“La început pentru mine America a fost un şoc, mi se părea totul aşa diferit de parcă eram pe altă planetă”

un dialog Gabriel Stănescu – Florentin Smarandache

GS:  Nu e un secret pentru nimeni ca intr-o tara prin excelenta a emigratiei si intr-o societate multiculturala, precum cea americana, se acorda  extrem de putina atentie  intelegerii adecvate si nuantate a procesului complex, plin de sacrificii personale si riscuri, prin care noii veniti incearca sa se adapteze noilor standarduri sociale, in pofida faptului ca raman, multi dintre ei, fideli valorilor de origine.

Cum vedeti Dvs acest aparent paradox/paralelism cultural  pornind  de la datele oferite de  propria experienta?

 

FS:  O cultură încearcă să înghită alte culturi, din păcate.  Mahatma Ghandi afirmase că nici o cultură nu poate supravieţui dacă vrea să fie exclusivistă.  Deci, câte ceva din culturile mici se impregnează în cultura mare care le asimilează (formându-se o multicultură). 

Parţialmente emigranţii rămân fideli culturii de origine, depinde însă de vârsta la care au plecat din ţară.  Cu cât au părăsit mai în vârstă, cu atât rămân mai ataşaţi ţării native şi se adaptează mai greu, în timp ce copiii uită în procent ridicat (sau renunţă la) valorile patriei străbunilor.

GS:  Ce rol joaca in procesul de integrare in noua cultura factorii individuali (educatia, temperamentul, experienta, varsta), in raport cu modelul /modelele pe care le ofera societate americana? Ma refer la  natura raporturilor interpersonale a noilor veniti cu americanii nativi si cu alte categorii etnice de emigranti, dar si  la raporturile acestora cu  diverse institutii tipice sistemului administrativ si politic american ?

FS:  Din punct de vedere al creaţiei în limba romănă am pierdut – deoarece nu mai trăiesc în atmosfera ţării.  Totuşi, scriu jurnalul intim şi memoriile de călătorie pe la diverse conferinţe în româneşte, deşi mai mulţi m-au întrebat de ce nu scriu în engleză?  Fiindcă aş compune ceva plat, mecanic. 

Dar, privind articolele şi cărţile ştiinţifice, am câştigat, deoarece mânuiesc mai bine engleza, care-i limba internaţională a cercetării, şi-n plus mi-am înmulţit relaţiile cu oameni de ştiinţă de prin întreaga lume.

GS:  Cum interactioneaza  inceputurile istoriei Dvs personale, locurile natale, limba  materna, istoria si cultura  de origine cu noile realitati  ale culturii de adoptie?

FS:  La început pentru mine America a fost un şoc, mi se părea totul aşa diferit de parcă eram pe altă planetă!  Neavând pe nimeni aici, a trebuit să ma descurc singur, şi mi-a fost destul de greu…

Nu ştiam să conduc maşina (iar când a trebuit să intru pe autostradă mi-a fost frică!),  despre engleză aveam cunoştinţe vagi (în şcoală studiasem franceza şi latina).

A trebuit să-nvăţ lucruri elementare: cum să fac aplicaţii pentru “job” [serviciu], ce-nseamnă asigurare medicală şi cum s-o foloseşti, analog asigurare de maşină, chiar ce acte şi cum să închiriez un apartament!

Acum îmi pare totul firesc, m-am adaptat treptat-treptat, mi-au trebuit însă ani… 

Cicero a exclamat că vivere est cogitare [a trăi înseamnă a gândi].

De fapt, cât trăim învăţăm, ne povăţuieşte un proverb.  Ne adaptăm, aş completa eu.

GS:  Ce invataminte ati tras din propria experienta  de emigrant pe care ati dori sa  le impartasiti  conationalilor  aflati in aceeasi ipostaza ? 

FS:  Din odiseea lagărului şi-a exilului am observat că emigranţii meseriaşi se acomodează şi integrează mai uşor în societatea mercantilă occidentală, deoarece găsesc mai uşor de lucru corespunzător calificării lor. 

În vreme ce poeţii, scriitorii, artiştii trebuiesc să desfăşoare o muncă din care să se-ntreţină material, şi abia în timpul liber să se dedice creaţiilor.  Statisticile arată că în Statele Unite numai 2-3% dintre aceşti creatori pot trăi din literatură sau din artă…

Însă cei cu studii superioare învaţă mai uşor limba ţării de adopţie decât cei fără studii.

