EDICT

ASTĂZI 15 IANUARIE 2008 ÎN CEL DE AL 158-LEA AN DE LA NAŞTEREA POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU (1850-1889) PENTRU MAI DREAPTA ŞI PERENA SA CINSTIRE PROPUNEM ÎNFIINŢAREA „FRĂŢIEI EMINESCU” PENTRU CA ACEASTĂ ZI / DAR ŞI ZIUA DE 15 IUNIE A FIECĂRUI AN ZIUA TRECERII MARELUI POET ÎN ETERNITATE / SĂ NE ADUNE PE TOŢI CEI DE AZI ŞI PE CEI DE MÂINE ÎN JURUL NUMELUI MIHAI EMINESCU CE SE ÎNCEARCĂ MAI MEREU A FI PĂTAT ŞI AVARIAT. NU SUNTEM O FRĂŢIE POLITICĂ. SUNTEM O FRĂŢIE DE SPIRIT LA CARE SUNT INVITAŢI SĂ SE ÎNSCRIE ŞI SĂ IA PARTE TOŢI BINEVOITORII ŞI TOŢI IUBITORII DE EMINESCU. SUNTEM ÎN ACELAŞI TIMP O ASOCIERE DE TREZIRE A TUTUROR SPIRITELOR ROMÂNEŞTI ŞI A PATRIOTISMULUI ÎN LITERĂ ŞI SPIRIT EMINESCIENE. ACEST EDICT SE DĂ PENTRU ISCĂLIRE ONLINE TUTUROR FRAŢILOR CARE SE BUCURĂ DE EMINESCU PLÂNG ŞI SE ÎNALŢĂ ODATĂ CU EL ŞI ÎN FIECARE ZI A POPORULUI NOSTRU ROMÂNESC DE PRETUTINDENI ŞI DINTOTDEAUNA.

Comitetul de iniţiativă:

ION MURGEANU

GHEORGHE ISTRATE

ION LAZU

Secretar general:

OCTAVIAN BLAGA

Nota bene: Iscălirile se pot face în dedesuptul acestui EDICT, pe site-ul Societăţii cultural-ştiinţifice AdSumus http://adsumus.wordpress.com
(click comments) sau pe adresa de e-mail a societăţii: ad.sumus@laposte.net. Adeziunile fraţilor noştri trebuie să conţină numele complet, adresa de domiciliu şi un număr de telefon sau o adresă de email. După a 101-a adeziune la prezenta iniţiativă, vom trece la alcătuirea STATUTULUI FRĂŢIEI EMINESCU şi declararea ei ca ONG. Vom solicita parlamentului, preşedinţiei, guvernului şi altor instituţii să se implice alături de noi în cinstirea activă şi la toate nivelurile a Numelui şi Operei POETULUI NAŢIONAL.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Eminescu forever

un articol de Ion Murgeanu

 

H.-R. Patapievici îl suportă din ce în ce mai greu pe Eminescu, acelaşi Eminescu pe care Mircea Eliade îl presupunea, în urma unui eventual cataclism mondial, salvatorul rasei noastre şi a civilizaţiei româneşti, cu un singur volum de poezii scăpat ca prin minune

 

