de presă » care se va termina prin retragerea premiului. Nu este aici momentul de a analiza în detaliu atmosfera de teroare intelectuală stângistă care domnea în viaţa artistică franceză a epocii, chiar dacă ea se manifesta într-o ţară liberă, unde tancurile sovietice nu băteau la poartă. Însă în care un Louis Aragon sau un Jean-Paul Sartre ţineau întâietatea vieţii literare pe care o machiau sub pretext să nu lase « să cadă pradă disperării, Billancourt*** ».

Însă comentariul autorului spune că « La o distanţă de patruzeci şi opt de ani este permis spiritelor libere să citească Dieu est né en exil : este un foarte frumos roman. » Şi, aş îndrăzni să adaug, o revanşă bine meritată a talentului asupra intrigilor politice.

* * *

Departe de mine afirmaţia că astfel de note pozitive legate de prezenţe româneşti în viaţa de azi a Franţei se repetă în fiecare zi. Totuşi este uimitor să constaţi frecvenţa comentariilor legate de România care apar în presa franceză. Şi mai ales caracterul lor antagonist. Dacă deseori în articolele menţionând probleme de societate apar în transparenţă incidente legate de prezenţe delictuale de origine română (de cele mai multe ori făcând un amalgam simplist impus în parte de obligaţia de a fi « politiquement correct »), în schimb viaţa politică, interferenţele ei cu evenimentele europene sau mondiale, opiniile sau reacţiile unei populaţii membre ale Uniunii Europene, apar numai rareori.

Tot în ediţia din 6 noiembrie 2008 a ziarului « Le Figaro » sunt comentate sub titlul « La « Nouvelle Europe » prudente après la victoire d’Obama » primele reacţii ale ţărilor de Est după alegerile din Statele Unite. Nota pe trei coloane, după ce citează rapid poziţia guvernelor dela Berlin şi Varşovia privind deciziile preşedintelui la sfârşit de mandat, analizează îndelung reacţiile opiniei publice poloneze.

Oare soarta României este de a fi premiantul clasei din Est numai la materia « Cultură » ? Sau poate că lumea politică dela Bucureşti nu are nimic de spus în domeniul economiei, crizei financiare sau evenimentelor politice din lume ? Ori poate că preocupările electorale locale nu le mai lasă timpul necesar pentru a citi presa mondială !

E drept că nu demult, un prieten îmi spunea cu un surâs dulce-acrişor în colţul buzelor că românii ar face mai bine să abandoneze orice veleitate economică sau politică şi să nu se ocupe decât de activităţi culturale în care excelează într-o proporţie cu mult superioară reprezentativităţii lor demografice !

Adrian Irvin ROZEI

Paris, noiembrie 2008

*Titlul unui articol apărut în presa franceză care trata despre prezenţa delicvenţilor originari din România în societatea occidentală

**De fapt, Vintila Horia a parasit România în 1940, a locuit în Austria, Italia şi Argentina, de unde s-a întors în Europa în 1953. Despre exactitudinea afirmaţiilor cronicarului francez… no comment!

***Sediul central al uzinelor Renault, ieri citadela luptelor muncitoreşti din Franţa, astăzi oraş abandonat de atelierele industriei automobile.

Amintiri despre Petre Gavriş (1952-1982)

