Atotputernicia interesului

Nu există compartiment al vieţii sociale, cel puţin în viaţa laică, unde interesul să nu-şi manifeste atotputernicia: în politică, în afaceri, în ştiinţă, în cultură şi artă, la cei mici şi la cei mari, pretutindeni interesul, mai vizibil ori mai ascuns, se dovedeşte a fi nu doar motorul, dar ce spun eu motorul!?, ci însuşi Molohul nesăţios hrănit cu sănă-tate, bani şi vieţi omeneşti, căci el este chiar stăpânul veşnic nemulţumit, în faţa căruia se prosternează şi-i ling tălpile cei mai trufaşi dintre semenii noştri. Pentru că este ştiut că cine are, vrea să aibă şi mai mult. Şi ast-fel, unii dintre aceşti jucători orbiţi de patima câştigului şi ameţiţi de miasmele intereselor îndrăcite, ajung să-şi frângă gâtul şi să-i nenorocească pe mulţi alţii…

Baiul este că nici măcar tagma pestriţă a clericilor şi conducătorilor spirituali ai no-rodului, nici măcar aceştia (sau, mă rog, unii dintre ei) nu sunt izbăviţi de ispitele inte-resului. Dar cine şi cum să-i izbăvească, de vreme ce ei îşi urmăresc cu o insistenţă, în egală măsură maladivă şi respingătoare, interesele cu grijă dosite în spatele minciu-nilor şi ipocriziilor, căci mulţi dintre ei s-au specializat în arta de-a spune una şi de-a face exact contrariul celor spuse?!

Iată de ce tot mai puţini dintre credin-cioşi şi ascultători se mai arată indignaţi de contradicţia flagrantă dintre argumentele întrebuinţate în predică de un preot ori un pastor (îndemnuri înflăcărate la iubire, sără-cie exterioară, milă de sărmani) şi exemplele îndestulătoare oferite de viaţa lor de zi cu zi: lăcomia şi zgârcenia de care dau dovadă, maşinile luxoase în care-şi plimbă trupurile bine hrănite, vilele unde-şi dosesc avuţiile şi neruşinarea, vizitele făcute acuşi-acuşi în străinătate. Devenind de-acum o obişnu-inţă pentru toată suflarea, aceste contradic-ţii nu mai au vlaga necesară nici măcar să-i surprindă pe credincioşi…

Sigur, şi ei sunt oameni, iar omul este mereu expus ispitei, căci ştiut este că Însuşi Mântuitorul a fost ademenit de Ispititor. Dar ce te faci când păstorul devine mai lup ca lupii, şi cu toate astea are pretenţia ca turma să-l urmeze, pe considerentul că, aidoma altor confraţi, el ştie să-şi ascundă năravurile hrăpăreţe sub masca iubitoare şi înţelegă-toare a celuia care ar trebui să fie?!

Din nefericire cam asta-i starea de lu-cruri ori încotro îţi arunci ochii. Şi mai grav este faptul că nu se întrevede nici cea mai mică şansă de îndreptare a respectivei stări de lucruri de pe la noi, unde asistăm la o adevărată isterie competiţională în ceea ce priveşte ridicarea lăcaşurilor de cult impo-zante şi la o surprinzătoare reaşezare a valorilor morale: Cu preoţi din ce în ce mai puţin demni să slujească şi cu enoriaşi foarte bisericoşi, dar prea puţin credincioşi, altfel spus şi unii şi alţii preocupaţi până la obsesie de formă şi absolut deloc îngrijoraţi de conţinut.

