Carol Ann Duffy, noul poet laureate al Marii Britanii

La 1 mai anul acesta, controversata poetă Carol Ann Duffy a fost numită de către MS Regina, la sugestia guvernului, Poet Lau-reate.

Regele Charles II a introdus titlul şi l-a înmânat pentru prima oară în 1668 lui John Dryden. Până acum 10 ani, titlul era oferit pe viaţă împreună cu o pensie a-nuală şi 600 de sticle de sherry.

Carol Ann Duffy preia titlul de la Andrew Motion, a cărui numire în 1999 a fost o surpriză, poetul fiind puţin cunoscut publicului larg; mai târziu, poetul s-a dovedit neinspirat în compunerea unor ode ocazionale, dar foarte inspirat în modul în care a promovat poezia în şcoli şi a încurajat recitalurile de versuri.

Carol Ann Duffy are 53 de ani, este scoţiană, originară din Glas-gow, şi trece drept o erudită. A urmat şcoala la Stafford. La 16 ani a fost romantic legată de poetul Adrian Henri.

A urmat studii universitare de filosofie la University of Liverpool. Mult timp a fost partenera de viaţă a scriitoarei Jackie Kay. Poeta are o fiică, Ella, de 14 ani, al carui tată este scriitorul Peter Benson.

La terminarea studiilor uni-versitare, poeta s-a mutat în capi-tală şi a fost editor la revista de poezie Ambit.

Poezia Whoever She Was i-a adus Premiul I la National Poetry Competiton.

A publicat prima colecţie de poezii, Standing Female Nude, în 1985, cu succes imediat.

A primit prestigiosul TS Eliot Prize for Poetry pentru volumul Rapture.

Scriitoarea locuieşte acum la Manchester. Preferă să mănânce pizza, să urmărească la televizor telenovela Coronation Street, să joace poker şi să citească versuri la WC.

Pe lângă poezie, Carol Ann Duffy a scris peste 30 de cărţi cu povestiri pentru copii, antologii şi scenarii de teatru şi librete de o-peră.

Poezia sa are ca teme iden-titatea, genul, sexualitatea, pe care le abordează fără ezitare. Carol Ann Duffy este studiată în licee şi colegii, iar versurile ei sunt pre-zente în întrebările la examenele la limba şi literatura engleză din şcolile britanice.

La inaugurarea care a avut loc la Biblioteca John Rylands din Manchester, poeta a declarat  că doreşte ‘to contribute to people’s understanding of what poetry can do and where it can be found’. Poeta a donat pensia anuală de Poet Laureat la Poetry Society UK pentru fondarea unui premiu anual pentru cea mai bună colecţie de versuri.

Mariana Zavati Gardner

N. Manolescu: sfânta neruşinare

După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregis-trăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă.

Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în nici un fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recu-noscut şi asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie jude-caţi, condamnaţi, ci, mai important, reabi-litaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au pre-făcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vre-muri.

O carte foarte aşteptată în aceste două decade a fost Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (Piteşti: Paralela 45, 2008, 1451 p.). O lucrare impre-sionantă, care cere luni de zile de parcurs cu atenţie şi, desigur, cu folos.

Plecând de la modelul de neocolit, in-strument de lucru comparabil, Istoria lite-raturii române, de G. Călinescu, am cău-tat articolul despre autorul prodigios, Nicolae Manolescu (peste 20 de volume!), dar am constatat cu tristeţe că lipseşte. Voiam să compar pornind de la cum s-a autocarac-terizat Călinescu la vremea lui şi cum o face N. Manolescu acum. Un fel de “literatură comparată”.