Mihai Eminescu debuta ca poet la vârsta de 16 ani, 1866, cu câteva poezii publicate de Iosif Vulcan în revista Familia de la Oradea, prilej cu care primul sau mentor îi va schimba şi numele, din Eminovici în Eminescu. Astfel se naşte legenda celui mai mare poet român din toate timpurile. Au trecut de atunci 142 de ani, timp în care Eminescu a fost urmărit pas cu pas de admiratori, şi citit ca poet, şi nu numai, de generaţiile succesive, întrunind toate superlativele. Calea afirmării sale a fost aparent uşoară, odată cu publicarea, în 1870, a primelor poezii la Convorbiri literare, revista Societăţii Junimea de la Iaşi, al cărei mentor era criticul Titu Maiorescu, iar redactor Iacob Negruzzi, fiul cunoscutului scriitor, Costache Negruzzi. Eminescu a avut şansa de a intra cu dreptul pe teritoriul imbatabil al elitelor culturale române din a doua jumătate a veacul XIX, şi de a fi asimilat de acestea, lăsând amintirea geniului romantic total exprimat, cu aura unui destin tragic, inconfundabil şi irepetabil. Prima jumătate a veacului al XX-lea va marca apogeul recunoaşterii şi cunoaşterii multiple a geniului eminescian. Generaţia anilor 30 a veacului XX, căutând să reformuleze ideea naţionalismului românesc, în mişcare, va găsi în ideile lui Eminescu un ferment, iar în marea lui poezie un criteriu moral absolut. Mişcarea intelectuală din jurul revistei Criterion, anii 30, cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica în frunte, va avea în Eminescu principalul reper. Lăsând în urmă tribulaţiile “politice” ale aşa zisei “generaţii fericite”, formate la Universitate sub vraja socraticului profesor de filosofie Nae Ionescu, iar în agora, influenţată de intransigenţa morală dar şi de acţiunea riscantă, a căpitanului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, care cerea tinerimii sacrificiul suprem, în idealul unei patrii ce ar fi trebuit să strălucească “ca soarele sfânt de pe cer”, fericita generaţie va fi în curând victima motivată a “terorii istoriei” ,ce va arunca în neant România Mare, mutilându-i hotarele şi destinul, pentru următoarea jumătate de secol, şi până în prezent; fiind cea mai cumplită epocă din toată istoria României moderne. “Fericita generaţie”, în noile condiţiuni se va disipa, iar corifeii săi principali vor rămâne, după al doilea război mondial, departe de ţară, într-o rezistenţă culturală activă, dar şi într-o “fereală”, din ce în ce mai accentuată, faţă de propriul trecut, devenit nociv şi inadecvat, cu noile evoluţii politice ale planetei. Ideea naţională, care fundamentase principalele doctrine totalitare ale veacului, în recurs, de la Hitler la Mussollini, şi până la jertfitul căpitan al Gărzii de Fier româneşti, Corneliu Codreanu, va fi combătută acum, şi de comunism şi de democraţiile occidentale, ca fiind exagerată, sau chiar dezastruoasă prin aplicaţiile ei fasciste şi naziste. Genocidul evreiesc, pus în operă de Germania hitleristă, avea să creeze un precedent pentru societăţile post-totalitare, chiar atunci când la orizont apare un nou totalitarism, mai perfid încă, prin utopia doctrinei lui umanitariste şi egalitare, comunismul.

România lui Eminescu va fi una din victimele cele mai grav afectate de noul regim politic, infiltrat din Rusia leninist-stalinistă a Sovietelor, în toate ţările est-europene “ învinse” în cel de al doilea război mondial. Câteva decenii Eminescu va fi, în ţara limbii sale cenzurat, rupt în două şi-n nouă părţi, de pe textul lui tipărit, şi din manuscrisele de la Academia Română, refuzat ca exponent al României şi ca reper moral al românismului. Lectura lui Eminescu, în tot acest timp, chiar şi a poetului Eminescu, dar mai ales a jurnalistului şi filosofului, va fi întunecată de sincope şi intercalări, pentru a nu mai vorbi de noile interpretări ale criticii comandate politic a realismului socialist din aşa zisul “obsedant deceniu” al veacului trecut. Însă Eminescu va birui din nou, chiar dacă şi în noile condiţiuni ale unui “naţionalism comunist”confecţionat pe o reţetă artificială, şi pus în operă de ultimul lider şi dictator comunist N. Ceauşescu, printr-un fetişism aproape intolerabil. Şi cu toate acestea, alături de exagerări şi “lecturi false”, apare în epocă şi ideea unui “Eminescu-omul deplin al culturii române”, lansată cum ştim, în anii 70, de Constantin Noica, supravieţuitorul închisorilor comuniste din ţară, a grupului Criterion din anii 30, ce marcase profund interbelicul românesc de cea mai înaltă clasă şi gest cultural europeic sau şi european. În ultimul deceniu al dictaturii ceauşiste va fi dusă până la capăt tipărirea integrală a Operei lui Mihai Eminescu în ediţia ei academică, fiind pe cale şi tipărirea manuscriselor poetului de la Academia Română, dorinţa arzătoare a lui C. Noica, împlinită după căderea comunismului de acad. Eugen Simion pe timpul mandatului său de preşedinte al Academiei.