Iar şansa nu se întrevede din urmă-toarele două motive:

1). Asemeni practicilor mozaice, începe şi pe la noi să se cristalizeze o tradiţie, cu ştafeta predată de tatăl preot în mâna fiului proapăt hirotonisit, ori – după caz – în cea a ginerelui. Îndeosebi atunci când preotul mai în vârstă este ocupat până peste cap cu construirea unei noi biserici şi pe lângă ea a unei vilişoare pentru urmaşul în ascen-siune, care se înţelege de la sine, şi el la rândul lui va proceda aşa cum cer regulile stricte ale acestei tradiţii cu chip nou. Ei da, aşa mai merge. Unul dintre preoţii familiei pe lângă altar, de unde o ştie oricine că mai mult picură, pentru ca celălalt să aibă timpul şi dispoziţia sufletească să ajungă la robi-netele de unde mort-copt trebuie să curgă bani pentru cele două construcţii înfrăţite, prioritar înspre vilă.

2). Dacă în urmă cu un mileniu şi jumă-tate, Sfântul Athanasie cel Mare deplângea starea de decădere a creştinismului contem-poran cu el, comparativ cu creştinismul primelor două veacuri (El spunea: “Odinioară preoţii aveau inimi de aur şi vase de lemn, pe când acum ei au vase de aur şi inimi de lemn”), ce mai putem aştepta noi cei care cu mila lui Dumnezeu am păşit în agitatul secol 21? Şi, astfel, ni se face încă o dată dovada că economia de piaţă şi concurenţa nu iartă pe nimeni, întrucât farul călăuzitor al lumii în care ne ducem zilele este “Time is money”, nicidecum obositorul şi deloc eficientul “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”…

N.B. Există, totuşi, domeniul foarte restrâns al sfinţilor (pe care l-am ilustrat în capitolul “Triada sfânt-erou-geniu” din cartea Morfologia culturii), domeniu unde locul primitivului şi bolovănosului interes material este luat de scopul mântuitor, ce încorporează interesul sublimat şi pil-duitorul dezinteres material. Este şi aceasta o dovadă convingătoare cum că aleşii şi predestinaţii au necontenit privirile aţintite spre cer, unde Dumnezeu Şi-a fixat scopuri în legătură cu noi oamenii, în general cu întreaga Sa creaţie.

Dar câţi dintre grăbiţii noştri semeni de azi mai au timp de sfinţi şi de calea pe care ei ne-o arată?!…

George Petrovai

A fi duh sau a fi trup

eseu de George Petrovai

S-ar putea ca unii dintre cititori să nu fie de acord cu tema sintetizată în acest titlu, care-şi ascunde seriozitatea sub aparenţa sa jucăuşă. Între noi fie vorba, nu aspir nici cât îi negru sub unghie la uniformitatea opiniilor. Din următoarele două motive:

1)Trăim într-un stat cu o democraţie cel puţin curioasă dacă nu chiar originală (ce vreţi, suntem doar la porţile Orientului!), unde opiniile nu au fermitate şi atitudinile nu urmează calea regală a angajamentelor asumate, ci ele basculează cu lejeritate între o tiranie, e drept că doar vag resimţită, şi o anarhie fără jenă afişată pretutindeni în jurul nostru. Cu toate astea, pe cine mai deranjează faptul că tirania este anarhia ingenios camuflată a canaliei de sus, iar anarhia este respingătoarea tiranie a canaliei de jos?!…Şi fiindcă mai sus aminteam de democraţie, ţin să precizez că în această chestiune am părerile mele pe care voi căuta să le detaliez cu altă ocazie. Iată de ce nu pot să nu fiu de acord cu Georges Bernanos, după care democraţia modernă este invenţia intelectualilor, respectiv cu cea exprimată de Julien Benda în “Trădarea cărturarilor”: “Democraţia este accesul maselor la susceptibilitatea naţională”;

2)Comunismul a decretat unanimitatea obligatorie, şi în acest chip a suprimat pentru o lungă perioadă de timp libertatea de-a alege.

Revenind la subiectul dezbaterii noastre, este posibil ca unii să spună că la alcătuirea titlului m-am pretat la un simplu şi gratuit joc de cuvinte. Căci, vor mârâi ei, cum e posibil ca în viaţă fiind să tinzi la starea de duh? Nu cumva, se vor întreba ei, aici mai degrabă se ascunde îndemnul la necontenita pregătire pentru moarte, pentru acel înfricoşător pas prin care se face trecerea de la fiinţă la nefiinţă?

