Păstoritul tradiţional în Ţara Beiuşului

Radu Claudiu Canahai

Consideraţii generale. Ocupaţie de bază a locuitorilor depresiunii Beiuş, creşterea animalelor vine să completeze cu un aport însemnat necesităţile cotidiene de hrană, îmbrăcăminte etc., cunoscând în evoluţia sa temporală o strânsă interdependenţă cu activităţile legate de cultura plantelor, ale cărei produse constituiau parţial o sursă a bazei furajere de creştere a animalelor pe de o parte, pe de altă parte creşterea animalelor asigurând parte din necesarul de îngrăşăminte naturale necesare unui sol sărac în substanţe bio-nutritive.

În plus, condiţiile naturale, prezenţa unui teritoriu dominat de forme de relief înalte, deal şi munte, cu răsfrângeri în extinderea arabilului au contribuit la consolidarea statutului păstoritului ca activitate de bază şi la constituirea unei importante baze furajere constitutită din păşuni şi fâneţe naturale, completată de altfel prin cultura plantelor furajere: porumb, sfeclă furajeră, trifoi etc.

Documentele urbariale ale secolelor trecute remarcă o accentuare în această direcţie pe creşterea bovinelor, ca urmare a posibilităţii utilizării lor ca animale de tracţiune, de asemenea o mare pondere a porcinelor, principal furnizor al necesităţilor de carne în alimentaţia populaţiei şi a ovinelor, cu rol important în îngrăşarea naturală a solului (prin târlire), în asigurarea unor necesităţi de ordin alimentar cât şi în furnizarea de materii prime (lână, piei), destinate confecţionării diverselor articole vestimentare.

Tipuri de păstorit. Practica creşterii animalelor în această regiune evidenţiază un păstorit local, sedentar sau păstorit local agricol, - considerat de către Romulus Vuia drept cea mai veche formă de păstorit în ţările române – şi un păstorit pendulator, local-zonal sau păstorit cu pendulare simplă.

a) Păstoritul local agricol, cu desfăşurare spaţială restrânsă, suprapusă hotarului satului pe întregul parcurs al anului, reflectă „o identitate de interese cu etapele cultivării pământului, între care gunoirea terenurilor agricole constituie un scop principal în fertilizarea pământului”.

b) Păstoritul pendulator, care păstrează până în zilele noastre ponderea cea mai ridicată, include în desfăşurarea sa spaţială nu doar hotarul satului şi păşunile situate în proximitatea acestuia, ci şi păşunile montane, acesta presupunând existenţa unei pendulări ritmice corelată sezonier între păşunile din munte şi cele din depresiune.

Trebuie precizat în acest sens faptul că fiecare sat avea locul său de păşunat, stâna proprie, bine stabilită, în zona montană. Astfel, sate precum Bunteşti, Tărcaia, Negru (Grădinari), Meziad, Remetea, Burda, Săucani, Feneriş păşunau în regiunea vârfurilor Grueşu, Buteasa, Briţei, Runcu Caprii, Piatra Calului, Cârligatele, o serie de alte sate, Drăgoteni, Totoreni, Cresuia, Roşia, Sălişte de Beiuş cantonau pe păşuni limitrofe celor menţionate. De asemenea informaţiile noastre revendică păşunile din regiunea Briţei (1759 m), Fântâna lui Nedei şi Codrişoarele satelor Săucani, Burda, Saca; zona Poiana şi Vârful Curăţălanului (Vf. Poienii, 1627 m) satului Curăţele; regiunea de la între Vârfuri până către Fântâna Rece satelor Sălişte de Beiuş şi Talpe, în timp ce muntele Vărăşoaia (1441 m), deasupra izvoarelor Someşului, aparţinea satului Ferice. Săud, Cociuba, Mierag, Totoreni, Cusuiş păşunau în Oănceasa (Poiana Onceasa), iar în Scăriţa („dincoace de Micău”) păşunau satele Mizieş şi Pociovelişte. În „Boţasa” (Vf. Buteasa, 1792 m) aveau stâne Burda, Saca şi Săucani. De la Stâna de Vale spre Aria Vulturilor se ajunge în Munceiu (Vf. Muncei, 1411 m) deasupra Văii Drăganului, unde se află stâna satului Remetea, iar în Bohodei (1654 m) la izvoarele Drăganului aveau stâni satele Talpe şi Sălişte. De asemenea satul Brădet păşuna în Padiş. Cele mai îndepărtate faţă de aria depresionară drenată de Crişul Negru erau păşunile din Muntele Micău (1640 m), unde se aflau stânile satelor Nimăieşti şi Cărbunari, pe versantul dinspre Piatra Tâlharului şi Budureasa, pe versantul dinspre Nimăiasa.