Domnul Manolescu a recurs la o stra-tagemă literară şi, într-o Postfaţă, a folosit opiniile unui coleg, universitarul-scriitor Sorin Alexandrescu. Opinii care, superlativ-elogioase, nu-l avantajează pe Nicolae Ma-nolescu. Sorin Alexandrescu, fost coleg de catedră un timp, ori că nu a citit o bună parte din scrierile colegului său, ori că omite păgubos, nu salvator, pagini din trecutul ce se opune celor afirmate de domnia-sa. Moti-vaţia e de neînţeles şi am zice, cu durere, scârbavnică. Am o admiraţie pentru cultura domnului Sorin Alexandrescu, în vremea studenţiei mele constituia diferenţa (1961-1966). Îl priveam ca pe un exemplar exotic. Acum, la o vârstă înaintată, mă înspăimânt să citesc ce scrie domnia sa: “O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că «ordinea literară» românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovi-nescu (1881-1943), Călinescu (1899-1965), Manolescu (n. 1939). (…) Însemnătatea «celor patru» este enormă. (…) Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genu-rilor şi atitudinilor literare; Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui, contururile pri-melor oraşe şi conferă modernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură; Căli-nescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă, iar Manolescu sal-vează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat. Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin exce-lenţă, implică totodată indignarea apelor, respingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este şi Marele Defensor: Maiorescu ne apără de demagogie, Lovi-nescu de păşunism, Călinescu de naţionalism şi antisemitism în plină perioadă anto-nesciană, iar Manolescu respinge asalturile comuniste şi neaoşiste.”

Domnul Manolescu îşi promovează ope-ra sa capitală pe baza unor minciuni sfrun-tante, jignitoare pentru generaţii. Cum a căzut în capcana aceasta? Cum a salvat decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat, şi cum a respins asalturile comuniste şi neaoşiste?

Începând din anul 1961 (v. Viaţa românească, nr. 7) şi până 1965 (v. Lite-ratura română de azi, Încercare de sin-teză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice. Am mai scris şi nu vreau să mai dezvolt subiectul. Totuşi, pentru cei ce nu mai au acces la ceea ce Nicolae Manolescu tăinuieşte, voi puncta câteva lucruri, nu pentru a contesta pe un valoros om de cultură, ci pentru a dovedi că domnul Sorin Alexandrescu a dat un gir mincinos, condamnabil.

La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, Contemporanul, condusă de co-munistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu. Să cităm de ici-de colo:

“Cărţile celor trei poeţi – Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu şi Ion Rahoveanu – altfel diferenţiate individual, se aşează însă în unele coordonate tipice, dintre care reţi-nem deocamdată, ca simbol cuprinzător, lu-mina. Nu e doar incandescenţă a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuită pe o mare încredere în virtuţile epocii socialis-mului. Constructorul comunismului cultivă lumina. În poezia celor mai tineri e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist.” (Contemporanul, nr. 11, 16 martie 1962).

Sau: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promo-vând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omu-lui epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi con-strucţiei noi, socialiste, reflectă chipul omu-lui nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul co-munist. E o mare cucerire a literaturii noas-tre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” (Înnoire, în Contemporanul, nr. 34, 24 august, 1962).

Să mai cităm o mostră: “Factorul ho-tărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul. (…) Încă în primii ani de după Eliberare, Partidul a început procesul com-plex şi îndelungat de închegare a unui front scriitoricesc unit, a îndrumării literaturii noastre.” (Literatura română azi, în Con-temporanul, 34, 21 august, 1964).

A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socia-lismului victorios. Manolescu a semnat săp-tămânal asemenea cronici în Contempo-ranul şi, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la Scânteia ani de zile!), editează volumul Literatura română de azi (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste.

Cu asemenea propagandă bolşevică-unicat, falsificată de domnul Sorin Alexan-drescu, N. Manolescu se lasă “aliniat” în continuarea iluştrilor înaintaşi: Maiorescu, Lovinescu, Călinescu.

De ce s-a omis Nicolae Manolescu din propria sa capodoperă? De ce şi-a ascuns activitatea din acel “cincinal roşu”, 1961-1965? Activitate inclusă în opera omnia atunci când a primit premiul (autoacordat!) Anonimus (50.000 de dolari)!

Domnul Manolescu nu trebuie să se apere de o activitate trecută, duşmănoasă poporului român, cu ascunderea adevărului. Bodyguarzii săi, de o ineducabilă obrăznicie, într-un delir de incompetenţă, coalizaţi într-o imnologie de lingăi, la momentul potrivit, îşi vor arăta faţa dosului cu o voluptate la fel de vicioasă ca şi aceea a profitului înde-lungat. Linguşeala sordidă nu este însă primul bumerang. Domnul Manolescu are un singur mare duşman: el însuşi! Şi Ceau-şescu s-a convins! Dar… prea târziu! Aşa se întâmplă dintotdeauna când “minciuna stă cu regele la masă”!