Nu pot decât să-i salut pe cei care vor sesiza un avertisment voalat la necontenita priveghere, întrucât se ştie prea bine că a trăi înseamnă a muri niţel în fiecare clipă. Ori tocmai aici omul înzestrat cu raţiune şi conştiinţă se deosebeşte de celelalte vieţuitoare: El există, adică are conştiinţa finitudinii sale în această lume, unde mai devreme sau mai târziu va lua seama că este un nevrednic călător!

Astfel stând lucrurile, merită să ne întrebăm care călător s-ar dovedi atât de neghiob încât să-şi împovăreze vreuna din călătoriile sale minuţios pregătite, cu fel de fel de fleacuri şi hârburi. Îndeosebi atunci când îl avem în vedere pe pragmaticul şi atât de comodul om al zilelor noastre. Ei bine, dacă ar fi vorba de o călătorie de afaceri ori de un de plăcere, se subînţelege că omul nostru şi-ar lua cu sine doar strictul necesar, astfel încât ea (călătoria) să nu se transforme într-un calvar al hămălelii, şi pentru ca el – surâzător şi destins – să poată aspira prin toţi porii senzaţiile după care aleargă cu limba scoasă şi care-i crează iluzia că-şi trăieşte din plin viaţa. Iar această iluzie este întreţinută de întregul şir la generaţiilor anterioare, căci aceştia prin întreaga lor contribuţie la sporirea prosperităţii (a se citi aberanta triadă: consum-comoditate-confort), n-au făcut decât să o ridice la rangul de lege pentru ziditorul tot mai grăbit şi mai blazat al actualei civilizaţii.

Însă comportamentul omului în general, al omului modern în special, nu face decât să scoată în evidenţă surprinzătoarea contradicţie după tiparul căreia se străduieşte cu tot dinadinsul să-şi toarne istoria năzuinţelor şi a înfăptuirilor sale. Căci deşi până la urmă ajunge să se convingă de găunoşenia şi efemeritatea întristătoare a grosului întreprinderilor sale, lucru demonstrat cu claritate atât de religiile universaliste (că doar tocmai de aceea ele au devenit universaliste!), cât şi de marii înţelepţi ai lumii, totuşi omul continuă să se conducă cu precădere după legea trupului şi să acorde legii spiritului o îngrijorător de mică atenţie. Faptul acesta devine în egală măsură dezgustător şi alarmant pentru morala în rapidă disoluţie (minciună la tot pasul, hoţie la toate nivelele, sex, violenţă, droguri etc.), dacă luăm aminte la tertipurile unor pretinşi păstori de suflete, care una spun în teorie, însă în realitate aleargă mai dihai ca cei mai hrăpăreţi dintre enoriaşi după bunuri pământeşti şi plăceri trupeşti.

Cu toate că sunt arhicunoscute, explicaţiile privitoare la actuala stare de lucruri nu au nici pe departe vlaga necesară să o schimbe întrucâtva în bine, atâta timp cât ghiftuitul şi prea plictisitul om modern va continua să gonească pe cărarea lată înspre pieire şi spre ratarea definitivă a mântuirii sale, întrucât lui nici prin cap nu-i trece că a cam sosit timpul să se oprească din această cursă sinucigaşă, să coboare din maşina de care este atât de satisfăcut, apoi să-şi ia crucea în spinare şi să o apuce pe cărarea îngustă şi bolovănoasă înspre crucea călăuzitoare de pe Golgota.