“Destinul a făcut ca editorul principal al operei lui Cioran să fie moştenitorul criptocapitalist al Editurii Politice din “epoca de aur” , filosoful Gabriel Liiceanu, produs al Şcolii de la Păltiniş.” Intrăm, astfel, cu această afirmaţie tranşantă, a criticului Theodor Codreanu (Bucovina literară, nr. 11-12 (201-202), noiembrie-decembrie, 2007, Suceava) în linie dreaptă cu noile realităţi ale interceptării operei eminesciene în post/comunism, şi cu ultima lectură, dacă putem zice aşa, a celui mai mare şi mai important clasic al literaturii noastre. Căderea comunismului nu-i va fi favorabilă însă geniului absolut al poporului român. Dimpotrivă. Eminescu, chiar dacă va continua să fie tipărit în tiraje de masă, de data aceasta, cu întreaga operă, necenzurată, interesul real pentru lectura operei lui Eminescu va fi simţitor scăzut; cărţile sale devin necesare mai ales în raft şi mai puţin sau deloc la masa de lectură. Şcoala îl va dezavua subtil pe poetul dificil de citit, interpretat şi înţeles de noii şcolari libertini şi anarhici, unele manuale alternative propunând un Eminescu la limita confuziei şi-al unor analize jenante. În marea trăncăneală ce va aţâţa gâlceava mai mult decât spiritele, după aşa zisa revoluţie din decembrie 1989, locul lui Eminescu nu mai are cum fi unul principal şi de frunte. Vom avea un nou fetiş eminescian alcătuit din citate şi din grandilocvenţă electorală, ceea ce Eminescu a urât cel mai tare la politicianismul din vremea sa. În configurarea unor elite, aşa zise “postmoderne”, din post/totalitarismul comunist şi ceauşist românesc, vom urma calea arătată de criticul mai sus citat, Th Codreanu, din Bucovina literară, eseul intitulat “Culpa Generaţiei fericite (I)”. Foştii discipoli ai filosofului Constantin Noica, din Şcoala de la Păltiniş, în curând se vor emancipa de fostul maestru, radicalizându-şi opţiunile în alt sens; Th. Codreanu face o paralelă interesantă între Criterion-ul anilor 30, cu Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu şi C.Noica la timonă, şi Grupul pentru Dialog Social apărut imediat după revoluţie ca mişcare intelectuală a societăţii civice, în frunte cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, iar pe post de Cioran, fiind “inventat” un tânăr insurgent şi dizident post-festum, Horia-Roman Patapievici, “mim al filosofului cinic, în Politice, necruţător peste poate cu poporul român, minus dragostea cioraniană pentru Eminescu ( “ pe care şi un Budha ar fi fost gelos”, n.ns) .şi pentru România. Grupul putea spune acum literal: vrem altă Românie, alt neam! Iar de aici încep marile încurcături, căci gruparea nu era opera “hindusului” Nae Ionescu sau a “grecului” Nicolae Iorga, cum descoperea aiuritor Petre Pandrea, ci a kominternistului Silviu Brucan, stipendiată fiind nu de grecul N. Malaxa, ci de miliardarul ungaro-evreu George Soros. Ce-ar putea spune asta? Că vechea dispută între greci şi evrei în spaţiul românesc fusese tranşată în favoarea celor din urmă, la modul absolut, ca moştenire a vechiului Komintern. Ce contrast plin de ingratitudine! Să-i moşteneşti pe criterionişti sub umbrela lui Brucan şi Soros!”

Sau şi mai mult încă: să schimbi comunismul cu globalismul, care la o privire mai aplicată ar putea fi un fel de “aceeaşi Mărie cu altă pălărie”…Deşi, lucrurile nu stau tocmai aşa: ideologiile se despart dar contrariile se atrag prin aceeaşi duşmănie faţă de creştinism şi dispreţ pentru valorile tradiţionale sau omologate într-un clasicism naţional. Th. Codreanu analizează punctual noua situaţie, dând şi exemple aproape halucinante, pe lângă cele deja ştiute, cu apariţia unui număr anti-Eminescu, al revistei Dilema, ctitorită de Andrei Pleşu: “La aniversarea a 140-a a revistei Convorbiri literare şi a centenarului naşterii lui Eliade, în podul Casei Pogor, în mai 2007, profesorul universitar Nicolae Creţu mărturisea că unul dintre colegii săi de la Universitatea “Al. I. Cuza” a declarat public că îi este ruşine şi scârbă să se ştie de aceeaşi etnie cu Mircea Eliade! Iată până unde s-a ajuns cu logica maniheistă precreştină concentrată în principiul lui Adolf.”

H.-R. Patapievici îl suportă şi el din ce în ce mai greu pe Eminescu, acelaşi Eminescu pe care Mircea Eliade îl presupunea, în urma unui eventual cataclism mondial, salvatorul rasei noastre şi a civilizaţiei româneşti, cu un singur volum de poezii scăpat ca prin minune…Am amintit mai sus că Cioran îl punea pe Eminescu vis-à-vis de “un Budha” ce ar fi fost gelos pe mintea geniului român. Noul “Cioran”, Patapievici, “va dezlănţui un perfid atac” împotriva Poetului Naţional. Într-un articol publicat în anul 2002, în revista Flacăra, H.-R. Patapievici îşi dezvoltă întreaga sa teorie anti-Eminescu, mizând pe inteligenţa sa speculativă şi pe galeria noilor aplaudaci, care oricând vor fi prezenţi la demolări ca şi la “înmormântări”. Vom reda in extenso articolul D-lui Patapievici, din care, oricât de abil ar fi autorul, idiosincraziile faţă de Eminescu şi implicit faţă de români, nu pot fi eludate:

„Cred ca la acest început de an Caragiale (1852-2002), încă înainte de a cădea iar în euforia actualitatii ‘lumii lui Caragiale’, ar fi momentul sa facem bilanţul anului Eminescu (1850-2000). Daca e sigur ca actualitatea lui Caragiale ca valoare naţionala va fi confirmata la o suta cincizeci de ani de la naştere (rezultat previzibil al profetismului zeflemelei, într-o tara a tuturor batjocurilor), ce s-a văzut în ‘anul Eminescu’ e ca Eminescu a devenit stindardul academismului - estetic, cultural, instituţional, etnic. Ceva vetust, prost plasat, iremediabil înţepenit i-a caracterizat pe toţi admiratorii săi care au produs texte, luări de poziţie ori oratorii oficiale cu ocazia unei aniversari care, mă tem, s-a transformat într-o comemorare. Hotărât lucru, la o suta cincizeci de ani de la naştere, Eminescu nu mai e la moda. Pentru ca a devenit inactual? Sa fie vorba de faptul ca la noi eternitatea aparţine numai zeflemelei, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea si plictisul? Ar fi explicaţia ’simpatica’. Cum ar veni, Caragiale rămâne mereu actual pentru ca suntem un popor vesel, bârfitor, derizoriu si flecar, în timp ce steaua lui Eminescu e condamnata sa pălească, deoarece, vorba lui Maiorescu, ‘celula nu rezista’ - nici tensiunii metafizice, nici încordării ideii, nici sacrificiului tragic, nici martiriului religios si nici disciplinei instituţionale. Mă tem însa ca explicaţia veritabila este alta. Eminescu nu mai e la moda deoarece nu mai ‘da bine’. Explicaţia nu e nici abisala, nici etnopsihologica, ci banal sociologica. Daca ne gândim ca doar cu 20 de ani în urma Eminescu mai era încă “omul deplin al culturii române” - acum noţiunile înseşi de ‘deplin’ si de ‘cultura’ au devenit suspecte din punct de vedere politic -, înţelegem amploarea prabusirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei. În timp ce Caragiale pare a nu avea nici un cusur, de Eminescu am început sa ne jenam. Răsturnarea fata de perioada interbelica e completa. Pe atunci Caragiale era suspect, Eminescu era recept; azi Eminescu a devenit suspect, Caragiale este în mod eminent recept. Pentru noua tabla de valori acceptate, Caragiale a fost găsit ‘politic corect’, în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din ‘tarile progresiste’ a arătat fara dubiu ca fostul poet naţional al României clasice e ‘politic incorect’. Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologica din învatamântul superior care avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon si manifesta tendinţa sa pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmoderna, nu mai e prizata de intelectualii progresişti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai considera interesant decât ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanitatii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilitatii sale fara a trebui sa pună totul între ghilimele, adică fara a face cu ochiul, fara a-si cere scuze ori fara a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epoca în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa ‘eşti învechit’. Iar cultura româna din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantica, nu doreşte decât sa scape de tot ce este ‘învechit’ - adică sa fie progresista. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura româna de azi doresc sa-si facă un nume bine văzut în afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura româna, azi ca si ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu îşi permite sa nu fie în pas cu modele.” Din păcate aceasta s-ar vrea noua grilă prin care ar trebui citit Eminescu în postmodernist şi-n „Noua Eră”. Aceste provocări nu fac decât să dezbine din nou pătura intelectuală din România după formatul deja „consacrat” din comunism; se reia sub alte forme, evident mai „perfide” bătălia dintre sincronişti şi protocronişti, dar peticile mercenariatului de data asta se văd şi pe întuneric mai ales pe salopetele „sincroniştilor”. Vechea limbă de lemn se transferă unei alte limbi de lemn, ce e drept mai sofisticate, dar fără rezon şi aceasta, căci dispreţuită de mare parte din publicul cititor de Eminescu şi-n general de clasicii noştri numai la atingerea de sintagma „corectitudinii politice”. Prin care şi vechea cenzură comunistă e înlocuită cu noul „filtru” postmodern şi prefabricat în laboratoarele New Age ale globalizării. Eminescu, blamat mai ales ca gazetar în „noua eră” ( pe care dilematicii postmoderni îl găsesc de altfel nul şi neavenit!?!) , este aliniat, în felul acesta nu cel puţin criterioniştilor treziţi, ci ante-criterioniştilor aderenţi o clipă la mişcarea legionară a lui Corneliu Codreanu. Ei au şi stabilit: „Eminescu proto-legionar şi antisemit”. Pentru noi Eminescu forever (cu anglismul de rigoare, spre a fi astfel şi noi în pas cu vremea şi cu vremurile) rămâne cel autodefinit din Fragmentarium şi din întreaga sa operă nepereche şi deci nemuritoare. Cel care-l combate mai sus pe Eminescu o face evident în limba adusă la acest nivel de Eminescu. Oricâtă alergie vor face „noii elitişti” la „etichetele” aplicate lui Eminescu de exegeţi care, înaintea lui Cioran, au făcut pe Opera lui Eminescu, strălucite „exerciţii de admiraţie”. Eminescu: „S-a dezvoltat o literatură în limba ţării, care trăia în gura şi în spiritul poporului. Aiurea limba claselor culte era atât de deosebită de cea grăită de popor, încât literatura familiară clasei de sus era cu totul inaccesibilă claselor de jos. Urmarea naturală a fost lipsa de circulaţie a caracterului şi ştiinţei în toate clasele corpului social, care nu sunt deosebite la cel cult şi la cel ignorant decât prin grad, nu prin fel, precum şi lipsa circulaţiei şi schimbului de impresii prin o limbă şi o literatură, comună tuturor, singura care face din populaţie o naţiune.” Transpar de aici programul lui Eminescu care prin opera sa a dat întregului popor o limbă nouă mai armonioasă şi perenă. Ce deranjează pe unii la Eminescu: faptul de-a fi „poetul naţional” , sau evidenţa, stabilită tot de G. Călinescu, inventatorul pentru Eminescu a sintagmei „Poetul naţional”: că „Eminescu fiind atât de român el devine prin opera sa universal”?