Curând după evenimentul apariţiei Is-toriei manolesciene, s-a născut un nou scandal legat de persoana reputatului critic literar: domnul Nicolae Manolescu, “cel mai mare critic literar român din toate tim-purile”, preşedintele USR, directorul revistei România literară, profesor universitar doctor, preşedintele tuturor juriilor care decernează premii (cui trebuie!), bene-ficiarul celor mai “financiare” premii, amba-sador al României la UNESCO (împreună cu “tovarăşu Corbu”), editorialist sportiv la Evenimentul zilei etc., etc., etc., a fost respins de Academia Română de la titlul suprem. Ba, chiar a doua oară!

Lingăii în derută îşi muşcă limba… To-tuşi, caiafele acestea triplicitare nu au orga-nizat, în curtea Academiei, o “demon-straţie” precum pesediştii din Ilfov în apă-rarea unor gangsteri plângăcioşi, care demi-sionează din şase în şase luni, dar nu de tot.

Dar domnul Manolescu a fost şi este un luptător. Între 1961-1965 a luptat din răsputeri pentru ca noi să înţelegem (eram student!) că “Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist”. Şi aceasta nu ca membru, după cum mereu se împăunează. Şi comunismul a învins cu asemenea sprijin de autoritate. Noi, care am fost membri, am contribuit doar cu in-competenţa noastră, plătind şi cotizaţie.

La alegerile penultime pentru preşedinte al USR a urcat de 17 ori la microfon – ţâşti-bâşti – să-şi impună autoritatea, dar un co-mando ardeleano-moldav, foarte strunit, l-a înfrânt. A fost ales Eugen Uricaru (transil-vănean). Dar, acesta, din păcate, a “defec-tat” aproape de încheierea mandatului şi domnul Manolescu, concurând cu… Mihai Gălăţanu (hî, hî, hî!) şi doamna Carolina Ilica, a triumfat. Păi, cum?

Cine dintre “revoltaţii” şi “lăudătorii”, ai celui care merită, pe drept, recunoaşterea valorii domnului Nicolae Manolescu în pro-movarea literaturii române neomoderne între 1965-1989, nu cunoaşte concesiile lui delirante şi incomparabile la care facem trimitere? Ori n-au citit şi atunci sunt nişte sărmani ignoranţi, subculturali, şi nu au dreptul să se afle în treabă, ori au citit şi atunci, din varii motive, se prefac a nu şti şi fac dovada unei împuţite laşităţi şi… complicităţi. Posibil profitabile!

Întrebarea se adresează şi condotierului lexical, Mircea Mihăieş care deplânge în România literară (păi, unde?!), revista condusă (aţi ghicit!) de reputatul literat respins de Academia Română, lovind cu bâta cuvântului în cei care nu sunt ca dânsul sub umbrela marelui respins. “Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălă-ceşte de ani şi ani de zile” (în România literară, nr. 3, 2009, p. 4). Domnul Mircea Mihăieş împinge grosier acuzele către scrii-torii “vexaţi de locul modest unde-i pusese domnul Manolescu”, dar membri titulari în înaltul for şi care i-ar fi fost opozanţi.

“Academicienii care i-au spus NU” lui Manolescu îşi şuşotesc în aparteuri expli-caţiile şi îşi declară oamenilor de încredere antipatia pentru criticul refuzat a doua oară” (Cotidianul, 20.1.2009, p. 18).

Acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei, nu subscrie motivaţiei de felul: “Nu-mi place de mutra lui!” şi înclină să se ia în seamă “impactul” şi mai ales “tensi-unile” pe care le-a provocat în mediul literar apariţia Istoriei: “Poate şi premiile, ono-rurile şi atenţia de care s-a bucurat criticul au cântărit în defavoarea admiterii lui. (…) A fost invidia la mijloc, a cules toate pre-miile, prea mult s-a vorbit de el. (…) Nu-i o greşeală că e vot secret, e o greşeală că oa-menii n-au avut tăria să spună public ce reproşuri îi aduc.” (Cotidianul).