Cercetătorii ştiinţifici, ale căror rezultate pot fi aplicate în practică, au şanse mai mari de reuşită profesională decât cei cu rezultate doar teoretice. Ca exemplu, vă pot spune că eu însuşi m-am reprofilat de pe ‘matematica pură’ pe ‘ştiinţa aplicată’ în inginerie, medicină, militărie, robotică [vezi Teoria Dezert-Smarandache din Fuziunea Informaţiei, sau logica neutrosofică – o generalizare a logicii fuzzy, şi-n prezent chiar fizica nucleară] – atras de grupuri de cercetători francezi, indieni, canadieni, australieni, bulgari, indonezieni, egipteni, chinezi, americani, ruşi, argentinieni, cehi, croaţi, etc. -, fiind astfel sponsorizat de NASA, NATO, Compania de cercetări în apărarea militară Marcus Evans, şi universitatea mea pentru a prezenta lucrări la zeci de conferinţe internaţionale.

Alexandru Sfârlea: “Pentru mine, scrisul a fost un antidot împotriva unei disperări prost mascate”

Întreabă: Ion Davideanu

Ion Davideanu: În 22 iunie a.c. ai sărbătorit o triadă a existenţei tale terestre şi artistice: împlinirea a 12 luştri, apariţia celei de-a opta cărţi şi rotunjirea a patru decenii de la debutul poeticesc. Ce gândeşti acum despre aceste memorabile întâmplări?

Alexandru Sfârlea: Gândesc că, în urmă cu 60 de ani, în miez de solstiţiu, la vremea cireşelor coapte şi-a miresmelor aprige de grâu încins, am speriat cu plânsetul câţiva şoareci de prin casa bătrânească din Cihei, acest „Sat cu nume tainic şi neclătinat / Cugetat de-o vale cu fântâni în dungi,/ Rădăcină-n harta palmei de ţăran,/ Ziurel de ziuă cu glezne prelungi” – cum aveam să-l invoc în prima poezie din prima mea carte, publicată la etatea de 42 de ani. În 1946, tata se întorsese din prizonieratul la ruşi, după ce n-a lipsit mult ca să fie împuşcat – cum povestea mai târziu – pentru că furase o ceapă, chinuit de foame cum era. Iată cum viaţa mea era cât pe ce să depindă de regina legumelor. Acum, schimbând prefixul, mi-am cam izbit capul de pragul trecerii în vârsta a treia. Dacă aş putea contabiliza măciucile primite-n moalele capului de la soartă şi cohortele de umilinţe-ndurate, cifra rezultată i-ar impresiona, poate, până şi pe ucigaşii prost plătiţi.

I.D.: Ce anume ţi s-a fixat în memorie la modul pregnant şi profund în copilărie, care, zice-se, este paradisul vieţii?

A.S.: Îmi aduc aminte de frăţiorul meu Viorel, mort opărit, la etatea de un an, o lună şi optsprezece zile, pe când mă aflam în clasa a patra. Plânsul lui terifiant l-am auzit mulţi ani în somn, precum şi dangătele jeluitoare de clopot. Apoi, teroarea orelor de matematică din gimnaziu şi din anul de liceu la „Gojdu”, unde am rămas corigent la obiectul cu pricina, şi, neprezentându-mă, repetent. Ruşinea atroce de care am fost cuprins. Un şoc am avut şi când, tot atunci, doi-trei colegi orăşeni râdeau de mine în hohote, pentru că umblam în tenişi până toamna târziu, cu piciorul gol. Mai aveam încă trei fraţi, iar tata avea salariul de vreo 500 lei pe lună, în anii 60, ca portar la o fabrică. Cum, vreme de trei ani – ca elev la o şcoală de meserii – îmi trebuiau cam 50 de minute ca să ajung, în fiecare dimineaţă, cale de vreo opt kilometri, din sat până la şcoală. Din clasa a doua de gimnaziu, profesorul de Limba Română Florian Ţigan m-a împrietenit, să zic aşa, cu cărţile. Ele mi-au procurat imense bucurii şi, pot zice acum, au fost salvarea mea de la moartea prin sufocare în abjecţia lumii din jur.

I.D.: Când ai scris prima poezie?