Idei şi cuvinte esenţiale ale ţãranului român

Caşin Popescu

Constantin Noica, în paginile sale despre sufletul românesc, observă - într’o paranteză plină de dezamăgire faţă de “filosofia poporului român” în raport cu “înţelepciunea românească”- că: “(nu există nici măcar un termen românesc pentru ‘devenire’)”, lipsă justificată de el printr’un: “Poate pentru că nu avem o problematică a devenirii”; acest “Poate” derivă dintr’o gândire la fel de greşită ca şi aceea din paranteza citată.

Termenul românesc pentru devenire este aşezare: aşezare prin vremi; vremea, care curge neîntrerupt, aşează: aşează mereu şi mereu, fără ca omul să observe sau să ştie cum? şi de ce?, el îşi dă seama numai după ce aşezarea s’a împlinit ca realitate.
Tot Noica, în chiar paginile sale de început despre sufletul româ-nesc, spune: “Românul are un proverb, revelator în ce priveşte noţiunea de timp şi vreme: ‘Ceasul umblă, loveşte şi vremea stă, vremuieşte’. Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanenţă. Vremea stă, vremu-ieşte. În limba germană a vremui (Zeitigen) are, dacă nu mă înşel, un sens concret de durată şi petrecere. Aşa se întâmplă, până la un punct, în accepţiunea pe care i-o dă Heidegger. La noi însă ‘vremea vremuieşte’ e tautologic. A vremui nu aduce nimic nou faţă de vreme. O repetă, o defineşte ca întâmplare, ca repaos. Românul mai spune: ‘Vremea vremuieşte şi omul îmbătrâneşte’. Numai omul devine; vremea stă. Şi nu stă pen-tru că ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene sau o formă pură a sensibilităţii, cum spune Kant. Ea e încă ceva con-cret, spre deosebire de noţiunea de timp (de la ‘tempus’), care e con-ceptual şi abstract. Dar e un con-cret nemişcat. E totul viu al lumii, privit sub specia fiinţei, nu a deve-nirii”. În toată această gândire a lui Noica în legătură cu “noţiunea de timp şi vreme” derivată din-tr’un “proverb românesc revela-tor” al românului - zice Noica, dar sublinierea îmi aparţine - el se înşeală. El se înşeală şi asupra sensului pe care îl are “zeitigen” în limba germană, căci “zeitigen” înseamnă “a (se) coace” - în fran-ceză “mürir”- “a (a)duce la matu-ritate” - fr. “porter ŕ maturité”. Aşezarea este un “concret” viu, mişcat, o categorie naturală pre-destinată. În grija acestei aşezări stau evoluţia (biologică şi fizică), selecţia naturală, mişcarea lumii în necuprinsul ei: Totul, predes-tinat.
După I.-Aurel Candrea, “a vre-mui, -ueşte, -ue = a fi vreme urîtă (cu ploaie, ninsoare, viscol etc.)”: “Iar afară vremuia, Şi tuna şi fulgera” (T. D. Speranţia, Anec-dote populare, I—III, Bucureşti 1892-1893); “când porcul umblă cu paie în gură, e semn că va vre-mui” (Şezătoarea, Revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare, I-XX, Fălticeni, 1892 şi următorii); “vremea vremueşte, timpurile se schimbă: ‘dacă ar fi adevărat ce zice lumea că pentru Feţii-frumoşi vremea nu vremueşte, apoi c’or fi trăind şi astăzi’ (Eminescu)”.