Oare de ce? – întrebăm din nou. De ce/cine se mai teme şi după douăzeci de ani?! E posibil ca numai de ei, de ceea ce ascund şi nu vor să rişte. E întristător!

Citez tot din avertismentele penale ale lui Mircea Mihăieş: “Dacă şaptesprezece din (sic) cei patruzeci şi unu din (sic) membri titulari consideră că Nicolae Manolescu nu e demn să poarte toga academică, înseamnă că nebunia şi iresponsabilitatea au atins cote intolerabile”. “Nebunia” şi “iresponsa-bilitatea”? Dar dacă acei oameni au citit ceea ce se pare că M.M. să nu fi făcut când s-a alfabetizat în opera celui ce-i oferă o pagină fixă în fiecare săptămână în prima revistă literară din ţară (ori se preface eroic că nu ştie?), cum ar fi putut să-şi ignore conşti-inţa?

Păcat că un comentator de talia sa se coboară la un nivel… intolerabil. Huliganic.

“Toga de academician”? La ce i-ar fo-losi dacă nu este ajutat, sincer, să se deli-miteze de meritele incomparabile cu care promova “lumina comunistă”, în paralel şi exact când primii neomodernişti: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag şi alţii, şi alţii luptau pentru restabilirea cursului literaturii prezente cu performanţele interbelice şi anterioare acelei perioade?

Nu-l judec şi, cu atât mai puţin, nu-l condamn pe domnul Manolescu pentru avântul tineresc. Apreciez capacitatea sa sisifică de a se maturiza şi afirma deplin şi definitiv în fruntea criticii literare post-belice.

Dar rămâne o întrebare: de ce, după prăbuşirea sângeroasă a comunismului nos-tru drag, domnul Manolescu a renunţat la “cronica literară”? Am avut nevoie exis-tenţială, literară, de cuvântul domniei sale atunci, dar nici în aceşti douăzeci de ani nu ne-ar fi fost de prisos.

Arta aparţine durateo, dar minciuna? Laşitatea, cupiditatea, lichelismul, opor-tunismul, pupincurismul, paradirea “ling-vistică” a feselor mai-marelui tău temporar, sunt sortite şi ele duratei?

Trăim o etapă turbulentă. Un tsunami al subculturii şi al imoralităţii.

George Mirea

“Aş dori din piept să-mi scot / Inima, cu dor cu tot…”*

Adrian Irvin Rozei

Cand aveam vreo 14 ani şi învăţam la liceu la Bucureşti, am participat la o excursie de o zi organizată de profesorul de istorie, pentru toată clasa. Scopul excursiei era vizitarea castelului Bran şi a regiunii înconjurătoare. Pe atunci, la începutul anilor ‘60, nu se vorbea de Dracula şi, mai ales, cât mai puţin despre familia regală a României, care era un subiect “tabù”.

După ce am vizitat castelul, care m-a impresionat prin aerul lui de cetate de neînvins, dar m-a cam decepţionat, pentru că nu era aproape de loc mobilat, ne-am îndreptat cu toţi colegii spre o pajiste vecină, unde era prevăzut sa picnicăm, “la iarbă verde”. După care, având o oră liberă până la plecarea autobuzului, colegii mei au scos, de nu ştiu unde, o minge şi au început să joace fotbal.

Cum fotbalul nu m-a pasionat niciodată, m-am aşezat deoparte, pe pajiste. Atunci, s’a apropiat unul dintre colegii mei şi mi-a spus: “Vrei să vii cu mine? Am de făcut o vizită.” “De ce nu, tot mai avem o oră până la plecare”.

N’am întrebat nimic, unde mergeam, pe cine vom vedea sau de ce luase aerul acesta misterios. Ştiam că prietenul meu se trăgea dintr’o veche familie, cu nume grecesc, probabil fanarioţi, oameni de cultură, care aveau acasă o impresionantă bibliotecă rămasă “de pe vremuri”.

După ce am parcurs câteva sute de metri, ne-am oprit în faţa unei frumoase vile, construită înainte de război. Colegul meu a intrat în curte cu un aer decis, a bătut la uşă, de unde a ieşit un om simplu, în vărstă.