A.S.: Aveam 12 ani, şi prima strofă suna aşa: „Republica mea iubită / Ţara mea nebiruită,/ Eroii tăi luptat-au pentru libertate /Şi-o viaţă cu lumină şi dreptate”.

I.D.: Ştiu că ai lucrat mulţi ani într-o fabrică şi că, prin anii 80 ai frecventat Cenaclul „Iosif Vulcan”…

A.S.: Dacă Bacovia îşi amintea de liceu ca de un „cimitir al tinereţii” sale, eu – păstrând proporţiile – am în memorie 26 de ţepuşe veninoase , anii în care „ mi-am adus aportul la edificarea socialismului multilateral dezvoltat” şi în care, după orele de muncă, mergeam cu câţiva colegi, de vreo două ori pe săptămână, să ne-mbătăm precum chiorii în spatele „cantinei proletcultistice”, cum îi spun în „Flash autobiografic”, din volumul Rac săgetat. În rest, mă mai ascundeam prin hăţişuri, în pădurea Felix, unde citeam ca un capiu, ori mai însăilam nişte versuri. S-a întâmplat că falsificam certificatele medicale, făcând din trei cifra opt, ca să-mi prelungesc timpul de lectură şi scris. Cât despre Cenaclul „Iosif Vulcan”, l-am frecventat din toamna lui 76, până în vara lui 80. Acolo, la a doua mea participare, m-a remarcat marele poet Alexandru Andriţoiu, care, ceva mai târziu, mi-a acordat premiul trei al revistei „Familia”. Am luat apoi multe alte premii la concursuri şi festivaluri de poezie din ţară, precum şi medalia de aur la „Cântarea României”, vara.

I.D.: La femei nu dădeai năvală precum în alte vremuri Esenin ?

A.S.: Nu prea, măi Ioane, fiindcă eram teribil de complexat cu moaca mea de klingonian din serialul SF.Unde mai pui că aveam de suportat prin sat şi în fabrică „parafele” de „poiată”, „pulet necunoscut” şi „scrietor de vagoane”. Am, totuşi, în suflet, numele Luci, Doina şi două Mărioare faţă de care mă simt şi acum ca un terorist sentimental căruia – precum în cântecul Mariei Tănase – dacă „iubeşte şi lasă, Dumnezău să-i dea pedeapsă!”. Şi mi-a dat, pot spune acum, cu vârf şi-ndesat.

I.D.: …

A.S.: Nu mă-ntrebi dacă am scris poezii cu Ceauşescu ?

I.D.: Văd că te-ai întrebat singur…

A.S.: Ei bine, într-o altă vară, a anului 1968, eu tocmai eram în armată, la UM 01172 – Caransebeş, tunar la Bateria a treia, când a avut loc intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia, la care România nu a participat. Ţin minte cum dormeam – cine era în stare, mă rog – cu armele spânzurate de pat, cum tunurile erau ataşate de „ZIL”-uri, iar lăzile cu proiectile explozive şi perforante erau stivuite în mijlocul de transport. După cuvântarea lui Ceauşescu din balconul C.C. – unde s-a opus cu mare curaj samavolniciilor sovietice – aşteptam ordinul de luptă, care, însă, din fericire, n-a mai venit. De aceea am scris eu – cu o sinceritate suficientă sieşi, să zic aşa – versuri dedicate lui Ceauşescu şi partidului, în timp ce continuam să fiu un pălmaş persecutat de ingineraşi isterici la fabrica „Mecord”.

I.D.: Până la urmă tot ai plecat din sat…

A.S.: Da, în 87, după ce împlinisem 40 de ani şi m-am hotărît, fără drept de apel, să întemeiez o familie, deşi mă prindea ca pe dracu-n icoană postura asta. M-am întâlnit, într-un tren de noapte care mergea spre Bucureşti cu d-şoara Eva Roth, căreia-i mulţumesc pe această cale. Avem două fete frumoase şi inteligente – Viorela şi Alexandra – de 16, respectiv 19 ani.

I.D.: A urmat o perioadă plină, decisivă, aş zice, când ai intrat în redacţia cotidianului „Crişana”.