Până când se „desprimăvăra”, fiecare gospodar îşi ţinea animalele acasă. Odată cu topirea zăpezilor, oile satului erau strânse în turmă şi se tocmeau păstori. La Budureasa de exemplu, sat cu puternică dezvoltare în trecut a meşteşugurilor tradiţionale, nu existau mari crescători de oi, animalele fiind crescute în principal pentru îngrăşarea pământului. „Fiecare om avea două, trei, patru oi. Alţii aveau zece, alţii douăzeci. Care aveau treizeci-patruzeci, erau gazdă”. Prima fază a păşunatului viza arabilul din ţarini, unde se făcea staur până se mai încălzea vremea. Animalele erau trecute apoi în fâneţele satului unde se făcea staur până către sărbătoarea Sfântului Gheorghe, când animalele erau transferate în păşunile din apropierea satului. Budureasa de exemplu, îşi avea păşunea pe Valea Ştezelor, Vârful Săcăturilor, la Gura Cohului (confluenţa pârâului Cohului cu Valea Ştezelor), până la intrarea în Poiana (loc pe pârâul omonim, în amonte de confluenţa sa cu pârâul Cetăţelelor). Aici se făcea staur până când se pleca la munte.

Urcatul animalelor la munte corespunde în timp unor schimbări în natura încojurătoare, evenimentul având loc „când veneau pruncii cu frăguţe înşirate pe pai” sau „când se învăluia frunza de fag cu cea de brad pe Valea Zăpozilor în sus”. Nu toate animalele erau urcate la munte în acelaşi moment. Dacă pentru majoritatea animalelor evenimentul avea loc „cu o săptămână înainte de Rusaliile ortodocşilor”, boii erau duşi abia la 1 august. În ceea ce priveşte animalele mari, se urcau la munte vaci, boi şi cai, fiecare gospodar lăsându-şi de regulă acasă, câte o vacă pentru lapte, iar dacă avea două-trei vaci, celelalte erau mânate la munte. Alături de acestea şi de oi, în păşunile montane erau trimise capre şi porci. Două familii din Budureasa, spre exemplu, prin anii ’30, ţineau împreună, pe parcursul verii, un număr de treizeci de porci la stâna din Micău.

Drumul spre păşunile din munte dura, în funcţie de distanţa de străbătut, adesea o zi întreagă. Drumul spre Micău, al gospodarilor din Budureasa, Cărbunari şi Nimăieşti ducea, cu multă vreme înainte de construirea actualei şosele spre Stâna de Vale, spre Vârful Băiţa (1362 m) de unde cobora apoi în actuala staţiune, urca Vârful Custurilor (1386 m) şi se continua pe la Tăurile Seci, Fântâna Galbenă, Boia, Vârful Poieni (1627 m), Între Vârfuri, Vârful Bohodei (1654 m), Fântâna Rece (1652 m). Urma apoi creasta până la Fântâna lui Nedei (afluent al Someşului) după care, pe lângă Vârful Briţei (1759 m) ajungând la Piatra Tâlharului, şi atingând Micăul la Gardul de Piatră.

Coborâtul animalelor de la păşunile din munte debuta în luna septembrie, când erau „urlaţi la vale” boii şi caii, în preajma începutului lunii sau chiar mai de vreme, când gospodarul avea nevoie de animale în scopul diverselor munci. De menţionat, că animalele de tracţiune sunt „scoborâte” de la munte şi în timpul păşunatului de vară, ele fiind retrimise la păşune în intervalele dintre munci.

Economia pastorală montană. Păşunatul montan presupune organizarea stânelor, în sensul că fiecare sat posedă o stână de oi, o stână de capre, o alta pentru porci şi de asemenea o stână pentru vaci şi cai, fiecare dintre acestea aflându-se respectiv, în grija „păcurarilor”, „purcarilor” sau „ciurdarilor”. În privinţa aşezării stânii trebuie arătat că pentru o bună târlire a păşunii, nu se aşază niciodată stâna în acelaşi loc în care a fost aşezată în anul precedent. Astfel, prin mutarea în timp a stânii se efectua gunoirea întregii păşuni.

Elementul central al unei stâni, de orice fel ar fi ea, este „băşagul”, în cazul stânilor de oi, sediu al „băcioiului” şi „păcurarilor”. Acesta constă dintr-o construcţie de formă semi-cilindrică ridicată din buşteni îmbinaţi în „cheotori”. Acoperişul boltit este edificat tot din triunchiuri de arbori şi etanşat împotriva capriciilor vremii cu scoarţă de brad sau cetini (planşa). Această construcţie adăposteşte o încăpere de şapte-opt metri lungime şi patru metri lăţime, în care accesul se făcea printr-o uşă, la unul din cele două capete. Aproximativ la mijlocul încăperii se afla vatra pentru încălzit, în apropierea unuia dintre pereţii laterali, într-un loc special amenajat, străjuit de bolovani, prevăzut la partea superioară cu o deschizătură cu dimensiunile de 70 x 50 cm, destinată evacuării fumului. De-a lungul aceluiaşi perete se află „poliţa”, confecţionată din două scânduri alăturate fixate pe un suport prins în peretele cabanei. Pe această poliţă se ţineau caşul, vasele pentru lapte, precum şi felurite alte ustensile şi recipiente necesare lucrului la stână.