Imediat cum l-a văzut pe colegul meu, ochii i s-au însorit şi a strigat: “Lenuţo, vino repede. A venit Domnişorul!”.

Ne-au invitat în casă, au început să alerge în toate părţile amândoi ca să ne dea de băut şi de mâncat. După câtăva vreme, am remarcat că noi, nişte puşti, stăteam aşezaţi la masă, iar ei, oameni în vârstă, rămăseseră în picioare.

Din discuţia lor cu colegul meu, am înţeles că vila în care ne găseam aparţinuse părinţilor lui, că fusese naţionalizată şi că fostul om de serviciu locuia acum în ea. Insă ei se considerau tot în casa foştilor proprietari, cărora le trimeteau regulat la Bucuresti putinici cu unt sau brânză, un fel de chirie “în natură”, atât de preţioasă pe vremea aceea. Am înţeles că “morala socialistă” încă nu ajunsese pe meleagurile lor, cu atât mai mult cu cât ceea ce auzeam vorbindu-se îmi făcea să se ridice părul în cap măciucă. Dar aici nu eram la Bucureşti, unde te temeai de vecinul care trăgea cu urechea, pentru că vecinii aici erau numai vacile şi oile.

Inainte de a pleca, gazda noastră ne-a spus: “Domnişorule, trebuie să vedeţi ‘Inima Majestătii Sale’! Veniţi cu mine.”

Alt mister, mai curios. Oare omul ăsta n’o fi nebun? Unde vrea să ne ducă?

Ne-a dus lângă castel, pe o pajiste, ne-a arătat fostul spital “Inima Reginei”, ne-a arătat o capelă în ruină, apoi ne-a dus la piciorul unui deal şi ne-a arătat o grilă, sus la vreo 50 metri, acoperită cu mărăcini. Pe urmă, ne-a spus: “Acolo e închisă, într’o cutie de aur, inima reginei Maria! Da’ e mai bine să nu ne apropiem, pentru că nu ştiu cine ne poate vedea, şi o să fie rău!”

* * *

Am plecat de la Bran foarte impresionat. Povestea asta avea ceva foarte misterios. O inimă smulsă din pieptul unei regine şi ascunsă în pădure, lângă un castel înfricoşător! Parcă era povestea cu Albă-ca-zăpada!

De-abia cu 40 ani mai târziu, când m-am dus la Balcic, am început să reunesc piesele disparate ale “puzzle”-ului.

Dacă regina Maria a locuit şi amenajat Palatul de la Cotroceni, locurile ei preferate erau Balcicul şi Branul.

La Balcic, Regina nu avea un castel propriu-zis, ci mai degrabă o reşedinţă formată din câteva vile împrăştiate într’un parc care cobora în terase presărate cu flori, râuleţe, cascade şi logii până la malul mării.

Despre acest loc, care semăna cu golfurile de pe Coasta de Azur sau cu decorurile pitoreşti ale Crimeii, s’a spus că era “un de ces ports de beauté dans lesquels les vaisseaux pénètrent sans se soucier des hauts fonds, parce que ce sont des vaisseaux de rêve”.

Paul Morand descrie surpriza provocată de apariţia grădinii reginei Maria,

“după Dobrogea, imensă câmpie cocoşată pe ici, pe colo cu vechi morminte scite, mameloni acoperiţi câte o dată de o iarbă galbenă, o iarbă de început de lume, după aceste coline care sunt cele mai vechi de pe glob, după traversarea hurducată a satelor unde femei tătare, cu pantaloni bufanţi, îşi ascund încă gura din pudoare islamică, unde copii tunşi mişună ca nişte purceluşi,…”.

In această grădină a Edenului, regina Maria domnea printre flori şi invitaţi de marcă, aleşi după gusturile ei, mai ales în ultimii ani ai vieţii, când conflictele permanente cu fiul ei, regele Carol II, au îndepărtat-o tot mai mult de Bucureşti.

In fundul grădinii, dominând plaja, o capelă minusculă, înconjurată de vechi cruci de piatră cu inscriptii chirilice, alături de o fântână în care un fir de apă murmură fără oprire, a fost numită “Stella Maris”, după steaua care conduce la izbăvire marinarul sau pescarul pierdut în imensitatea apelor.