După Alexandru Resmeriţă, “vremui (a) v. V. vreme” = “A se face sau a fi furtună, vânt aspru, ploae cu lapoviţă, viscol (verb unipers. ca şi plouă”, etc.)”; “Vreme, s. f. daco-grec 1) a tuna, a trăsni; 2) timp şi măsură de timp: nu-i vreme de pierdut; cu vremea; 3) anotimp - vreme de iarnă, vremea culesului, seceratului; 4) adv. de vreme, de timpuriu, de dimineaţă. - Şi Slavii au cuvântul vremia, numai cu înţelesul restrâns, exact, de timp. Sunt puternice indicii că acest cuvânt a trecut dela Daco-Latini la Slavi ca şi multe alte vorbe, pentru că la originea lui, el arată o stare de timp rea, cu tunete şi trăsnete, de aceea în româneşte este şi verbul vremui, cu înţeles de a fi timp cu furtună, cu ploaie, sau cu viscol, ori cu lapoviţă, formă şi înţeles ce nu există la Slavi. Compusele slave arată numai timp de ex.: sovremenii, contimporan, vremen-no temporar, vremelnic” (în Dicţionarul etimologico-seman-tic al limbei române, Institutul de Editură “Ramuri” S. A. Craiova 1924, s. v.). Deci vremea, în cugetul ţăranului român, cuprinde timpul, ca şi spaţiul, pentru el timpul şi spaţiu sunt atribute ale vremei, aceasta o ştie el de când i s’au fost inspirat cuvântul pentru tot ce statorniceşte el.
Aceasta spune imediat că “a vremui, vreme” etc. sunt cuvinte autohtone geto-dace. În limba greacă veche corespondentul bremv (numai la prezent şi imperfect ¦bremon) are urmă-toarele semnificaţii: “I. 1. a bubui, a vui (a se /cu/tremura) vorbind de un val care se sparge (Iliada, IV, 425); 2. prin extindere şi posterior, vorbind de orice sgomot răsunător, de sgomotul armelor, de tumultul unei revolte; II. 1. a face să răsune vorbind de mare (Iliada, II, 210), de o furtună (Iliada, XIV, 399); 2. prin extindere vorbind de strigătele unui copil, ba chiar vorbind şi de sunetele lyrei” - înţelesuri cu totul depărtate de cele avute în limba română de cuvin-tele a vremui, vreme etc. Aşa dar, nu avem a ne îndoi, originea aces-tor cuvinte şi compusele lor sunt de origine cert autohtonă geto-dacă (în cartea mea Cine sunt Etruscii, în despărţimântul Selec-tio vocabula, printre o seamă de cuvinte “provenind din limba vorbită în străvechime de către strămoşii Românilor, Thraco-Geto-Dacii” am menţionat şi cuvântul vreme; acel selectio vocabula l-am publicat şi în Zodii în cumpăna, Anul 4, Ianuarie 1997, Numărul 1, pagina 28).
Fără să fie un sinonim al cuvântului vreme, termenul aşezare desmărgineşte şi desvre-melniceşte în sfera lui verbală vie configuraţiile naturale la care se ajunge prin continuă mişcare, nevăzută, sau bruscă după mersul, legile, sau fenomenele naturii sezisabile doar după - excepţii parţiale fenomenele brusce cir-cumstanţiale: cutremurele de pământ, stelele căzătoare, come-tele, fulgerele, ploaia, zăpada etc. - toate făcându-se “după hotărîrea dinainte a Aceluia care toate le face după placul vrerii sale” (Scrisoarea către Efeseni 1, 11 a Sfântului Apostol Paul). Am numit configuraţie acel proces de răsărire din lăuntru în afară, de la nevăzut la văzut, la forma con-cretă, la fiind - filosofic, la ontic - la fiinţă, la fiinţa om, proces pe care Dumnezeu-Creatorul lui l-a impus dinainte de facerea lumii “spre a-l înfăptui la împlinirea vremurilor” (Efeseni 1, 10).
Este pe cât se poate de limpede: “vremea vremueşte” nu e tauto-logic cum gândeşte Noica, ci ea împlineşte -îndreaptă şi schimbă, transformă, aduce la maturitate şi câte şi câte -, repet, după legile date (cf. Geneza /Facerea/) naturii dintr’un înainte de înce-putul ei şi după voia Creatorului. Vremea lucrează, nu stă: “Vreme trece, vreme vine…” - cum de a uitat Noica Glossa lui Eminescu?
Greşit gândeşte filosoful nostru şi când spune: “Ceasul care umblă loveşte, în timp ce vremea stă; omul care îmbătrâneşte, pe când vremea stă iarăşi”.