În cadrul stânii, o altă construcţie este ţarcul pentru animale. Îngrăditura acestuia constă din mai multe rânduri de „pari” (bare de lemn), de obicei patru, sprijinite în „colţuşi” (planşa nr. 6, c). Înălţimea acestei îngrădituri era de aproximativ 0,8 m. În jurul îngrăditurii, din loc în loc, funcţie de numărul ciobanilor se aflau „colibele” acestora, de fapt nişte adăposturi rudimentare construite din crengi şi acoperite cu iarbă sau fân, menite să-l ferească pe păstor împotriva precipitaţiilor (planşa nr. 6, b). Fiecare colibă este însoţită de propria vatră pentru foc, amenajată cu ajutorul câtorva bolovani.

De obicei, fiecare stână de oi dispune de două astfel de ţarcuri, după cum şi animalele sunt împărţite în două categorii: oi pentru lapte („lăptări”) şi oi fără lapte („sterpe”). Mărimea spaţiului dintre îngrădituri este corelată cu numărul animalelor. De pildă, stâna Buduresei din Micău cuprindea, în primele decenii ale secolului nostru, câte patru sute de „lăptări” şi cinci sute de „sterpe”.

Activitatea cotidiană la o stână de oi montană începea în zori, odată cu răsăritul soarelui. Prima acţiune consta în mulsul oilor şi scoaterea lor la păşune. Laptele muls este dus la băşag, sarcina prelucrării acestuia revenind băcioiului care, în plus, se ocupă şi de bucătăria stânii, asigurând masa păcurarilor. La amiază oile se întorc la băşag şi sunt mulse a doua oară, fiind din nou scoase la păşune, după ce păstorii servesc masa de prânz. Seara, turma revine la stână, oile sunt mulse din nou, iar după cină, păcurarii se pregătesc pentru odihnă în colibele improvizate ce străjuiesc ţarcul oilor.

Un aspect economic important al păstoritului montan constă în modul de preparare al produselor lactate. Mulsul oilor se face utilizând „găleata cu cupă”, recipient constând dintr-o găleată de lemn de felul celor procurate de la meşterii lemnari din Ţara Moţilor, prevăzută cu o cupă de lut. Rolul cupei era de a facilita operaţia de muls şi, de a preveni impurificarea laptelui cu diverse particule străine colectate de lâna animalelor. Laptele muls se colecta într-un „ciubăr”, recipient destinat acestui scop, fiind în prealabil strecurat, un anumit grad de impurificare a sa fiind inevitabilă, dacă avem în vedere condiţiile în care se efectua mulsul. Strecurarea utiliza o sită obişnuită de felul celor folosite în gospodărie la cernutul făinii. În ceea ce priveşte cantitatea de lapte procurată printr-o mulgere, la 400 de „lăptări”, se obţineau cincizeci de găleţi, o găleată însemnând zece-doisprezece litri. Ciubărul cu lapte este aşezat în apropierea vetrei şi, în laptele călduţ, băcioiul introduce „cheagul”. Catalizator al „prinderii” laptelui, acesta era obţinut conform unei reţete tradiţionale din „rânză” (ficat) de porc şi „maţe” (intestine) care se tocau împreună, se adăuga amestecului „fărină de mălai” (făină de porumb), oţet etc. Amestecul rezultat nu se pune direct în lapte, ci se păstrează într-un săculeţ de dimensiunile unui ciorap, ce poartă numele de „prinzătoare”. Ţinând săculeţul de gură, băcioiul „plimbă” cheagul prin lapte şi, din când în când stoarce săculeţul cu cheag deasupra laptelui. În final, laptele este amestecat cu „linguroiul” după care, ciubărul ce-l conţine este acoperit la gură cu o faţă de masă din pânză ţesută în război. Recipientul cu lapte se păstrează în continuare în vecinătatea focului, căldura acestuia favorizând închegarea laptelui. La epuizarea unui interval de aproximativ o oră – cu cât laptele e mai cald, cu atât se încheagă mai repede – băcioiul verifică laptele şi, dacă acesta este închegat, îl „sparge” cu mâna şi înclină ciubărul într-o parte, menţinându-i această poziţie cu ajutorul unei buturugi. Începe apoi, să adune partea solidă – caşul – cu ambele mâini, storcând-o de „zăr” (partea lichidă), până ce obţine o „minge” de caş de cinci, şase până la zece kilograme. „Zărul” rămas în ciubăr este strâns în găleţi, fiind ulterior folosit la prepararea jintiţei.