Când în 1938, în mijlocul lunii iulie, regina Maria se întorcea de la tratamentele urmate la Dresda, ştia că nu mai e nicio speranţă. Ajungând la Sinaia, se pare într’o stare de semicomă, se spune că avea în poşetă un bileţel pe care era scris: “Ingropaţi-mi inima la Balcic”.

După înmormântarea hollywoodiană organizată de regele Carol, care părea că doreşte să-şi răscumpere păcatele comportării aspre faţă de mama sa din ultimii ani, inima reginei a fost depusă în capela “Stella Maris” din palatul de la Balcic, închisă în două casete. Mai întâi una de argint de 561 grame, decorată cu 307 pietre pretioase, învelită cu drapelele naţionale ale Angliei şi României, care purta inscripţia:

“ALTETEI SALE REGALE PRINCIPESA MARIA A ROMÂNIEI, DOAMNELE ROMÂNE”

Această casetă era închisă într’o urnă de marmoră purtând crucea de la Sigmaringen şi coroana stilizată în forma literei M. Caseta era acoperită cu steagul de pe bricul “Mircea”, vasul cu care regele Ferdinand făcuse ultima sa călătorie în Grecia.

Insă inima reginei n’a rămas multă vreme la Balcic. In 1940, când România a pierdut Cadrilaterul, prinţesa Ileana, fiica ei favorită, a trimis un ofiţer, care a recuperat preţioasa încărcătură şi a adus-o la Bran.

Printesa Ileana povesteşte acest episod dramatic în memoriile ei, în modul următor:

“Când mama a murit, în 1938, a lăsat pe lângă testamentul său o scrisoare către poporul ei în care îşi explica o dorinţă pe care şi-a exprimat-o faţă de familia sa cu mulţi ani înainte. A cerut ca inima ei să nu fie îngropată în biserica de la Curtea de Argeş, unde erau toate mormintele familiei regale, ci să fie scoasă din corp şi să fie pusă într’o bisericuţă pe care o construise ea pe ţărmul Mării Negre.

Spunea că acolo ar fi mai accesibilă decât în mormântul regal; că tot timpul vieţii ei oamenii au putut să îşi aducă durerile şi dorinţele lor către inima ei, şi voia să fie aşa şi după moartea ei. Aşa că inima îi fusese dusă la Balcic, unde îşi avea palatul cel iubit de la malul mării, dar cruda hotărâre de la Viena, din 1940, dăduse partea aceea din România bulgarilor. Cu câteva ore înainte ca Bulgaria să ia în posesiune acel pământ pe care România fusese şantajată atât de pe nedrept să îl cedeze, credinciosul aghiotant al mamei, Generalul Zwiedineck, a luat caseta în care se găsea inima mamei şi a adus-o la Bran, unde am aşezat-o în mica noastră biserică de lemn. Mai târziu a fost săpată o capelă chiar în stânca din spatele bisericii. O cărare întortochiată cu scări urcă până la ea. Acolo am aşezat caseta care contine inima. Acolo stă deoparte, singură-relicvă uşor accesibilă tuturor.”

Castelul Bran era cealaltă reşedinţă preferată a reginei Maria. Acest castel a fost construit pe un promontoriu stâncos de către Cavalerii Teutoni în secolul XII pentru apărarea Tării Bârsei împotriva atacurilor venite de la răsărit. In acelaşi timp, castelul controlează trecerea între Muntenia şi Transilvania, de-a lungul văii înguste prin care şerpuieşte râul Turcu, aşa că a fost multe secole un post de vamă important. Construcţia, realizată numai tinând cont de necesităţile strategice, are ziduri până la doi metri grosime şi coridoare şi camere întortochiate, care urmăresc profilul stâncii pe care este aşezat.

Prinţesa Ileana, ca şi mama ei, era îndrăgostită de castelul de la Bran. După cum povesteşte în memoriile ei, când era copil, îi plăcea să stea

“la una din ferestrele din turn, privind norii de praf de pe şosea, ce anunţau apropierea vreunui oaspete aşteptat la castel şi mă simţeam ca sora Ana din povestea lui Barbă Albastră, când îi vedea venind pe fraţii ei. Uneori, când eram mică, în timp ce o aşteptam pe mama, mă încânta foarte mult faptul că în norul care anunţa sosirea ei se produceau din când în când scânteieri bruşte. Erau razele de soare care atingeau metalul strălucitor de pe capota Rolls-Royce-ului cu design special care îi plăcea atât de mult”.