În pofida faptului că istoria omenirii ne oferă pilde memorabile în acest sens, totuşi trebuie să fim înţelegători că nu-i la îndemâna oricui să renunţe la plăcerile de-o clipă, pentru ca prin lepădarea de sine şi de bunurile pământeşti, să poată cunoaşte dulceaţa inepuizabilă a dragostei (darului) lui Dumnezeu şi prin ea a tuturor semenilor. De regulă, o asemenea schimbare esenţială are loc într-un moment de răscruce al vieţii: fie în urma unui groaznic accident, când cel în cauză scapă cu viaţă numai fiindcă a fost ocrotit de vrerea divină, fie în urma unei formidabile deziluzii, din care respectivul a înţeles că nu de la oameni trebuie să aştepte liniştea şi fericirea, fie în urma unei impresionante hotărâri, rezultat firesc al dizolvării propriei voinţe în imensitatea voinţei divine.

Este adevărat că şi cărturarii se leapădă în parte de lumea asta pentru a-şi împlini menirea. Dar una este lepădarea în vederea desăvârşirii morale şi a mântuirii şi cu totul alta lepădarea din trufie sau dezgust în vederea împlinirii cărturăreşti. Iar acei cărturari care urmează legea spiritului după capul lor, nu cred că pot emite pretenţii la suprema izbăvire, şi asta deoarece în ciuda eforturilor depuse şi a rezultatelor spectaculoase înregistrate, ei pe mai departe rămân, după cum bine spune Blaga în poezia “În lan”, “numai trup şi numai lut”.

EDICT

ASTĂZI 15 IANUARIE 2008 ÎN CEL DE AL 158-LEA AN DE LA NAŞTEREA POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU (1850-1889) PENTRU MAI DREAPTA ŞI PERENA SA CINSTIRE PROPUNEM ÎNFIINŢAREA „FRĂŢIEI EMINESCU” PENTRU CA ACEASTĂ ZI / DAR ŞI ZIUA DE 15 IUNIE A FIECĂRUI AN ZIUA TRECERII MARELUI POET ÎN ETERNITATE / SĂ NE ADUNE PE TOŢI CEI DE AZI ŞI PE CEI DE MÂINE ÎN JURUL NUMELUI MIHAI EMINESCU CE SE ÎNCEARCĂ MAI MEREU A FI PĂTAT ŞI AVARIAT. NU SUNTEM O FRĂŢIE POLITICĂ. SUNTEM O FRĂŢIE DE SPIRIT LA CARE SUNT INVITAŢI SĂ SE ÎNSCRIE ŞI SĂ IA PARTE TOŢI BINEVOITORII ŞI TOŢI IUBITORII DE EMINESCU. SUNTEM ÎN ACELAŞI TIMP O ASOCIERE DE TREZIRE A TUTUROR SPIRITELOR ROMÂNEŞTI ŞI A PATRIOTISMULUI ÎN LITERĂ ŞI SPIRIT EMINESCIENE. ACEST EDICT SE DĂ PENTRU ISCĂLIRE ONLINE TUTUROR FRAŢILOR CARE SE BUCURĂ DE EMINESCU PLÂNG ŞI SE ÎNALŢĂ ODATĂ CU EL ŞI ÎN FIECARE ZI A POPORULUI NOSTRU ROMÂNESC DE PRETUTINDENI ŞI DINTOTDEAUNA.

Comitetul de iniţiativă:

ION MURGEANU

GHEORGHE ISTRATE

ION LAZU

Secretar general:

OCTAVIAN BLAGA

Nota bene: Iscălirile se pot face în dedesuptul acestui EDICT, pe site-ul Societăţii cultural-ştiinţifice AdSumus http://adsumus.wordpress.com
(click comments) sau pe adresa de e-mail a societăţii: ad.sumus@laposte.net. Adeziunile fraţilor noştri trebuie să conţină numele complet, adresa de domiciliu şi un număr de telefon sau o adresă de email. După a 101-a adeziune la prezenta iniţiativă, vom trece la alcătuirea STATUTULUI FRĂŢIEI EMINESCU şi declararea ei ca ONG. Vom solicita parlamentului, preşedinţiei, guvernului şi altor instituţii să se implice alături de noi în cinstirea activă şi la toate nivelurile a Numelui şi Operei POETULUI NAŢIONAL.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!