M-a emoţionat să citesc în numărul precedent al revistei „Zodii în cumpănă” un buchet de poezii foarte existenţiale, semnate de un fugar prin această lume, sculptorul de cuvinte PETRE GAVRIŞ, trecut prea devreme prin porţile cerului, la o vârstă, când alţii abia se aşează în maturitate. Şi aşa mi-am adus aminte de întâlnirile noastre de la Cenaclul „Iosif Vulcan”, de la Casa de cultură a sindicatelor din Oradea, care prin anii de după deschidere, la 25 decembrie 1972, devenise cu adevărat un centru cultural al Orăzii, la care lumea venea spontan şi firesc, din curiozitate, ca la o construcţie nouă şi surprinzătoare, deschisă în toate direcţiile, în contrast evident cu închiderile produse în cultură după Plenare CC al PCR din 3-5 noiembrie 1971. Ca primul director al Casei de cultură a sindicatelor, a cărei construcţie am încheiat-o şi apoi am condus-o între anii 1971-1978, am adus acolo Cenaclurile „Iosif Vulcan” şi „Ady Endre”, când nu aveau sediu permanent şi se adunau pe unde puteau, le-am asigurat un loc bun pentru ele, care au şi avut acolo o activitate fructuoasă, din care au rămas multe urme literare. Acolo, adus de către profesorul de talente Cornel DANA, a venit mai întâi Petre Gavriş, ca un tânăr firav fizic, dar deosebit de puternic psihic, care scria aşa de frumos, încât mi se părea că îşi picta poeziile. Acolo a adus din desenele sale, de inspiraţie brâncuşiană, din care acum mai găsesc două, pe care le dau pentru tipărire în revistă, ca un semn despre personalitatea sa armonioasă, totodată bântuită de griji pentru lume şi pentru destinul filosofic al omului, în timp ce de sine nu se ocupa nicidecum, umbla flămând şi dezbrăcat, dar cu sufletul incandescent, având o putere calorică a sufletului de o ingenuitate dezarmantă. Nu prea era în rând cu lumea şi am plănuit să-l însurăm, ca să capete o îngrijire firească din partea unei femei iubitoare, care să-i facă de mâncare şi să-l poarte îmbrăcat, dar nu am reuşit, deşi fata plângea după el, dar s-a dus… s-a dus în Bucureşti. Unde a lucrat mai mulţi ani pe lângă ateliere de sculptură în Cişmigiu, împreună cu fratele lui, de asemenea fire de artist spaţial. Ne-am reîntâlnit în Oradea, prin graficiana Aurora Nagy, după câţiva ani, era neschimbat, era toamna şi era frig, prin noiembrie în 1978. Atunci l-am invitat la noi acasă, unde soţia Elena, care-l preţuia şi compătimea foarte mult, ca pe un tânăr de bună educaţie, dar nefericit, ne-a dat de mâncare, apoi i-a dat de cadou paltonul meu din studenţie, la care ţinea foarte mult, căci în acela ne căsătorisem în 1964. Dar i l-a dat şi Petre Gavriş a plecat, învelit în această căldură sub vântul subţirel de seara. Şi nu l-am mai văzut, de la el mi-au rămas un teanc de poezii frumos manuscrise cu litere mari în tuş maron şi câteva desene, care nu mai ştiu pe unde sunt. Decât aceste două, datate martie 1974, care fac elogiul unui spirit elevat, cu simbolul cărţii, învelind geometric mintea lui Brancuşi şi cu silueta Rugăciunii funerare a lui Brancuşi.

Le depun aici, ca un semn de memorie pentru fratele Petre şi de apropiere tot mai mult de el. Scrierile şi desenele lui sunt vrednice de bibliotecă, de pe unde or fi, merită şi trebuie să fie adunate şi publicate în volum… Oare, câte asemenea pietre cad şi se pierd din zidirea culturii româneşti, din cauza indolenţei

noastre!

Constantin MĂLINAŞ

Clarificări care se impun

notă de Miron Blaga

Asistăm, de câteva decenii bune, la o demonetizare a conceptului de folclor, atât printr-o deplasare de sens a noţiunii, cât, mai ales, prin apariţia unor concepte şi noţiuni „noi”, care, cel puţin parţial, se suprapun peste înţelesul iniţial, bine configurat, al domeniului în cauză. Astfel, sintagme sau termeni – cu pretenţii de concepte – ca etnofolclor (!?), cultură tradiţională, etnologie etc. vin să bulverseze atât conţinutul respectivei discipline, cât şi terminologia ştiinţifică utilizată de cercetători în demersurile lor teoretice, creând confuzie în rândurile tineretului studios, al publicului larg şi, implicit, al specialiştilor din variatele manifestări ale realităţii culturii de sorginte populară (ţărănească, rurală). S-a ajuns până acolo încât se vorbeşte despre un „folclor de mahala”, altul „al copiilor”, sau chiar de un „folclor urban”, după cum, în muzica tradiţională, de exemplu, sunt incluse şi cântece patriotice, de muzică uşoară, romanţe etc. Ca să nu mai vorbim de definirile folcloristicii sau etnologiei, ale etnografiei sau artelor vizuale tradiţionale, care întrec până şi numărul cercetătorilor şi specialiştilor! Să ne mai gândim, apoi, la caracteristicile folclorului şi să încercăm să înţelegem ce minte creaţă poate utiliza sintagma şi titulatura ansamblu folcloric profesionist?!…

Ceea ce ni se pare, însă, cel mai trist este faptul că cercetătorii şi specialiştii care au contribuit la această degringoladă sunt, în primul rând, oameni de birou, rupţi de realitatea din teren şi cea conservată, „cetitori” de studii occidentale care vizează alte realităţi şi alte fapte de cultură.

Fără a intra în detalii, considerăm că o uniformizare a terminologiei şi o definire clară a conceptelor se impune cu stringenţă. Fiindcă, de exemplu, a utiliza tradiţie şi tradiţional pentru realităţi „moarte” sau pentru încercări de impunere a unor realităţi noi, ele însele nesedimentate şi precizate, este mai mult decât superfluu. Iar spiritul mimetic, care preia după ureche această terminologie „modernă”, nu face decât să anime „balamucul”.