Caşul obţinut este pus apoi din nou în ciubărul gol şi este spart din nou în vederea operaţiei de „jintuire”, prin care se obţine „zărul pentru unt”. Acest zăr are o calitate superioară celui obţinut în prima fază, prin conţinutul mai ridicat de grăsimi. De felul în care se face jintuirea depinde calitatea caşului obţinut. Astfel, caşul „prea jintuit” (puternic sărăcit în zăr) devine amar şi puţin comestibil. După jintuire, caşul este pus într-o „prinzătoare” – în acest caz este vorba despre un sac de pânză lucrată în război, cu o ţesătură mai rară, asemeni tifonului – care apoi se atârnă deasupra unei găleţi, lăsându-se vreme de una – două zile pentru scurgerea zărului. Caşul obţinut este pus pe poliţă „la dospit”, unde după o vreme, partea sa exterioară se usucă şi face coajă.

Prepararea jintiţei se face pe baza zărului obţinut în prima fază, care se pune într-o căldare de aramă din dotarea băşagului şi se fierbe deasupra focului. Prin fierbere se obţine jintiţa, formată dintr-o parte solidă – jintiţa propriu-zisă – şi o parte lichidă – zărul. Partea solidă este pusă în prinzătoare şi, după scurgerea zărului se obţine „urda”.

Prepararea untului se face pe baza zărului obţinut în a doua fază, mai consistent şi mai bogat în substanţe nutritive şi grăsimi. Pentru obţinerea untului zărul se pune în „hârdău”, un recipient special destinat acestui scop constând dintr-o cofă cu înălţimea de circa un metru, obţinută prin negoţ de la lemnarii din Ţara Moţilor. Cu ajutorul unei bâte prevăzută la capăt cu un „fideu” (capac) circular străbătut de patru-cinci orificii, zărul era bătut până la separarea părţii solide – untul – de partea lichidă. Prepararea untului necesită o prealabilă „dospire” a zărului vreme de o zi şi o noapte în apropierea focului. De altfel, întregul proces de preparare se face la căldură, aceasta favorizând obţinerea produsului final.

La stânile din munte, băcioiul se schimbă săptămânal. Băcioii sunt de fapt capii de familie, proprietari ai oilor. Ei vin la stână cu rândul, fiecare rămânând aici vreme de o săptămână, pentru a-şi lua „dreptul” în produse: caş, lapte, jintiţă, zăr etc. În ceea ce priveşte acest „drept”, el se referă în primul rând la caş, fiecare proprietar de animale având acces la o cantitate de 5kg/oaie.

Păcurarii – feciori tineri din sat – aveau „drept” asupra zărului din care se făcea jintiţă. În plus, fiecare băcioi ce urca la munte ducea cu sine alimente (cartofi, salată verde, fasole, făină de mălai etc) asigurând pe parcursul şederii lui la stână, hrana păcurarilor. Existau însă, între băcioi şi oameni săraci, a căror situaţie materială nu permitea acest lux. De altfel, în afara acestor slabe avantaje, păcurarii erau slab plătiţi (într-o anumită epocă se taxa un leu/oaie pe întregul sezon de păşunat), venitul din „păcurărit” fiind considerat „bani pentru opinci”. Numărul păcurarilor la o stână era în mod obişnuit de şase, din care trei aveau în grijă „lăptările”, alţi trei „sterpele”.

În cadrul sezonului de păşunat montan, începând cu jumătatea verii, spre toamnă, cu aglomerarea calendarului agricol, băcioii nu mai urcau la stână decât la sfârşit de săptămână, pentru a ridica produsele care în această situaţie erau preparate de către păstori.

În privinţa băşagurilor pentru animalele mari, ţarcuri erau construite doar pentru înnoptarea cailor, vitele fiind ţinute libere, la adăpostul cetinilor de brazi. Pe parcursul întregului sezon al păşunatului montan, laptele de vacă nu cunoştea o valorificare economică. Ca urmare, coliba „ciurdarului” era în permanenţă aprovizionată cu lapte dulce, lapte acru, „scoacă” (brânză de vaci), smântână etc., prisosul de alimente transformându-l în centru de pelerinaj a întregii lumi a muntelui, cu muncitori la pădure, păstori sau trecători dintr-o parte în alta a ţinutului, cu treburi negustoreşti sau de altă natură. Cât era vara de lungă, muntele clocotea de viaţă. Sfârşitul de săptămână aducea cu sine oameni din satele de la poalele munţilor, veniţi să-şi vadă „marhăle” (vitele), „iosagul” (avutul animalier), să le aducă sare şi tărâţe, şi, se întorceau cu câte o cofă de lapte dulce, cu smântână sau cu alte produse. Era un anotimp al belşugului.