Elogiile

versuri de Ştefan Dumitrescu

Glorie Domnului Mihai Eminescu

Elogiul 2

Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau pietrele!

Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau pietrele!

Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau pietrele!

Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau pietrele!

Şi deodată le-au crescut crini înalţi în mâini!

Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau lăcustele!

Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau lăcustele!

Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau lăcustele!

Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau lăcustele!

Şi deodată le-au crescu lumânări înalte în mâini!

Glorie domnului Mihai Eminescu strigau albiile râurilor!

Glorie domnului Mihai Eminescu strigau albiile râurilor!

Glorie domnului Mihai Eminescu strigau albiile râurilor!

Glorie domnului Mihai Eminescu strigau albiile râurilor!

Cu râurile înalte în mâini arzând ca nişte lumânări!

Mihai Eminescu

Elogiul 10

oh, căci ce este fluviul

decât mâna muntelui

mângâind blana mărilor

mângâind blana mărilor

oh, căci ce este pasărea

decât mâna întinsă

a cui mână întinsă este pasărea

a cui mână întinsă

oh, căci ce este omul

decât mâna întinsă a ţărânei

înspre ce se întinde mâna ţărânei

înspre ce se întinde mâna ţărânei

înspre ce se întinde

oh, căci ce este cântecul lui

decât mâna întinsă decât mâna întinsă

mângâind moartea pe buze

mângâind moartea pe buze

mângâind moartea pe sufletul ei

mângâind moartea pe sufletul ei

luminos verzui ca burta oceanului

oh, şi moartea

a cui mână întinsă este ea

a cui mână întinsă este ea

a cui mână întinsă.

Elogiul 4

Oh, cum trec domnii Mihai Eminescu şi Veronica

Micle pe sub munţii înfloriţi

Parcă ar fi mirii lumii parcă

Ar fi cerbii

Cu stele în coarne parcă ar fi corăbii cu

Velele în flăcări

Susţinând bolta lumii

În vremea aceasta în seminţe au loc

Mari baluri

Mireasma albăstrie a esenţei luminează

Odaia pustnicului

Pe suprafaţa conceptelor creşte

Mătasea broaştei (lumina e

sentimentul soarelui frunza e

sentimentul arborelui

râul e

sentimentul clipocitor al muntelui

moartea

al cui sentiment este?) în

curând drumurile se vor

transforma în mari conducte

iubirea se vede în fundul lumii ca

un opaiţ

o, cum trec domnii Mihai Eminescu

şi

Veronica Micle

Pe sub munţii înfloriţi !

Imn

Vai nimeni n-a mai venit pe muntele

de lumină unde eu singur

îmi cioplesc statuia de marmură

în apusul în care privesc pur.

Pasărea peste patrii a cântat

ceaţa de aur care urca pe ţărmuri

cine ştie dacă nu sunt steagurile

sufletelor strămoşilor plecaţi la luptă.

Şi râurile despărţind cântarea

poetului antic al câmpiei neamul

e un cântec înflorind urcând

din văile de aburi ale patriei !

Poeme în spirale

versuri de Victoria Ana Tăuşan

U

Există un preţ al sângelui, plătindu-l

cu aurul, viaţa, ori argintul.

Dar preţul unui gând ce l-ai ucis,

cum să-l răscumperi?

Nu ţi-e destul adâncul de ocean,

ori cel mai mare,-al munţilor din vis,

să-mpaci năluca gândului nezis.

Există o pedeapsă şi mai mare -

treci, repetat, pe puntea cea îngustă

dintre nădăjduiri şi disperare.

Şi cade sufletul şi se loveşte,

iar sufletul, astfel ciobit, îşi pierde

lacrima sa, vindecătoarea apă.

Să ni-l mai vindece, doar Cerul e înstare

şi mâna Celui care ni-l sfinţeşte

şi de osânda veşnică ni-l scapă.

U

Ceea ce îi scapă unui poet printre degete,

niciodată nu va mai fi de găsit.

El nu este olarul, să ia lutul rămas

şi să-l frământe din nou.

La roata zilelor sale,

dintr-un pământ sufletesc

înmuiat cu lacrimi,

se înalţă spiritul pur.

Risipitorul pierde mereu şi pentru vecie.

Pierdutele nu vor mai prinde contur

şi multe se afundă în obscuritate.

Zadarnic mai caută rosturi

cei ce-şi fac drum printre cuvinte,

în urma celui ce mult a pierdut.

Fărâmele sunt numai fărâme

şi doar pulberea pe tălpile lor s-a lipit.