Acelaşi român care adineaori spunea “vremea stă, vremueşte”, zice, în împrejurarea de faţă “Badea stă şi lucrează la car”! Putem înţelege din această spusă a românului că “Badea stă”? Nici-decum. El lucrează. Dar ca să lu-creze, cugetă, cumpăneşte şi “stă” să lucreze: lucrează la car, la ceva, deci nu “stă”. Stă e aici gândire, proces nevăzut, mişcare lăuntrică insezisabilă dinafară. “Stă” întru a-şi asculta cugetul de unde îi vin legile lucrării la car. El cunoaşte aceste legi, dar nu trebue nici să se înşele nici să greşească prin neaşteptate stânjeneli. În această gândire  a ţăranului român,   “Badea”, prin logice alăturări, înlocueşte vremea, iar “car” - în cazul vremii - este onticul - “fiindul”- totul şi toate pe care vremea le aşează după legile firii întru “împlinirea vremurilor”. Când acelaşi ţăran spune “vremea stă, vremueşte”, el înţelege, în termeni similari de o adâncă şi frumoasă expresie, ceea ce un oricare altul, nepătruns de spiritu-alitatea universalului ce străbate  şi domneşte în gândirea ţăranului român, ar fi spus cu termeni obişnuiţi: “vremea stă şi lucrează la ale ei”. Se surprinde aici un fenomen unic - local - ce defineşte sufletul românesc. În sinea lui firească, de când Dacul păgân ce şi-a însuşit învăţătura lui Isus s’a fost numit Român, sufletul acestuia din urmă s’a pătruns şi s’a luminat total de spiritualitatea universalului în cuprindere divină: “Cine dar se află în Christos, este o făptură nouă; ce era vechi s’a sfârşit. Iată ceva nou a luat acum fiinţă” (II Corintieni 5, 17). Cel care ca individ sau popor şi-a însuşit învăţătura lui Isus este în realitate un om sau un popor nou prin faptul că în spiritul acestora s’a aşezat, întru nevremelnicie, o nouă înţelegere a fiinţei-om şi a lumii: o alianţă de credinţă întru Dumnezeu-Fiul. Cât de adânc  şi de exact s’a fost schimbat întru aceasta spiritul Dacului păgân se vădeşte în gândirea primelor comunităţi creştine româneşti exprimată când lapidar în pro-verbe, zicale, cimilituri, când în cântece de dor sau de jale proprii firii dacilor, când în balade, în legende şi în basme  -  toate   cele   câte  s’au  fost  păstrat  în  folclorul românesc  de  autentică  mare ve-chime, din chiar acea vreme dintâi a primirii învăţăturii Lui Isus. Este aici o gândire în care existenţia-litatea şi năzuinţa către o vieaţă apostolică, autentică, ideală - altfel spus, către un mod de vieaţă în conformitate christică a omului în lume - cuprind inviziuni (echiva-lente revelării transcendente la măsura omului dac român) de o netăgăduită frumuseţe spirituală, în sens creştin; o gândire cu totul alta decât cea păgână (geto-dacică), o gândire proprie duhului în care din poporul geto-dac s’a fost format poporul român. Aşeza-rea în acea stare sufletească ce determina vieaţa de toate zilele în comunitatea românească creştină primitivă - sau cum a spus cel ce merita şi merită a fi numit “Evanghelistul Românilor”, Mircea Vulcănescu: “întoarcerea la noi înşine” (în Despre spiritul românesc) - este datoria noastră majoră. O datorie de neam, de trăire de  manifestare cultural-filosofică, de manifestare în istorie. Căci “ţara mişcătoare şi neaşezată”, cum cândva, s’a rostit despre ea - deloc “denigrator” cum s’a spus - “Simion dascălul din satul dumisale Roşiiaci”,  “copist şi interpolator”,  “adnota-torul cronicii lui Grigore  Ureche”,  trebue  să  fie  aşezată în hotarele  ei etnice, pământeşti, geografice fireşti şi în cele spirituale, sufle-teşti, fără alte margini decât acelea date de Dumnezeu. Nu gândesc la o stare triumfătoare cum