Nu există compartiment al vieţii sociale, cel puţin în viaţa laică, unde interesul să nu-şi manifeste atotputernicia: în politică, în afaceri, în ştiinţă, în cultură şi artă, la cei mici şi la cei mari, pretutindeni interesul, mai vizibil ori mai ascuns, se dovedeşte a fi nu doar motorul, dar ce spun eu motorul!?, ci însuşi Molohul nesăţios hrănit cu sănă-tate, bani şi vieţi omeneşti, căci el este chiar stăpânul veşnic nemulţumit, în faţa căruia se prosternează şi-i ling tălpile cei mai trufaşi dintre semenii noştri. Pentru că este ştiut că cine are, vrea să aibă şi mai mult. Şi ast-fel, unii dintre aceşti jucători orbiţi de patima câştigului şi ameţiţi de miasmele intereselor îndrăcite, ajung să-şi frângă gâtul şi să-i nenorocească pe mulţi alţii…
Baiul este că nici măcar tagma pestriţă a clericilor şi conducătorilor spirituali ai no-rodului, nici măcar aceştia (sau, mă rog, unii dintre ei) nu sunt izbăviţi de ispitele inte-resului. Dar cine şi cum să-i izbăvească, de vreme ce ei îşi urmăresc cu o insistenţă, în egală măsură maladivă şi respingătoare, interesele cu grijă dosite în spatele minciu-nilor şi ipocriziilor, căci mulţi dintre ei s-au specializat în arta de-a spune una şi de-a face exact contrariul celor spuse?!
Iată de ce tot mai puţini dintre credin-cioşi şi ascultători se mai arată indignaţi de contradicţia flagrantă dintre argumentele întrebuinţate în predică de un preot ori un pastor (îndemnuri înflăcărate la iubire, sără-cie exterioară, milă de sărmani) şi exemplele îndestulătoare oferite de viaţa lor de zi cu zi: lăcomia şi zgârcenia de care dau dovadă, maşinile luxoase în care-şi plimbă trupurile bine hrănite, vilele unde-şi dosesc avuţiile şi neruşinarea, vizitele făcute acuşi-acuşi în străinătate. Devenind de-acum o obişnu-inţă pentru toată suflarea, aceste contradic-ţii nu mai au vlaga necesară nici măcar să-i surprindă pe credincioşi…
Sigur, şi ei sunt oameni, iar omul este mereu expus ispitei, căci ştiut este că Însuşi Mântuitorul a fost ademenit de Ispititor. Dar ce te faci când păstorul devine mai lup ca lupii, şi cu toate astea are pretenţia ca turma să-l urmeze, pe considerentul că, aidoma altor confraţi, el ştie să-şi ascundă năravurile hrăpăreţe sub masca iubitoare şi înţelegă-toare a celuia care ar trebui să fie?!
Din nefericire cam asta-i starea de lu-cruri ori încotro îţi arunci ochii. Şi mai grav este faptul că nu se întrevede nici cea mai mică şansă de îndreptare a respectivei stări de lucruri de pe la noi, unde asistăm la o adevărată isterie competiţională în ceea ce priveşte ridicarea lăcaşurilor de cult impo-zante şi la o surprinzătoare reaşezare a valorilor morale: Cu preoţi din ce în ce mai puţin demni să slujească şi cu enoriaşi foarte bisericoşi, dar prea puţin credincioşi, altfel spus şi unii şi alţii preocupaţi până la obsesie de formă şi absolut deloc îngrijoraţi de conţinut.
Iar şansa nu se întrevede din urmă-toarele două motive:
1). Asemeni practicilor mozaice, începe şi pe la noi să se cristalizeze o tradiţie, cu ştafeta predată de tatăl preot în mâna fiului proapăt hirotonisit, ori – după caz – în cea a ginerelui. Îndeosebi atunci când preotul mai în vârstă este ocupat până peste cap cu construirea unei noi biserici şi pe lângă ea a unei vilişoare pentru urmaşul în ascen-siune, care se înţelege de la sine, şi el la rândul lui va proceda aşa cum cer regulile stricte ale acestei tradiţii cu chip nou. Ei da, aşa mai merge. Unul dintre preoţii familiei pe lângă altar, de unde o ştie oricine că mai mult picură, pentru ca celălalt să aibă timpul şi dispoziţia sufletească să ajungă la robi-netele de unde mort-copt trebuie să curgă bani pentru cele două construcţii înfrăţite, prioritar înspre vilă.
2). Dacă în urmă cu un mileniu şi jumă-tate, Sfântul Athanasie cel Mare deplângea starea de decădere a creştinismului contem-poran cu el, comparativ cu creştinismul primelor două veacuri (El spunea: “Odinioară preoţii aveau inimi de aur şi vase de lemn, pe când acum ei au vase de aur şi inimi de lemn”), ce mai putem aştepta noi cei care cu mila lui Dumnezeu am păşit în agitatul secol 21? Şi, astfel, ni se face încă o dată dovada că economia de piaţă şi concurenţa nu iartă pe nimeni, întrucât farul călăuzitor al lumii în care ne ducem zilele este “Time is money”, nicidecum obositorul şi deloc eficientul “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”…
N.B. Există, totuşi, domeniul foarte restrâns al sfinţilor (pe care l-am ilustrat în capitolul “Triada sfânt-erou-geniu” din cartea Morfologia culturii), domeniu unde locul primitivului şi bolovănosului interes material este luat de scopul mântuitor, ce încorporează interesul sublimat şi pil-duitorul dezinteres material. Este şi aceasta o dovadă convingătoare cum că aleşii şi predestinaţii au necontenit privirile aţintite spre cer, unde Dumnezeu Şi-a fixat scopuri în legătură cu noi oamenii, în general cu întreaga Sa creaţie.
Dar câţi dintre grăbiţii noştri semeni de azi mai au timp de sfinţi şi de calea pe care ei ne-o arată?!…
George Petrovai