Castelul, care după reîntregirea României, nu mai prezenta niciun interes strategic şi reprezenta o povară financiară, a fost oferit de oraşul Braşov reginei Maria, care, ca şi în celelalte reşedinţe, a învestit mulţi bani, multe idei şi mult gust pentru a-l restaura, moderniza şi a-l face locuibil. La moarte ea l-a lăsat prin testament fiicei preferate, prinţesa Ileana.

Era deci normal ca inima reginei să-şi găsească odihna definitivă lângă acest castel la care ţinuse atât de mult.

Numai că vremurile de război erau foarte dificile, iar după război a fost şi mai rău.

Tot prinţesa Ileana povesteşte:

“…în toamna anului 1947… Continuam să plănuiesc viitorul. Mulţumită generozităţii unui industriaş bogat, am început să construiesc în curtea spitalului o micuţă capelă, care semăna exact cu cea a mamei mele din Balcic. Acolo am planificat să aşez inima mamei mele, aşa încât să rămână pentru totdeauna în Spitalul Inima Reginei, care fusese dedicat memoriei ei. Am găsit un pictor talentat care să realizeze frescele.”

Insă lucrurile aveau să se petreacă altfel. La numai câteva luni, regele a fost forţat să abdice şi întreaga familie regală e obligată să se expatrieze.

Prinţesa Ileana descrie astfel acest moment de dramatică despărţire:

“Incă odată a rămas Mircea** să fie singurul păzitor al casei noastre. De data asta inima mamei lui, aflată în stânca de peste valea îngustă, îi ţine companie. Am vrut să o luăm cu noi, dar sarcofagul de marmură era atât de bine cimentat în stâncă încât nu am putut nici să-l deschidem, nici să-l mişcăm. Apoi m-am gândit că poate era dorinţa mamei ca inima să rămână cu poporul ei, în pietrele şi pământul românesc. Deşi noi toţi trebuia să plecăm, ceva din ea şi din fiul ei mai mic rămânea; un simbol al dragostei şi credinţei pe care nici o putere de pe pământ nu le poate distruge.

Am îngenunchiat împreună cu Anton şi copiii pentru ultima dată la altarul unde era inima şi ne-am rugat adânc în tăcere. Atunci mi-am promis solemn că oriunde aş merge voi încerca să-mi continui munca; mi-am promis că, deoarece în inima mea era încrustată imaginea României, viaţa mea va rămâne în continuare dedicată ei.”

Versiunea oficială spune că “taina desăvârşită a fost descifrată de directorul muzeului care a descoperit ascunzişul inimii din casetă”. Aşa că în 1970 cutia de metal a fost transportată la Muzeul National şi astăzi poate fi văzută în tezaurul expus la subsol.

Urna de marmură, asezată în spatele grilei metalice, străjuită de o cruce cu inscripţii chirilice săpate în piatră, se găşeste tot în stânca din preajma castelului Bran, lângă pajiştea mărginită de râul Turcu.

* * *

Trikomo este un sătuleţ din zona de nord a Ciprului, care se găseşte la vreo douăzeci de km de Famagusta. De fapt nici nu se mai cheamă aşa de mai bine de treizeci de ani, pentru că după separarea insulei într’o zonă turcă şi o zonă greacă în 1974, toţi locuitorii greci au fugit. Au fost înlocuiţi de alţi refugiaţi, de data asta turci, care veneau dintr’un sat de lângă Larnaca. Aşa că locuitorii turci l-au botezat “Yeni Iskele” – Noua Skala, în amintirea satului părăsit. Poate şi pentru ca să uite că aici s-a născut celebrul general Grivas, fondatorul organizatiei EOKA, ce urmărea alipirea Ciprului la Grecia.

In orice caz, satul Trikomo, deşi se găseşte foarte aproape de mare, o mare albastră cu reflexe argintii, ca în filme, arată mai degrabă ca o aşezare din mijlocul Dobrogei, “écrasé par le soleil” şi năpădită de praf.