aceea din timpul strămoşilor noştri aflaţi sub sceptrul de Basileu ţinut de mâna puternică şi hotărîtă a lui Bure-bista - către ea, pentru a-i cere aju-tor împotriva lui Caesar, s’a în-dreptat acel Magnus Pompeius (ce avea să fie învins la Pharsalus şi asasinat în Egipt) - sau din timpul de mai dinspre noi când Dacii se amestecară în luptele dintre Octavian şi Antonius, ci la una spirituală asemenea aceleia; care a dat lumii vechi a Europei şi a Asiei Minore, până dincolo de Mesopotamia, prima civilizaţie materială şi culturală /spirituală/, cu roadele ei: şi, nu în primul rând, grecilor antici: muzica şi arta, Zeii şi slova de comunicare cu ei - scri-erea -, ordinea echilibrată, portul, ştiinţa medicinei, astrologia, mate-matica, termenii începători ai filosofiei şi câte altele, transmi-siuni, ce abia acum, în timpul din urmă, se află pe calea de a fi recu-noscute, cel puţin în ţara noastră, altă dată majoritar îndepărtată de la adevărul istoric, căci, cum a spus Isus, peste tot se găsesc căr-turari “mincinoşi, lucrători falşi cari dau “mărturie împotriva lor înşişi”: purtând în noi adânc sentimentul venirii din: nevremel-nicie prin străstrămoşii noştri, născuţi ca neam (românesc) în spi-ritul creştin, nu ne putem afirma major şi autoritar în istorie, decât cunoscându-ne bine propria-ne istorie de început, o istorie  de tă-ceri şi fapte - de unice fapte - până în momentele dramatice când ne-a fost dat să ieşim din tăceri făptuind.
Cugetul ţăranului român -cuge-tul românesc - s’a format în aceas-tă cuprindere dumnezeiască a spiritualităţii universalului. Astfel, în limba română a sta are şi înţe-lesurile de “a face ceva”, de “a-şi petrece vremea făcând ceva” - manifestat: “călugării şi preuţii… statură în trei zile şi în trei nopţi spre rugă” (Haşdeu, Etymolo-gicum magnum Romaniae), sau nemanifestat: “stau de mă mir de unde voi începe a povesti pricina Evangheliei (Antim Ivireanul, Didahiile sau Predicile lui Antim); “a lucra de zor” - “Leşii la câmp n’au ieşit ce au stătut toată oastea la întărirea şanţurilor” (Miron Costin, Carte pentru des-călecatul dintâiu al Moldovei); “a fi pe cale de…” - “Sta să apună soarele după orizont, când vestea că ajutorul aşteptat a sosit vărsă sperarea izbândei şi un curaj nou în inima acelei mâni de voinici români…” (N. Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai-Viteazul, Editura “Muncă şi Lumină”, 1943, Cap. XVII, p. 105).
“Stare” - în o aceeaşi gândire - are în limba română mai multe înţelesuri; aşa, stare, printre alte sensuri comune, semnifică: 1) devenire -“a se preface, a deve-ni”: “…şi curtea şi oraşul Bel-gradul într’o mică de ceas au stătut cenuşe” (Miron Costin); 2) “oprire, popas făcut cu mortul, când îl duce la groapă” - “prima stare se face de comun îndată ce s’a scos mortul din casă afară” (Simion Fl. Marian, Înmormân-tarea la Români, Bucureşti 1892); “a fost scoasă afară, prohodită şi dusă cu stări, cu cântăreţi şi cu toată rânduiala” (Emanoil Grigorovitza, Chipuri şi graiuri din Bucovina, Bucu-reşti 1905); “clasă, categorie, condiţiune socială” -“un coşcoge vornic, un boier de starea întâiu, trebue să-mi dee cel puţin o păreche de straie… ca la o slugă credincioasă ce-i sânt” (V. Alec-sandri).
Aşa dar, încă odată: “vremea vremueşte” înseamnă vremea schimbă, aşează, nu stă.

Fragment din cartea ÎNTRU O FILOSOFIE CREŞTINĂ ORTODOXĂ ROMÂNEASCĂ ŞI UNIVERSALĂ, în curs de apariţie la SCŞ AdSumus.