Ceea ce îi scapă unui poet printre degete

niciodată nu va mai fi de găsit.

U

Mă repet cu aceleaşi cuvinte.

Iau exemplu de la zidar:

el cu aceleaşi cărămizi şi acelaşi mortar

zideşte un palat, o casă la periferie,

ori o biserică, spre Veşnicie.

Iau exemplu de la albine,

arhitecte perfecte în construcţia lor -

cu aceeaşi ceară, cu aceeaşi miere

ating un absolut geometric uluitor.

Iau exemplu de la pasărea cântătoare,

care cântă cu aceleaşi sunete, tot alt fior.

Eu, cu aceleaşi cuvinte, aş vrea

să adâncesc în cele ce ştiu o fântână

şi-n apa cu lacrimi să fie stăpână,

căzută din mâinile Domnului,

o stea.

U

Dacă nu ai îndurarea să rămâi cu mine

acum,când cu puterile slabe încropesc

un acoperiş împotriva asprimilor iernii,

când sub toate cuvintele

rămân ca sub o caldă cenuşe de vatră,

ce mă voi face?

Că nu se poate clădi fără stâlpul susţinerii.

Toate zbura-vor în vânt. Toate se vor desface.

Ai înţelegere, Doamne, pentru condiţia mea.

Daca va fi să mă spulber

cu toate cuvintele mele deodată,

la suflarea Ta îmi doresc să se-ntâmple.

Ştiu că îmi cunoşti

rătăcirea şi nebunia din tâmple

şi iertarea cerută cu cea mai simplă vorbire.

Ştiu că în prisosinţă mi-ai dat

aceşti ani, să pot gândi în tăcere

că, fiind darul Tău, viaţa este totuşi frumoasă.

Ci eu, cu toate cuvintele mele,

aş vrea să mă primeşti

la porţile Tale cereşti

ca şi cum m-aş întoarce acasă.

U

Dacă mi-ai dat ajutor

să-mi înalţ sufletul meu

încât pisc să se facă,

lasă-i zăpezile veşnice,

să nu mi-l râvnească

nici copleşitoarele ierburi,

nici flămânzirea lumească.

Nu mă voi plânge că nu-mi cresc flori,

ori că nu am jocuri de fluturi.

Smerit va rămâne când, Doamne, spre zori,

pânzătura cu stele o scuturi.

Încearcă-mă, cum se încearcă piatra

împinsă şi rostogolită spre văi.

Ci, în cădere primeşte-mă

în căuşul pumnilor Tăi.

U

Ce este această măruntă strofă,

care mă ţine în ea ca într-o carceră,

dar căreia-i scap printre zăbrele?

De unde să iau alta, perfectă,

să mă închidă pe veci?

Strofa următoare îmi este mereu

o ipoteză de cuget. Până la urmă

nu mă aleg cu aproape nimic.

Doar că încerc, zi de zi, o evadare

spre dulcea, deplina Libertate.

In fapt, amăgire şi chin,

până ajung să merg clătinându-mă

şi mă reazim în seară de pereţii cu stele

ai măririi Tale şi ai slavei. Amin.

Blestem

versuri de Miron Blaga

Într-o lume-n care totu-i de vânzare

Într-o lume-n care banu-i unic ideal

Cine-şi vinde ţara, doina din răzoare

Nu-l primească lutul, n-aibă cruce-n deal

Nu i se arate lumile cereşti

Nici adâncă bezna Iadului de jos

Bolile-l încerce, toate, nefireşti

Împuţindu-i stârvul schilodit hidos

Ochii i se stingă pe arginţi şi aur

Umplă-l buba neagră, trupu-i puroieze

Şerpii, între vintre, fie-i nobil fur

Nu-l atingă apa, focu-l cerceteze

Viaţa nu-l alunge, moartea nu-l primească

Roadă-i mucegaiul oasele şi-n sânge

Lipitori se umfle, viermii viermuiască

Nu ştie ce-i râsul, nu mai poată plânge

Ţăndări i se facă inima leproasă

Şi-o mănânce câinii, noaptea, dintre spini

Pruncii şi nepoţii nu-l adaste-n casă

Morţii loc nu-i facă-n cimitir de crini

De viu putrezească, fie sieşi hrană

Copârşeu şi cruce, zoaie şi puroaie

Dumnezeu în vânturi numele i-l piardă

Şi din cărţi i-l şteargă fulgere puhoaie

Iar de-a fi în lume cineva a-l plânge

Pune-i, Doamne, şi lui, negre cruci în sânge!