A.S.: Da. Am lucrat primii trei ani ca şi corector, după care am cerut să fiu trecut în redacţie. Dar cel de care depindea această schimbare – al cărui nume îmi scapă acum, deşi mai târziu şi-a dat seama că a greşit – m-a tratat cu aversiune şi dispreţ, încât am fost nevoit, drept urmare, să stau doi ani de zile pe tuşă, pensionat medical. Ţin să-i mulţumesc poetului şi ziaristului de excepţie Miron Blaga, care în tot acest timp m-a publicat în „Crişana plus”şi în „Cele trei Crişuri”, iar din 1997, şi în revista de literatură „al cincilea anotimp”, cu articole, versuri, recenzii, pamflete ş.a. Ei bine, după încă un an în „peştera corectură”, abia când ziarul a trecut la editarea pe suport electronic, în decembrie 97 – după ce am urlat în faţa red. şef : „Daţi-mi o şansă, că dacă nu fac faţă, îmi voi da demisia de urgenţă!” – am fost trecut ca redactor la secţia Cultură, Învăţământ, Tradiţii, unde l-am avut şef pe poetul şi universitarul Nicolae Brânda. Să-ţi mai amintesc că, după revenirea din pensia de boală mi s-au propus posturile de… portar şi…vânzător de ziare?! Şi totuşi, apoi, vreme de aproape şapte ani, am făcut muncă de teren cu „Audienţele Crişanei” în tot judeţul, am discutat cu peste 80 de primari, am scris zeci şi zeci de reportaje, interviuri, recenzii, cronici dramatice, versuri, pamflete ş.a. până când, în 2004, a trebuit să plec din nou în pensie de boală.

I.D.: Să nu uităm Sandule că, totuşi, toate aceste încercări ale vieţii au devenit – doar ştii mai bine decât mine – fertile în plan creativ, artistic: dacă ne gândim, de pildă, la cartea ta, cea de-a doua, intitulată Către Sing.

A.S.: Este adevărat că trebuie, paradoxal, să-i mulţumesc directorului de atunci, pentru că dacă m-ar fi primit în redacţie în 2004, acea carte de care ai amintit – foarte bine primită de critica literară şi despre care a scris şi Alex Ştefănescu în „România literară” – n-ar mai fi fost scrisă.

I.D.: Au urmat şi celelalte cărţi…

A.S.: Da. Încă şase, cea mai recentă fiind Rac săgetat, iar în anul 2000, toamna, am fost primit în Uniunea Scriitorilor din România. Am mai lucrat un an şi în redacţia ziarului „Informaţia de Vest” – unde am din nou, din iulie a.c. o rubrică -, între timp publicând versuri şi recenzii în câteva reviste – „Luceafărul”, „Familia”, „al cincilea anotimp”, „Unu”, „Aurora”, „Convorbiri literare” etc. – participând, desigur, şi la cele trei festivaluri internaţionale de poezie organizate de poetul şi universitarul Ioan Ţepelea, care a făcut atunci o mare cinste Oradiei, Bihorului (şi nu numai).

I.D.: Am auzit că vei scrie un roman autobiografic, de nu va fi, cumva, cu… cheie.

A.S.: Ai urechi agile, Ioane. Dacă nu mă voi răzgândi ireversibil,voi încerca să scriu romanul intitulat Crispian, cu s, nu cu t, de la crispare, probabil.Ce-am spus până acum, este cam zece la sută din viaţa mea, cel mult cincisprezece. Câteodată regret că am răbdat atâtea, şi că nu mi-am căutat vreun ascunziş, în creierul munţilor, acolo unde răutăţile şi abjecţiile lumii sunt inofensive şi unde te împrieteneşti cu pădurea, cu stâncile, cu sălbăticiunile, cu iarba şi cu vântul (hai,şi cuvântul).

I.D.: Spune-ne, în încheiere,o frază despre ce înseamnă scrisul pentru tine.

A.S.: Pentru mine, scrisul, poezia, a fost un antidot – singurul, poate –împotriva unei disperări prost mascate, disperarea de a mai trăi doar aşa, în virtutea unei inerţii stupide, într-un aer politico-social irespirabil. După mine, această lume va mai dăinui cam 100 de ani, dacă vreun război atomic nu o va nimici până atunci . De vină sunt lăcomia şi comportamentul de fiare al oamenilor, al diriguitorilor umanităţii. Mi-am conservat, totuşi, o speranţă în formol, iar alta în apa vie din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…

 

20 iunie 2007