Când în fine, prin luna Decembrie/ Ianuarie vin ploile atât de aşteptate timp de zece luni, satul înoată timp de câteva zile în glod, altă calamitate.

Vizitasem acum câţiva ani acest loc, unde locuiesc nişte prieteni turci ciprioţi pe care îi cunosc de mai bine de treizeci de ani şi care au fost “repartizaţi” aici. Şi care tot mai plâng după casa lăsată “dincolo”, la fel ca şi prietenii mei ciprioti greci din Limassol, care plâng după casa lăsată la Famagusta.

Singurul obiectiv artistic interesant din acest colţ pierdut de lume, în afara picturilor străvechi ale unei biserici ortodoxe, mai tot timpul închisă, este minuscula capelă St. James, aflată în mijlocul unei întretăieri de drumuri, încercuită în permanenţă de baletul camioanelor, care se dirijează spre staţia rutieră vecină.

Această capelă, înconjurată de câţiva palmieri plantaţi de curând, la aproape un metru sub nivelul şoselei înconjurătoare, are un aer cunoscut. Este copia fidelă a capelelor reginei Maria de la Balcic şi Bran!

Mai bine zis, originalul, pentru că o placă metalică, aşezată în faţa capelei, precizează în engleză şi turcă: “Capela St. James (secolul XV)”. Inscripţie laconică, şi care nu spune mare lucru despre cei care a construit-o!

Era pe vremea când Cipru mai era încă o insulă veneţiană, cea mai avansată posesiune a Serenissimei în Mediterana.

Pe vremea aceea, Sandro Boticelli o picta pe Simonetta Vespucci – al cărei frate a marcat geografia lumii pentru eternitate – sub trăsăturile zeiţei Venus, despre care mitologia antică spune că s-ar fi născut în Cipru. Numai că Sandro nu-şi închipuia că, după ani şi ani, zeiţa pe care el o imaginase ieşind din spuma mării va deveni, reprodusă de mii de ori, vectorul publicitar de pe cutiile de rahat, una dintre specialităţile gastronomice ale insulei.

In acelasi timp, la alt capăt al lumii otomane, Stefan cel Mare construia câte o biserică după fiecare victorie asupra turcilor. Turcii care, câtiva zeci de ani mai târziu, urmau să ocupe insula Afroditei, punând astfel prima piatră a convieţuirii între biserici şi moschei, care sunt obligate să se suporte de mai bine de cinci secole.

La fel ca şi în grădina reginei Maria de la Balcic, unde vila principală, pe care o străjuie un minaret copiat după moscheiele turceşti din regiune, se găseşte la o aruncătură de băţ de capela construită după modelul cipriot.

Oare cum a cunoscut regina Maria, sau arhitectul ei de la Balcic, această minusculă capelă, cu proportii perfecte, construită acum cinci secole şi devenită mai târziu lăcaş ortodox? Mister…! Cândva voi încerca să-l dezleg prin biblioteci cu hrisoave prăfuite.

Dar, deocamdată, am ocazia să visez la culmile înzăpezite ale Carpatilor, aşezat pe o bancă de piatră, în mijlocul mulţimii care forfoteşte într’un sat de câmpie, pierdut pe o insulă, în inima Mediteranei.

Note:
*Cuvintele unei binecunoscute romanţe, interpretată cu mult dor de Ioana Radu
** Fiul cel mai tânar al reginei Maria, decedat la vârsta de trei ani la Bucuresti, câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în Capitală, în timpul Primului Război Mondial

SERVICE APRES VENTE

Se pare cà, dupà moartea regelui Ferdinand, în anii primei domnii a regelui Mihai, încă un copil, regina Maria se temea de posibilitatea unei lovituri de Stat militare, preparată în ascuns de mareşalul Averescu. Din aceasta cauza, şi pentru a pregati o eventuala retragere rapidă, regina Maria a profitat de un un voiaj in Mediterana pentru a lua contactul cu autorităţile cipriote, insulă pe atunci colonie englezà. Cu ocazia acestei vizite, regina ar fi descoperit această capelă. In acelaşi timp ea a achizitionat şi diferite piese antice cu care a decorat grădina reşedinţei sale din Balcic.